• Titlul original: “The Fifth Season”
• Seria: Pământul sfărâmat
• Volum: 1
• Autor: N.K. Jemisin
• Editura: Paladin
• Colecții/Serii: Fantasy Masters
• An apariție: 2017
• Număr pagini: 464
• Traducător: Laura Ciobanu
  
  

Primăvară, vară, toamnă, iarnă. Moartea-i Al Cincilea Anotimp şi le stăpâneşte pe toate.

Singurul continent al planetei, numit în mod ironic Neclintirea, este zguduit constant de cutremure devastatoare. O dată la câteva sute de ani, locuitorii lui au de înfruntat un Al Cincilea Anotimp. Furia Pământului se dezlănţuie într-un sezon al dezastrelor naturale, al foametei, al cruzimii şi-al luptei pentru supravieţuire. Sfârşitul lumii e inevitabil, dar nu e singura problemă. Ce e de făcut când sistemul rigid în care trăieşti se teme de tine, manipulează şi ucide cu sânge rece?

Pentru Essun n-are importanţă că lumea e în ruine. O s-o distrugă chiar ea dacă numai aşa poate să se răzbune.

Nu poţi să faci lucrurile să meargă mai bine. Lumea e ceea ce e. N-ai cum s-o schimbi decât dacă o distrugi şi o iei de la capăt.

Ei bine, fără milă a fost cartea asta, dar să nu încep cu sfârşitul, ci cu începutul.

N.K. Jemisin mi-a fost recomandată de Cătă, nu ştiu dacă mai este vreo surpriză, v-am tot spus că ea e baza mea în materie de fantasy, şi am ales să descopăr trilogia “Pământul sfărâmat”. Deşi, initial, am vrut să o iau în engleză, o găsisem la un preţ super bun pentru box set, s-a întâmplat să nu mai fie pe stoc, aşa că am purificat site-urile noastre şi am ajuns la Cartepedia, se pare că ei mă salvează mereu din impas, tot la ei voi apela şi pentru următoarele volume. Ulterior, am citit la o postare de-a Simonei că trilogia “Pământul sfărâmat” este una dintre favoritele sale, deci ale mele circuite s-au pus în mişcare şi n-am mai zăbovit. M-am pus pe treabă, chiar dacă mi-am propus că nu mai încep serii noi până nu le închei pe cele deja începute…dar vezi să nu, doar n-ai cap cu nebuna…Dar să nu mă mai lungesc cu aiurelile mele şi să vă dezvălui impresiile mele privind primul volum al trilogiei şi de c ear trebui să îi acordaţi o şansă.

În acest prim volum facem cunoştinţă cu Essun, o femeie ce locuieşte în târgul Tirimo de zece ani, este mama a doi copiii, însă niciunul nu-I mai este alături, din păcate, băieţelul ei de doar doi anişori a fost ucis în bătaie de către tatăl său şi abandonat pe podeaua din camera de zi, unde şi este găsit de Essun, soţul ei dispărând alături de fiica sa, Nassun. În acele momente, lumea ei se prăbuşeşte şi mintea ei este străbătută de toate gândurile posibile şi imposibile, mai ales că se produc şi alte schimbări în lumea exterioară. Însă acestea nu contează pentru ea, întrucât tot ce-şi doreşte este să se răzbune… Te stătuiesc să i te alături, vei fi purtat pe meleaguri necunoscute, ce nici în vise nu ţi s-ar arăta, vei întâlni fiinţe dintre cele mai neobişnuite şi vei descoperi că prieteniile se pot lega în cele mai ciudate feluri. (pe site-ul cartepedienilor găseşti primul volum al seriei aici).

Am fost impresiontă de această primă întâlnire cu Jemisin, deşi m-a băgat puţin în ceaţă cu povestea sa, cel puţin la început. Primele pagini ale volumului au fost o confuzie totală pentru mine, eram mereu cu notiţele alături, ca să pot face conexiunile potrivite, să reţin ce personaje întâlnesc şi pe care trebuie să le urmăresc cu un interes mai mare sau mai mic, să descopăr cele principale şi cele episodice. Cum mă lămuream cât de cât şi prindea formă o idee în mintea mea, mai apărea unul pe care trebuia să-l adaug la notiţele mele şi tot aşa. Au fost multe personaje, însă m-am lămurit în privinţa fiecăruia şi am realizat pe cine trebuie să urmăresc eu cel mai aprins. Un alt aspect ce m-a bulversat puţin, a fost modul de redactare al poveştii, şi anume, la persoana a doua, din perspectiva lui Essun, redare pe care eu n-am mai întâlnit-o până acum şi a fost ciudată, ce e drept, dar a şi reuşit să mă prindă mult mai repede în firul poveştii, întrucât îmi lăsa senzaţia că eu sunt personajul ce iau parte la toată acţiunea. Pe lângă perspectiva lui Essun la persoana a doua, am mai avut una la persoana a treia, despre care n-am să vă dezvălui nimic, rămâne să descoperiţi voi…Trecerile de la o perspectivă la alta a fost una relativ uşoară, nu era bruscă şi ştiai care a cui e, însă ce am descoperit de-a lungul poveştii, m-a zburlit de câteva ori.

Essun este un personaj ce nu a avut parte de o viaţă uşoară, este constrânsă să trăiască cu un dar, care poate fi considerat şi blestem, persoanele care posedă darul ei sunt vânaţi şi transformaţi în sclavi, de unii, dar transformaţi şi-n lideri, de alţii, depinde de punctul de vedere din care vrei să-i priveşti. De multe ori mi-a părut extrem de rău de câte a fost nevoită să îndure, câte a trebui să facă pentru a supravieţui, povestea ei m-a cutremurat şi m-a şocat în acelaşi timp, am avut eu unele bănuieli, însă nu mă aşteptam să prindă formă. Adică bănuielile mele rar se confirmă, însă de data aceasta, o dată confirmate, au trezit pielea de găină şi povestea m-a ţinut cu răsuflarea tăiată până la final. Essun este un personaj feminin demn de admirat şi urmărit, dacă vă aşteptaţi să întâlniţi şi personaje masculine mai altfel, nu veţi avea parte, cel puţin în acest volum. Simt eu că vor fi unele schimbări în următorul volum, am unele bănuieli, notiţele mele aşteaptă să fie actualizate…Dar până atunci, haideţi şi voi să pătrundeţi în lumea celui de – “Al Cincilea Anotimp”, unde veţi întâlni orogeni, Gardieni, mâncători de piatră şi nu numai, dar veţi avea parte şi de o poveste şocantă şi ambiţioasă despre supravieţuire, secrete, speranţă, manipulare, abuz, familie, iubire, prietenie, toate acestea îmbinate cu numeroase răsturnări de situaţie care vă vor zburli părul la ceafă…

“Să zâmbeşti convingător este o artă. E important ca zâmbetul să ţi se citească în privire, altfel oamenii îşi vor da seama că-i urăşti.”

“(…) sfârşitul unei poveşti este începutul alteia. În fond, toate acestea s-au întâmplat şi altădată. Oamenii mor. Vechile orânduieli se sfârşesc. Noi societăţi se nasc. De obicei, când spunem a venit sfârşitul lumii este o minciună, pentru că planeta e bine-mersi.”

“Casa înseamnă oameni (…). Casa este ceea ce iei cu tine, nu ce laşi în urmă.”

“(…) nici misterele nu se compară cu cea mai palidă licărire a speranţei.”

• Titlu original: Mortal Engines
• Autor: Philip Reeve
• Seria: “Cronicile orașelor flămânde”
• Volum: II
• Editura: Paladin
• Colecții/Serii: Paladin Young Books
• An apariție: 2020
• Număr pagini: 320
• Traducător: Andrei Dîrlău
  
  

Vânătoarea pentru supremație se transformă într-o luptă acerbă pentru supraviețuire, chiar și în cazul celor mai mari orașe flămânde. Iar când prețul pentru soarta lor este aurul prădătorului, trădarea nu mai pare un act imoral. Pentru Hester Shaw însă, recompensa nu se cântărește în monede. În numele iubirii pentru Tom, ea îl va vinde pe Anchorage, un orășel pașnic al mărilor de gheață, doar pentru a-și da seama că gustul amar al trădării vine cu multe consecințe.

Încă de când am finalizat „Maşinării infernale”, a cărei recenzie o găsiţi pe blog aici, mi-am dorit să citesc cât mai curând posibil şi continuarea, să nu uit din acţiune şi să fie cât mai proaspătă în minte povestea. Ce e drept, nu a trecut chiar aşa de mult timp între cele două cărţi şi nu pot decât să mă bucur, iar acest lucru s-a realizat cu ajutorul celor de la Cartepedia, cărora ţin să le mulţumesc pentru această ocazie. Acţiunea din „Aurul prădătorului” se petrece la mai bine de doi ani după acţiunea din primul volum, Hester şi Tom îşi petrec zilele împreună , supravieţuind cum pot ei mai bine, deşi Hester nu se aştepta ca Tom să îi rămână alături atât de multă vreme, ştiind că nu este o frumuseţe ruptă din poveşti. Cei doi se află de ceva vreme în Airhaven, întreprinzând diverse afaceri, când, în acel loc, îşi fac apariţia nişte bărbaţi, reprezentanţi ai Marelui Arkangel, ce solicită informaţii cu privire la locaţia oraşelor de gheaţă, oferind la schimb plată, aurul prădătorului. Relaţia dintre Hester şi Tom este ameninţată atât de apariţia bărbaţilor, dar şi de un pasager neaşteptat, ce îi însoţeşte într-o nouă călătorie. Hai şi tu alături de Hester şi Tom în această aventură, atât volumul întâi, cât şi al doilea, te aşteaptă pe site-ul cartepedienilor aici.

Drept vă spun că mi-a fost dor de Hester şi Tom, eram nerăbdătoare să aflu unde-I va mai purta călătoria lor, mai ales după cum s-a încheiat primul volum al seriei. Chiar dacă nu am fost în cea mai bună formă a mea când am ales să citesc romanul, m-am bucurat de poveste, deşi am parcurs-o cu paşi mărunţi. Mi-ar fi plăcut ca acţiunea să fie puţin mai alertă, am avut momente când am simţit că bate pasul pe loc şi mă băgau în ceaţă unele detalii, o puneam pe pauză ca să pot procesa tot ce am citit. Dacă se dezmorţea acţiunea mai repede era super bine, dar şi când s-a dezamorţit, n-am mai putut lăsa cartea deoparte, am parcurs-o pe repede-înainte, nici n-am realizat când au trecut paginile. Am reîntâlnit-o pe aceeaşi Hester neînfricată, temătoare de a fi judecată pentru aspectul său fizic şi de ale cărei sentimente nu se ţine cont, însă şi îndrăgostită, sentimentele pe care le nutreşte în privinţa lui Tom o îndeamnă să ieie decizii nechibzuite şi îi trezesc gelozia. De cealaltă parte, tom a rămas la fel de fascinate de tot ce reprezintă istorie, nu degeaba a fost Ucenic Istoric, având tendinşa de a se pierde mult prea uşor, uitând de cei din jurul său.  Am făcut cunoştinţă şi cu personaje noi, unul pe care am ajuns sâ-l îndrăgesc este Caul, un Băiat Pierdut, în privinşa căruia am unele bănuieli ce sper să mi le clarifice volumul următor al seriei, dar şi celelalte personaje simt că au o anumită împortanţă şi că vor face lucruri demne de ţinut minte pe viitor.

Am urmărit povestea lui Hester şi Tom cu interes, mai ales cum a evoluat fiecare, dar şi relaţia dintre ei, au fost încercaţi de numeroase sentimente noi, îndoielile nu le-au dat pace, gândindu-se ce anume-şi doresc cu adevărat şi fiind puşi la diverse încercări pentru a descoperi ce vor şi alături de cine. S-a simţit schimbarea personajelor principale, faptul că au înaintat în vârstă, au devenit mai maturi, deşi au avut episoade când s-au lăsat conduşi de vise; chiar şi aşa, m-am bucurat să-i observ şi să le urmăresc povestea. Exceptând dorinţa mea de a avea o acţiune care să mă fi ţinut în priză mai de la începutul volumului, răsturnările de situaţie au fost acolo să-mi schimbe cursul lecturii, m-au făcut să-mi casc ochii şi să mă minunez, chiar am negat de câteva ori că refuz să cred anumite evenimente.

“Aurul prădătorului” prezintă o poveste încărcată de trădări, minciuni, manipulări, speranţe, dorinţă, pierdere, încredere, iubire, descoperirea sinelui şi nu numai. Să mă reîntorc în această lume în care orașele se mănâncă unele pe altele a fost o reală plăcere şi aştept ca următorul volum să apară cât mai curând.

• Titlu original: “The One and Only Ivan”
• Autor: Katherine Applegate
• Ilustrator: Patricia Castelao
• Editura: Arthur
• Colecții/Serii: Smart Blue
• An apariție: 2017
• Pagini: 296
• Traducător: Christina Anghelina
  
  

“Eu sunt Ivan. Sunt o gorilă. Nu e atât de ușor cum pare…“

La Ieșirea nr. 8 de pe autostradă, în arena circului din Mallul Big Top, se dau spectacole în fiecare zi a anului. Capul de afiș e Ivan, o gorilă cu o înfăţișare ameninţătoare, dar cu o fire blândă, de artist. Lui Ivan îi place să deseneze, să simtă căldura soarelui pe burtă, să se uite la desene animate și să stea de vorbă cu prietenii lui: Stella, un elefant, Bob, un câine vagabond, și Julia, o fetiță de zece ani.
Totul se schimbă odată cu venirea micuței Ruby, puiul de elefant care trebuie să treacă, la fel ca toţi ceilalţi, prin chinul dresurii. Gheara, nuiaua cu cârlig, va trezi în Ivan furia adevărată, menită s-o protejeze pe Ruby. Va reuși Ivan să-și respecte promisiunea de a-i oferi lui Ruby un loc unde să fie fericită?

De când am început să lucrez cu copiii, am devenit tot mai atrasă de cărţile pentru ei, şi deşi am început cu cele pentru vârstele cuprinse între 2-3 ani, încet, încet am acordat atenţie şi celor pentru vârstele mai mari, ajung la cele pentru copiii din clasele primare. Sunt un copil prins într-un trup de adult şi mereu o carte pentru copii îmi aduce un zâmbet pe buze, plus de asta, îmi face o deosebită plăcere să privesc ilustraţiile din cărţile dedicate copiilor. Aşa am ajuns la „Ivan Cel fără de Seamăn”, purificând site-ul celor de la Cartepedia în ce priveşte cărţile pentru copii. Am fost atrasă de copertă, gorila şi puiul de elefant ilustrate pe copertă au trezit în mine sentimentalismul, şi chiar dacă gorila este văzută ca un animal înfiorător, impunător şi ameninţător, pe Ivan îl priveam total diferit.

Dar haideţi să vă fac cunoştinţă cu el, dar şi cu ceilalţi. Ivan îşi are domeniul în arena de circ de la Mallul Big Top, la ieşirea nr.9 de pe autostradă, unde se dau spectacole zilnic şi unde el este cap de afiş. Prrietenii lui cei mai buni sunt Bob, un căţel vagabond, cu o fire sălbatică (aşa se prezintă el a fi), ce-şi are culcuşul pe burta lui Ivan, şi Stella, un elefant înaintat în vârstă, ce a ajuns la arenă după ce a fost cumpărată de la circ, dar şi Julia, o fetiţă în vârstă de 10 ani, căreia îi place foarte mult să picteze. Reuşeşte să-i aducă şi lui Ivan cele necesare pentru a-şi exprima latura artistică, întrucât şi lui îi place să deseneze, iar „creaţiile” sale sunt vândute la magazinul Mallului, la diverse preţuri. Nu pot spune că aveau o viaţă fericită din moment ce erau în captivitate, dar îşi permiteau să viseze, să-şi spună poveşti, iar viaţa lor a avut parte de o schimbare atunci când a apărut Ruby, un pui de elefant, la arena de la Mallul Big Top. Rubz a fost şi ea nevoită să treacă prin chinurile dresurii, iar acestea au fost declanşatoarele furiei lui Ivan. A făcut o promisiune şi anume, că o va proteja pe Ruby, însă dacă va reuşi sau nu, vă îndemn să aflaţi, veţi descopei o poveste emoţionantă despre prietenie, voinţă şi încredere.

Ce mi-a plăcut tare mult la această poveste a fost faptul că a fost redată din perspectiva lui Ivan, la persoana întâi, astfel a reuşit să-mi transmită mult mai profund ceea ce simte, durerea captivităţii, a pierderii familiei, dar şi a speranţei la ceva mai bun, după toate prin câte a trecut. În ciuda înfăţisării sale, Ivan este o gorilă blândă, sufletistă, capabilă de o empatie ce nu o întâlnim nici la oameni, dar este şi foarte inteligent. Se ştie că primatele sunt inteligente, iar Ivan întăreşte această afirmaţie. Chiar dacă este o carte middle grade, a reuşit să trezească în mine la fel de multe sentimente cum ar fi trezit o carte pentru adulţi şi de aceea am ajuns să îndrăgesc astfel de cărţi tot mai mult, ca să nu mai menţionez faptul că sunt topită după ilustraţii. Mi-aş fi dorit să fie mult mai multe, însă cele cuprinse au reuşit să-mi aducă un zâmbet pe buze, să-mi trezească speranţa, dar să mă şi întristeze, iar povestea să mă atingă pe suflet. Prieteniile lui Ivan cu Bob, Stella, Julia şi ruby au fost unele dintre cele mai frumoase şi înduioşătoare, dar şi neobişnuite, având în vedere diferenţele dintre ei, însă tocmai aceste diferenţe au adus un plus frumuseţii prieteniei lor.

Cum vă spuneam şi mai sus, povestea lui Ivan este emoţionantă, dureroasă, vorbeşte despre pierdere, a familiei şi încrederii, dar şi suferinţă, însă este şi una încărcată de speranţă, frumuseţea prieteniei, recâştigarea încrederii în cei din jurul tău, voinţă şi vise. Atâta timp cât voinţa nu te părăseşte, eşti capabil de orice îţi propui să faci, să-ţi urmezi visele şi să-ţi îndeplineşti promisiunile, iar când ai prietenii alături, totul pare mult mai uşor de realizat. Deşi este o operă de ficţiune, are la bază o poveste ruptă din realitate, iar dacă recenzia mea v-a convins în a-i acorda o şansă, atât voi, adulţii, cât şi pentru copiii voştri, o găsiţi pe site-ul celor de la Cartepedia aici, eu cu siguranţă am să o recomand părinţilor de la grădi, să o aibă în vedere, pe viitor, pentru copilaşii lor. Sunt extrem de entuziasmată să citesc şi celelalte titluri ale autoarei şi sper cât de curând să le şi obţin.

„Dacă îţi dai timp suficient, te înveţi cu aproape orice.”

„(…) bătrâneţea e cea mai bună mască.”

„Amintirile sunt preţioase, continuă Stella. Datorită lor ştim cine suntem.”

„Cred că cel mai greu lucru atunci când eşti părinte (…) e să-ţi fereşti copiii de orice rău, să-i protejezi.”

„N-am cerut niciodată nimănui să-mi promită nimic, fiindcă promisiunile te leagă pentru totdeauna…iar totdeauna e al naibii de mult timp…mai ales când ţi-l petreci într-o cuşcă.”

„Când ţipă ea, simt că-mi tresare inima. Îmi plac la nebunie caninii ei perfecţi, pe care-i admir de la distanţă. O cheamă Kinyani. E mai iute decât mine, agilă şi poate că e şi mai isteaţă, deşi eu sunt de două ori cât ea, iar asta e la fel de important. E înfricoşătoare. Şi e frumoasă ca un desen care-a prins viaţă.”

• Titlul original: “An Enchantment of Ravens”
• Autor: Margaret Rogerson
• Editura: Storia Books
• Colecţia: Young Adult
• An apariţie: 2020
• Număr pagini: 320
• Traducător: Simona Ștefana Stoica
  
  

Orice vrajă are un preț.

O portretistă talentată trebuie să înfrunte puterea străveche a regatelor zânelor, chiar în timp ce se îndrăgostește de un prinț al făpturilor fermecate. Cu o fluturare a pensulei, Isobel făurește portrete uluitoare pentru o categorie periculoasă de clienți: făpturile fermecate, aceste ființe nemuritoare și îngrozitoare, care nu pot să coacă pâine sau să scrie fără a se preface în praf și pulbere. Tânjesc însă după Meșteșug uman cu o sete cumplită, iar pentru tablourile lui Isobel sunt gata să ofere în schimb vrăji valoroase. Dar când îl întâlnește pe primul ei protector regal – Rook, Prințul Toamnei – Isobel comite o greșeală mortală. Pictează în ochii lui tristețe umană, o slăbiciune care pe prinț l-ar putea costa viața. Furios, Rook o răpește pe Isobel și o duce în regatul său, unde va fi judecată pentru crimă. Dar ceva este cu adevărat greșit în lumea zânelor și cei doi sunt atacați din toate părțile. În timp ce Isobel și Rook depind unul de celălalt pentru a supraviețui, alianța lor înflorește în ceva diferit: încredere, apoi dragoste – și acea dragoste încalcă legile neîndurătoare ale făpturilor fermecate și îi condamnă pe amândoi la moarte. Singura armă a lui Isobel împotriva zânelor stă în Meșteșugul ei, care reprezintă o amenințare pe care făpturile fermecate nu au mai întâlnit-o.

Pentru că portretele lui Isobel au puterea să le facă să simtă pentru prima oară.

La scurt timp după ce am citit „Vraja spinilor”, a cărei recenzie o găsiţi pe blog aici, am văzut că a apărut un nou roman marca Margaret Rogersonn şi n-a durat mult că Storia Books la şi tradus. Până să ajungă la mine a trecut ceva timp, nu aşa mult cum se întâmplă de obicei când vine vorba de noutăţi, ceea ce nu poate decât să mă bucure. Vreau să le mulţumesc celor de la Storia pentru exemplarul oferit, iar dacă recenzia mea vă convinge, îl găsiţi şi voi aici.

În „Vraja corbilor” facem cunosştinţă cu Isobel, al cărei Meşteşug este să realizeze portrete, şi nu pentru oricine, ci pentru făpturile magice, nemuritoare, îngrozitoare şi arogante din cale-afară. Aceste făpturi fermecate nu sunt capabile să înfăptuiască nici cele mai uşoare munci ale oamenilor, însă tânjesc după Meşteşugurile acestora cu o sete de nestăvilit. Isobel, în schimbul potretelor pe care le realizează, este răsplătită cu vrăji, vrăji pe care le alege cu băgare de seamă şi extrem de conştiincios pentru a nu avea de suferit ulterior, întrucât vrăjile au şi taine ascunse. Printre clienţii neobişnuiţi ai lui Isobel, s-a întâmplat să fie şi Rook, Prinţul Toamnei, însă în momentul în care Isobel este captivată de realizarea portretului acestuia, comite o greşeală ce o poate costa viaţa, nu doar pe ea, ci şi pe Prinţ. Furios pe fapta lui Isobel, Rook o răpeşte pe Isobel pentru a o duce în Regatul Toamnei, unde va fi judecată pentru fapta sa , însă drumul spre Regat este încărcate de pericole, iar viaţa le este ameninţată. Lumea zânelor este turburată, iar Isobel şi Rook au parte de o aventură anevoioasă, ce-i pune la grea încercare, mai ales în privinţa încrederii. Iubirea dintre oameni şi făpturile magice este înterzisă, iar încălcarea Legii Juste se plăteşte cu moartea. Cum evoluează aventura lui Isobel şi Rook nu rămâne decât să aflaţi, doar să vă pregătiţi, va fi una încărcată de neprevăzut…

Încă o dată am fost încântată de lumea creată de Margaret Rogerson, dacă-n „Vraja spinilor”, a cărei recenzie o găsiţi pe blog aici, am avut parte de demoni şi vrăjitori, în „Vraja corbilor” au fost fiinţe fermecate, unele dintre cele mai insensibile şi înşelătoare, ce nu ţin cont de ceilalţi, ci doar de propria bunăstare, dar mai ales, nemiloase. Chiar dacă momentul în care am ales să citesc volumul nu a fost unul extrem de prielnic, cu paşi mărunţi am reuşit să-l parcurg şi să mă pierd cu uşurinţă printre pagini. Isobel este un personaj principal feminin inteligent, cu capul pe umeri şi grijulie, ca să nu mai spun că este foarte pricepută la Meşteşugul său, de aici şi aprecierea atât de mare din partea făpturilor fermecate. Deşi şi-a pierdut părinţii în copilărie, a primit o educaţie bună şi a învăţat să profite de ceea ce-i oferă clienţi săi pentru a-şi asigura bunăstarea, atât a ei, cât şi a familiei sale, cea care i-a mai rămas. Am prins drag de ea de la prima pagină şi am urmărit-o cu sufletul la gură. Nici Rook nu s-a lăsat mai prejos, autoarea a avut grijă să-l creeze într-un mod cât mai feerit, menit să-ţi vrăjească gândurile şi să ţi le invadeze. În ciuda faptului că făpturile fermecate sunt cunoscute pentru lipsa lor de sentimente, Rook mi-a demonstrat multe altele şi totodată, mi-a dovedit că este demn de urmărit cu ochii cât cepele, mai ales că nu este capabil de a minţi. Mi-au plăcut fiecare în parte, dar mai mult i-am savurat când au fost împreună, ce e drept. Alături de ei am râs, m-am emoţionat, am empatizat şi i-am urmărit cu interes maxim, am şi luptat cu diverse făpturi puse pe răutăţi. N-am avut timp să mă plictisesc, nici nu ştiu când treceau paginile şi chiar dacă mi-aş fi dorit să o parcurg mult mai repede pentru că mi-a trezit interesul, am fost şi tristă spre final pentru că n-am mai avut pagini…veşnica problemă, în cazul meu.

Ştiu că autoarea nu va scrie o continuare nici la acest volum, cum nu va scrie nici la „Vraja spinilor”, dar chiar şi aşa sunt curioasă cu ce poveste mă va mai surprinde. „Vraja corbilor” este o poveste captivantă, amuzantă şi plină de acţiune, ce prezintă o dragoste interzisă într-o lume a zânelor, dar de unde nu lipsesc nici întorsăturile de situaţie. Este un fantasy uşor şi numai bun de savurat după o lectură ce v-a muncit.

„Recunoaşterea propriei slăbiciuni nu reprezintă un prilej de bucurie pentru nicio zână.”

„Oare cum trebuie să fie? Să întâlneşti pe cineva, să creezi o legătură, totul în doar o după-amiază aurie – doar pentru a descoperi că, pentru ea, fiecare minut scurs simboliza un an. Fiecare secundă, o oră. Ar fi moartă înainte să răsară soarele a doua zi.”

„Să mergi pe muchia unui tăiş e distractiv doar până când lama încetează să mai fie o metaforă.”

„La un moment dat, mintea mea încetase să mai încerce să-l vadă ca pe un om şi îl acceptase pentru ceea ce era. Exista ceva incontestabil de izbitor în supleţea sa, în faţa lui colţuroasă. Ochii îi erau în continuare nemiloşi, dar şi visători. Fiorul pe care îl simţeam ori de câte ori se uita la mine era pe cât de captivant, pe atât de periculo, ca şi cum ţi-ai înlănţui pe neaşteptate privirea cu cea a unui râs sau a unui lup, dar nu oriunde, şi nu oricând, cu în pădure, la amurg.”

„Poţi iubi cu adevărat pe cineva, când pentru tine nu e nimic mai mult decât o iluzie plăcută?”

„Cât de mult se deosebea o iubire mărturisită cu ochii de una proclamată cu voce tare. Aceasta era o privire care ar opri timpul, dacă ar putea. Blândă şi tăioasă, în acelaşi timp, o tandreţe dureroasă înconjurată de suferinţă, dovada absolută a unei inimi deja frânte.”

„Eşti un trandafir viu strecurat printre flori de ceară. Poate că noi ţinem o veşnicie, dar tu înfloreşti mai strălucitor, miroşi mai dulce şi verşi sânge cu ţepii tăi.”

„Viitorul niciodată nu este bătut în cuie…Vezi tu, e ca o pădure, cu mii şi mii de cărări care o străbat, toate ramificându-se în direcţii diferite. Unele lucruri se pot schimba, chiar până în ultimul moment.”

„Preferăm să pretindem altceva, dar adevărul este că nu am fost niciodată noi cei nemuritori. Poate trăim suficient de mult pentru a vedea lumea care se schimbă, dar n-am fost niciodată noi cei care am schimbat-o. Când ajungem, în cele din urmă, la final, suntem singuri şi nimeni nu ne iubeşte şi nu lăsăm nimic în urmă, nici măcar numele nostru cioplit pe o lespede de piatră. Şi totuşi…muritorii, prin operele lor, prin Meşteşugul lor, nu sunt niciodată uitaţi.”

„Întreaga lume e făcută din praf şi în praf se întoarce întotdeauna. Nu există nimic altceva.”

„(…) te iubesc întru totul. Te iubesc veşnic. Te iubesc atât de mult, încât mă înspăimântă. Mă tem că nu aş putea trăi fără tine. Ţi-aş putea vedea chipul în fiecare dimineaţă când mă trezesc, timp de zece mii de ani, şi încă aş aştepta-o cu nerăbdare pe următoarea, ca şi cum ar fi prima.”

• Titlul original: “Norse Mythology”
• Autor: Neil Gaiman
• Editura: Arthur
• Colecţie: Arthur GOLD
• An apariţie: 2018
• Număr pagini: 256 
• Traducere din limba engleză de Alex Moldovan

Miturile și zeii din panteonul nordic prind viață datorită prozei inventive a lui Gaiman: Odin, mai-marele zeilor, înțelept și cutezător, Thor, fiul lui Odin, cel incredibil de puternic, dar nu cel mai înțelept dintre zei, și Loki, un farsor și un manipulator neîntrecut, frate de cruce cu Odin.

Urmărind îndeaproape isprăvile zeilor, piticilor și uriașilor, Gaiman modelează aceste povești străvechi sub forma unor episoade de roman care încep cu geneza celor nouă tărâmuri legendare și au ca punct culminant Ragnarokul, sfârșitul zeilor și renașterea unui nou timp și a unor noi oameni.

Dacă ţin bine minte, am văzut cartea pe contul Marianei, eu mi-o doream de ceva vreme, mai ales că avea ca subiect zeităţile, momentul în care mi-a apărut postarea ei mi-am spus că e un semn şi trebuie să o citesc şi eu. A ajuns la mine cu ajutorul celor de la Editura Arthur şi vreau să le mulţumesc pentru această bookurie.

Când m-am hotărât să încep o nouă carte, l-am întrebat pe iubitul meu care să fie următoarea dintre „Furia Roşie” şi „Mitologie Nordică”, el optând pentru cea de-a doua şi atât i-a trebuit că l-am activat. A început să mă întrebe ce zăităţi nordice ştiu, iar eu toată mândră de mine îi spun de Odin, Thor şi Loki, la care îmi serveşte replica lui: „Doar atât? Dar pe paznicul zeilor cum îl chema? Hai că ştii…”, la mine-n minte pauză şi-mi iese porumbelul: „Nu ştiu cum îl cheamă, însă actorul care l-a jucat arăta tare bine…”, poftim replică, filmele astea ce fac…

Să revin la carte până nu o iau de tot pe ulei…Cum spuneam şi mai sus, singurele zeităţi nordice cunoscute de mine sunt Odin, Thor şi Loki (cred că majoritatea îi cunoaşte), apoi am aflat că pe paznic îl chema Heimdall, iar lecturarea cărţii mi-a oferit ocazia de a cunoaşte şi alte zeităţi, printre care Tyr, zeul războiului, Bradi, zeul poeziei, zeii Freya şi Frey, din Tribul Vanir, Balder, considerat a fi cel mai frumos zeu, Kvasir, zeul înţelept, dar şi elfi, pitici, uriaşi şi creaturi dintre cele mai neobişnuite cu poveşti…interesante.

De la „Circe” am rămas cu ideea că zeii erau trădători, maeştri ai înşelătoriei, capabili de cele mai mârşave manevre pentru a le reuşi planurile, erau plini de aroganţă, în ciuda frumuseţii cu care erau înzestraţi. Deşi primele zeităţi în jurul cărora se învârt repovestirile legendelor sunt Odin, Thor şi Loki, volumul a cuprins şi capitole ce dezvăluiau legende privind şi alte personaje. I-am cunoscut pe Eitri şi Brokk, piticii care au făurit ciocanul lui Thor, creatorul de fulgere numit Mjollnir. Piticii puteau crea comori nepreţuite cu ajutorul celor mai neobişnuite „ingrediente” (unul extrem de neobişnuit fiind scuipatul unei păsări), totodată am aflat cum şi-a pierdut Odin ochiul, doar pentru a deveni mai înţelept, dar şi cum Tyr şi-a pierdut mâna dreaptă, acestea fiind doar o mică parte din repovestirea legendelor.

Volumul este redat sub forma unor capitole ce cuprind legende cu privire la fiecare personaj, nu este o poveste ce curge de la sine, ci cuprinde diverse episoade din mitologie, din diferite perioade de timp. M-am simţit ca şi cum aş fi urmărit un serial şi capitolele erau episoadele acestuia. De asemenea, m-am simţit ca un copil ce a străbătut meleaguri necunoscute, a fost martor la unele dintre cele mai nemaipomenite aventuri alături de zeităţi puternice şi neînfricate.

Dacă nu eşti familiarizat cu aceste personaje, „Mitologie Nordică” este cartea potrivită de a le cunoaşte. Este amuzantă, rapidă, lejeră, şi deşi sunt multe personaje, sunt uşor de reţinut, întrucât acţiunea se învârte în jurul lor. Or fi fost ele zeităţi, însă au fost momente când i-am văzut asemeni unor copiii ce se ţin de pozne în fiecare clipă. Mă bucur că am avut oportunitatea de a citi această carte, a fost prima întâlnire cu autorul şi am fost tare încântată de aceasta. Am trecut pe wishlist şi celelalte titluri ale sale traduse la noi, iar dacă te-am convins să-i dai o şansă acestei cărţi, o găsiţi pe site-ul celor de la Arthur aici.

„Fără pericol nu poate exista glorie.”

„Nimeni nu poate învinge bătrâneţea, pentru că în cele din urmă, ea ne ia pe toţi, ne slăbeşte mai mult şi mai mult până când ne închide ochii pe vecie.”

„Nu e nimic pe lume care să nu iubească soarele. El ne oferă căldură şi viaţă; topeşte chinuitoarea zăpadă şi gheaţa iernii; face plantele să crească şi florile să înflorească. Ne oferă serile lungi de vară, când nu se lasă întunericul. Ne salvează de zilele chinuitpare ale iernii, când întunericul e biruit doar câteva ore, iar soarele e rece şi îndepărtat, precum ochiul şters al unui cadavru.”

• Titlul orginal: ”Dear Martin”
• Autor: Nic Stone
• Editura: Young Art
• An apariție: 2020
• Număr pagini: 224
• Traducător: Oana Duşmănescu

Justyce McAllister are 17 ani, este printre cei mai buni din clasa lui, as în echipa de dezbateri, și urmează să studieze la o facultate din Ivy League. Însă e, de asemenea, un băiat de culoare. Așadar, pentru polițistul care-l încătușează într-o noapte, când tânărul încerca doar să-și urce iubita în mașină și s-o conducă acasă, nimic nu mai contează în afară de stereotipul gangsterului.

Întâmplarea e doar prima dintr-o serie care-l face pe Justyce să-și pună tot mai multe întrebări cu privire la discriminarea rasială, gândindu-se nu doar la numeroasele cazuri ale tinerilor de culoare împușcați de ofițerii de poliție, ci și la orele lungi muncite de mama sa pentru ca el să-și poată permite o școală privată, precum și la invidia unora dintre colegii săi de clasă, care îl cred, uneori, discriminat pozitiv.

Încercând să-și pună ordine în gânduri și să învețe din experiențele înaintașilor săi, căutând dreptatea în tot ce i se întâmplă, Justyc pornește un experiment: începe să-i scrie scrisori reverentului Martin Luther King Jr.

Punând cu abilitate în dezbatere stereotipurile și discriminarea rasială, în multiplele sale forme de-a lungul istoriei, ”Dragă Martin” ne arată că lucrurile nu sunt niciodată doar în alb și negru.

“Dragă Martin” am luat-o datorită Deliei de la @deliaph.reads, am văzut că ea a rămas plăcut surprinsă de poveste și așa frumos a vorbit despre carte, încât m-a făcut și mai curioasă în ce privește povestea ascunsă între coperți. Am apelat la ajutorul meu de nădejde, Cartepedia evident, și bookuria nu a întârziat să apără pe rafturile bibliotecii mele. Oare îi mai rezistă polițele? Ar trebui să port o discuție cu ea, să nu mă trezesc cu titlurile vraiște pe parchet…Deci, să revenim…

“Dragă Martin” ne dezvăluie povestea lui Justyce McAllister, un licean în vârsta de 17 ani, unul dintre cei mai buni din echipa de dezbateri a clasei sale, care-și dorește să ajungă la o facultate din Ivy League, totodată este și un băiat de culoare. Într-o seară, pe când încerca să-și urce iubita în mașina și s-o conducă spre casă, un politist îl încătușează, eveniment ce-l marchează pe Justyce și-l determină să se gândească tot mai mult la discriminarea rasială. Astfel, decide să porneasca un experiment: începe să-i scrie scrisori reverendului Martin Luther King Jr.. Sincer vă mărturisesc, am rămas surprinsă când am descoperit că scrisorile erau adresate lui Martin Luther King Jr., titlul cărții mi-a transmis că ar fi vorba și despre scrisori, fiind formularea de început pentru acestea, însă nu bănuiam că era vorba de o celebritate. Povestea lui Justyce m-a purtat cu gândul la “Ura cu care lovești” (despre care am scris pe blog aici), un alt adolescent de culoare ce este judecat în funcție de culoarea pielii sale și nu în funcție de calitățile pe cale le dobândește, ceea ce mi se pare extrem de dezolant, având în vedere realitatea în care trăim…

Ce mi s-a părut interesant la această carte și mi-a captat atenția deplină, au fost fragmentele ce cuprindeau dezbaterile pe diverse subiecte, pot spune ca le-am savurat, dar totodată m-au facut să văd lucrurile și dintr-o altă perspectivă. Am observat cum gândesc mare parte din persoanele caucaziene, după ce valori se ghideaza și cât de limitați sunt în a acorda șanse egale și persoanelor de culoare, fiind de concepția că ei sunt cei cu drepturi depline doar pentru că sunt “albi”, însă am întâlnit și persoane care vedeau dincolo de culoarea pielii sș acest lucru a contat enorm. La fel stă treaba și de partea cealaltă, cum îi privesc “negri” pe cei “albi”, cum aleg persoanele de culoare să-și educe copiii, ce valori le insufla, printre care, cea mai important, se pare a fi că “negrul nu se amestecă cu albul…”

Justyce a fost prins între ciocan și nicovală, de aceea a și ales să facă experimentul cu scrisorile, crezând că astfel se va lămuri. L-am înțeles în totalitate de-a lungul lecturii, toate frământările sale, dar mai ales în momentele când scria scrisorile. Acțiunea a fost redată atât la persoana a treia, când îl observam pe Justyce din afară, în raport cu ceilalți, dar și la persoana întâi, când Justyce își dădea frău liber gândurilor. Povestea sa m-a durut, sincer, a fost o poveste despre discriminare rasiala, despre cât de limitați suntem în gândire și preferăm să observam culoarea pielii și nu ce se afla dincolo de aceasta. Este o poveste care prezinta lumea în care trăim și vorbește despre cât suntem de “dedicați” etichetelor, fără a fi în stare să le lăsăm deoparte și să fim pur și simplu oameni… “Dragă Martin” a fost mult prea scurtă pentru mine, am finalizat-o prea repede, însă m-a atins acolo unde trebuie. Mă bucur ca am mers pe mâna Deliei și nu regret nicio clipă, am dat peste povestea puternică și răvășitoare a unui tânăr ce se lupta cu nedreptatea socială…Din păcate nu vă pot împărtășii mai multe, ci vă îndrum să îi dați o șansă acestui titlu, părerea mes este că merită din plin, tratează un subiect de actualitate și, poate în acest fel, ne mai deschidem și noi mințile…Găsiți cartea pe site-ul celor de la Cartepedia aici 😊.

• Titlu original: ”Britt-Marie var här”
• Autor: Fredrik Backman
• Editura: Art
• Colecții/Serii: Musai
• An apariție: 2020
• Număr pagini: 472
• Traducător: Andreea Caleman
  
  

Personajul Britt-Marie apare pentru prima dată, în toată splendoarea răutăților ei obsesive, în Bunica mi-a zis că-i pare rău, dar Backman a simțit imensul potențial al personajului său și, poate, a tânjit cumva să-i facă dreptate. Și reușește.

Britt-Marie are în continuare obsesiile ei legate de felul cum trebuie făcute lucrurile, are liste de la care nu se poate abate pentru nimic în lume, iar complimentele pe care concede uneori să le facă par mai degrabă atacuri la persoană. Dar curajul cu care își ia în mâini propria viață, după o căsnicie în care nu a avut aproape niciun cuvânt de spus, o umanizează și o transformă într-un personaj digerabil, pentru ca treptat, aproape fără să ne dăm seama, să ajungem să o iubim.

Nu mi-am mai intrat în piele de bucurie când am văzut că s-a tradus un nou roman de-al lui Backman și deja eram extrem de nerăbdătoare să o aduc alături de celelalte titluri ale sale aflate pe raftul bibliotecii mele. Nu știu dacă știți, deci e posibil să mă repet, dar îi iubesc romanele, de când am făcut cunoștință cu Ove am vrut mai mult și mai mult de la Backman, toate cărțile sale să vină la mine! Și de această dată am apelat la drăguții de la Cartepedia pentru a o aduce cât mai repede pe Britt – Marie la mine. Le mulțumesc din suflet pentru această oportunitate, de nu erau ei cu siguranță nu ajungea atât de repede la mine romanul, iar dacă și voi sunteti fani Backman și chiar de nu sunteți, ar fi frumos să îi acordați o șansă, cărțile autorului le găsiți aici.

Cu Britt-Marie facem cunoștință, pentru prima dată, în romanul “Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” (recenzia o găsiți pe blog aici), era soția lui Kent și vecina Bunicii, iar în ce priveste romanul de față simțeam că mă va surprinde într-un mod tare plăcut, întrucât eram curioasă tare de personajul lui Britt-Marie și aveam unele presimțiri că ceva nu a fost tocmai plăcut în trecutul ei de a devenit așa cum este, și mă bucur de faptul că autorul a ales să ne prezinte și povestea ei. Nu pot spune că am îndrăgit-o de mama focului în “Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”, mai ales când observasem că era extrem de fixistă și vedea doar într-o direcție, însă descoperindu-i povestea, am realizat că prejudecățile trebuie lăsate deoparte și să-i permit să se înfățișeze în toată frumusețea ei. Nu a avut parte de o copilărie tocmai frumoasă, un eveniment nefericit a marcat-o atât pe ea, cât și pe familia ei, acest lucru determinând-o să se transforme într-o persoană nu foarte apreciată de ceilalti, deși ea își dădea toată silința doar pentru a primi un simplu “mulțumesc”, dar și să trăiască în lumea ei, unde totul se învârtea în jurul lui Kent, soțul său. Mi s-a părut extrem de tristă această situație și îmi părea rău din suflet pentru Britt-Marie, că a fost nevoită să suporte atât de multe și să nu fie deloc apreciată nici măcar o singură dată. Nimeni nu a încercat să o înțeleagă, să discute deschis cu ea, să descopere ce se ascunde în sufletul ei, să îi ceară părerea cel puțin o dată, să o asculte, însă eu, pe cât mi-a fost posibil, am încercat să-i pătrund în suflet și-n gand, iar ce-am descoperit m-a emoționat teribil …

De-a lungul celor 450 de pagini, pe cât se întinde povestea personajului, am râs de m-am spart, cu riscul că sigur îmi va face o figură și apoi voi plange ca o Magdalenă, doar e Backman, trebuie să-mi servească ceva. Nu a fost roman de-al său la care să fi râs atât de mult și din suflet, am avut momente când mi-au plecat și lacrimile de atâta râs, ca apoi sa nu le mai pot opri când mă emoționam teribil; până și iubitul a ajuns să-mi atragă atenția că râd prea tare și mă aud vecinii, era peste 11 seara și eu încă citeam, m-a prins ora 1 și n-am putut lăsa nici măcar o clipă deoparte cartea, n-am avut pace până n-am ajuns la final. Pe cât de umoristică a fost redarea poveștii, pe atât de emoționantă…Exact cum spuneam mai sus, am ales să nu o judec absolut deloc pe Britt-Marie și am ajuns să prind un drag nebun de ea, să-i savurez fiecare înfățișare și să descopăr în ea o persoană sufletistă, încărcată de iubire, neînțeleasă, temătoare, care încearcă pe cât posibil să fie diplomată, însă când e călcată rău pe bătături…să te ții, că nu știi ce te așteaptă…

Povestea ei poate fi povestea oricăruia dintre noi, o poveste înduioșătoare despre redescoperire, prietenie și familie, despre înfruntarea adevărului și transformare, atât a ta, cât și a celor din jurul tău. Britt-Marie nu este singură în această poveste, are alături personaje dintre cele mai neobișnuite, dar și demente (în sensul bun al cuvântului, nu știu ce alt cuvânt aș putea folosi pentru a descrie personajele respective), sunt personaje a căror prezență o savurezi cu fiecare pagină, care te determină să-ți dorești să le ai alături și-n viața reală și de care nu te plictisești nici măcar o clipă. Sunt personaje cu povești tulburătoare, a căror trecut nu a fost lipsit de suferințe și deși par a fi diferite de Britt-Marie, nu este chiar așa…Britt-Marie, alături de Vega, Omar, Sami, Țestosul, Piratul, Cineva, Bancă, Sven, Max si Dino îți demonstrează cât de importantă este prezența, fie a ta, fie a altuia, să poți spune că “a fost aici”…

”Iubim fotbalul pentru ca e instinctive. Vezi o minge rostogolindu-se pe stradă și îi dai un șut. Îl iubim din același motiv pentru care ne îndrăgostim – pentru că nu știm cum să ne împotrivim.”

”Greu de spun când îmbobocește iubirea, dar, într-o bună zi, te trezești că deja a înflorit. La fel și când se ofilește – într-o zi e brusc prea târziu. Dragostea are multe în comun cu plantele de balcon.”

”Orice căsnicie are și părți urate, pentru că orice om are și slăbiciuni. Orice om care își împarte traiul cu cineva învață să suporte slăbiciunile celuilalt cum poate. De pildă, poți să le consideri un soi de mobile grele și să faci curățenie pe lângă ele, pur și simplu. Să întreții iluzia. Știi, bineînțeles, că se adună Praful sub ele, dar înveți să te preface că nu e acolo, atâta vreme cât musafirii nu văd nimic. Și, într-o bună zi, cineva mută mobile fără să-ți ceară voie și totul iese la iveală. Murdăria și zgârieturile. Urmele permanente lăsate pe parchet. Și atunci e prea târziu.”

”Uneori e mai ușor să trăiești fără să știi cine ești dacă măcar știi unde ești.”

”Poate că iubirea nu-I musai să fie, pentru toți oamenii, focuri de artificii și orchestra simfonice, dacă-mi permiți! Pentru unii dintre noi iubirea înseamnă alte lucruri! Lucruri rationale!”

”La o anumită vârstă, aproape toate întrebările pe care și le pune un om sunt, de fapt, despre același lucru: Cum să-ți trăiești viața?”

”Omul, orice om, pe măsură ce înaintează în vârstă, are din ce în ce mai ppuține șanse să trăiască într-o astfel de clipă. Să uite de timp și să îmbrățișeze clipa. Să iubească nestăvilit. Să explodeze de pasiune. De câteva ori, poate, când suntem copii, pentru aceia dintre noi care sunt lăsați să fie copii. Dar, după aceea, câte respirații ne mai fac să uităm de noi? Câte emoții pure ne mai fac să chiuim de bucurie fără să ne rușinăm? Câte șanse mai avem la o sfântă pierdere a memoriei? Toată pasiunea e copilărească. Banală și naivă. Nu se învață, e instinctive. Ne inundă. Ne răstoarnă. Ne duce în larg. Toate celelalte emoții aparțin terestrului, dar pasiunea își are locul în spațiuș cosmic. Pasiunea are valoare nu pentru ceea ce ne oferă, ci pentru ceea ce ne cere să riscăm – demnitatea noastră, clătinările condescendente din cap ale celor care nu ne înțeleg.”

”Nu e o durere care să se insinueze încet. Nu vine la capătul vreunei perioade de negare, mânie, negociere, depresie și acceptare. Ci explodează pe loc, îi incendiază toată ființa, ca un foc care îi înghite tot oxigenul din piept și o lasă lată la pământ, lovind pietrișul și horcăind după aer. Trupul încearcă să se îndoaie de la jumătate, ca și cum și-ar fi ăierdut coloanal vertebrală, ca și cum ar încerca să stingă flăcările dinăuntru. Moartea e neputința supremă. Neputința e durerea supremă.”

”Fotbalul e un joc puternic pentru că oblige viața să meargă mai departe.”

• Titlu original: “Elantris”
• Autor: Brandon Sanderson
• Editura: Paladin
• Colecții/Serii: Fantasy Masters
• An apariție: 2016
• Număr pagini: 744
• Traducător: Iulia Dromereschi
  

Elantrisul, orașul solar al oamenilor-zei, își pierde măreția atunci când, pe neașteptate, este lovit de blestemul Reodului, iar semizeii se transformă în cadavre vii. Povestea ia o întorsătură și mai sumbră atunci când însuși prințul moștenitor al Arelonului, Raoden, cade pradă blestemului și este închis în orașul decăzut. Între timp, Sarene, prințesa care urma să-i devină soție, sosește în Arelon, unde i se spune că alesul inimii ei este mort. Niciunul dintre ei nu este însă dispus să-și accepte soarta, așa că vor porni separat într-o luptă pentru aflarea adevărului și a naturii Reodului, fiind ajutați de ființe cu puteri supranaturale. Când se vor întâlni, îl va mai recunoaște Sarene pe Raoden? Soarta Elantrisului este în mâinile lor.

Vă spuneam în recenzia de la “Tunetul” că baza mea când vine vorba de fantasy este Cătălinei de la @catethereader (urmăriți-o pe Insta că merită…), datorită ei am ajuns și la cartea de față, Brandon Sanderson fiind unul din autorii ei preferați. Nu regret nici măcar o clipă că m-am lăsat pe mâna ei, n-am fost dezamăgită deloc de ceea ce am descoperit, din contră, îmi doresc să mai citesc și alte cărți de-ale autorului . Ca să vezi, Cătă, ce-mi faci tu mie… “Elantris” a ajuns la mine prin intermediul cartepedienilor și vreau să le mulțumesc pentru exemplarul oferit, sper să reușesc să vă conving să-i dați o șansă acestui autor, dacă până în prezent nu l-ați citit ; cartea se găsește pe site-ul Cartepediei aici.

Elantrisul fusese frumos cândva, i se spunea ”orașul zeilor”: un loc plin de putere, strălucire și magie, pe timp de noapte lumina asemeni unui foc argintiu uriaș, vizibil de foarte departe. Locuitorii Elantrisului erau niște zei, frumoși din cale-afară, ce păreau să lumineze în ton cu orașul. Însă acest lucru s-a schimbat în urmă cu zece ani, când eternitatea de încheiase și orașul a fost lovit de un bluestem, Shaod, care, în loc să transforme omul într-un individ fericit, ce putea conduce cu înțelepciune și venerat în eternitate, îl transforma într-un mort-viu, un cadavru umblător. De blestem a fost atins și Raoden, fiul regelui Iadon, însă nu a scăpat să nu fie aruncat în Elantris și să-și trăiască zilele rămase în orașul decăzut. Chiar și cu viața distrusă, lipsită de orice speranță pentru ceva mai bun, Raoden nu se dă bătut și încearcă să găsească o cale de a conviețui cum se poate mai bine în Elantris. Îi iese în cale Galladon, alături de care vat rage cu dinții și nu numai de fiecare fărâmă de speranță… La scurt timp după ce Raoden a fost aruncat în Elantris, prințesa Sarene, viitoarea lui soție, ajunge în Arelon și este lovită de o veste cruntă: viitorul ei soț este mort, însă chiar și mort, ea a devenit soție și brusc văduvă, fără a-și fi întâlnit vreodată soțul. O poveste întortocheată, ce ascunde în spate multe secrete, intrigi politice, o luptă pentru putere și nu numai…

Deși Cătă mă atenționase că voi fi lovită de multă politică în scrierile autorului, mă așteptam să întâmpin ceva dificultăți în a parcurge cartea, eu nefiind adepta politicii și mă depășește complet subiectul, însă am fost tare suprinsă că i-am făcut față cu brio, cu tot cu politica cuprinsă între coperți. Am avut ocazia să o cunosc pe Sarene, o femeie determinată, puternică, inteligentă, încăpățănată, considerată o încrezută de cei care au întâlnit-o pentru prima data, fără teamă de a spune ceea ce crede și susținându-și cu tărie părerea, ce să mai…o femeie demnă de admirat și de urmărit, de la care ai foarte multe de învățat. Determinarea mea m-a făcut să o îndrăgesc de la prima întâlnire și s-o urmăresc cu sufletul la gură în această poveste…Nici Raoden nu s-a lăsat mai prejos, deși a fost lovit de bluestem, mi-a demonstrat că nimic nu-l poate doborî, oricât de rău ar fi, a văzut binele în toată acea urâțenie întâlnită pe străzile pustiului oraș, speranța nu este moartă până nu-ți dai ultima suflare, și deși se spunea că blestemul îți distruge mintea, el a reușit să și-o păstreze lucidă și să pună în aplicare tot ceea ce a învățat în afara zidurilor Elantrisului.

Multe detalii nu vă pot împărtăși privind povestea, de teamă să nu vă spoiler-esc, însă ce vă pot dezvălui este că a reușit să mă prindă de la primele pagini și să mă suprindă într-un mod extrem de plăcut. Parcurgând-o, m-am simțit ca și cum aș fi urmărit un serial și fiecare capitol era un nou episod, ce mă muta într-un alt cadru diferit, să pot observa fiecare personaj în parte, să ajung să-l cunosc mai bine, dar să și înțeleg povestea cu toate intrigile sale. Am savurat fiecare pagină, îmi doream mai mult și mai mult, iar în ciuda cărții voluminoase, s-a citit destul de bine și repede, limbajul nu este unul pompos și nu pune nicio dificultate în a-l înțelege, chiar dacă intrigile politice or să vi se pară probabil rachete… Pe lângă personajele principale, pe care le-am adorat de la prima și până la ultima pagină, au mai fost câteva personaje ce mi-au câștigat sufletul, printre care familia lui Kiin, unchiul Sarenei, cum apăreau aceștia în cadru explodam de râs, nu alta, mă simțeam ca și cum fac parte din acea familie, nu că aș fi fost o persoană din afară ce doar citește, ducele Roial iar mi-a câștigat inima, dar și Shuden și Eondel…A da, și să nu uit de Ashe, seonul prințesei, Doamne, că nu mai puteam de drag când luam parte la conversațiile celor doi, erau cireașa de pe tort… Nu am dus lipsă nici de ”prietenii” mei, pe care l-aș fi ”drăgălit” prin strângerea gâtului sau mai rău, Iadon fiind ”șef de trib”, l-am simțit eu că nu-i a bună cu el și am mai avut câțiva ”campioni”, dar de aceia nu vă dezvălui nimic…

Și-n încheiere vă mai spun că povestea a fost încărcată de răasturnări de situație, exact ce trebuie la momentul când te aștepți mai puțin, a avut fragmente ce m-au atins pe suflet, dar și care mi-au frânt inima-n două, care mi-au zburit părul la ceafă și mi-au trezit pielea de găină. Acțiunea este una alertă și n-ai vreme să te plicitsești, iar când zici că iei o pauză de respiro, gândește-te de două ori…Personajele sunt foarte bine construite și povestea bine închegată, chiar dacă este romanul de debut al autorului, deci dacă acest roman mi s-a părut extrem de bun, celelalte opere ale sale sigur vor fi la fel de bune sau poate mult mai bune…vedem ce mai recomandă Cătă 😉…

”Vorbești despre foame și durere de parcă ar fi forte cărora nu li te poți împotrivi. Foamea justifică orice: dacă rămânem fără mijloace de trai, devenim animale.”

”Adevărul nu poate fi învins. Asta chiar dacă oamenii mai uită de el uneori.”

”Putem fi puternici în fața regilor și a prelaților, dar viața nu înseamnă griji și nesiguranță. Ține-le în tine și sigur te vor distruge, tranformându-te într-o persoană cu inima împietrită.”

”Adevărul și faptele nu pot fi separate. Inevitabil sau nu, adevărul se află deasupra tuturor indiferent de cine are armata mai bună, de cine poate ține cele mai lungi predici sau de cine are mai mulți preoți. Poate fi acoperit, dar va ieși mereu la suprafață. Adevărul este singurul lucru pe care nu-l poți intimida.”

”Timpul se mișcă asemeni unui munte. (…) Vine atât de încet, că mulți nici nu-și dau seama când a trecut. Dar îi va strivi cu siguranță pe cei care nu se dau înapoi din calea lui.”