“O viață amânată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz” de Dita Kraus (recenzie)

Titlul original: “A Delayed Life. The Powerful Memoir of the Librarian of Auschwitz”
Autor: Dita Kraus
Editura: Polirom
An apariție: 2020
Pagini: 392
Traducător: Dan Sociu

Viaţa extraordinară a Ditei Kraus, supravieţuitoare a Holocaustului, a inspirat un bestseller internaţional. Aceasta este povestea sa adevărată, de la ororile lagărelor naziste la fuga de dictatura comunistă şi la plecarea în recent înfiinţatul stat Israel, în căutarea unei noi patrii.

Născută într-o familie de intelectuali evrei, Dita Polach a mers la şcoală, s-a jucat cu prietenii şi nu s-a perceput niciodată ca fiind diferită – pînă la ocuparea Cehoslovaciei de către Germania nazistă. Deportaţi în ghetoul de la Terezín, apoi la Auschwitz şi la Bergen-Belsen, Dita şi familia ei au trăit ororile de neimaginat ale lagărelor, tatăl şi bunicul murindu-i în timpul detenţiei, iar mama, la scurt timp după eliberare. La Auschwitz, fata de doar 14 ani a avut în grijă cea mai mică bibliotecă din lume, alcătuită din cele câteva cărţi pe care prizonierii reuşiseră să le salveze din bagajele celor aduşi în lagăr şi care le-au oferit atât copiilor ce aveau să fie trimişi în camerele de gazare, cât şi învăţătorilor acestora care le-au împărtăşit soarta o iluzie de normalitate într-o lume de coşmar. Dar povestea Ditei nu se opreşte la Holocaust; ea priveşte şi mai departe, la viaţa pe care şi-a reconstruit-o după război: căsătoria, plecarea din Cehoslovacia comunistă şi stabilirea în Israel, traiul în kibbutz, bucuriile şi necazurile maternităţii. O relatare extraordinară, despre o viaţă incredibilă, voinţa de a trăi şi speranţa neclintită într-un viitor mai bun.

Roxi şi Alina sunt vinovate că am descoperit povestea Ditei anul trecut, tot în luna mai, când am parcurs „Bibliotecara de la Auschwitz”, carte care mi-a ajuns la suflet şi acolo a rămas, de atunci şi până în prezent; mai multe impresii în ce priveşte acest titlu găsiţi pe blog aici, vi-l recomand cu dragă inimă, dacă nu aţi reuşit să îl citiţi până acum. „O viaţă amânată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz” a ajuns în atenţia mea tot datorită Roxanei, ea este vinovată, şi de când am văzut că a ochit-o şi ulterior citind-o, părerea ei mi-a întărit şi mai mult dorinţa de a afla şi eu mărturiile bibliotecarei de la Auschwitz. Antonio G. Iturbe a reuşit, prin „Bibliotecara de la Auschwitz”, să-mi dezvăluie o mică parte din viaţa Ditei prin opera sa de ficţiune, însă „O viaţă amânată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz” mi-a dezvăluit-o pe Dita complet, cu bucurii, tristeţi, necazuri, iubiri, suferinţe, pierderi, neajunsuri, chinuri, traume şi mai ales, cu multă speranţă.

Mi-am dorit de multă vreme să pun mâna pe acest titlu şi am avut succes abia acum prin intermediul celor de la Cartepedia, cărora vreau să le mulţumesc pe această cale pentru ocazia oferită, iar bucuria pe care am simţit-o în momentul în care am realizat că o am de adevărat, nu aş putea să vi-o descriu în cuvinte. De când am descoperit titlurile ce cuprind mărturii ale surpavieţuitorilor din lagărele de concentrare de la Auschwitz şi nu numai, am realizat că sunt tot mai atrasă de astfel de cărţi, deşi mă răscolesc pe toate părţile şi trezesc în mine numeroase sentimente, multe dintre ele dureroase. Am mai spus asta şi ştiu că mă repet, dar sunt de părere că astfel de cărţi, ce cuprind mărturii ale supravieşuitorilor din războaie, fie că au fost din Primul sau al Doilea Război Mondial, lagărele de concentrare, chiar din perioada în care s-au aflat sub dominaţia lui Franco sau războaie din ţările asiatice, orice titlu ce dezvăluie poveştile cutremurătoare ale martorilor ce au supravieţuit acelor vremuri crunte trebuie aduse la lumină şi făcute cunoscute. Au avut loc atât de multe evenimente tulburătoare şi încă mai au loc, iar eu mă simt atât de neştiutoare în ce le priveşte şi-mi doresc să mă educ, pe cât posibil, în acest sens.

Revenind la Dita Kraus, cartea de faţă cuprinde mărturiile sale, acestea fiind împărţite în trei părţi, şi anume copilăria dintre anii 1929 şi 1942 reprezentând prima parte, a doua parte este cea din anii războiului, 1942 – 1945, iar cea de-a treia parte începe cu eliberarea din 1945 şi continuă până în prezent. Am pornit destul de optimistă în parcurgerea acestui titlu, aş putea spune, însă am fost şi puţin dezamăgită, totodată, când am realizat că nu este chiar aşa cum am sperat eu. Prima parte ne-o înfăţişează pe Dita în anii copilăriei sale, încă din anii prunciei a avut diverse probleme de sănătate, fiind un copil pretenţios când venea vorba de mâncare, dar în rest era un copil ca oricare altul. Avea prieteni, mergea la şcoală, provenea dintr-o familie respectată de intelectuali evrei şi nu a putut spune că a cunoscut lipsurile, asta până la ocuparea Cehoslovaciei de câtre Germania nazistă. Din acel moment, viaţa Ditei a luat o întorsătură dureroasă şi la doar 13 ani s-a văzut în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Prima parte a cărţii m-a bulversat destul de mult, în sensul că mi-a oferit detalii peste detalii privind membrii familiei sale, dar şi alte persoane din viaţa sa, printre care vecini, prieteni, profesori, cu care a rupt legăturile sau cu care le-a păstrat şi după perioada nefastă. Mi s-a părut că a mers greu parcurgerea celor 100 de pagini în care a fost cuprinsă relatarea copilăriei sale, dar totodată m-am şi bucurat că mi-a fost oferită această oportunitate de a cunoaşte şi această parte din viaţa sa, că a avut o viaţă plăcută înainte de Auschwitz.

A doua parte a fost cea din care cunoşteam cele mai multe detalii, fiindu-mi relatate în „Bibliotecara de la Auschwitz”, dar chiar şi aşa mi-au fost dezvăluite şi multe alte atrocităţi. M-am aşteptat să detalieze şi ea perioada cât a fost bibliotecară în lagăr, însă au fost foarte puţine pagini despre acea perioadă şi m-am întristat, ce e drept, m-ar fi încântat să descopăr ce simţea ea în acele momente când sfida regimul nazist din lagăr. Nu s-a rezumat totul la faptul că a fost bibliotecară, am ajuns să conştientizez acest lucru pe parcurs, a fost şi o supravieţuitoare, a suferit cumplit, a fost despărţită de tatăl ei, dar a cunoscut şi bunătatea din partea necunoscuţilor. Oricât de mizeră a fost viaţa în lagărele de concentrare, au existat şi persoane capabile de acte de bunătate şi generozitate, pe care Dita nu a ezitat să le amintească, atât cât i-a permis memoria.

A treia parte şi ultima din mărturiile sale ne-o arată pe Dita privind mai departe, la viaţa după război: reîntoarcerea acasă, la ceea ce a mai rămas în urmă atunci când a fost constrânsă să părăsească totul, şi întâlnirea cu rudele sale, dar şi revederea cu Otto şi înfiriparea unei noi iubiri, mult mai profunde. S-a căsătorit, a aflat ce înseamnă maternitatea şi s-a stabilit în Israel, neputând spune că viaţa ei a fost ferită de necazuri, încă suferind după tot ce a pătimit în lagăr, dar şi pentru ceea ce-i oferă nouă viaţă, cele pătimite în cei trei ani de lagăr au marcat-o, însă cu bucurii şi tristeţi a reuşit să-şi clădească o familie numeroasă şi o viaţă pe care să nu o mai amâne…

Acestea fiind spuse, povestea Ditei a reuşit să mă răscolească, cum era de aşteptat, mi-a trezit speranţe şi m-a determinat să mă bucur pentru ea în multe momente, mai ales în cea de-a treia parte, i-am simţit suferinţele atunci când a fost nevoită să se despartă de părintele ei şi mi-a crescut inima, dar şi un zâmbet pe buze şi-a făcut apariţia atunci când a descoperit adevărata iubire şi frumuseţea maternităţii, cu toate greutăţile sale. Povestea Ditei nu este doar povestea bibliotecarei de la Auschwitz, ci este povestea unui copil a cărei copilărie s-a încheiat brusc, este povestea unei fete ce nu s-a putut bucura corespunzător de perioada de trecere la adolescenţă, este povestea unui suflet nevinovat ce a reuşit să răzbească prin ani de chin şi dureri din lagăr, este povestea unei supravieţuitoare, dar şi a unei soţii şi a unei mame. Este o poveste despre voinţa de a trăi şi a avea speranţă că există o viaţă mult mai bună…

Mă bucur enorm că am avut această sanşă de a citi asemenea poveste şi mulţu tare, Rox, pentru că ai ochit-o, ai un al şaselea simţ pentru ele, aşa încep să mă gândesc, deci trebuie să stau cu ochii pe tine… Iar voi, cei care aţi ajuns până aici, ţin să vă mulţumesc că aţi rezistat până la final şi vă recomand cu dragă inimă şi această carte, mai ales dacă aţi îndrăgit „Bibliotecara de la Auschwitz”; găsiţi titlul pe site-ul celor de la Cartepedia aici.

„Cred că am început să-mi amân viaţa încă de când eram foarte mică. Era un mod de amânare indefinită, o satisfacţie întotdeauna lăsată pentru altcândva. Cum amânam? Acceptasem faptul amar că nu voi obţine ceea ce vreau – sigur nu în viitorul apropiat şi probabil niciodată. Îmi spuneam cp trebuie să aştept răbdătoare; poate că împlinirea va veni mai târziu. Sau niciodată. Mă gândeam că, dacă-mi pun speranţa în aşteptare şi nu mă mai gândesc la ea, într-o zi se va înfăptui. Undeva, în adâncul meu, credeam că se va închide cercul, lucrurile se vor rearanja pe făgaşul lor şi totul se va aşeza la loc; trebuia doar să trag de timp. Dar, într-un fel ciudat, aceste pasaje amânate ale vieţii mele, aceste spaţii incomplete, au creat goluri, astfel că mozaicul meu are locuri unde imaginea e neterminată.”

„Şi eu înţelegeam, dar nu mă bucuram. Simţeam doar un fel de uşurare: de acum înainte totul avea să fie mai bine; urma să primim mâncare. Dar în lagăre nimeni nu-ţi face mari speranţe. Învăţasem că aşteptările privind ceva pozitiv nu se împlineau niciodată. Fiecare zi, fiecare lună, fiecare an aduseseră doar şi mai multă suferinţă. Amânai orice speranţă de mai bine, de multă vreme nu mai aşteptai nimic bun. Aşa ceva ar fi fost nu doar prostesc, ci chiar periculos. Căci fiecare nouă dezamăgire era şi mai greu de suportat – cu cât ţi se prăbuşea mai mult moralul, cu atât mai mult efort era necesar ca să te ridici şi să continui. Optimismul îţi mânca din puteri.”

„Chiar şi acum, când scriu aceste rânduri, simt că nu reuşesc să găsesc cuvintele potrivite. Limbajul omenesc nu poate descrie ce s-a întâmplat la Auschwitz. Amploarea acelor experienţe oribile ar avea nevoie de un nou vocabular. Limba pe care o cunosc eu nu are cuvinte pentru a descrie ce simt.”

“Amândoi mor la sfârșit” de Adam Silvera (recenzie)

Titlul original: “They Both Die at the End”
Autor: Adam Silvera
Editura: Storia Books
Colecţie: Young Adult
An apariţie: 2021
Număr pagini: 336
Traducător: Irina Stoica

Adam Silvera ne aduce aminte că nu există viață fără moarte și nici dragoste fără pierdere, într-o poveste devastatoare, și totuși optimistă, despre doi oameni a căror viață se schimbă pe parcursul unei zile de neuitat.

Pe 5 septembrie, puțin după miezul nopții, Crainicii Morții îi sună pe Mateo Torrez și pe Rufus Emeterio să le dea o veste proastă: vor muri astăzi.

Mateo și Rufus nu se cunosc, dar, din motive diferite, amândoi caută un prieten nou în Ziua Sfârșitului. Partea bună e că există o aplicație special pentru asta: Ultimul Prieten. Prin intermediul ei, Rufus și Mateo sunt pe cale să pornească într-o ultima aventură — în cea din urmă zi a lor, vor trăi cât pentru o viață întreagă.

Adam Silvera mi-a cucerit inima şi mi-a intrat sub piele datorită romanului „Trecutul e tot ce mi-ai lăsat”, titlul ce l-am descoperit acum doi ani şi despre care am împărtăşit câteva impresii pe blog aici, la vremea respectivă, iar de atunci mi-am dorit să-i citesc şi alte romane. M-am îndrăgostit de scrierea sa emoţionantă, cursivă, dar şi încărcată de umor, deşi poveştile pe care le creeayă cuprind şi tristeţe, determinându-te să priveşti cu alţi ochi momentele prezentului. „Amândoi mor la sfârşit” a ajuns în mânuţele mele prin intermediul celor de la Storia Books şi vreau să le mulţumesc, şi aici, pentru exemplarul oferit, a fost o reală surpriză această carte şi nu vă pot spune prin cuvinte ce am simţit în momentul când am luat-o în mâini. Ştiam că-mi va frânge sufletul, titlul chiar a venit ca un fel de promisiune, însă mi-am găsit curajul necesar de a o citi abia după câteva zile de la momentul primiri ei.

Într-o lume în care eşti anunţat că vei muri în următoarele 24 de ore, Crainicii Morţii au această sarcină, de a efectua „apelul mortal”, facem cunoştinţă cu Mateo şi Rufus. Mateo este un adolescent în vârsta de 19 ani, a cărui mamă a decedat când a venit el pe lume, iar tatăl se află în comă, la spital. Este un tânăr închis în el, încărcat de temeri, şi deşi îşi doreşte să realizeze ceva remarcabil, nu-şi găseşte curajuş pentru a-l înfăptui. De cealaltă parte, Rufus, este total opusul lui Mateo, este un puşti de 17 ani care nu se teme de nimic, a avut prima întâlnire cu Moartea când și-a pierdut familia într-un accident, fiind singurul supravieţuitor din cei patru membrii ai familiei. După ce primeşte apelul, tot ce-şi doreşte este că-şi poată lua rămas bun de la cei pe care-i iubeşte. Drumurile lui Mateo şi a lui Rufus se intersectează prin intermediul unei aplicaţii, şi anume „Ultimul Prieten”, aplicaţie menită să acorde o ultimă alinare Deckerilor, aşa fiind numiţi cei care primesc apelul de la Crainicii Morţii, dându-le acestora oportunitatea de a-şi petrece Ziua Sfârşitului alături de un alt Decker sau alături de o persoană normală, totul depinzând de alegerea lor. Chiar dacă cei doi nu se cunosc personal, până să apeleze la aplicaţie, Ziua Sfârşitului lor le promite o ultimă aventură, depinde doar de ei cum aleg să şi-o petreacă şi ce-şi doresc să realizeze în ultimele ore ale vieţii lor.

Cum menţionam mai sus, m-am temut să încep această carte, dar totodată eram curioasă de ea, având în vedere părerile pozitive auzite, curiozitatea nemaidându-mi pace absolut deloc. Am topit-o în doar şase ore, nici nu ştiu când au trecut, orele, paginile, ştiu doar că m-am văzut ajunsă la final şi încă aveam întrebări la care nu primisem răspuns şi evident, pagini care să mă lămurească nu aveau să mai fie… Finalul a fost previzibil, doar titlul m-a lovit din plin, nu a fost nicio îndoială… Însă de ce toate poveştile bune sunt cuprinse în doar atât de puţine pagini? Probabil şi dacă ar fi fost mai lungă, tot nu mi-ar fi fost de ajuns, mai mult ca sigur. Am parcurs povestea lui Mateo şi a lui Rufus cu un zâmbet pe buze şi ochi trişti, lacrimle am reuşit să mi le stăpânesc cu stoicism, nu mă aşteptam să reuşesc, având în vedere că ultimele pagini alre romanului m-au încercat cumplit emoţional. Povestea este tristă, dar totuşi încărcată de speranţă, vorbeşte despre prietenie, pierdere şi curaj. Pe lângă acestea, este şi o meditaţie asupra vieţii, dar şi a mortalităţii.

„Amândoi mor la sfârşit” este un roman sensibil, ce a reuşit să-mi doboare sufletul şi să-mi pătrundă pe sub piele, dar mi-a şi demonstrat că autorul are un talent aparte de a-şi ţese poveştile. Nu ştiu de voi, cititori care aţi reuşit să parcurgeţi volumul, cum vi s-a părut, ce impresie va lăsat, dar pe mine m-a marcat şi mi-a dat de gândit, pe alocuri, privind unele aspecte din viaţa de zi cu zi. Nu ştim când venim pe acest pământ, dar nici când plecăm, dar trebuie să facem fiecare zi să conteze… Iar dacă printre voi, cei care citiţi această recenzie, se mai află vreun cititor ce n-a făcut încă cunoştinţă cu Mateo şi Rufus, vă aşteaptă pe site-ul editurii aici. Acordaţi-le o şansă şi veţi descoperi că a lor poveste este una ce vă va umple sufletele de căldură şi emoţie, chiar dacă la final vi-o va frânge, din păcate…

„Păcat că viaţa nu ne lasă să o oprim , ca pe un ceas, când avem nevoie de mai mult timp.”

„Am fost crescut să fiu sincer, dar adevărul poate să fie complicat. Nu contează dacă adevărul n-o să distrugă tot, dar uneori cuvintele nu ies până nu eşti singur. Şi nici măcar atunci nu e garantat. Câteodată adevărul rămâne un secret pe care-l ascunzi de tine însuţi, pentru că e mai uşor să trăieşti într-o minciună.”

„Totul va dispărea, toţi şi toate vor muri. Oamenii sunt naşpă, frate. Credem că suntem aşa de invincibili şi infiniţi, pentru că gândim şi putem s-avem grijă de noi, spre deosebire de telefoanele publice şi de cărţi, dar pun pariu că şi dinozaurii au crezut că vor stăpâni lumea pentru totdeauna.”

„Dacă trăieşti cum trebuie, o zi ar trebui să fie suficient. Dacă am sta mai mult de atât, ne-am transforma în fantome care bântuie şi omoară şi nimeni nu vrea asta.”

„(…) dragostea e o superputere pe care toţi o avem, dar nu e întotdeauna o superputere pe care s-o pot controla. Mai ales când mai cresc. Uneori o să scape de sub control şi n-ar trebui să mă tem dacă puterea mea loveşte pe cineva neaşteptat.”

„Viaţa nu trebuie trăită de unul singur.”

„Prietenia ta e cel mai bun lucru pe care mi l-a adus moartea.”

„Ultimul meu Mesaj ar fi despre cum trebuie să-ţi găseşti oamenii. Şi să tratezi fiecare zi ca pe o viaţă întreagă.”

„Vieţile oamenilor nu sunt lecţii în sine, dar există lecţii în viaţa fiecărui om. Într-o familie te naşti, dar prietenii ţi-i alegi singur. Pe unii îţi dai seama că trebuie să-i laşi în urmă. Alţii merită orice risc.”

„Oamenii mereu îşi fac idei despre cât timp ar trebui să treacă până să-i spui cuiva că-l iubeşti, dar eu nu te-aş minţi oricât de puţin timp am mai avea. Oamenii îşi irosesc timpul şi aşteaptă momentul potrivit, dar noi nu avem privilegiul ăsta.”

„Nu murim din cauza iubirii. O să murim ayi, orice ar fi. Nu doar că m-ai ţinut în viaţă, dar m-ai făcut să trăiesc.”

„Chiar şi când ştii că moartea se apropie, flacăra ei tot te ia prin surprindere.”

“N-are stofa de iubit” de Penelope Ward (recenzie)

Titlul original: “The Anti-Boyfriend”
Autor: Penelope Ward
Editura: Litera
Colecţie: Moon Light
An apariţie: 2021
Număr pagini: 272
Traducere de Ana Săndulescu

La început, vecinul meu Deacon m-a enervat. Sigur, era frumușel și prietenos. Dar pereții apartamentelor noastre sunt subțiri, așa că îl auzeam ori de câte ori aducea vreo femeie acasă. Iar eu sunt o mamă singură cu un bebeluș, așa că nu prea mă simțeam în largul meu.

Mi-a venit și mie rândul, însă. Într-o seară, când fetița mea nu se mai oprea din plâns, domnul cel etern amorezat mi-a bătut la ușă. Spre surprinderea mea, când i-a auzit vocea, Sunny a încetat să mai plângă și i-a adormit în brațe.

Ne-am împrietenit, mi-a adus cafele, am stat la povești, dar conversațiile noastre au devenit din ce în ce mai profunde și ne-am apropiat tot mai mult. Până când am depășit o limită, iar prietenia noastră s-a transformat în altceva.

N-am avut de lucru și m-am îndrăgostit de bărbatul cel mai nepotrivit pentru mine, despre care spuneam mereu că „n-are stofă de iubit“. Și atunci, de ce oare tot ce îmi doresc este să fiu eu cea care îi va schimba felul de a privi lucrurile?

Pentru prima mea întâlnire cu romanele autoarei, pot spune că a fost una relaxantă şi încântătoare totodată, deşi am văzut opinii împărţite, multe dintre ele negative. Deşi Kindle-ul meu este plin de titluri de-ale autoarei, n-am reuşit să ajung la ele, iar volumul de faţă a spart gheaţa, se pare că cei de la Litera au ştiut ei ceva când mi-au trimis un exemplar, pentru care ţin să le mulţumesc din suflet.

Carys este o tânără mămică, fiica sa are doar şase luni, şi nu poate spune că a avut parte de noroc în viaţă. Oricât de multe greutăţi a întâmpinat până-n prezent şi încă întâmpină, a reuşit să le facă faţă cum a ştiut şi putut mai bine, iar în ciuda tuturor dificultăţilor, Sunny, fiica ei, reuşeşte să îi aducă un zâmbet pe chip de fiecare dată. Deacon este vecinul ei, apartamentele lor sunt perete în perete, aşa că, de fiecare dată când Deacon are „activitate”, Carys nu se poate bucura de linişte. Ştie că este atrăgător, dovadă stau femeile care-i trec pragul armăsarului, însă nu se simte tocmai ok auzind tărăboiul dezlânţuit în dormitorul acestuia, de parcă s-ar afla în aceeaşi încăpere… Întâlnirea celor doi are loc într-o seară când Sunny are o noapte mai tulburată şi nu poate fi liniştită în niciun fel, iar Deacon îndrăzneşte să bată la uşa apartamentului lui Carys, îngrijorat dacă este totul în regulă cu bebelaşul. Apariţia bărbatului a calmat-o pe Sunny, adormind în braţele lui, iar din acel moment, Carys şi Deacon au devenit buni prieteni, discuţiile lor fiind din ce în ce mai amuzante şi interesante, dar şi…profunde. Fiecare relaţie de prietenie are o limită, iar când aceasta este depăşită, relaţia de amiciţie este ameninţată şi sunt mari şanse ca aceasta să se strice complet. Cum fac faţă Carys şi Deacon sentimentelor ce-i încearcă şi cum va evolua relaţia dintre ei, nu vă rămâne decât să aflaţi, cartea o găsiţi pe site-ul editurii aici şi vă asigur că veţi da peste o poveste amuzantă şi emoţionantă.

Sincer vă spun, pe mine m-a cucerit de la prima frază, eram ferm convinsă că voi avea parte de o lectură care mă va destinde maxim şi la care voi râde din tot sufletul. Şi aşa a fost, am parcurs paginile în neştire şi i-am îndrăgit pe Carys şi Deacon foarte mult. Deşi erau diferiţi, el, burlac, nici prin gând să-i treacă a se lega la cap cu vreo relaţie mai serioasă, ea, proaspătă mămică, nevoită să-şi crească fetiţa singurică, tatăl nefiind în peisaj, aveau şi foarte multe în comun, o dată ce au ajuns să se cunoască mai bine şi să mai coboare din ziduri, relaţia de amiciţie dintre ei a curs de la sine. S-a dezvoltat atât de frumos şi-mi era drag maxim să-i urmăresc, dialogurile dintre ei erau amuzante şi spumoase, pe alocuri, de multe ori am râs pe săturate, mă dureau obrajii. Aparenţele sunt înşelătoare şi o dată zidurile fisurate, încet, încet, prăbuşindu-se, poţi realiza ce persoană minunată se ascunde în spatele tuturor acelor protecţii. Niciunul nu a fost lipsit de probleme în trecut, însă prezentul se dovedeşte a fi unul plăcut şi încărcat de frumos.

Datorită faptului că acţiunea volumului a fost redată la persoana întâi, atât din perspectiva lui Carys, cât şi a lui Deacon, am reuşit să mă conctez şi să empatizez enorm cu ele, să le înţeleg temerile, să mă bucur pentru succesul lor, dar mai ales să le urmăresc cu drag povestea. Cum am spus şi mai sus, m-am bucurat alături de ei şi pentru ei, am râs, dar m-am şi întristat deopotrivă, însă cu bune, cu rele, am savurat povestea. Simţeam nevoia de un romance la momentul când am ales să citesc titlul, unul lejer şi clişeic, pe ici, pe colo, încărcat de picanterii şi amuzament, în acelaşi timp, iar „N-are stofă de iubit” a fost ce trebuie pentru mine. Pe lângă povestea de dragoste descoperită între coperţi, am dat peste două personaje ce şi-au redescoperit încrederea, atât în sine, cât şi-n ceilalţi, probleme de familie, cariere încheiate brusc, înainte de a începe cu adevărat, în special creşterea unui bebeluş, ceea ce nu e tocmai uşor de îndeplinit. Penelope Ward a reuşit să mă cucerească cu această poveste şi să mă determine în a-i citi şi celelalte titluri ce mă aşteaptă pe kindle, mai ales că am observat cât de repede pot fi parcurse datorită scrisului lipsit de pompuozităţi.

“Furia Dimineții” de Pierce Brown (recenzie)

Titlul original: “Morning Star”
Autor: Pierce Brown
Serie: Serie: “Red Rising Saga”
Volum: 3
Editura: Paladin
Colecţie: Paladin SCI-FI Masters
An apariţie: 2017
Număr pagini: 688
Traducere din engleză de Iulia Pomagă

Abandonat de Mustang, luat drept mort de Fiii lui Ares, adus în pragul nebuniei de singurătatea și întunecimea de mormânt a carcerei în care este ținut închis, Secerătorul e redus la acel Darrow din Lykos care era la începuturi. Totul pare pierdut. Dar cu ajutorul prietenilor pe care încă-i mai are, Darrow reușește să evadeze din mâinile Șacalului, ceea ce se dovedește cea mai ușoară parte a misiunii lui. Cea mai complicată este să-i inspire pe cei asupriți să găsească curajul să se revolte, puterea să rupă lanțurile, îndrăzneala să viseze la o lume complet diferită față de tot ce știau până acum. Căci a venit în sfârșit momentul revoluționării Societății abuzive.

Au trecut patru luni de când am avut deosebita plăcere de a face cunoştinţă cu Darrow, dar şi de a pătrunde în universul creat de Pierce Brown, însă şi o lună de când am finalizat al doilea volum al trilogiei, şi anume „Furia Aurie”, a cărei recenzie o găsiţi pe blog aici. Dacă am spus că mi-a fost greu să scriu despre „Furia Roşie”, aşa cum stă mărturie recenzia postată în martie pe blog aici, ei bine, îmi este şi mai greu să vorbesc despre „Furia Dimineţii”, mai ales că am finalizat-o în urmă cu câteva ore şi încerc pe cât posibil să vă las impresii la cald, să mă descarc de tot ce am acumulat în aceste patru zile în care am citit volumul.

În „Furia Roşie” l-am întâlnit pe Darrow la doar 16 ani, proaspăt căsătorit cu Eo, prietena sa din copilărie şi totodată un Sondor al Iadului, încă de atunci marginalizat, exploatat la maxim şi nevoit să facă numeroase sacrificii, atât pentru el şi familia sa, cât şi pentru cei care reprezentau Roşii. În „Furia Aurie”, Darrow a avut parte de o evoluţie armonioasă, dacă îi pot spune aşa, s-au văzut diferenţele de la primul la cel de-al doilea volum, încă îşi purta luptele interioare şi frământările nu-i dădeau pace, nu mai ştia în cine să aibă încredere şi-n cine nu, cine îi sunt prieteni, dar şi duşmanii. În schimb, în „Furia Dimineţii” evoluţia lui Darrow a explodat, efectiv, sau cel puţin mie aşa mi s-a părut, am rămas marcată de aceasta şi nu numai, toată povestea cuprinsă între coperţi mi-a dat daună totală, în toate modurile posibile. Ştiam eu de ce le duceam dorul personajelor, dar în acelaşi timp, mă şi temeam să încep acest volum…

M-a frânt de la primele pagini şi s-a jucat murdar cu sentimentele mele, deşi trebuia să mă aştept la aşa ceva, ulterior mi-am spus că nu am să-mi mai permit să mă ataşez de niciun personaj, pentru că nu mai vreau să sufăr. Da sigur, cine credeţi că s-a ţinut de promisiune? Eu cu siguranţă nu…şi mi-a fost frântă inima nu doar o dată, dar am şi plâns cu lacrimi amare. Acum, retrăind cele citite pentru a vă putea reda ce am simţit parcurgând volumul, îmi vine să plâng, ştiind cum mi-a călcat în picioare sufletul, fără a ţine cont de nimic… Ce satisfacţie trebuie să fi avut autorul când a scris povestea, ştiind că ne va distruge, pe mine, cel puţin, m-a „fatalizat”, nu alta…a fost mafelic, vă spun eu, malefic de-a dreptul…aş ţipa la el, dacă aş putea, l-aş scutura bine de tot şi l-aş trage la răspundere pentru a fost capabil să facă…

Probabil, dacă mă urmăriţi pe Instagram, să fi văzut, la momentul când m-am apucat de volum, că nici nu a fost nevoie să parcurg primele 100 de pagini pentru a fi doborâtă emoţional şi de atunci am avut convingerea că mă va termina pe toate planurile, şi psihic, dar şi emoţional (mult mai mult decât a făcut în mai puţin de 100 de pagini…). Cu fiecare pagină parcursă, mă temeam tot mai mult pentru ceea ce mi se va dezvălui, unde voi mai fi purtată, pe ce planete, dar şi la ce bătălii voi fi martoră, la cine voi mai fi nevoită să renunţ şi pe cine să mai plâng. Eram ca pe ace, sincer, am citit volumul cu frica-n sân şi am avut momente când uitam să respir, la propriu. Acţiunea a fost exact aşa cum trebuie, alertă la maxim, parcă le-a întrecut pe celelalte două ori l-am citit eu toată înfocată, ceea ce nu contest. Am avut şi episoade când am dat din mine cele mai urâte grimase, mai ales la scenele încărcate de cruzime şi brutalitate, diverse metode de tortură, mi-au zburlit părul pe mine şi-mi venea greu să cred că li se întâmplă personajelor toate cele ce eu citesc. Am fost jucată pe degete, înşelată şi manipulată, chiar până şi de personaje la care nu mă aşteptam nici măcar o clipă, deşi am avut hint-uri de-a lungul lecturii, acum la gata, le conştientizez, ce să mai…e prea târziu deja. M-au trecut toate transpiraţiile şi fiorii cu fiecare pagină parcursă, iar pe lângă luptele sângeroase şi tacticile politice, am avut parte şi de iubire, unele relaţii chiar m-au surpins şi mi-au adus un zâmbet ştregăreţ pe chip, nu le-am aşteptat, dar m-am bucurat din plin de ele, nu au lipsit nici relaţiile de prietenie, din ce în ce mai strânse, volumele anterioare au ajutat la consolidarea acestora, iar familia şi-a spus cuvântul. Deşi se spune că familia în care te naşti, nu o alegi, totuşi, familia nu este reprezentată doar de legătura sângelui, ci şi de cea a sufletului, iar „Furia Dimineţii” a fost plină de suflet…

Darrow este un personaj masculin demn de urmat, jos pălăria în faţa autorului pentru modul în care l-a creat, a avut parte de o evoluţie consistentă, dar şi de o poveste pe măsură, care pe mine a reuşit să mă marcheze. Am empatizat enorm cu el şi nu numai, m-a cucerit de la primul volum, iar acum că am citit prima trilogie ce-l are în vizor, pot spune că mi-a intrat sub piele şi-mi va călători prin gânduri multă vreme. Mi-a trezit speranţe, dar mi le-a şi spulberat, am suferit şi m-am bucurat pentru el, în aceeaşi măsură, ce să mai…am trăit povestea sa aşa cum n-am mai trăit de mult o poveste şi nici nu-mi găsesc cuvintele potrivite să exprim tot ce vreau, deşi cred că e suficient ce am „balivernat” până aici.

Dacă nu aţi avut ocazia de a-l cunoaşte pe Darrow până-n prezent sau vă temeţi de această întâlnire, ei bine, aveţi şi de ce vă teme, dar va merita, vă pot garanta. O să vreţi să vă zgâriaţi pe ochi, ulterior, pentru că nu i-aţi acordat atenţie înainte, eu cu siguranţă am impulsul de a mă zgâria pe ochi, mai ales că mi-a tot fost recomandată, însă m-am temut să nu-mi iau vreo ţeapă, doar nu ar fi fost prima dată. Aici nu a fost şi nici nu este vorba de o ţeapă, ci de o poveste explozivă, furioasă, puternică, ce vă va bântui şi după ce veţi da ultima pagină… Mă mănâncă acum că vă scriu aceste rânduri să încep „Furia de Fier”, deşi sufletul îmi este încă făcut bucăţele şi nu mi-am revenit, ar fi cazul să-mi dau două palme să-mi treacă nebunia… Dar revin eu curând şi cu impresii despre „Furia de Fier”, mă cunosc mult prea bine şi ştiu că n-am să rezist mult timp, dar până atunci, ”Rupeţi lanţurile!” alături de Darrow în această trilogie-fenomen!

Ţin să mulţumesc editurii Paladin pentru exemplarul oferit, dar şi pentru oportunitatea de a descoperi această trilogie, găsiţi şi voi volumele seriei aici.

„Timpul nu este un râu. Nu aici. În mormântul ăsta, timpul e piatră. E întuneric, veşnic şi de neînduplecat, singura lui măsură fiind pendulările gemene ale vieţii – respiraţia şi bătăile inimii.”

„Omul nu e o insulă. Avem nevoie de cei care ne iubesc. Avem nevoie de cei care ne urăsc. Avem nevoie de alţii să ne lege de viaţă, să ne dea un motiv pentru a trăi, pentru a simţi.”

„Suntem în război. Iar războiul e al dracului de simplu. Omori inamicul când poţi, cum poţi, cât de repede poţi. Altfel te omoară el pe tine, şi-i omoară şi pe-ai tăi.”

„Cred că cea mai de căcat parte a faptului că îmbătrânim e că suntem destul de inteligenţi să vedem defectele fiecărui lucru.”

„Sunt aici pentru că vreau să cred în tine, Darow. Vreau să cred în ce mi-ai spus în tunelul ăla. Am fugit de tine pentru că nu voiam să accept că singurul răspuns e sabia. Dar lumea în care trăim a conspirat să-mi fure tot ce iubeam. Pe mama, pe tata, pe fratele meu. N-o s-o las să-mi ia şi prietenii care mi-au mai rămas. N-o s-o las să mi te ia pe tine.”

„Un om crede că poate zbura, dar îi e frică să sară. Un prieten nu prea bun îl împinge de la spate. Un prieten bun sare o dată cu el.”

„În război, oamenii pierd ce-i face puternici. Creativitatea. Înţelepciunea. Veselia. Tot ce le rămâne e utilitatea. Războiul nu este monstruos pentru că-i transformă pe oameni în cadavre, ci pentru că-i transformă în maşinării. Şi vai de cei care n-au nicio utilitate în luptă în afară de a hrăni maşinăriile.”

„Nu e un lucru măreţ să mori. (…) Nu când ai apucat să trăieşti.”

„Copil fiind, când mă uitam la tatăl meu, credeam că a fi bărbat înseamnă a deţine controlul. A fi stăpânul şi comandantul propriului tău destin. De unde să ştie un băiat că libertatea o pierzi de cum ajungi bărbat? Lucrurile încep să conteze. Să te apere. Te strâng încet şi inevitabil, creează o cuşcă de neplăceri, termene limită, planuri ratate şi prieteni pierduţi.”

„(…) dreptatea nu înseamnă să repari trecutul, ci viitorul. Nu luptăm pentru morţi. Luptăm pentru cei vii. Si pentru cei care nu s-au născut încă. Pentru şansa de a avea copii. Asta trebuie să urmeze, altfel ce rost are?”

„Ce înseamnă mândria fără onoare? Ce e onoarea fără adevăr? Onoarea nu e ceea ce spui. Nu e ceea ce citeşti. Onoarea e ceea ce faci.”

„Nu suntem Roşii, nici Albaştri sau Aurii sau Cenuşii ori Obsidieni. Noi suntem umanitatea. Noi suntem valul. Şi astăzi ne cerem înapoi vieţile care ne-au fost furate. Ne construim viitorul care ne-a fost promis. Păziţi-vă inimile. Păziţi-vă prietenii.”

„Nu toate vieţile sunt menite să fie blânde. Uneori datoria noastră ne cere să îndurăm asprimea. Chiar dacă asta ne îndepărtează de cei pe care-i iubim.”

„E uşor să fii curajos pe moment, pentru că nu ştii decât ceea ce procesezi în clipa aceea: ce vezi, ce miroşi, ce simţi, ce guşti. Dar asta e doar o mică parte din tot ceea ce există. După aceea, scade tensiunea şi totul se descompune încetul cu încetul, te loveşte oroarea a ceea ce ai făcut şi a ceea ce s-a întâmplat cu prietenii tăi. Ăsta e blestemul acestui răboi spaţial. Lupţi, apoi petreci luni întregi aşteptând, cuprins de plictiseala rutnei. Apoi lupţi iar.”

„E atât de trist să porţi pe braţe trupul cuiva pe care l-ai iubit. Ca o vază în care ştii că nu se va mai afla niciodată o floare.”

„Viaţa nu înseamnă doar să respiri, înseamnă să simţi că exişti.”

”Întunericul pe care îl știi” de Amy Engel (recenzie)

Titlul original: ”The Familiar Dark”
Autor: Amy Engel
Editura: Nemira
Colecție: Armada
An apariție: 2021
Număr pagini: 224
Traducere de Gabriel Pavel

Uneori răspunsurile sunt mai periculoase decât întrebările. Uneori, pur și simplu, e mai bine să nu știi.

Într-un orășel sărac din Missouri, ai cărui locuitori ascund secrete sumbre, este comisă o crimă șocantă.
Eve Taggert, măcinată de pierderea fetiței sale, decide să descopere singură ce s-a întâmplat. Deși încearcă să se desprindă de moștenirea întunecată a violenței pe care i-a transmis-o propria mamă, e posibil ca exact de ferocitate să aibă nevoie pentru a se confrunta cu pierderea teribilă și cu adevărata sa fire.
Încercând să facă dreptate, va trebui să meargă din cartierele rău famate ale orașului, până în pădurea sumbră de la marginea acestuia și să ajungă în cel mai terifiant loc dintre toate, rulota mamei sale, pentru a primi o lecție de viață memorabilă.

”Întunericul pe care îl știi” m-a atras prin coperta sa încă de când s-a anunțat apariția sa la editura Nemira, dorindu-mi tot mai mult să-i descopăr și povestea cuprinsă între coperți. Nu știam absolut nimic despre poveste, evitasem să citesc descrierea, am vrut să fiu surprinsă și chiar am fost, nu pot să spun nici că într-un mod plăcut, dar nici neplăcut, mă așteptam la cu totul altceva, având în vedere că era clasat ca și thriller, probabil noțiunea mea de thriller este diferită de cum o percep ceilalți. Dar să o iau cu încetul, să nu mă pripesc, altfel iese un haos total din recenzie, oricum în capul meu se bat diverse idei și sper să le găsesc firul de a le exprima cum se cuvine…

Eve Tagget era o mamă îndurerată, fiica sa de doar 12 ani a fost ucisă, alături de cea mai bună prietenă a ei, iar cum polițiștii nu o lămuresc în niciun fel, decide să își întemeieze propria anchetă. Nu pare a fi cea mai inspirată acțiune, având în vedere că trebuie să revină la diverse persoane din trecutul său, persoane care au marcat-o în numeroase feluri, care au învăluit-o într-un întuneric din care cu greu a reușit să se rupă, însă pare a fi singura soluție: să revină la întunericul pe care îl știa pentru a descoperi adevărul și a face dreptate. Oricât de mult a fugit de trecutul său, acesta a ajuns-o din urmă și i-a dezvăluit adevăruri dureroase, dar totodată a tras din el învățăminte de viață…

Având în vedere faptul că volumul debutează cu înfăptuirea crimei, mă așteptam, cumva, ca povestea să se țese în jurul acesteia, să aflu mai multe detalii cu privire la aceastea, să urmăresc ancheta, însă nu a fost deloc așa, din contră, am urmărit viața lui Eve, mama lui Junie, una dintre fetele ucise. Nu pot să spun că m-a dezamăgit în vreun fel acest lucru, mai ales că începusem să-mi formez diverse idei privind viața ei, să fac o legătură cu titlul și am realizat ce fel de persoană a fost și ce a devenit. Am fost puțin tristă că a fost lăsată în umbră crima și se urmărea cu totul altceva, dar spre final a avut legătură, cel puțin pentru mine, toată povestea creată. Eve a avut parte de o copilărie cruntă, încărcată de brutalități și violențe, dorindu-și tot mai mult să se desprindă de acea lume, mai ales când a devenit mamă. Iar o dată devenită mamă, a încercat pe cât i-a stat în puteri să îi ofere fiicei sale o viață cât mai bună…

”Întunericul pe care îl știi” iese în evidență, nu prin crima șocantă ce a fost înfăptuită, ci prin atenția acordată diferențelor dintre clasele sociale, a legăturilor dintre mamă și fiică, a dependenței de droguri și alcool, a luptei cu sărăcia, dar și a abuzului fizic și psihic. Eve nu este doar o mamă îndurerată, ci este o adevărată fiară când vine vorba de a face dreptate fiicei sale, scoțând la iveală ferocitatea ascunsă bine în interior și pe care cei din jur nu i-au zărit-o niciodată. Datorită faptului că acțiunea romanului a fost redată din perspectiva ei, a reușit să-mi transmită multe, am ajuns să o cunosc mai bine, și-a dezvăluit toate vulnerabilitățile în fața mea, dar în același timp și puterea pe care o dobândea și de care nu se credea în stare. Oricât de mult s-a ferit să-și înfrunte temerile, acestea au ajuns-o din urmă și au pus-o în fața unor provocări neașteptate. Povestea lui Eve este una extrem de tristă, dar și realistă, sincer, întrucât temele curpinse sunt cât se poate de reale și dureroase, este crudă și te lovește cu brutalitate, este emoționantă, însă vorbește și despre trădare și răzbunare, oferindu-ți lecții de viață când nici nu te aștepți. Nu este un thriller ce urmărește crima, ci evoluția personajului principal, iar Eve este un personaj puternic, cu o voce răsunătoare și un bagaj greu de dus în spate. În ciuda tuturor părerilor împărțite pe care le-am auzit până să mă apuc de carte, eu chiar m-am bucurat de poveste, am urmărit-o pe Eve cu interes și mi-a demonstrat cât de puternică este conexiunea dintre o mamă și pruncul ei.

Cartea o găsești pe site-ul editurii Nemira aici, dacă a mea recenzie ți-a trezit măcar puțin curiozitatea 😊.

„Tărâmul fermecat al Snergilor” de Edward Wyke – Smith (recenzie)

Titlul original: “The Marvellous Land of Snergs”
Autor: Edward Wyke – Smith
Repovestire de Veronica Cossanteli
Ilustraţii de Melissa Castrillon
Editura: Rao
Colecţie: Rao pentru copii
An apariţie: 2021
Număr pagini: 320
Traducere de Alexandru Maniu

Pip și Flora au dat de necaz. După ce au fugit de la orfelinatul Golful Însorit s-au trezit într-o altă lume. Tărâmul fermecat al snergilor are case în copaci, urși de scorţișoară și zărvoi – ca să nu mai vorbim de kelpii cei nemiloși și de o vrăjitoare mov. Noul prieten al lui Pip și Flora e Gorbo, un snerg vessel, dar cam netot. El va încerca să-i ajute să se întoarcă acasă… atât timp cât va reuși să-și amintească drumul.

O reală încântare să-i însoţesc pe Flora şi Pip pe „Tărâmul fermecat al Snergilor”, mai ales când „ghid” îţi este Gorbo, un snerg nechibzuit, cu stomacul mereu dornic de a fi „răsfăţat”, dar şi cu lipici la belele… Flora şi Pip sunt doi copilaşi, ce au ajuns accidental orfani, găsindu-şi casa în orfelinatul din Golful Însorit, condus de domnişoara Watkyns. Pip provine dintr-o familie de circari, a fost acrobat, însă un eveniment nefericit l-a adus la orfelinat în aceeaşi zi în care a ajuns şi Flora, o fetiţă ce provenea dintr-o familie înstărită şi care a refuzat să mai vorbească. Cei doi au devenit în scurt timp prieteni foarte apropiaţi, dând de necaz împreună, căci printr-o întâmplare mai ciudată, să-i spun aşa, cei doi ajung pe tărâmul fermecat al snergilor. Dacă reuşesc ei să găsească drumul spre casă sau nu, dar şi ce le dezvăluie acest tărâm fermecat celor doi, vă îndemn să aflaţi, veţi avea parte de o aventură încărcată de sfori, personaje dintre cele mai neobişnuite, dar şi multă budincă…cartea o găsiţi pe site-ul celor de la Rao aici.

Am ales să citesc această carte după ce am finalizat un alt titlu ce m-a solicitat psihic, în sensul că ale mele circuite erau încinse la maxim şi simţeam nevoia de ceva cât mai lejer după. „Tărâmul fermecat al Snergilor” a fost lectura potrivită şi nu am regretat nici măcar o clipă pentru alegerea făcută. M-a destins şi m-a purtat pe un tărâm de vis, unde am făcut cunoştinţă cu snegri, troli, kelpi, dar şi vrăjitoare, amintindu-mi totodată de ce ador să citesc cărţi pentru copiii din genul fantasy. M-am simţit şi eu copil, însoţindu-i pe Flora şi Pip în a lor aventură încărcată de peripeţii, Gorbo a fost un companion simpatic, dar cu capul în nori şi mereu atrăgea buclucul, fie cu intenţie sau fără, deşi tind să cred că nu intenţiona, chiar de fiecare dată, să-l provoace… Povestea mi-a adus un zâmbet pe chip, zâmbet ce l-am avut de la prima până la ultima pagină şi mi-a părut rău când m-am apropiat de final. Deşi Flora şi Pip au fost doar nişte copilaşi, viaţa lor era la început de drum, neavând un start chiar aşa fericit, am avut foarte multe de împărtăşit cu ceilalţi, dar să-i şi înveţe, însă şi ei au învâţat, la rândul lor, de la ceilalţi. Erau isteţi şi m-am topit când îi vedeam cât de multă grijă îşi poartă unul altuia, asta dând dovadă de cât de frumoasă era prietenia dintre ei şi cât de importantă.

Chiar dacă a fost o repovestire după romanul clasic, pe care nu am reuşit să-l citesc, însă îl voi căuta de curiozitate, să văd diferenţele dintre cele două cărţi, dar totodată şi pentru că-mi doresc să aflu adevărata poveste ce l-a inspirat pe autorul J.R.R. Tolkien să creeze povestea „Hobbitul”, iar aşa cum îi spune şi titlul, „Tărâmul fermecat al Snergilor” merită descoperit, fie că eşti copil sau adult, întrucât promite aventură, creaturi interesante şi inimoase, multe răsturnări de situaţie, dar şi mult umor.

„Viaţa îşi vede de drum, iar uneori finalul e fericit. Alteori, nu.”

„(…) uitarea e lipsită de primejdii, că sunt departe. Dar promisiunile încălcate se întorc împotriva celor care le-au rostit.”

„Nu există cazuri pierdute. Cu multă bunătate i budincă, aceşti copii vor ajunge unde trebuie. Până şi cea mai păroasă omidă ascunde un fluture înăuntru.”

„O poveste bună e ca un tort delicios: trebuie să-l guşti de mai multe ori.”

„Niciodată nu e prea târziu să învăţăm din greşelile noastre. Uneori, regulile trebuie încălcate, uneori trebuie să riscăm – la urma urmei, viaţa trebuie trăită.”

„Părinţii, declară Flora, n-ar trebui să fie răi cu copiii lor – mai ales dacă-şi doresc să crească aşa cum trebuie. E greu să fii bun, fermecător şi isteţ dacă oamenii care ar trebui să aibă mai multă minte în cap te fac să te simţi groaznic.”

„Mamele nu ştiu întotdeauna cel mai bine, zise Flora. Şi n-ar trebui să crezi tot ce ţi se spune. Uneori, trebuie să descoperi lumea pe cont propriu.”

„Nimeni nu se naşte întru totul bun sau întru totul rău, spuse domnişoara Watkyns. Inima trage în mai multe părţi. Important e care parte alegi să-ţi călăuzească paşii în viaţă.”

“Soţia perfectă” de J.P. Delaney (recenzie)

Titlul original: “The Perfect Wife”
Autor: J.P. Delaney
Editura: Litera
Colecţie: Buzz Books
An apariţie: 2021
Număr pagini: 448
Traducere de Manuela Bulat

Când se trezește, năucită, Abbie nu își amintește nici cine este, nici cum a ajuns în această situație tulburătoare. Bărbatul care-i stă alături și care pretinde a fi soțul ei este un antreprenor din domeniul tehnologiei, bogat și celebru, fondator al unuia dintre cele mai inovatoare start-upuri din Silicon Valley. El îi spune lui Abbie că este o artistă talentată, o împătimită a surfingului, o mamă iubitoare pentru fiul lor și o soție perfectă. Îi povestește că, în urmă cu cinci ani, ea a suferit un accident înfiorător și că, grație progreselor tehnologice uimitoare, a fost readusă la viață. Abbie este un miracol al științei moderne.

Însă, pe măsură ce-i revin amintiri legate de căsnicia lor, ea începe să pună la îndoială motivele soțului ei – precum și versiunea lui asupra evenimentelor petrecute. Să-l creadă oare când îi spune că nu-și dorește decât ca ei doi să fie împreună pentru totdeauna? Și ce i s-a întâmplat de fapt, cu ani în urmă?

J. P. Delaney a ajuns în atenţia mea în urmă cu un an, când mi-a căzut în mâini „Crede-mă când mint”, thriller ce mi-a plăcut în prima jumătate, dar care m-a dezamăgit profund în cea de-a doua, promitea atât de multe şi când colo, a dat cu bâta-n baltă. Chiar dacă prima întâlnire a fost aproape dezastruoasă, nu am renunţat şi am încercat şi „Fata dinainte”, care nu mi-a înşelat aşteptările şi nu am putut decât să mă bucur că i-am mai acordat o şansă autorului. Iar recent am fost surprinsă cu cea mai nouă apariţie a sa publicată la editura Litera, şi anume „Soţia perfectă”, un thriller ce mi-a scurt-circuitat mintea atunci când l-am parcurs…Dar vă dau imediat detalii, fiţi fără grijă…

În „Soţia perfectă” am făcut cunoştinţă cu Abbie, un cobot, prescurtarea venind de la companion robot, însă nu a fost mereu aşa, ci a fost o persoană reală, în carne şi oase, dar în urma unui accident nefericit şi-a pierdut viaţa. Soţul ei a reusit să o readucă la viaţă datorită progreselor tehnologie, astfel devenind un miracol al ştiintei moderne. Chiar şi aşa, Abbie nu se simte a fi Abbie, amintirile ei sunt învăluite într-o ceaţă deasă, ce nu pare să se mai risipească… Dar când ceea ce i-a fost “introdus” în gânduri şi amintirile ce-i revin treptat nu prea se potrivesc, încep îndoielile şi nu mai ştie ce e adevărat şi ce e minciună, pe cine să creadă şi pe cine nu, în cine să aibă încredere şi ce anume s-a întâmplat în urmă cu cinci ani…

Nu citisem descrierea înainte să mă apuc de ea, am vrut să mă las surpinsă, mai ales că nu prea obişnuiesc să citesc descrierile, în general. Dacă descopăr că mă bucur de operele unui autor, merg pe încredere, să spun aşa, deşi am mai păţit să o muşc şi să fiu dezamăgită. Nu a fost cazul în ce priveşte cartea de faţă, nu m-a dezamăgit absolut deloc şi s-a jucat cu mintea mea după cum a dorit ea. Am fost puţin depaşită de detaliile tehnologice, la fel ca-n “Fata dinainte”, anumite informaţii legate de inteligenţa artificială m-au bulversat total, poate şi pentru că nu sunt atrasă de ramura asta, însă, pe parcurs, am reuşit să mă luminez şi să pricep şi eu cum funcţionează toată treaba. Povestea a avut un mister ce trebuia elucidat, începusem să am unele bănuieli privindu-l pe Tim, soţul lui Abbie şi-l simţeam că nu era chiar onest în toate acţiunile sale, ceva necurat îi bântuia gândurile… Dar şi când am descoperit…m-a lovit fatala…

Povestea ţesută de Delaney a reuşit să mă captiveze de la primele pagini şi cu greu reuşeam să mă desprind de ea, îmi doream să aflu mai mult şi mai mult, să ajung la final, să se eludeze misterul, eram ca pe ace cu tot ce se întâmpla şi nu mai ştiam nici eu ce să cred, întrucât toate ideile ce mi le formasem nu mai erau valide. M-a sucit şi m-a învârtit cum a vrut, m-a întors pe toate părţile şi m-a năucit de cap, n-am mai ştiut ce e de viaţa mea şi aşa de bine a fost, nu ştiu dacă mă înţelegeţi. Nu a fost deloc previzibilă, cel puţin în cazul meu, m-a luat total pe nepregătite şi am savurat la maxim fiecare pagină parcursă.

Aparte de toată ramura tehnologică în jurul căreia s-a conturat povestea din „Soţia perfectă”, au mai fost cuprinse şi teme mai altfel, printre care autismul şi îngijirea unui copil cu autism, dependenţa de substanţe interzise, dar şi obsesia pentru control. Acestea au adus ceva în plus poveştii, mai ales că au avut şi o notă personală, cum am descoperit la final, iar eu chiar m-am bucurat de povestea peste care am dat între coperţi. A fost încărcată de suspans şi răsturnări de situaţie, joc al minţii şi manipulare, minciuni şi obsesii, dar şi multe altele…Eu vă recomand cartea cu dragă inimă, pentru mine a fost cartea perfectă la momentul potrivit, o găsiţi şi voi pe site-ul editurii aici.

”Cronicile din Narnia. Nepotul magicianului” de Clive Staples Lewis (recenzie)

Titlu original: The Chronicles of Narnia. The Magician’s Nephew
Autor: Clive Staples Lewis
Ilustrator: Pauline Baynes
Serie: “Cronicile din Narnia”
Volum: I
Editura: Arthur
An apariție: 2020
Număr pagini: 182
Traducere de Irina Oprea și Radu Paraschivescu

Ce ai face dacă într-o zi cineva ţi-ar oferi un inel fermecat, să călătoreşti cu el în alte lumi – lumi fantastice, care nici nu ştiai că există?

Digory Kirke şi Polly Plummer nici nu ajung să se cunoască bine când, pe neaşteptate, pornesc în cea mai spectaculoasă aventură a vieţii lor. Obligaţi de unchiul Andrew să ia parte la experimentul lui magic, cei doi copii rătăcesc pe tărâmuri dintre cele mai stranii, stăpânite de forţe malefice însetate de putere. Dar când deznădejdea îşi face simţită prezenţa, cântecul miraculos al leului Aslan dă naştere unei noi lumi, Narnia, unde imposibilul devine posibil, iar bunătatea şi iubirea sunt răsplătite însutit.

Mi-am dorit să citesc titlurile ce au stat la baza filmelor din seria ”Cronicile din Narnia” de când am văzut prima ecranizare, însă până-n prezent nu am avut ocazia. Iar acum că am reușit să citesc primul volum, sunt extrem de încântată, mai ales că am fost tare entuziasmată să încep această serie, chiar dacă este una pentru copiii. Și eu sunt un copil prins într-un corp de adult, dar sufletul meu este încă foarte tânăr 😊. Am fost puțin debusolată la început, ce e drept, întrucât mă așteptam ca primul volum să fie ”Leul, vrăjitoarea și dulapul”, dar după ceva cercetări pe Goodreads, se pare că el mereu mă lămurește când am dubii privind cărțile dintr-o serie, am realizat că cea mai bună alegere ar fi să încep cu volumul de față, deși acesta este volumul șase al seriei. N-ar fi prima dată când încep o serie total altfel, deci nu sunt străină de aceste lucruri, dar nu cred că am făcut vreo alegere greșită, urmează să văd cum va fi călătoria alături de volumul următor al seriei, atunci îmi voi putea exprima părerea mult mai concret. Până atunci, vă las mai jos câteva impresii privind ”Nepotul magicianului”.

Digory Kirke şi Polly Plummer s-au cunoscut într-o vară, total neașteptat. Iar cum întâlnirile din copilărie sunt mereu încărcate de aventuri neprevăzute, nici a lor înâlnire nu a dus lipsă de peripeții. Cei doi copii, mânați de curiozitate, au ajuns în biroul unchiului Andrew, rudă cu Digory, și fără să își dorească, au fost constrânși să ia parte la un experiment ce de multă vreme îi ocupa timpul unchiului. Fără prea multe detalii pe care să le ofere copiilor despre acest experiment, Polly și Digory se văd teleportați într-o lume cu totul necunoscută, încărcată de magie, dar și de forțe malefice. Această nouă aventură este una încărcată de suișuri și coborâșuri, nu duc lipsă de pericole, dar totodată au fost și martori la ceva total ireal, și anume, crearea Narniei, unde animalele pot comunica precum oamenii și sunt proprii lor stăpâni, unde bunătatea își spune cuvântul, iar iubirea domină. Ajung să-l cunoască pe leul Aslan, iar această întâlnire le promite alte aventuri…

Cu ușurință m-am pierdut printre pagini și mi-a adus un zâmbet pe chip, dar și în suflet. Știam eu de ce mi-am dorit atât de mult să descopăr această serie, să mă pierd pe tărâmurile magice ale Narniei, dar să iau și eu parte la nașterea ei, alături de Digory și Polly a fost de-a dreptul de vis. Modul cum au fost descrise m-au fascinat și m-au lăsat cu răsuflarea tăiată. Mi-a fost imposibil să mă desprind de poveste, am parcurs-o în câteva ore și-mi venea să mă zgârii pe ochi când am ajuns la final, realizând că-mi doream mai mult și mai mult, iar celelalte volume ale seriei încă nu le am, din păcate ☹, dar ajung eu și la ele cât de curând, sper. Acum ajunsă la final, am ajuns la concluzia că nu am făcut alegerea greșită în a citi acest volum prima dată, întrucât am convingerea că unele elemente cuprinse aici vor aduce o lămurire în următoarele volume, deci am fost extrem de inspirată…

Da, este o carte pentru copiii, iar vârsta pe care o am, nu a fost, absolut deloc, o piedică în a citi acest volum, din contră, mi-a trezit amintiri frumoase din copilărie și m-am simțit copil, din nou, iar călătoria în care am pornit alături de Digory și Polly a fost una extrem de năbădăioasă. M-am luptat cu forțe malefice, am luat parte la creații ireale, am descoperit cât de pură este prietenia legată în anii copilăriei, dar și că magia există dacă îți permiți să crezi în ea. Povestea țesută de autor a fost atât de minunată și sunt tristă că a fost atât de scurtă, însă aștept cu nerăbdare să pun mânuța pe volumul următor, să mă reîntorc în fascinantul tărâm al Narniei…Până ajung eu la ”Leul, vrăjitoarea și dulapul”, vă las aici link-ul către ”Nepotul magicianului”, titlu care a ajuns la mine prin intermediul celor de la Cartepedia, cărora țin să le mulțumesc din toată inima pentru oportunitatea oferită 😊.

”Poeta X” de Elizabeth Acevedo (recenzie)

Titlul original: ”The Poet X”
Autor: Elizabeth Acevedo
Editura: Young Art
An apariție: 2020
Număr pagini: 360
Traducere de Ioana Vîlcu

În copilărie dar și în adolescență, alături de o mamă habotnică și un tată pierdut în lumea lui, Xiomarei i s-a tot repetat cum trebuie să fie o fată – ce nu se cade să facă și cum se cuvine să se îmbrace, ce prieteni are voie să aibă și în ce trebuie să creadă. Apoi, adolescentă fiind, cu bucle, buze pline și gene lungi care o fac aproape frumoasă, Xiomara înfruntă privirile flămânde, care ar vrea să o dezbrace, să o transforme în ce nu este.

Unde ar mai putea găsi loc să fie ea însăși și cum să se facă auzită și înțeleasă când toată lumea o toarnă în tipare? Iar când se îndrăgostește, cum să mai poată ascunde forța care o locuiește? Xiomara are armele ei, un caiet plin de poezii, pe care-l ascunde de ochii mamei și un club de poezie unde va înțelege că trebuie să refuze să tacă.

Mi-au căzut ochii pe această carte de ceva vreme, însă după ce au citit-o Delia și Lavi, mi-am spus că trebuie să o citec și eu numaidecât. Era pe wishlist cu steluță, semn că este un must read, mult nu a stat pe listă, pentru că am apelat la cartepedieni, iar ei mereu drăguți, au făcut magiile necesare și am reușit să o aduc în bibliotecă. Mai mare bucuria pe mine, Delia mi-a și spus că o voi da gata în două ore, nu a fost chiar așa, întrucât m-am tot întrerupt din lectură cu diverse, însă am finalizat-o în ritmul meu la momentul respectiv.

Am avut ocazia de a o descoperi pe Xiomara, o adolescentă în vârstă de 16 ani, ce reușea să se exprime cel mai bine cu ajutorul versurilor. Crescută într-o familie dedicată credinței și rugăciunilor, obligată să meargă la cursuri de catehism, dar mai ales educată cu anumite restricții, în sensul că trebuia să știe cum să se comporte și cum să se îmbrace pentru a nu provoca bărbații, să nu cadă în păcat. Dar fiind o adolescentă pe punctul de a deveni femeie, s-a împlinit trupește și deci, că dorea sau nu, atrăgea priviri necuviincioase, dar și vorbe, uneori vulgare. Însă greșeala ei cea mai mare a fost să se îndrăgostească, iar să se ferească de părinții ei și mai rău, în special de mama sa. Oricât de mult bine îi făcea acel sentiment, pe atât de rău era ceea ce o determina să facă… Prinsă între ciocan și nicovală, Xiomara își descarcă apăsările sufletului prin poezie, ceea ce-i este ușușare, dar și condamnare…

Povestea Xiomarei m-a răscolit în fel și chip, pe alocuri m-am regăsit, mai ales în modul în care a fost educată, însă nu atât de strict, ci cu bun simț și realism. Am compătimit-o la un moment dat, m-a durut sufletul pentru că nu era deloc înțeleasă de părinții ei, mai ales de mama sa, dar mă bucuram pentru că avea poezia. Nu pot spune că n-am înțeles-o pe mama ei, din contră, însă au fost momente cînd o lua serios pe ulei și-mi venea să țip la ea, să mă descarc eu de frustrări, când vedeam cum se comporta și cât de limitată era în gândire. Chiar și cu o mamă strictă, un tată mai mult lipsă decât prezent, un frate geamăn mereu urcat pe un piedestral, Xiomara și-a găsit curajul de a face ce-și dorește, de a se descoperi și de a deveni ceea ce este.

Într-o lume în care vorbele vulgare și poftele trupești sunt la ordinea zilei și unde respectul față de femei este aproape inexistent, Xiomara a reuțit să se impună și să-și păstreze demnitatea, deși a fost condamnată pentru gândurile sale. Nimeni nu este lipsit de păcat, fie că este gândit sau înfăptuit… M-am bucurat pentru Xiomara de multe ori, am susținut-o de fiecare dată când și-a găsit curajul de a-și îndeplini o dorință, dar m-am și întristat când vedeam că suferă uneori. M-a durut lipsa neîncrederii venită din partea mamei sale, mai ales că, încă din pruncie, i-au fost adresate cuvinte dureroase, care marchează…

”Poeta X” este povestea unei adolescente care-și găsește curajul de a deveni ea însăși, dar și puterea de a-și urma visele, de a face cunoștință cu fiorii primei iubiri și cu durerile sufletești provocate de aceasta. Totodată este și o poveste ce a vorbit despre greutățile întâmpinate într-o familie dezbinată, deși pare a fi unită, despre încredere, iubire frățească, dar și cea părintească, despre credință și păcat și multe altele. Este un roman în versuri pe care-l simți până-n suflet, imposibil să nu te regăsești printre rânduri, dar mai ales, este un roman care te învață cum să te iubești pe sine și cum să te accepți așa cum ești. Dacă ți-au fost mișcate puțin circuitele de a mea recenzie, volumul îl poți găsi pe site-ul Cartepediei aici, vei da peste un roman de debut excepțional, care te va mișca de la primele pagini. Eu cu siguranță sunt extrem de nerăbdătoare să se traducă un nou volum marca Elizabeth Acevedo.