“Femeia la 1000°C” de Hallgrimur Helgason (recenzie)

Titlul original: “Konan við 1000°”

An publicaţie: 2019

Editura: Art

Colecţie: musai

Număr pagini: 552

Traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu

“Singură într-un garaj închiriat, loială doar unei grenade de mână din al Doilea Război Mondial, Herra Björnsson își trăiește la optzeci de ani începutul sfârșitului vieții. Dar este pregătită: și-a făcut deja programare la crematoriu, unde i se garantează o dispariție rapidă la 1000 °C. Dar înainte de toate astea, ne cere ea, „permiteți-mi să-mi povestesc viața.“

Istoria care urmează pleacă de la viața reală a nepoatei primului președinte al Islandei – cu care autorul a interacționat întâmplător într-o conversație telefonică în anul 2006 –, dar își urmează propriul curs ficțional.

Pusă în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, povestea individuală a Herrei completează tabloul atrocităților care devastau în acei ani Europa, însă amintirile personajului despre sine și despre întâmplările care i-au marcat existența se întrețes cu cel mai rafinat și mai surprinzător umor, cu o revigorantă autoironie, dar și empatie pentru cea care a fost în tinerețe. Fiecare capitol al romanului este o piesă dintr-un puzzle care se construiește încet, impredictibil.”

“Femeia la 1000°C” mi-a atras atenţia atât datorită titlului, cât şi a coperţii. Bătrâna ilustrată, cu ţigara în gură şi ochelari de soare pe ochi, o femeie dezinvoltă,  îmi transmitea că merită să îi aflu povestea. Încercam să îmi fac diverse scenarii cu privire la conţinutul cărţii (nu citisem descrierea), că şi-a trăit viaţa intens, mereu cu temperatura ridicată…ştiu că sună ciudat, dar aceasta a fost prima remarcă. Şi, a meritat fiecare pagină, viaţa Herrei a fost încărcată de evenimente, cărora eu, personal, nu cred că le-aş fi făcut faţă. Nu mi-am ales momentul potrivit să o citesc, am avut intenţia de a o citi înainte de Anul Nou, însă nu mi-a reuşit figura şi am lăsat-o câteva zile pe tuşă, nu am vrut să o citesc forţat, ci să mă bucur de ea, să o simt. Şi bine am făcut, că aşa am simţit cartea asta, mi-a intrat sub piele şi am reuşit să dau gata peste 350 de pagini în câteva ore. Foarte interesantă viaţa Herrei, mă mir că i-au ajuns atâtea pagini…

Herra Björnsson îşi trăieşte restul vieţii într-un garaj închiriat, alături de un laptop şi o grenadă veche de mână. Cât de nebun să fii să locuieşti într-o încăpere cu o grenadă? Asta a fost prima mea remarcă, sigur femeia asta nu are toate ţiglele pe casă…dar şi mai interesant mi s-a părut faptul că la cei 80 de ani ai săi, Herra mânuia laptopul de parcă s-ar fi născut făcând asta, având în vedere perioada în care şi-a trăit copilăria. Chiar de la primul paragraf am fost captivată şi am știut că merită din plin cartea, doar este o #cartemusai. Înainte să părăsească această lume şi nu oricum, şi-a făcut până şi programare la crematoriu (acel capitol a fost maxim, nu ştiu cum să-l explic, cert este că am râs cu lacrimi şi l-am recitit de câteva ori…), Herra a hotărât să ne destăinuie viaţa ei…şi încă ce viaţă a trăit…

De mică a suferit, nevoită să se despartă de părinţi şi să locuiască printre străini în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost violată, maltratată fizic, dar şi exploatată…toate atrocităţile au tras la ea ca un magnet şi deşi a avut parte de atâtea evenimente crunte, a fost capabilă să iubească şi să dea viaţă. A născut copii, dar a şi pierdut, iar acea pierdere lasă răni profunde în inima unei mame, nu se vindecă şi te marchează pentru totdeauna. A fost mamă, însă nu a ştiut să se comporte ca o mama, dar nu îi este ruşine să recunoască acest lucru, şi-a asumat greşelile făcute şi şi-a trăit viaţa cum a putut mai bine. Povestea Herrei este împărţită în capitole ce se desfăşoară în diverşi ani, nu sunt succesivi, însă acest lucru nu prezintă o dificultate, este asemenea unui puzzle şi piesele trebuie potrivite pentru a rezulta produsul final. Ne este redată cu mult umor şi autoironie, scriitura mi-a amintit puţin de cărţile lui Fredrik Backman, iar acest aspect m-a determinat să iubesc şi mai mult această carte. A fost ceva de genul : “Chiar dacă viaţa şi-a bătut joc de mine şi am fost chinuită în toate felurile posibile, eu încă sunt capabilă să-mi păstrez simţul umorului şi să o povestesc cu umor.”

Herra a fost puternică încă de pe vremea când a fost copilă, a devenit femeia în faţa căreia îţi dai jos pălăria. M-a durut sufletul pentru toate câte a pătimit de-a lungul vieţii, iar povestea sa a fost asemeni unei curse de roller – coaster, acum râdeai de te durea stomacul, ca în secunda următoare să te emoţioneze până la lacrimi, imposibil să nu empatizezi cu ea. Cu acelaşi umor cu care Herra ne relatează povestea vieţii ei, tot aşa îmi doresc să fiu şi eu capabilă să îmi destăinui trăirile copiilor şi nepoţilor mei, când va veni vremea…

“Femeia la 1000°C” este o carte complexă şi nici nu ştiu dacă am ales cuvintele potrivite pentru a vorbi despre ea. Acum o înţeleg perfect pe Roxi, de ce îmi spunea că nu-şi găseşte cuvintele să vorbescă despre carte (recenzia ei o găsiţi aici ) şi îi dau dreptate, este dificil să vorbeşti despre aşa o carte. Este puternică şi profundă, încărcată de umor, deşi prezintă o poveste tristă…este o #cartemusai de citit şi nu trebuie să vă scape, o găsiţi pe site-ul editurii Art aici.

“Cu cât mă gândesc mai bine, cu atât mai mult îmi surâde ideea celor o mie de grade. Flăcările purgatoriului n-ar putea fi mai fierbinţi, şi poate aşa se vor şterge o parte din petele de pe sufletul meu nenorocit, pete pe care singură n-am reuşit să le şterg.”

“Fiecare acţiune conţine opusul său. Oricât ar fi de dureros să fii trădat, e şi mai rău să trădezi. Când se rupe o legătură bazată pe încredere, întâi simți o durere acută, apoi o senzație de libertate. Cel care rupe legătura însă rămâne cu lanțul în jurul gâtului, se crede liber până în momentul în care simte strânsoarea. Încet – încet. Atâta lucru știu.”

”Uneori norocul îți oferă o singură șansă și vai de cel care-și bate joc de ea.”

”Eu, pasărea condamnată să zacă la pat, afirm: zilele devin tot mai diluate pe măsură ce înaintezi în viață. La început, existența ni se pare enormă, iar noi ne părem insignifianți: o sorbim cu nesaț. Ne petrecem viața lipăind-o lacomi până când ne dăm seama că nu a rămas nimic de stors din ea și realizăm că noi înșine suntem mult mai importanți decât zilele, decât timpul și toate lucrurile pe care le numim realitate, fenomen pe care bărbații îl venerează de secole, dar care pălește devenind insignificant în comparație cu irealitatea.”

“Stă scris în cartea vieţii că fiecare capitol al existenţei noastre se încheie cu o cădere nervoasă. Ne prezentăm pentru următorul renăscuţi, după ce vom fi plâns toate lacrimile, slăbiţi de tânguielile care ne răsună încă în suflet.”

“Aici, în prezenţa focului şi a morţii, a mării şi a stelelor, clipa ne dezbrăcase de veşmintele timpului, iar noi stăteam asemenea unor suflete strâvechi, primitive pe cea dintâi plajă, lângă cel dintâi foc, trăind cea dintâi dorinţă.”

”Deșteptăciunea n-are nimic de-a face cu dragostea. Iar dragostea n-are nimic de-a face cu deșteptăciunea. Când vine vorba de dragoste, toți suntem la fel de proști.”

“Şi de fiecare dată am reuşit să mă scutur de această etichetă bând peste măsură, căci toată viaţa m-am simţit cel mai bine în tovărăşia bărbaţilor. Mă simţeam în elementul meu după ce femeile plecau acasă, iar eu rămâneam cu doctorii îmbibaţi în gin şi angrosiştii afumaţi cu tutun. Atunci ieşeau la suprafaţă toate poveştile şi lucrurile bune. E groaznic de plictisitor să fii doamnă, dar extrem de distractiv să fii domn.”

“Probabil că n-am trăit o dragoste adevărată decât o dată, o dragoste la o mie de grade. N-a durat decât o noapte. Dar mulţi au parte de mai puţin. Mulţi ani mai târziu, mi-a fost dat să trăiesc o astfel de dragoste care a durat ceva mai mult. A fost dragostea vieţii care nu a supravieţuit însă morţii.”