“Trenul orfanilor” de Christina Baker Kline (recenzie)

  • Titlu original: “Orphan Train”
  • Autor: Christina Baker Kline
  • Editura: Trei
  • Colecție: Fiction Connection
  • An apariție: 2015
  • Număr pagini: 368
  • Traducător: Mihaela Doagă

Între anii 1854 şi 1929, aşa-numitele „trenuri ale orfanilor“ străbăteau în mod regulat distanţa dintre oraşele de pe Coasta de Est şi ţinuturile din Midwest, ducând mii de copii abandonaţi, a căror soartă avea să depindă doar de noroc. Urmau să fie adoptaţi de o familie iubitoare sau aveau să îndure o copilărie plină de lipsuri?

De origine irlandeză, Vivian Daly a fost un astfel de copil, trimis cu trenul de la New York City către un viitor nesigur. Mai târziu, Vivian se întoarce în est şi duce o viaţă liniştită. Dar în podul casei sale, ascunse în valize, se află vestigiile unui trecut dureros.

Atunci când, ca să scape de casa de corecţie, adolescenta Molly Ayer se angajează s-o ajute pe Vivian să facă ordine în pod, se dovedeşte că cele două femei nu sunt atât de diferite pe cât par.

“Trenul orfanilor” este o poveste zguduitoare despre schimbare şi curaj, despre noi începuturi şi prietenii dintre cele mai neaşteptate.

Cred că am avut „Trenul orfanilor” pe wishlist de când am observat că s-a tradus, m-a atras extrem de mult titlul şi la acel moment mi-am spus că e musai să pun mâna pe ea. Ei bine, cu atât de multe noutăţi, a fost „îngropată” în wishlist şi când am dat peste titlul într-o altă carte pe care o citeam, mi s-au aprins becurile…Atât mi-a trebuit şi am spus că ar fi cazul să îi acord atenţia necesară, având în vedere că o aveam pe wishlist de atâta amar de vreme şi mă lovise ciuda pe mine că am uitat de ea aşa de uşor. Am apelat la pietenii mei de la Cartepedia şi chiar dacă am aşteptat puţin timp după ea, a meritat aşteptarea. A fost o lectură emoţionantă, ce m-a răscolit în fel şi chip, determinându-mă să apreciez la maxim ceea ce am în viaţă…

Vivian Daly a fost unul dintre copii care a trăbătut meleaguri cu un „tren al orfanilor” până la New York, în speranţa că îşi va găsi un nou cămin, deşi viitorul este unul încărcat de neprevăzut. Şi-a pierdut familia într-un incendiu, la scurt timp după ce şi-au schimbat locuinţa, fiind singurul supravieţuitor dintre cei patru fraţi, tatăl murind în incendiu, iar mama având un destin incert, odată ajunsă la spital. După ce a fost despărţită de mama ei, Vivian nu a mai ştiut nimic de ea, dacă a supravieţuit sau nu, informaţii nu a mai primit cu privire la situaţia părintelui său, find declarată orfană. Aşa a ajuns într-un tren al orfanilor, alături de sute alţi astfel de copii. Copilăria lui Vivian nu este una foarte fericită, alături de prima familie care o ia în plasament duce o viaţă extrem de cruntă, este abuzată şi batjocorită, însă norocul îi surâde şi este acceptată în sânul unei a doua familii, una încercată de durere, vindecându-se reciproc. Drumul lui Vivian se intersectează cu cel al lui Molly, o adolescentă rebelă, care este obligată să facă muncă în folosul comunităţii, pentru a scăpa de casa de corecţie, aceasta fiind angajată de Vivian să o ajute în a-şi face ordine în lucrurile aflate în podul casei sale. Această sarcină trezeşte amintiri, iar Molly şi Vivian realitează că nu sunt chiar atât de diferite.

Chiar de la primele pagini m-am lăsat furată de poveste şi deşi am parcurs-o în patru zile, din lipsă de timp, tânjeam să revin la ea. A simţit-o ca pe o lectură pentru suflet, a împletit evenimentele reale cu ficţiunea şi m-a copleşit, mai ales pentru că eram străină de aceste „trenuri ale orfanilor”, fiind tulburată când am realizat ce presupuneau acestea. Am parcurs paginile zâmbind, dar şi cu tristeţe în suflet, atât copilăria lui Vivian, cât şi cea a lui Molly au fost dureroase şi încărcate de neglijări, însă în ciuda tuturor urâţeniilor ce le-au umbrit anii copilăriei, au avut parte şi de frumuseţe.Descoperindu-le vieţile, am dat peste o poveste cutremurătoare, dar şi plină de curaj în ciuda fragilităţii din anii copilăriei, multă speranţă şi o relaţie de prietenie frumoasă şi specială, ce nu ţine cont de vârstă.

Dacă sunteţi puţin curioşi de această carte, o găsiţi pe site-ul cartepedienilor aici, eu vi-o recomand din suflet, este o lectură ce mângâie, dar şi sfâşie, în acelaşi timp. Este disponibil şi titlul din perspectiva lui Molly, dacă doriţi să citiţi ambele versiuni, rămâne la alegerea voastră.

„Ştiu prea bine cum e când poveştile frumoase care ţi s-au turnat nu se potrivesc cu realitatea.”

„Bănuiesc că de-asta fac oamenii copii, nu-i aşa? Ca să-i pese cuiva de lucrurile care rămân în urma lor.”

„Pot să las în urmă trecutul. Nicio problemă. (…) Dar nu vreau să uit totul.”

„Să renunţe la lucruri e ca şi cum şi-ar lua rămas-bun de la viaţa ei. Şi oricui i-e greu să facă asta.”

„Da. Cred în fantome. (…) sunt cei care ne bântuie. Cei pe care i-am lăsat în urmă.”

„E o copilărie jalnică, să ştii că nimeni nu te iubeşte şi nimeni n-are grijă de tine, să fii întotdeauna pe dinafară şi să te uiţi la cei dinăuntru. Mă simt cu zece ani mai în vârstă decât sunt de fapt. Ştiu prea multe; am văzut oameni cu ce au ei mai rău, în momentele lor de disperare şi egoism maxim, şi conştiinţa acestui fapt mă face precaută. Aşa că învăţ să mă prefac, să zâmbesc şi să dau din cap, să exprim o empatie pe care nu o simt. Învăţ să trec drept altcineva, să par ca restul lumii, deşi simt că s-a rupt ceva în mine.”

„(…) oamenii importanţi din viaţa noastră rămân pe lângă noi, ne bântuie în timpul activităţilor de zi cu zi. Ne însoţesc când mergem la cumpărături, când dăm colţul străzii, când stăm de vorbă cu un prieten. Se înalţă precum aburul din asfalt şi, când păşim, ne pătrund prin tălpi.”

„Sunt copleşită de amărăciune, de sentimentul pierderii cuiva drag, de deznădejdea pe care o aduce cu ea însingurarea. Am învăţat de mult că pierderea cuiva drag nu e numai posibilă, ci şi inevitabilă. Ştiu ce înseamnă să pierzi totul, să te desprinzi de o viaţă şi să cauţi alta. Şi acum simt, cu o certitudine stranie, că mie probabil mi-e scris să învăţ, iarăşi şi iarăşi, lecţia asta.”

“Cronicile din Narnia. Prințul Caspian” de C.S. Lewis (recenzie)

  • Titlu original: “The Chronicles of Narnia. Prince Caspian”
  • Autor: Clive Staples Lewis
  • Ilustrator: Pauline Baynes
  • Editura: Arthur
  • Colecții: Arthur GOLD
  • Serie: “Cronicile din Narnia”
  • Volum: IV
  • An apariție: 2021
  • Număr pagini: 200
  • Traducător: Irina Oprea, Radu Paraschivescu

Multă vreme a trecut şi multe s-au schimbat în Narnia de când au plecat Regii şi Reginele înscăunaţi de Aslan, adică Peter, Susan, Edmund şi Lucy. Tărâmul a fost cucerit de telmarini, un popor fără pic de iubire faţă de Vechii Narnieni şi de obiceiurile lor.

Caspian, moştenitorul de drept al tronului, se răscoală împotriva cârmuirii telmarine şi luptă alături de Animalele Vorbitoare pentru recucerirea Narniei. Însă armata unchiului său este mult mai numeroasă şi dă semne că l-ar învinge. Tânărului rege nu-i rămâne decât să sune din corn şi să spere că la chemarea lui vor răspunde cei mai viteji luptători din toate timpurile.

Da da da…vai, cât de mult mi-a plăcut „Prinţul Caspian”, cred că este favoritul meu din serie până acum, vedem dacă îşi va păstra poziţia şi după ce voi citi ultimele trei volume rămase. Am topit volumul în câteva ore, a mers ca uns şi m-a captivat de la început şi până la sfârşit, m-am bucurat maxim că m-am reîntâlnit cu Peter, Susan, Lucy şi Edmund, de data aceasta urmărindu-i de-a lungul celor 200 de pagini, pe cât s-a întins povestea, dar avându-l alături şi pe Prinţul Caspian…

Dar să nu mă precipit şi să o iau cu uşurelul…Acţiunea din acest volum are loc la un an după ce Peter, Susan, Lucy şi Edmund au părăsit Narnia, revenind la Londra, în lumea lor, lăsând în urmă regalitatea oferită de Aslan. După a lor plecare, Narnia a fost cucerită de telmarini, un popor ce nu acceptă fantasticul tărâmului, eliminând tot ce ţine de vechea Narnie, animalele vorbitoare şi frumuseţea meleagurilor, nedând crezare nici existenţei leului Aslan. Chiar şi aşa, Caspian, nepotul lui Mizar şi moştenitorul de drept al tronului, avea credinţă în vechea Narnie şi îşi dorea să afle cât mai multe despre aceasta, să nu o uite aşa cum au făcut majoritatea. Dorinţa sa se dovedeşte a fi una periculoasă şi viaţa îi este ameninţată, astfel ia decizia să fugă şi să adune o oaste pentru a lupta împotriva unchiului său. I se alătură făpturi dintre cele mai neobişnuite, dar speră să-i vină alături şi cei mai viteji luptători din toate timpurile. Dacă v-am stârnit măcar puţin curiozitatea în ce priveşte evoluţia poveştii, titlul îl găsiţi pe site-ul Cartepediei aici.

O dată cu acest volum acţiunea nu mi-a mai fost aşa străină, îmi aminteam frânturi din ecranizare, dar pot spune că nu există termen de comparaţie. Atât de mult m-a fermecat şi m-a prins în mrejele sale, n-am putut avea pace şi dădeam pagină după pagină, am parcurs detaliile cu o poftă, cum nu mi s-a mai întâmplat până acum, eu care fug de detalii, m-am reîndrăgostit de Narnia şi am fost alături de personaje trup şi suflet, am făcut parte din poveste, nu am stat doar pe canapea şi am citit. M-a absorbit şi aşa de bine a fost…

Reîntâlnirea cu cei patru fraţi mi-a adus un zâmbet pe buze şi cu drag i-am urmărit, dar şi Caspian şi-a făcut drum spre inima mea…poate pentru că-l vedeam pe Ben Barnes tânăr? Sau poate nu? N-aş ştii să spun… oricum, cu fiecare volum parcurs, se văd schimbări, personajele cresc, se maturizează, mai pierd din magie sau din contră, devine mai puternică, însă eu sunt tot mai atrasă de serie, deşi sunt suficient de matură, cred, şi regret că nu este apreciată la adevărata ei valoare, ceea ce am tot spus de fiecare dată. Are foarte multe învăţăminte pe care le poţi extrage din ea, chiar din fiecare volum în parte, oferă un tărâm mirific şi permite tuturor viselor să se realizeze, dar are şi personaje care te atrag asemeni unui magnet şi de care să nu vrei să te mai desparţi niciodată.

Sunt conştientă că mă voi despărţi de unele personaje de-a lungul seriei şi deşi nu vreau, nu prea am de ales, din păcate. Aşa cum eu am crescut, aşa cresc şi ele, însă am să le păstrez mereu în suflet. Mă macină curiozitatea în privinţa următoarelor volume, ce alte aventuri îmi vor mai promite, iar din sneak-peak-ul oferit la finalul volumului patru, volumul următor promite a fi la fel de captivant. Până vin eu către voi cu recenzia pentru volumul cinci, poate faceţi o magie şi-i daţi o şansă acestei serii, cred că am să vă terorizez până o veţi citi…sorry, not sorry, dar copil sau adult, pentru un basm nu este niciodată târziu…

“Jocurile moștenirii” de Jennifer Lynn Barnes (recenzie)

  • Titlul original: “The Inheritance Game”
  • Autor: Jennifer Lynn Barnes
  • Serie: “The Inheritance Game”
  • Volum: I
  • Editura: Storia Books
  • Colecţie: Young Adult
  • An publicaţie: 2021
  • Număr pagini: 424
  • Traducere de Alina Marc Ciulacu

Povestea unei Cenușărese. Mize mortale, răsturnări de situație captivante și secrete savuroase.

Avery Grambs are un plan pentru un viitor mai bun: să supraviețuiască liceului, să obțină o bursă de studii și să scape. Dar soarta i se schimbă în momentul în care miliardarul Tobias Hawthorne moare și îi lasă, practic, întreaga lui avere. Poanta? Avery nu are habar de ce – și nici măcar cine e Tobias Hawthorne. Pentru a intra în posesia moștenirii, trebuie să se mute în Hawthorne House, o casă imensă, înțesată cu pasaje secrete, unde fiecare încăpere poartă amprenta bătrânului – și pasiunea lui pentru puzzle-uri, ghicitori și coduri.

Din păcate pentru Avery, în Hawthorne House mai locuiesc și membrii familiei pe care testamentul lui Tobias Hawthorne i-a dezmoștenit. Printre aceștia se numără și cei patru nepoți Hawthorne: niște băieți periculoși, irezistibili, străluciți, care au crescut cu certitudinea că, într-o bună zi, vor moșteni miliarde. Succesorul prezumtiv, Grayson Hawthorne, are convingerea că Avery este o escroacă și e ferm hotărât să o pună la locul ei. Fratele lui, Jameson, o vede ca pe ultima provocare a bunicului lor: o ghicitoare încâlcită, un puzzle care trebuie rezolvat.

Captivă într-o lume a bogăției și a privilegiilor, cu pericolul pândind la fiecare colț, Avery va trebui să intre ea însăși în joc pentru a putea rămâne în viață.

“Jocurile moştenirii”, pur şi simplu m-a cucerit prin a sa copertă, la momentul când a fost anunţată traducerea de către cei de la Storia Books, mi s-au activat toate circuitele şi am trecut-o pe wishlist fără să mă gândesc de două ori. Mă şi temeam, într-un fel, să mă apuc de ea, dar îmi şi doream să aştept traducerea volumului următor, să nu tot încep serii şi să nu le duc la bun sfârşit, dar tentaţia şi-a spus cuvântul şi am început-o, dovada stă în recenzia de faţă…

În paginile cărţii facem cunostinţă cu Avery, o adolescentă a cărei mamă a murit în urmă cu câţiva ani şi care a rămas în grija surorii sale vitrege mai mari. Tatăl este absent, cel puţin în viaţa ei nu îşi face simţită prezenţa, Avery reuşind să se descurce prin propriile puteri. Este extrem de isteaţă, are o logică ce a reuşit să mă surprindă în moduri inexplicabile, de multe ori mă şi cruceam că îi treceau prin minte asemenea conexiuni, mă şi irita cât era de deşteaptă, mă făcea să mă simt prost că eu nu am asemenea viziuni precum ea. Viaţa sa poate fi numită banală, nimic impresionant nu are loc, asta până într-o zi când este chemată în biroul directorului de la şcoala pe care o frecventează şi i se solicită prezenţa într-un loc total necunoscut, pentru a lua parte la citirea unui testament. La întâlnirea respectivă face cunoştinţă cu familia Hawthorne, toţi membrii familiei fiind prezenţi acolo pentru citirea testamentului lui Tobias Hawthorne, decedat pe care Avery nu îl cunoaşte, dar nici nu realizează de ce ar conta prezenţa sa la această întâlnire. Misterul este elucidat în momentul în care se încheie citirea testamentului şi află că decedatul i-a lăsat întreaga sa avere, iar pentru a intra în posesia moştenirii, trebuie să locuiască în casa Hawthorne vreme de un an. Şi nu singură, ca să fim bine înţeleşi, ci alături de ceilalţi membrii ai familiei pe care Tobias i-a dezmoştenit şi pe care ea nu îi cunoaşte, iar de la mutarea sa în casă…începe distracţia…

Am fost prinsă în mrejele poveştii chiar de la primele pagini şi mă bucur enorm că m-a prins aşa tare, întrucât mă temeam că mă paşte vreun reading slump, dar nu a fost aşa. Tind să cred că a fost cartea potrivită la momentul potrivit şi chiar am savurat povestea la maxim, bine că am cedat tentaţiei. Avery m-a cucerit cu isteţimea ei, mă şi enerva că era atât de deşteaptă, dar am îndrăgit-o maxim, la fel şi pe Jameson şi Hash, doi dintre nepoţii decedatului. Au fost cei care mi-au cucerit inima din prima şi nu a fost nevoie de prea mult ca să cad pradă farmecelor lor şi abia apucam să-i văd din nou în cadru. Pe Grayson nu l-am putut suferi, în primă instanţă, poate şi din cauză că o vedea pe Avery ca pe o intrusă, dar cine n-ar vedea aşa când apare de nicăieri şi rămâne cu miliarde de dolari, fără a avea vreo legătură cu miliardarul? Dar după ce am avansat cu lectura, am început să-l văd cu alţi ochi, să-i înţeleg îndoielile, dar tot nu l-am putut iubi precum Jameson sau Nash. Nici fratele mai mic, Xander, nu pot spune că m-a impresionat, poate doar cu a sa iubire pentru brioşe, dar până la final a ajuns să mă surprindă şi sa-mi trag palme că nu îi acordasem atenţie de la bun început.

Am fost năucită de jocul moştenirii în care au fost prinşi cei cinci, miza pentru care se juca era exorbitantă şi evident că mi-a captat atenţia, dar şi a fi elucidat misterul din jurul testamentului, cât mai repede posibil. Răsturnările de situaţie au fost ca la ele acasă, de această dată, şi am parcurs volumul pe nerăsuflate. A mers foarte repede lectura şi datorită capitolelor scurte, nici acţiunea nu s-a lăsat mai prejos, a fost alertă la cotă maximă, exact cum îmi place mie, nu am simţit să fi bătut pasul pe loc, din contră, mă şi gândeam dacă voi avea vreme personajele să respire, după ce au fost prinse în toată nebunia jocului, că eu sigur nu am avut momente de „reveneală”. Pericolul a fost la tot pasul, secrete au fost dezvăluite, multe ghicitori de desluşit, dar şi personaje de iubit… Volumul a avut de toate şi cititoarea din mine a fost în extaz. Am devorat volumul şi nu mi-aş fi dorit să ajung la ultima pagină, pentru că acum sunt nevoită să aştept după următorul volum şi având în vedere cum m-a lăsat acest prim volum, cu numeroase întrebări şi răspunsuri lipsă, îmi este şi milă de unghile mele. Glumesc, n-am să-mi rod unghile, sunt prea frumi ca să le supun unor asemenea torturi, dar tot am să aştept cu nerăbdare traducerea volumului doi, să primesc răspunsurile necesare, dar să mă şi reîntâlnesc cu Avery, Jameson şi Nash, febleţile mele… Am un sentiment în privinţa lui Nash şi vreau să mă dacă mi se materializează bănuielile, iar de Jameson, bombonica…ce să mai spun? Mi-a ajuns la suflet şi cred că mă va surprinde în continuare, alături de Avery şi ceilalţi doi fraţi ai săi, Grayson şi Xander.

Pe cât de mult m-a încântat acest prim volum al duologiei, conform Godreads, aplicaţia mea de bază, pe atât de mult sper să nu fiu dezamăgită de continuare. Până la traducere volumului doi, care nici măcar nu a fost publicat în engleză, vi-l recomand pe acesta, să vă lăsaţi şi voi învrăjbiţi de “Jocurile moştenirii” şi să porniţi alături de Avery, Grayson, Jameson, Xander şi Nash în rezolvarea unui puzzle ce pare a nu avea soluţie…îl găsiţi pe site-ul editurii aici.

“Uneori, lucrurile care la suprafaţă par a fi foarte diferite sunt, de fapt, exact la fel în esenţa lor.”

“Sunt un Hawthorne (…). Nu e niciodată prea curând pentru a începe o discuţie dură.”

“În curând toată lumea o să vrea ceva de la tine, Moştenitoareo. (…) Întrebarea e: câţi dintre noi vor ceva ce eşti dispusă să dai?”

“Totul e un jos, Avery Grambs. Singurul lucru pe care îl putem decide în viaţa asta este dacă jucăm pentru a câştiga.”

“Oare nu e tot o minciună dacă ascunzi ceea ce e important, dar ceea ce spui e, practic, adevărat?”

“Nu suntem normali. Locul ăsta nu e normal şi tu nu eşti o jucătoare, puştoaico. Tu eşti balerina de sticlă – sau cuţitul.”

“Cronicile din Narnia. Calul și băiatul” de C.S. Lewis (recenzie)

  • Titlu original: The Chronicles of Narnia. The Horse and His Boy
  • Autor: Clive Staples Lewis
  • Ilustrator: Pauline Baynes
  • Editura: Arthur
  • Colecții/Serii: Arthur GOLD
  • Serie: Cronicile din Narnia
  • Volum: III
  • An apariție: 2020
  • Număr pagini: 200
  • Traducător: Irina Oprea, Radu Paraschivescu

În noaptea în care Shasta află că nu e fiul pescarului Arsheesh şi că acesta vrea să-l vândă ca sclav, se hotărăşte să fugă din Calormen împreună cu Bree, Calul Vorbitor. În drum spre miazănoapte, spre Narnia, se întovărăşesc cu Aravis şi cu Hwin, fugare şi ele.

Când trec prin cetatea Tashbaan, cei patru prieteni află de complotul pus la cale de calormeni împotriva narnienilor şi pornesc într-un suflet spre Narnia, sperând că o să ajungă la timp ca să-i avertizeze de pericolul care-i paşte.

Am rămas fascinată de tărâmul Narniei şi de poveştile ce a reuşit C.S. Lewis să le ţese în primele două volume, despre care găsiţi mai multe detalii în recenziile postate pe blog, şi eram extrem de nerăbdătoare să descopăr şi povestea din „Calul şi băiatul”, volumul trei al seriei. A trebuit să aştept puţin după el, dar a meritat aşteptarea, deşi lectura a fost una anevoioasă, mai mult ca sigur din cauza mea şi nu a titlului, dar să le iau pe rând…

Shasta este un băiat, fiu de pescar, care într-o seară află un adevăr ce-i zdruncină viaţa: nu este fiul tatălui său şi atunci decide să fugă din Calormen alături de Bree, un Cal Vorbitor, despre care cred eu că l-am mai întâlnit în primul volum al seriei sau este posibil să-l confund, sunt 50-50 cu ideea… În fuga lor spre miazănoapte, le ies în drum o fată şi al ei cal, tot vorbitor, se pare. Aravis fuge de un măritiş stabilit de tatăl ei şi cum nu doreşte să devină mireasă, fuge de acasă şi-şi ia destinul în propriile mâini. În drumul lor, cei patru află de un complot pus la cale de calormeni împotriva narnienilor, aşa că pornesc într-un suflet spre Narnia, pentru a da de ştire locuitorilor ţinutului despre pericolul care urmează a se abate asupra lor.

Cum spuneam mai sus, am avut parte de o lectură anevoioasă cu acest volum şi nu ştiam exact motivul, povestea mi-a plăcut, Shasta m-a convins să-l urmăresc cu sufletul la gură în aventura sa spre Narnia, de Avaris mi-a părut ru că era obligată să se mărite, dar m-am bucurat când a luat frâiele destinului pentru a le mânui după cum îi era voia, ca să nu mai spun de Caii Vorbitori, Bree şi Hwin, care mi-au demonstrat cât de empatice şi iubitoare pot fi animalele. M-am lăsat, încă o dată, fermecată de Narnia şi eram în extaz când i-am reîntâlnit pe cei patru eroi din primul volumul, de data aceasta mult mai maturi. Sunt curioasă dacă şi-n volumul patru îi voi reîntâlni, dar mai e puţin până atunci…

Am dus dorul ilustraţiilor, ce e drept, au fost mai puţine ca-n celelalte volume, dar şi povestea a fost mai lungă, iar când m-am văzut ajunsă la final, mi-a părut rău că s-a încheiat atât de repede aventura. Cu fiecare volum parcurs, îmi este tot mai greu să mă despart de această lume feerică şi nu pot pricepe de ce nu vorbeşte lumea despre această serie, este aşa o serie de frumoasă şi merită descoperită, indiferent că eşti copil sau adult. Te învaţă cum să fii empatic, ce reprezintă sacrificiul, să-ţi asumi riscuri, deşi nu ştii ce şanse de câştig sunt, dar cel mai important este cum să îţi legi prietenii. Este o serie fermecătoare şi vi-o recomand cu dragă inimă, găsiţi volumele pe site-ul Cartepediei aici.

“Dracula” de Bram Stoker (recenzie)

  • Titlul original: “Dracula”
  • Autor: Bram Stoker
  • Editura: ART
  • Colecția: Clasici ilustrați
  • Ilustrații de Fernando Vicente
  • An publicaţie: 2018
  • Număr pagini: 528
  • Traducere şi note de Ileana Verzea şi Barbu Cioculescu

Când Jonathan Harker primeşte o scrisoare de la Contele Dracula, în care e invitat la castelul acestuia din inima Carpaţilor, tânărul avocat englez se pregăteşte numaidecât de călătorie, ignorând semnele şi superstiţiile pe care le tot şoptesc localnicii. Prizonier în inima pădurii, bărbatul se va găsi înconjurat de mistere şi demoni străvechi, cu chip de femeie, care dispar odată cu răsăritul. Sau, poate, doar şi le-a imaginat?…

Am citit, pentru prima dată, „Dracula” în octombrie anul trecut alături de fetele de la @redescoperaunclasic , tot atunci fiind şi mai dornică de a descoperi, dar şi a deţine varianta ilustrată a clasicului lui Bram Stoker publicat în ediţie de lux la editura Art. A ajuns în mânuţele mele la scurt timp după ce l-am citit alături de fete, iar de atunci şi până nu de mult, l-am răsfoit lună de lună, până luna trecută când mi-am făcut curaj şi l-am recitit, chiar dacă acţiunea încă era proaspătă în mintea mea. Nu se compară experienţa avută la prima lectură cu cea de acum, sincer, ilustraţiile şi-au spus cuvântul şi au reuşit să mă farmece, la propriu, aşa cum contele Dracula fermeca femeile. Ilustraţiile sunt încărcate de erotism şi nu doar o dată mi-am „clătit” ochii la ele, ci de fiecare dată când mai parcurgeam un nou capitol. Le pândeam şi-n paginile ce urmau, abia le apucam şi am realizat că, datorită lor, am reuşit să mă pierd în poveste mult mai repede, dar să o citesc şi cu uşurinţă.

Deşi am văzut numeroase ecranizări după romanul clasic, niciuna nu s-a putut compara cu recitirea volumului, şi asta pentru că, ilustraţiile mi-au oferit o cu totul altă perspectivă asupra poveştii, mi-a şi părut rău că la prima lecturare am avut volumul simplu, din ediţia de la Adevărul, dar am savurat volumul de data aceasta, în mod corespunzător. Mi-a plăcut cum a ales Bram Stoker să redea acţiunea romanului, şi anume sub forma unui jurnal, urmărind mai multe fire narative, astfel reuşind să capteze şi mare parte din sentimentele personajelor. A reuşit să bage spaima-n mine, nu doar în personaje, să mă transpună în acel decor gotic şi să mă determine să mă tem de venirea nopţii, pentru că nu ştiam ce va aduce.

Dintre personaje, Mina, logodnica lui Jonathan Harker, a fost cea care a avut toată atenţia mea, de la prima apariţie în cadru şi până la final, iar modul în care autorul a construit-o a fost excepţional, a ieşit în evidenţă, părerea mea, estompând toate celelalte personaje, a creat-o puternică, cu capul pe umeri şi determinată în a se sacrifica pentru cei dragi, în schimb, Jonathan, mi s-a părut şters şi haotic, mult prea îngrozit de ce se petrecea la castel şi prea puţin prezent în poveste, noroc de Mina care-l mai ridica la suprafaţă. Dacă stau bine să mă gândesc, chiar şi groaza aceea a lui Jonathan a fost redată foarte bine, tot acel haos a dat o veridicitate poveştii.

Ţinând cont de perioada în care a fost scris romanul, dar şi de tendinţa mea de a citi romanele clasice, adică aproape spre 0, „Dracula” m-a cucerit şi recucerit, suprinzându-mă în cel mai plăcut mod chiar dacă pe alocuri m-a înfricoşat şi m-a determinat să-l consider dement pe Conte, să mă tem pentru personajele ce le avea în preajmă. Nefiind o mare devoratoare de clasici, pot spune că „Dracula” se situează alături de „Jane Eyre” şi „Pe aripile vântului” printre preferatele mele.

Că sunteţi fani clasici sau nu prea, aşa ca mine, de vă temeţi de romanul lui Stoker, aşa cum m-am temut şi eu la început, vă îndrum să lăsaţi fricile deoparte şi să vă pierdeţi printre paginile ediţiei de lux publicată la Art, veţi avea o experienţă nemaipomenită şi cu siguranţă va merita fiecare pagină. Calitate la cote înainte şi merită cu vârf şi îndesat să ocupe un loc în biblioteca voastră, atât datorită poveştii, dar şi datorită modului în care editura a ales să o prezinte. O puteţi găsi pe site-ul editurii aici.

“Omul de castane” de Søren Sveistrup (recenzie)

  • Titlul original: “Kastanjemanden”
  • Autor: Søren Sveistrup
  • Editura: Trei
  • Colecţie: Fiction Connection
  • Anul apariţiei: 2020
  • Număr de pagini: 624
  • Limba originală: daneză
  • Traducere de: Simina Răchițeanu

Un psihopat terorizează Copenhaga. Semnătura lui — figurine făcute din bețe de chibrit și două castane, lăsate la locul fiecărei crime sângeroase. Pe figurine, poliția găsește amprenta unei fetițe răpite și ucise cu un an în urmă. O coincidență tragică sau un mesaj diabolic?
Ca să pună capăt seriei de crime, cei doi detectivi care anchetează cazul trebuie să lase deoparte neînțelegerile și să descifreze indiciile macabre lăsate de asasin. Pentru că acesta nu dă niciun semn că se va opri.
Și nimeni nu este în siguranță.

“Omul de castane” a ajuns să mă bântuie, întâi la figurat, întrucât aveam senzația că toți cititorii de pe bookstagram l-au citit, numai eu nu, peste tot îl vedeam la recomandări și eram tot mai curioasă de el, apoi a ajuns să mă bântuie la propriu, în sensul că am ajuns să privesc cu alți ochi castanele și chiar să le ocolesc atunci când le întâlneam pe drum…mda, știu, sunt cu capul, dar așa de tare m-a marcat romanul ăsta că nici cuvintele potrivite nu mi le găsesc să vă pot vorbi în mod corespunzător despre el…

Pe atât de multe conturi l-am văzut, începând cu contul Roxanei, al Cătălinei, al Aidei și a lui Andrei, deși știu că l-am văzut la mulți alții, dar pe moment am un lapsus și nu vreau să acord credite fiind nesigură, dar ținând cont că lor le-a bubuit mintea citindu-l, am zis să încerc și eu, doar mă aștepta pe raft. Cu teamă, m-am avântat în nebunia ce se anunța a fi “Omul de castane” și la final, am realizat, că este un thriller de debut ieșit din comun, m-a șocat și marcat în toate felurile posibile, lăsându-mă fără cuvinte. Pot spune chiar, că m-a prins de la primele pagini, Rox chiar m-a avertizat că n-am să-l mai pot lăsa din mână o dată ce mă voi apuca de el și așa a fost, deși am făcut mici pauze, din când în când, pentru că îmi oferea mult prea multe informații și simțeam nevoia de pauză să pot procesa tot ce citesc. Am fost năucită de numărul mare de personaje sau mi s-a părut a fi mare, la început, nu mai știam cine era cine și ce rol avea, îi încurcam și mă lovise frustrarea, dar am reușit să mă lămuresc într-un final și să pot urmări povestea în toată demența sa.

Am rămas blocată de deznodământ, nu m-am așteptat absolut deloc la așa final, nici n-am avut vreo bănuială în privința personajului ce se ascundea în spatele psihopatului, o singură bănuială am avut și aceea mi s-a confirmat, chiar îmi doream să se confirme, probabil dacă nu era așa, aș fi fost extrem de dezamăgită, în schimb, răsturnările de situație nu au fost deloc previzibile. Mă temeam să dau paginile și în același timp îmi doream să văd încotro se îndreaptă povestea, am fost lovită din toate părțile de fel și fel de dezvăluiri și secrete, secrete ce m-au paralizat pe moment, dar și detalii ce au avut puterea de a-mi da stomacul peste cap și de a-mi zburli părul la ceafă și pe mâini. Au fost pagini pe care le-am parcurs cu noduri, dar și cu furie, confuzie, extaz și de nenumătare ori cu palme transpirate (cred că am lăsat și pete pe paginile cărții la cât de multă apă am pierdut citind cartea…). Nu am simțit că sunt doar un cititor, ci m-am simțit ca și cum aș fi făcut parte din poveste, că eram o colegă de-a lui Tullin și Hess, cei doi detectivi a căror misiune a fost să dezlege misterul Omului de castane, dar și motivul din spatele crimelor comise de acesta.

“Omul de castane” este un thriller extrem de alert, te ține în priză de la început și până la sfârșit, nu-ți lasă momente de “reveneală” și te lovește să-ți ajungă, iar când crezi că nu te mai poate surprinde nimic, te șochează și-ți demolează toate ideile. Te zăpăcește și te sucește pe toate părțile posibile și imposibile, te determină să vrei mai mult și mai mult, să parcurgi fiecare pagină cu răsuflarea tăiată, dar și să te uiți în jurul tău cu mare atenție, nu care cumva să ai prin preajmă o figurină de castane…căci atunci înseamnă că ai fost ales…

“Regatul” de Jo Nesbø (recenzie)

  • Titlul original: “Kongeriket”
  • Autor: Jo Nesbø
  • Editura: Trei
  • Colecţie: Fiction Connection
  • Anul apariţiei: 2021
  • Număr de pagini: 704
  • Traducere de: Andrei Covaciu

Doi frați. Un orășel de munte. Secrete adânc îngropate.

Roy n-a părăsit niciodată orășelul pașnic de munte unde a crescut, spre deosebire de Carl, fratele său mai mic, care a fost nerăbdător să plece și să lase în urmă trecutul dureros. Ca toată lumea, și Roy a crezut că fratele lui a plecat pentru totdeauna.
Dar Carl are planuri mari pentru orașul său natal. Iar atunci când se întoarce împreună cu soția lui misterioasă și o idee strălucită de afaceri, tensiuni mocnite și rivalități vechi tulbură liniștea locului.
Roy își dă seama că se simte în mod inexplicabil atras de Shannon, soția lui Carl, atracție care va avea consecințe devastatoare.
În scurt timp, ceea ce părea o întoarcere acasă triumfală se va transforma într-un șir de evenimente nefaste, care amenință să distrugă tot ce prețuiește Roy, pe măsură ce secrete de familie de mult îngropate încep să iasă la iveală…

Jo Nesbø, ce-ai făcut cu mine?

Am pornit la drum alături de Andrei în “Regatul”, și deși a furat startul, l-am întrecut, sorry, not sorry, iar dacă, printr-o minune, citeşti această recenzie, să ştii că îţi mulţumesc din suflet pentru acest buddy read. Mi-a fost imposibil să o mai las deoparte după ce s-a dezmorțit acțiunea și evenimentele ce aveau loc m-am prins complet, astfel, am dat gata 700 de pagini în mai puţin de două zile, dacă ar fi să cumulez orele pe care le-am petrecut citind acest titlu. Totodată, vreau să mulţumesc şi editurii Trei pentru oportunitatea de a face cunoştinţă, într-un final, cu unul dintre romanele lui Jo Nesbø, mi-am dorit să îl cunosc mai devreme, însă, în acelaşi timp, m-am şi temut de această întâlnire, era prea Laudat şi-mi era să nu cumva să dau vreun rateu, că doar nu ar fi fost prima dată…

Revenind la “Regatul”, am avut plăcerea de a-l întâlni pe Roy, un bărbat tăcut, care nu iese în evidenţă cu absolut nimic, dar care, totodată, este şi un fin observator, rar scăpându-i ceva din vedere. A făcut parte dintr-o familie disfunţională, cu un trecut tulburător şi încărcat de secrete, dar se pare, că oricât de mult încearcă să îşi păstreze misterele, acestea ameninţă să răbufnească. Roy a ales să rămână în satul natal, după ce părinţii le-au decedat, spre deosebire de Carl, fratele său mai mic, care a ales să plece pe meleaguri străine şi să lase în urmă urăţenia trecutului. Dar se pare că tot spre casă trage, întrucât Carl, după 16 ani de la părăsirea casei părinteşti, revine, şi nu singur, ci cu o soţie şi un plan măreţ de afacere. Întoarcerea sa nu miroase deloc a bine, cel puţin aşa simte Roy, iar cele ce urmează să se petreacă de la revenirea lui Carl, trezesc la viaţă amintiri de mult îngropate şi nu numai…

Începutul lecturii a fost unul extrem de anevoios, poate şi pentru că nu eram familiarizată cu scrierea autorului, primele 150 de pagini au mers destul de greu, aveam impresia că citesc paginile mecanic, nu se întâmpla nimic, îmi formasem niște idei și nu se materializa nimic, însă când m-am apropiat de sfertul cărții, am fost lovită şi nu eram deloc pregătită pentru ce avea să vină în continuare. Pe cât de încet a fost începutul poveştii, pe atât de dinamică a fost apoi. Ajunsesem să citesc paginile pe nerăsuflate, iar seara, când lăsam cartea din mână, mă lua durerea de cap de la cât m-am concentrat și dedicat lecturii, eram total bulversată, dar îmi părea și rău că trebuie să continui lectura în dimineața următoare. Dovada cât de mult am savurat romanul este că am topit aproape 300 de pagini în patru ore. Am fost absorbită de poveste și a fost de-a dreptul explozivă, nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine de-a lungul paginilor, iar ceea ce citisem m-a fatalizat maxim.

Povestea din “Regatul” este extrem de dubioasă și am avut tendința să cred că tocmai această dubioșenie m-a atras, ideile formate au prins contur la un moment dat și chiar m-au îngrețoșat, nu-mi doream să se materializeze, ci să rămână doar simple bănuieli, pentru că-mi era imposibil să cred ceea ce tocmai citisem, mi se părea inuman şi nu era deloc normal ce se întâmpla. Mă durea să descopăr asemenea detalii, deşi mă aşteptam, într-un fel, la astfel de dezvăluiri, cum ziceam, avea o dubioşenie maximă povestea, dar cum a fost totul învăluit în mister, secrete rămâneau în familie, întrucât familia era cea mai importantă, totuşi, deşi se ştia că nu e ok se ce întâmpla, s-a încercat şi o revenire la normalitate. Am rămas plăcut surprinsă de personaje, Roy, aşa misterios cum era, m-a atras, sincer, pe Carl l-am simţiti eu a fi un şmecheraş şi-un parşiv, scuze, în schimb, de Shannon, soţia lui Carl, am fost de-a dreptul fermecată, aparenţele au fost tare înşelătoare în ce o priveşte, iar acest aspect m-a fermecat. Chiar am ajuns că o admir şi să o urmăresc cu drag de-a lungul poveştii, la fel şi pe Roy. Îi înţelesem acţiunile, statutul de frate mai mare şi veşnica nevoie de a proteja, dar, la un moment dat, îmi doream să mai lase protecţia deoparte şi să îşi vadă de treabă. Personajele şi acţiunile lor m-au dus cu domnul Ripley al Patriciei Highsmith, iar dacă aţi citit volumele publicate la editura Paladin, probabil vă veţi da seama la ce mă refer, dacă nu, găsiţi recenziile celor două volume pe blog dacă sunteţi curioşi, şi rămăsesem stupefiată de uşurinţa acţiunilor lor, cât de natural şi normal li se părea totul.

Un aspect ce nu m-a încântat foarte tare și mi s-a părut că face povestea haotică a fost faptul că acțiunea, deși avea loc în prezent, avea treceri și la evenimente din trecut, însă fără a fi anunțat ceva în prealabil. Realizam, când ajungeam la un nou capitol sau la următoarea parte a cărții că sunt purtată în trecut, într-un alt intervall de timp, la alte acțiuni ce avusesră loc, dar și dezvăluiri, ca apoi, să fiu din nou mutată în prezent. Poate dacă ar fi fost anunțată această trecere, într-un fel anume, haosul din poveste nu ar mai fi avut loc, iar lectura ar fi fost mult mai lină…aceasta este o părere ce mă priveşte doar pe mine, poate altora nu le impune nicio dificultate.

Cu haos, pe alocuri, cu dezvăluiri ce mi-au zburlit părul și acțiuni ce m-au determinat să consider personajele bolnave, “Regatul” m-a cucerit și m-a convins că nu am de ce să mă mai tem de Nesbo. Sau poate am?… Titlul dezvăluie o poveste cutremurătoare, o familie disfuncţională, abuzuri fizice, violenţe, numeroase secrete, dar și o analiză psihologică a omului, cât de înșelătoare sunt aparențele, cât de mult contează atenția chiar și la cele mai nesemnificative detalii, are personaje cu trecuturi tulburătoare, evenimente ce te şochează şi care te determină să te întrebi cât de nebună este lumea în care trăieşti…Cartea o găseşti pe site-ul editurii aici, dacă a mea recenzie a reuşit să îţi stârnească puţin curiozitatea în ce priveşte acest stand alone a lui Jo Nesbø.

„Chinurile alegerii – aveţi idee ce înseamnă asta? E atunci când faptul că ai de ales te face să simţi cum te sufoci, nu alegerea pe care o face în cele din urmă. Când îţi dai seama că orice ai alevge vei rămâne treaz nopţile, perpelindu-te şi întrebându-te dacă alegerea făcută a fost cea justă.”

„Suntem o familie. Ne avem unii pe alţii, şi pe nimeni altcineva. Prieteni, iubite, vecini, localnici, statul. Toate acestea sunt o iluzie, nu fac nici cât o ceapă degerată când ai nevoie de ajutor.”

„Liber ca păsările cerului? Ne amăgim cu asta. E doar ceva în care ne place să credem în vreme ce ne rotim în acelaşi cerc blestemat. Suntem nişte păsări ţinute într-o colivie, doar că această colivie este atât de largă, iar gratiile ei sunt atât de subţiri, încât nici măcar nu le vedem.”

„Dragostea s-ar fi risipit aşa cum dispare curcubeul întins peste crestele munţilor când îl vezi din maşină. Nu pentru că dragostea aia ar fi fost amăgire, ci pentru că toate curcubeiele trebuie privite dintr-un anumit unghi – din afară şi de la o anumită distanţă -, şi nu de-aproape. Iar dacă se întâmplă să mai găseşti curcubeul acolo când ajungi pe creasta muntelui, o să descoperi că nu există niciun chiup cu galbeni la capătul lui, doar tragedii şi vieţi sfărâmate.”

„Cu toţii minţim, a spus ea. Chiar şi când credem că spunem adevărul. Ce numim noi adevăr este doar minciuna care ne convinge cel mai bine. Iar abilitatea noastră de a crede minciunile necesare n-are nicio limită.”

„Versus” de Diana T. Scott (recenzie)

  • Titlul original: „Our Demons, Best Friends”
  • Autor: Diana T. Scott
  • Serie: „Half of Me”
  • Volum: I
  • Editura: Ink Publishing House
  • An apariţie: 2021
  • Număr pagini: 296
  • Traducere de Anca Cristina Ilie

Într-o lume perfectă, Ava și Sebastian ar fi doi îndrăgostiți pierzându-se în mulțime. În lumea în care trăim, amândoi sunt urmăriți îndeaproape de proprii demoni. Bagajul lor nu este ușor: Ava îl are pe al ei împachetat cu grijă pentru a ocupa cât mai puțin spațiu; Sebastian îl poartă ca pe o armură care uneori îl face să simtă de parcă duce greutatea lumii pe umeri. Ei se plac, dar oare cum se vor înțelege demonii lor?

“Versus” este prima carte publicată de editura Ink Publishing House și totodată este primul volum al seriei “Half of me” de autoarea Diana T. Scott. Volumul a ajuns la mine datorită editurii și vreau să le mulțumesc pentru ocazia oferită, nu cred că ajungeam prea curând la ea dacă nu erau ei; găsiţi şi voi titlul pe site-ul lor aici.

Titlul ne face cunoștință cu Ava și Sebastian, doi rezidenți cu suflete măcinate de durere, dar și cu demoni ce poartă lupte nesfârșite. Ava suferă pentru că și-a pierdut sora geamănă în urmă cu câțiva ani, fiind răpită de o boală autoimună, iar Sebastian și-a pierdut persoanele care dădeau sens vieții sale în urmă cu puţin timp, de atunci viaţa sa fiind complet dată peste cap. Fiecare își poartă durerea cum știe mai bine, la fel și secretele, doar că Sebastian este înconjurat și de ziduri, nepermițând accesul nimănui să le doboare. Asta până când apare Ava și zidurile încep să se crape…

Nu am pornit cu foarte mari așteptări, întrucât nu mi-am dorit să fiu dezamăgită într-un fel sau altul, e ceva ce-mi propun, de fiecare dată când încep o lectură nouă. Am ales să o citesc după un thriller și chiar a fost cartea de care aveam nevoie la momentul respectiv, am ales momentul prielnic de a parcurge. Mi-am dorit destindere și asta am primit, reușind să citesc titlul în doar câteva ore, se citește extrem de ușor, iar scrierea nu impune niciun fel de dificultate, este chiar lejeră. Pe Ava am avut posibilitatea să o descopăr și să o înțeleg în totalitate, atât trăirile sale, dar și acțiunile pe care le făcea, întrucât povestea a fost redată din perspectiva ei și a fost mai facilă legarea conexiunii, la fel mi-am dorit să se întâmple și cu Sebastian, dar n-am prea reușit, asta până când am ajuns la epilog. Mi-ar fi plăcut tare mult să fi avut dublă perpectivă volumul, să meargă în paralel, să pot observa și înțelege mult mai bine povestea fiecăruia în parte… Pot spune chiar, că ultimele nouă pagini ale cărții au fost preferatele mele, întrucât acelea au fost redate din perspectiva lui Sebastian, ceea ce eu mi-am și dorit de la bun început, iar din acele nouă pagini eu am reușit, pe cât mi-a fost posibil, să-mi formez o idee clară în ce-l privește şi să-I înţeleg anumite frustrări şi temeri. Nu pot spune că am fost mare fană a dramelor, nu sunt deloc, în general, şi chiar am dat peste anumite fragmente ce am simţit că-mi încearcă răbdările, nehotărârile lor mă disperau, în special ale lui Sebastian, dar la final am înţeles de ce a procedat în acel fel şi s-au justificat dramele, ca să spun aşa…

Lăsându-i pe cei doi protagoniști deoparte, să nu vă spun prea multe despre ei, un aspect ce m-a încântat extrem de tare în poveste a fost grupul de prieteni din care Ava a ajuns să facă parte, relațiile frumoase pe care le-au legat și încrederea acordată, acele prietenii mi-au încălzit sufletul. Povestea mi-a amintit de alte serii pe care le-am mai citit în anii trecuţi, atât în privinţa prieteniilor legate, dar şi a evenimentelor din trecut care au marcat personajele principale, luptele purtate de aceştia cu amintirile şi demonii interiori, dar mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă autoarea punea accent mai apăsat pe trăirile personajelor, trăiri ce le-am resimțit în mult mai puține pagini, din păcate. Chiar și așa, m-am bucurat de poveste, la final am ajuns să prind drag de Ava și Sebastian și abia aștept să descopăr și celelalte volume ale seriei, mai ales că volumul doi îi are drept protagonisti pe Emily și Collin, alte două personaje ce m-au cucerit prin scurtele lor apariții în acest prim volum, iar ultimul volum avându-i în vizor pe Paige și Miles, alte două personaje ce am simțit că sunt mult mai mult decât lasă ei să se vadă…

“Pentru toate sărutările pe care ţi le-am oferit vreodată, sper să mai primesc încă un million. Pentru fiecare moment în care te-am ţinut de mână, pentru toate zâmbetele matinale pe care mi le-ai acordat, pentru toate zilele mele cu tine alături… Visez să le am pe toate. (…) Toate momentele tale,  bune şi rele. Am nevoie de toate. Şi vreau să le primeşti şi tu pe ale mele.”

“Enigma camerei 622” de Joel Dicker (recenzie)

  • Titlul original: “L’Énigme de la chambre 622”
  • Autor: Joël Dicker
  • Editura: Trei
  • Colecţie: Fiction Connection
  • Anul apariţiei: 2021
  • Număr de pagini: 624
  • Traducere de: Doru Mareș

Într-o noapte de decembrie, la Palace de Verbier, în Alpii elvețieni, are loc o crimă, iar anchetatorii nu reușesc să ajungă la nicio concluzie.
După mulți ani, în vara lui 2018, un scriitor venit în vacanță se cazează la același hotel, fără să-și imagineze că va ajunge să se lase absorbit de acest caz.
Ce s-a petrecut în camera 622 de la Palace de Verbier?


Cu precizia unui ceasornicar elvețian, Joël Dicker își duce cititorii în inima orașului său natal, de-a lungul unui roman diabolic și imprevizibil, cu un triunghi amoros, jocuri de putere, lovituri sub centură, trădări și gelozii, într-o Elveție care nu este chiar atât de liniștită cum pare.

Joel Dicker m-a cucerit complet de când am citit „Adevărul despre cazul Harry Quebert”, despre care v-am împărtăşit mai multe impresii pe blog aici, iar de atunci mi-am dorit să descopăr şi celelalte titluri ale sale traduse la editura Trei, însă până-n prezent, nu am reuşit. Iar când s-a anunţat apariţia unui nou titlu marca Dicker, mintea mea s-a scurt-circuitat şi atât mi-a trebuit, mai ales când am văzut că a fost lăudat de Andrei Cioată, dorinţa de a citi şi eu „Enigma camerei 622” a devenit şi mai aprinsă. Planete s-au aranjat în aşa măsură încât să am oportunitatea de a parcurge cartea la scurt timp de la apariţie şi asta doar datorită editurii, acesta fiind şi motivul pentru care vreau să le mulţumesc pe această cale, astfel am astăzi ocazia de a vă detalia şi vouă mult mai multe în ce priveşte acest titlu, deşi l-am parcurs în urmă cu câteva zile…

“Enigma camerei 622”mi-a oferit o mega surpriză când am început să o citesc, şi anume faptul că unul dintre personajele principale este chiar autorul sau cel puţin autorul a ales să-i dea numele său, a cărui poveste se împletește cu a unui alt personaj, una învăluită în mister și intrigantă, privind o crimă ce a avut loc, cu mulți ani în urmă, la hotelul unde Scriitorul este cazat. Deși se presupune că este în vacanță, Joel se lasă absorbit de “Enigma camerei 622”, iar vacanța nu prea mai este vacanță. Cealaltă poveste ne introduce în viața lui Macaire Ebezner, un bărbat în vârstă de 41 de ani, mereu văzut de ceilalți ca o persoană bună de nimic, inclusiv de părintele său, este mânat de gelozie și invidie, dar simte și o mare sete de putere. Toate acestea și nu numai, dau contur vieții lui Macaire, dar îl și determină să acționeze diabolic, gânduri haotice îl străbat și totul ia o turnură neașteptată… cum ajung să se intersecteze cele două poveşti, a Scriitorului şi a lui Macaire, deşi au loc la o distanţă considerabilă de timp, eu vă sfătuiesc să aflaţi, titlul îl găsiţi pe site-ul editurii aici, veţi da peste o poveste care necesită multă răbdare din partea voastră, dar care merită cu vârf şi îndesat, întrucât vă va purta într-o cursă dementă…

Acest roman în roman m-a prins de la primele pagini și deși mă temeam că voi avea dificultăți în a mă conecta cu personajele și a lor poveste, nu a fost deloc asa. Au fost anumite detalii care m-au bulversat, ce e drept, unele descrieri m-au cam muncit, dar au avut ele o importanță ce a fost relevantă mai târziu. Am avut oportunitatea de a descoperi poveştile şi a altor personaje, întrucât am avut parte de fire narrative şi din partea acestora, care mi-au trezit interesul mai mult şi mai mult în ce privea povestea. Devenisem extrem de curioasă încotro se va îndrepta toată ancheta făcută de Scriitor şi Scarlett, unul dintre personajele de care au am prins mare drag, deşi nu a fost dezvoltat foarte mult, dar am fost şi extrem de surprinsă de intrigi, vieţile paralele pe care le duceau personajele, înşelătoriile ce aveau loc, ca să nu mai menţionez şi numeroasele secrete. A fost şi dramă şi mister, iar eu am căzut pradă de la primele pagini şi cu greu m-am putut detaşa de poveste, îmi doream să citesc mai mult şi mai repede, să aflu o data pentru totdeauna deznodământul, fusesem fiartă la foc mic o bună bucată de timp şi sucită pe toate părţile de m-a zăpăcit de cap, iar finalul…chiar nu l-am prevăzut şi pur şi simplu m-a blocat. Aveam în minte atât de multe teorii, trăisem cu impresia că simţisem făptaşul, dar şi motivul, dar când colo, nu s-a întâmplat cum am crezut eu…

Pot să vă spun cu mâna pe inimă că am savurat fiecare pagină a acestui titlu, cu tot cu detaliile sale, deşi eu nu sunt fană şi mereu le dau skip cât mai mult posibil, întrucât îmi doresc alertă peste alertă peste alertă, iar “Enigma camerei 622” mi-a dat alertă să mă sature. Când credeam că am un moment de respiro, se mai întâmpla ceva şi iar mi se accelera pulsul, dar chiar a meritat să fiu purtată în această cursă şi să descopăr misterul ce învăluie camera 622 a hotelului Palace de Verbier din Elveţia. Însă ceva ce am uitat să menţionez este faptul că m-am lăsat fermecată de peisajul ilustrat pe coperta cărţii sau mai bine spus pe supracoperta cărţii, aşa un dor de munţii elveţieni m-a lovit şi parcă mă îndeamnă şi pe mine să evadez într-o vacanţă la hotelul respectiv, doar că fără crime şi nebunii, mi-aş dori o vacanţă liniştită…

Dar până atunci, aflaţi şi voi care este treaba cu “Enigma camerei 622”, vă promite multe răsturnări de situaţie, secrete, personaje cu trecut dureros, gelozii, înfruntări, legături de familie, iubiri puternice şi periculoase, sacrificii şi multe, multe altele. Nu dau prea multe din casă, mai păstrez şi eu misterul, dar chiar vă recomand din tot sufletul acest roman.

“Durerea nu cunoaşte reguli.”

“Oamenii consideră deseori că scrierea unui roman începe cu o idee. Deşi romanul îmcepe înainte de orice cu o dorinţă: cea de a scrie. O nevoie care te cuprinde şi pe care nimic nu o poate împiedica, o nevoie care te îndepărtează de toţi şi de toate. Dorinţa aceasta de a scrie o numesc maladia scriitorilor. Puteţi deţine cea mai bună dintre intrigile unui roman, dacă nu aveţi şi nevoia de a scrie, n-o să faceţi nimic.”

“Ştii de ce iubirea e un joc complicat? (…) Fiindcă iubirea nu există. E un miraj, o creaţie a spiritului. Sau, dacă prefer, iubirea nu există, potential, decât dacă nu se concretizează. E o emanaţie a spiritului, făcută din speranţă, aşteptare şi reprezentări.”

“Omul care ştie să te facă să râzi ştie să te facă să trăieşti, fiindcă sentiment mai frumos decât acesta nu există (…). Fiindcă râsul este mai puternic decât orice, mai puternic chiar şi decât iubirea şi decât pasiunea. Nu-l regreţi niciodată şi-l trăieşti întotdeauna din plin. Când se încheie eşti de fiecare data satisfăcut, ai mai vrea, însă fără a cere mai mult. Până şi amintirea râsului este întotdeauna agreabilă.”

“Moartea celui de lângă tine e de parcă ţi s-ar smulge inima din piept şi ţi s-ar cere apoi să trăieşti mai departe.”

“Moartea împiedică reîntâlnirea, dar nu poate întrerupe dragostea. E şi acum cu mine. Pentru totdeauna.”

“Câte suntem în stare să facem pentru a-I apăra pe cei ce ne sunt dragi! Aşa arătăm că viaţa noastră are rost.”

“Unde se duc morţii? Pretutindeni unde ne putem aminti de ei. Şi mai ales în stele. Căci ele nu încetează să ne urmeze, să danseze şi să sclipească în noapte, chiar deasupra capetelor noastre.”

“Viaţa este un roman care ştii de la început cum se termină: la sfârşit, eroul moare. Cel mai important nu este deci cum se termină povestea, ci cum îi umplem paginile. Fiindcă viaţa, la fel ca romanul, trebuie să fie o aventură. Iar aventurile sunt vacanţele vieţii.”

“Tărâmul de cenușă” de Sarah J. Maas (recenzie)

  • Titlul original: ”Kingdom of Ash”
  • Autor: Sarah J. Maas
  • Serie: ”Tronul de cleștar”
  • Volum: 7
  • Data apariției:  2021
  • Editura: RAO
  • Pagini: 992

Aelin a riscat totul pentru a-și salva poporul, dar costurile au fost uriașe. Închisă într-un coșciug din fier de către regina spiridușilor, Aelin trebuie să dea dovadă de foarte multă voință pentru a îndura cele câteva luni nesfârșite de tortură. Să cedeze în fața lui Maeve ar însemna să grăbească sfârșitul celor pe care îi iubește.
Cât timp Aelin e prizonieră, Aedion și Lysandra sunt ultima linie de apărare, singurii care mai pot lupta împotriva distrugerii Terrasenului. Totuși, își dau seama destul de repede că aliații pe care i-au convins să lupte împotriva hoardelor lui Erawan s-ar putea să nu fie suficient de mulți și de puternici ca să îi salveze.
Împrăștiați pe continent, Chaol, Manon și Dorian trebuie să-și găsească singuri calea către salvare, păstrând speranța că vor reuși, în cele din urmă, să creeze o lume mai bună. În același timp, Rowan traversează mările alături de tovarășii săi pentru a-și găsi soția capturată înainte să o piardă pentru totdeauna.
Când destinul face ca în sfârșit să se reunească, trebuie să lupte cu toții pentru a avea o șansă la un viitor. Unele legături vor deveni mai profunde, în timp ce altele vor fi compromise definitiv în capitolul final al seriei Tronul de cleștar.

A trecut ceva timp de când am citit „Tărâmul de cenuşă”, însă abia astăzi am reuşit să vă aduc şi vouă recenzia acestui volum ce m-a fatalizat cumplit. Încă simt că nu am reuşit să descriu tot ce m-a determinat să simt Sarah cu acest volum, câte sentimente m-au străbătut, îl port mereu în gând, că-n suflet a pătruns adânc şi chiar sper să îi fac cinste cu această recenzie, dacă mi-a scăpat ceva, îmi cer scuze de pe acum… pregătiţi-vă, pentru că vine o recenzie bombastică şi kilometrică, nu se putea altfel…

Vă mărturisesc, de când s-a lansat, în luna ianuarie a acestui an, m-am temut să-l citesc şi nu pentru că m-ar fi speriat numărul de pagini, are doar 992 de pagini, deci o nimica toată, ci m-am temut pentru sentimentele care le va trezi în mine. Îmi propusesem la începutul anului, când a apărut, să îmi fac un cadou de la mine pentru mine, apoi am renunţat la idee, întrucât titlurile necitite m-au tras de urechi, dar s-a făcut cum s-a făcut şi a ajuns şi ultimul volum în mânuţele mele, datorită celor de la Cartepedia şi ţin să le mulţumesc din toată inima pentru această oportunitate, deci a fost momentul să închei seria şi să mă despart de personaje, cu cât lungeam mai mult momentul, cu atât nu mă mai simţeam eu în regulă şi nici nu mai aveam pace, absolut deloc. Vedeam din ce în ce mai multe postări pe bookstagram legate de acest volum şi am încercat, pe cât posibil, să evit spoilerele pentru a nu-mi strica bucuria lecturii şi am reuşit cu brio.

Şi pe bună dreptate am avut de ce să mă tem atunci când am început volumul, pentru că aşa cum mi-a spus Roxi, am pus numai story-uri pe Insta cu mine plângând şi strângând cartea în braţe, pe Delia şi Anto le-am disperat în privat, ele citind cartea cu mult timp înaintea mea, deci am avut cui să mă descarc şi cu cine să dezbat frustrările acumulate, dar şi la cine să mă plâng la greu. Oricât de bune mi s-au părut celelalte volume, impresiile mele despre fiecare volum în parte le găsiţi pe blog dacă sunteţi curioşi, „Tărâmul de cenuşă” şi s-a părut cu mult peste şi mi-a lăsat impresia că este cel mai bun din serie, nu doar că este ultimul şi s-au văzut schimbări, dar şi evoluţii la personaje, ci pentru cât de mult sentimente a reuşit să trezească în mine. Nu cred că am mai citit vreo carte, de când mă ştiu, la care să fi plâns atât de mult pe cât am plâns la aceasta, exceptând cărţile ce au ca subiect războiul, la acele cărţi mereu plâng şi mă doare sufletul, chit că este vorba de Auschwitz sau de alte perioade ale războiului.

Mi-a fost extrem de uşor să mă pierd, pentru ultima dată, în această lume creată de Sarah J. Maas şi a fost atât de bine şi minunat. M-a fiert la foc mic în primele 200 de pagini, parcă mă pregătea pentru ce va urma, îmi doream să se întâmple o dată şi o dată ce tânjeam, nu mai suportam acea nerăbdare ce mă străbătea, dar şi când mi s-a îndeplinit dorinţa, s-a dezlănţuit nebunia… Am parcurs paginile pe nerăsuflate, cu ochii înlăcrimaţi mai bine de jumătate de volum, nu pot să-mi explic cum de acest volum  a scos plângăcioasa din mine, şi nu am plâns aşa, două – trei lacrimi pe ici, pe colo, am plâns cu suspine, de parcă trăiam pe propria piele ce se întâmpla în carte. Chiar şi acum că rememorez momentele când citeam, mă încearcă lacrimile, dar îmi revin eu… Un dor nebun am avut de personaje, pot spune că m-am gândit la el de nenumărate ori până să citesc şi ultimul volum, sunt acele genuri de personaje ce rămân cu tine pentru multă vreme după ce ai încheiat de descoperit a lor poveste. Dar şi ce poveşti au avut aceste personaje, una şi una, iar eu nu am putut decât să mă bucur de faptul că am avut ocazia de a le descoperi bucuriile, tristeţile, temerile, neîncrederile, suferinţele, dar şi cât de frumos pot să iubescă, cât de mult pot dărui din ei pentru ceilalţi.

Vreau să îi mulţumesc Cătălinei pentru că m-a disperat cu seria asta, mi-a băgat-o pe gât, n-am cum să spun altfel, de fiecare dată când era vorba de recomandări, ea îmi spunea de „Tronul de cleştar” şi acum înţeleg de ce, aşa că ea este vinovata principală pentru că al meu suflet este făcut bucăţele şi pentru cât de mult am plâns. La momentul când i-am spus că mă apuc de volum, mi-a spus doar să mă pregătesc, însă eram pregătită psihic, dar emoţional în niciun caz, mă aşteptam la ce era mai rău, să fiu obligată să mă despart de personaje pe care am ajuns să le îndrăgesc maxim, dar chiar şi aşa, tot am fost doborâtă de ce am dat în paginile volumului. Deci oricât de mult aş fi zis eu că sunt pregătită sau să-l mai fi amânat, tocmai ca să nu fiu rănită, nicicând nu ar fi fost momentul potrivit de a citi acest volum, pentru că este scris în aşa măsură încât să te atingă acolo unde trebuie, să îţi ajungă la suflet, să-ţi treacă prin fiecare strat de piele şi să trezească în tine sentimente dintre cele mai puternice. Am ajuns să iubesc seria şi asta doar datorită Cătălinei, de nu era ea, nu ajungeam curând la serie, deci mulţumesc încă o dată, iar în momentul de faţă, am consolarea că pot reciti seria oricând vrea muşchiuleţul meu, deşi nu ştiu cât îmi va mai rezista sufleţelul, dacă ar mai fi dispus să treacă prin toate acele stări plăcute, dar şi mai puţin plăcute… Găsiţi şi voi toate volumele seriei “Tronul de Cleştar” pe site-ul cartepedienilor aici.

„Doar cu ea nu trebuia să dea explicaţii. Doar cu ea nu trebuia să fie rege sau altceva în afară de ce era. Numai ea nu judeca niciodată ceea ce făcuse, pe cine dezamăgise, ce ar mai fi putut face. Doar plăcerea şi totala uitare îi uneau.”

„Realitatea nu o să se schimbe niciodată. Acum e important cum faci asta să conteze.”

„O să înfruntăm totul împreună. Iar dacă tu eşti într-adevăr preţul, atunci o să-l plătim împreună. Ca un singur suflet în două trupuri.”

„Războiul îi schimbă pe oameni. Grăbeşte totul.”

„Pentru că. Deşi poate eşti mai bătrână şi mortală într-o mie de feluri diferite, în sinea ta ţi-e frică. Nu ştii cum să îmi ceri să rămân, pentru că te temi să recunoşti că vrei asta. Te temi. De tine, mai mult decât oricine altcineva. Te temi.”

„Ţi-am spus că dragostea este o slăbiciune. Ar fi mult mai uşor dacă ne-am urî cu toţii.”

„(…) frica înseamnă să ai ceva pentru care meriţi să lupţi – ceva la care ţii atât de mult încât a-l pierde este cel mai grav lucru pe care ţi-l poţi imagina.”

„Viaţa – viaţa era suferinţă. Suferinţă şi bucurie. Bucurie datorită suferinţei.”