“Uită-te pe unde mergi” de Jason Reynolds (recenzie)

  • Titlu original: “Look Both Ways: A Tale Told in Ten Blocks”
  • Autor: Jason Reynolds
  • Editura: Young Art
  • Anul apariției: 2021
  • Număr pagini: 232
  • Traducător: Oana Gavrilă

O carte curajoasă, cât zece povești din zece cartiere diferite, despre ce se întâmplă după ce sună ultimul clopoțel la sfârșitul ultimei ore, dar și despre ocolurile pe care le facem uneori nu doar în drum spre casă, ci și în viață.

Cartea asta trebuia să înceapă în stil mare. Mai exact, trebuia să înceapă cu povestea autobuzului școlar care a picat din cer. Dar n-a văzut nimeni faza. N-a auzit nimeni nimic. Toată lumea era ocupată să vorbească despre urși de apă, să-i buzunărească pe trecători, să facă liste, să-i înfrunte pe bătăuși, să execute saluturi complicate, să pună la cale o evadare, să inventeze poante, să se dea cu cremă, să depășească situații dificile, dar mai ales să se întoarcă acasă de la școală.

Prima mea întâlnire cu Jason Reynolds a fost anul trecut, prin intermediul cărţii „Un drum lung până jos”, titlu ce mi-a zburlit părul la ceafă şi mi-a trezit pielea de găină la ultima pagină, lăsându-mă şocată. Iar când am văzut că cei de la editura Youngart au anunţat că vor lansa un nou titlu de-al autorului, mi s-a activat instant-buying-ul, să-i spun aşa, eram decisă să pun mâna pe carte cât mai curând posibil, ştiind că sigur mă va atinge acolo unde trebuie. Şi aşa a fost, deci n-am dat deloc greş atunci când am apelat la cei de la Cartepedia ca s-o obţin, aşa că doresc să le mulţumesc din suflet pentru bookurie, se va afla, de acum înainte, la loc de cinste în bibliotecă.

De când am deschis cartea şi am început să o citesc, am simţit că îmi va atinge punctele sensibile şi nu m-am înşelat. “Uită-te pe unde mergi” cuprinde zece poveşti scurte, desfăşurate pe zece străzi diferite, având în prim plan elevi din aceeaşi şcoală, dar şi cum li se desfăşoară ziua după ce sună clopoţelul de ieşire, toate poveştile având loc în aceeaşi zi. Au fost poveşti amuzante, poznaşe, optimiste, dar totodată încărcate de temeri, suferinţe, speranţă şi mult curaj, iar când îţi sunt alături cei mai buni prieteni, totul devine mult mai uşor şi viaţa parcă este mai frumoasă, în ciuda tuturor supărărilor. Dacă începând cu prina poveste, am râs cu lacrimi văzând ce le debitează mintea unor copii, ei bine, pe parcurs, poveştile au fost din ce în ce mai sensibile, dar tot au avut acea mica doză de amuzament, determinându-mă să zâmbesc, chiar dacă îmi venea să şi plâng în acelaşi timp. Povestea care mi-a dat fatala a fost cu îngheţata, iar dacă veţi citi cartea, veţi ştii la care mă refer, aşa că dacă sunteţi curioşi de aceasta, cartea o găsiţi pe site-ul cartepedienilor aici.

În ciuda faptului că este o carte pentru copii, clasată în middle grade, “Uită-te pe unde mergi” este o carte matură şi spun asta pentru că personajele au fost nevoite să se maturizeze înainte de vreme, datorită nefericirilor ce s-au abătut asupra lor, conştienţi sau nu de această maturizare. Povestea fiecărui personaj este încărcată de mult curaj şi empatie, fie că este acolo pentru prietenul ce-şi ia inima-n dinţi să vorbească cu persoana de care îi este drag, fie că îşi pune la cale un plan de evadare doar pentru a ajunge acasă, iar teama de câini îi este mult prea mare sau că este povestea celor ce fură mărunţiş. Multe nu vreau să vă dezvălui privind acest titlu pentru că ştiu că îmi vor scăpa spoilere şi nu vreau, însă vă recomand din toată inima cartea, sunt ferm convinsă că vă veţi regăsi în minim o poveste, chiar şi puţin dacă nu în totalitate, veţi redescoperi cum e să fii copil, să pui la cale năzdrăvănii, să-ţi înfrunţi cele mai teribile temeri şi să-ţi găseşti curajul când nici nu te aştepţi. “Uită-te pe unde mergi” a avut un impact emotional puternic asupra mea şi mi-a trezit toate sentimentele la viaţă, m-a lăsat cu sufletul îndoit realizând cât de multă nedreptate există în lume, dar mi-a adus şi un zâmbet pe buze cu a sa frumuseţe. Citiţi-o şi iubiţi-o! Strângeţi-o la piept şi veţi vedea de ce îmi este greu să vorbesc despre ea! Nu sunt cuvinte potrivite să o descriu, însă ştiu că o voi păstra pentru multă vreme în suflet şi-n gând…

“Descătușarea stelelor” de Hafsah Faizal (recenzie)

  • Titlul original: “We Free the Stars”
  • Autor: Hafsah Faizal
  • Serie: “Nisipurile din Arawiya”
  • Volum: II
  • Editura: Storia Books
  • Colecţie: Young Adult
  • An apariţie: 2021
  • Număr pagini: 664
  • Traducere de Bogdan Voiculescu

Din venele lui izvora întuneric.
Din oasele ei sângera putere.

Bătălia de pe Sharr a luat sfârșit. Altair a fost capturat, dar Zafira, Nasir și Kifah se îndreaptă spre Fortăreața Sultanului, hotărâți să ducă la împlinire planul inițiat de acesta: să înapoieze inimile Surorilor Veșniciei minaretelor din fiecare califat, dăruind în sfârșit magie întregii Arawiya. Dar resursele lor sunt împuținate, la fel și aliații, iar regatul freamătă de teamă, așteptând întoarcerea Leului Nopții.

Pe când zumra pune la cale înfrângerea celui mai întunecat dușman al Arawiyei, Nasir luptă pentru a stăpâni magia din sângele său. Trebuie să-și călească puterea, s-o mânuiască atât împotriva Leului, cât și a tatălui său, captiv sub stăpânirea lui. Zafira înfruntă un întuneric cu totul aparte, care fierbe înăuntrul ei din cauza legăturii cu Jawaratul – vocile acestuia îi murmură neîncetat, aducând-o în pragul nebuniei și la marginea unui haos pe care nu îndrăznește să-l dezlănțuie. În ciuda circumstanțelor, Zafira și Nasir se trezesc prinși într-o dragoste pe care nu ar suporta să o piardă… Dar timpul e pe sfârșite, iar restaurarea ordinii impune sacrificii drastice.

De anul trecut am aşteptat lansarea şi traducerea acestui volum, iar când autoarea Hafsah Faizal a anunţat amânarea lansării din cauza pandemiei, am fost tare dezamăgită, hzpe-ul pe care îl aveam în privinţa duologiei era mult prea mare şi-mi era teamă să nu mi se reducă, plus de asta, finalul primului volum m-a lăsat în şoc, aveam nevoie de răspunsuri şi nu-mi doream să aştept atât de mult. Pe blog găsiţi aici mai multe detalii despre cum mi-a părut primul volum al duologiei “Nisipurile din Arawiya”, iar astăzi vin către voi să mă dezlănţui şi să-mi vărs oful în privinţa titlului “Descătuşarea stelelor”, dar mai întâi vreau să mulţumesc din tot sufletul celor de la editura Storia pentru exemplarul oferit, a fost râvnit şi bucuria care am simţit-o când m-am văzut cu cartea în mână nu poate fi cuprinsă în cuvinte. S-au mişcat foarte repede cu traducerea volumului, deşi este recent lansat şi-n străinătate, deci este de apreciat şi au făcut o treabă excelentă.

Şi acum să-mi vărs oful…aşa cum spuneam, am tânjit după volumul acesta şi n-am mai avut pace până nu m-am apucat de el, să văd cum evoluează povestea, dar să-mi şi primesc răspunsurile la întrebările cu care m-a lăsat, deşi aveam cu totul alte titluri pregătite în TBR. Pe cât de entuziasmată am fost de faptul că l-am primit şi în sfârşit pot afla deznodământul, parcă pe atât de dezamăgită am fost. Nu de povestea în sine, sa nu fiu înţeleasă greşit, ci de faptul că acţiunea mi s-a părut lungită şi prea mult slow burn, pentru gusturile mele, iar eu simţeam că îmi pierd interesul… Am dus dorul personajelor enorm, al lumii magice create de autoare, am savurat elementele fantastice, insă mi-am dorit o acţiune mult mai alertă şi din păcate pentru mine acea acţiune alertă a venit abia la ultimele 200 de pagini. Nu ştiu care să fi fost cauza, mă gândeam că poate mă paste RS-ul de nu reuşeam să mă conectez cu povestea, însă abia la final, când deznodământul bătea la uşă, am simţit o conexiune cu personajele, cee ace n-am păţit în primul volum, dacă stau bine să mă gândesc. Mi-a fost dor de ele, de a lor nechibzuinţă şi ezitare, stângăcia în romantism, dar şi umorul satiric al lui Altair, crush-ul meu din această duologie, dar n-am simţit scânteia mult aşteptată…trist. Am descoperit mai multe secrete din viaţa personajelor, le-am pătruns în inimă şi-n gând atât cât mi-a fost permis datorită redării la persoana a III- a poveştii, m-am bucurat de micile revederi, m-am înfuriat când vedeam unele nedreptăţi şi mi-a părut rău de soarta unor personaje. Ce mă bucură, însă, nespus de mult este că autoarea nu a ucis niciun personaj îndrăgit de mine, deşi în volumul întâi mi-a frânt sufletul prin ce a făcut, aici şi-a luat revanşa, să spun aşa…

Îmi este greu să vorbesc despre acest titlu, de aceea şi vin târziu cu recenzia, sentimentele sunt încă contradictorii şi nu le pot clarifica în niciun fel, mi-a plăcut şi totuşi mi-aş fi dorit altceva. La un moment dat am simţit că duc o luptă crâncenă cu lectura şi-mi venea să-mi dau palme de ciudă, ştiind dorinţa mea arzătoare, povestea mă atrăgea şi-mi doream să descopăr tot mai mult, să-mi primesc răspunsurile, dar dacă s-ar fi întâmplat puţin mai repede totul, ar fi fost ideal, în ce mă priveşte. Plus de asta, finalul mi s-a părut ciudat şi mi-a lăsat impresia unui final deschis, de parcă autoarea nu ar fi fost sigură dacă să lase seria duologies au să o facă trilogie. Am observat că părerile sunt împărţite când vine vorba de acest volum şi eu tind să cred că sunt în tabăra celor cu părere pozitivă, deşi nu ştiu ce să spun concret despre asta.

Hafsah Faizal a reuşit să mă cucerească cu lumea creată, mi-a dat posibilitatea să cunosc o altfel de lume arabă, dar şi personaje simpatice şi iubibile, în special Altair, dorindu-mi ca după ce mai trece puţin timp, să recites duologia şi să văd dacă eu am fost de vină sau nu, dacă mi se vor schimba sentimentele în privinţa ei sau vor rămâne la fel, asta sper să se întâmple peste vreun an-doi, poate mai reduc din TBR-ul copleşitor până atunci… “Nisipurile din Arawiya” este o duologie fermecătoare, cu un worldbuilding exceptional, personaje foarte bine conturate şi cu un rol bine stabilit, iar eu vi-o recomand cu drag, cu tot oful meu…citiţi-o! Vă va cuceri cu fiecare pagină parcursă, vă va vrăji şi vă va prinde în mrejele sale, iar aici găsiţi şi volumul doi, nu aşteptaţi aşa mult şi puneţi mâna pe el, mai ales dacă aţi citit primul volum. În cazul în care aţi citit deja “Descătușarea stelelor”, sunt curioasă ce impresie v-a lăsat, aşa că nu fiţi timizi şi vă aştept în căsuţa de comentariu…

„Ascultă-mi sfatul, Vânătoreaso. Să porţi mereu cu tine un cuţit şi o inimă bună. Nu ştii niciodată de care o să ai nevoie.”

„Moartea comandă tremurul din cei vii. Trăieşte ca şi când ai fi moartea însăşi. Comand-o ca şi când i-ai fi stăpân. Nu te bizui pe nimeni, căci şi umbra ta te va părăsi în momentele tale cele mai întunecate.”

Habibi. Hayati. Roohi. Dragostea mea, viaţa mea, sufletul meu însemnau cuvintele, dar sensul lor era mai adânc. Habibi era pentru prieteni şi pentru cei iubiţi. Hayati era folosit când iubirea devenea atotcuprinzătoare. Din ce în ce mai adâncă, până când viaţa celuilalt devenea a ta. Roohi apărea când un suflet se îngemăna cu perechea lui şi îl iubea cu puterea a o mie de sori. Când iubirea se strecura dincolo de inimă şi se amesteca în însăşi urzeala existenţei.”

„Viaţa pustie e o soartă mai cruntă decât moartea.”

„Inimile oamenilor sunt ca sticla (…). Nişte lucruşoare fragile şi delicate.”

„Tăişul meu e la dispoziţia ta. Până când stelele vor fi elibarate, suntem legate una de cealaltă.”

„Suntem o zumra. Împreună am vânat flacăra, am găsit lumina în întuneric, dar mai avem multe de făcut, nu? Acum o dezlănţuim. Eliberăm stelele, sfărâmăm întunericul care ne ţine închişi şi înapoiem lumii splendoarea ei de altădată.”

„Inima nu-l poate uita pe cel care trăieşte în sufletul ei.”

Speranţa nu moare niciodată. Speranţa era bestia care nu putea fi răpusă niciodată, lumina care ardea în mijlocul celui mai groaznic întuneric. Un om fără speranţă e cs un trup fără suflet, i-a şoptit în inimă mama lui.”

„Dragostea e un lucru teribil. Sfâşie inimile cu gheare şi dinţi lacomi şi nu lasă nimic în urma ei.”

„Un lucru devine şi mai preţios tocmai când ştii că-l poţi pierde.”

“Cronicile din Narnia. Ultima bătălie” Clive Staples Lewis (recenzie)

  • Titlu original: The Last Battle
  • Autor: Clive Staples Lewis
  • Ilustrator: Pauline Baynes
  • Serie: “Cronicile din Narnia”
  • Volum: VII
  • Editura: Arthur
  • Colecția: Arthur GOLD 
  • An apariție: 2018
  • Număr pagini: 190
  • Traducător: Irina Oprea, Radu Paraschivescu

Premiată cu Carnegie Medal, “Ultima bătălie” e concluzia unei povești despre ținutul Narniei, unde trebuie să-ți iei rămas-bun și unde începe aventura.

Inorogul spune că oamenii sunt aduși în Narnia când ținutul e frământat și tulbure. Iar acum Narnia se găsește la ananghie. Un fals Aslan cutreieră țara. Singura speranță este ca Jill și Eustace, vechi prieteni ai Narniei, să fie în stare să-l găsească pe adevăratul Aslan și, astfel, să readucă pacea în ținut. Sarcina lor e grea fiindcă, așa cum spune Centaurul, „Stelele nu mint niciodată, pe când Oamenii și Fiarele, da“.

Şi nu-mi vine a crede că am reuşit să duc la bun sfârşit încă o serie anul acesta, deşi sunt şi tristă în acelaşi timp. Cum am spus şi-n recenzia cărţii „Cronicile din Narnia. Jilţul de Argint”, despre care v-am lăsat mai multe impresii pe blog aici, îmi doream şi nu-mi doream să închei seria. Chiar dacă am citit-o la vârsta de 31 de ani, nu este târziu, cel puţin pentru mine, şi sunt ferm convinsă că la fel de mult aş fi apreciat-o şi dacă o citeam când eram copilă.

Seria „Cronicile din Narnia” este o serie excepţională, cu o lume feerică, aventuri dintre cele mai captivante, deşi încărcate de pericole, dar din care mereu este câte ceva de învăţat. Fiecare dintre cele şapte volume te învaţă să te descoperi sau să te redescoperi dacă crezi că s-a pierdut ceva din tine pe drum, te îndrumă să îţi asumi riscuri după ce suceşti pe toate părţile o situaţie, îţi arată cât de frumoasă este prietenia şi cât de mult înseamnă să ai o fiinţă de încredere alături, chiar dacă este persoană sau nu.

Volumul şapte al seriei şi anume „Ultima bătălie” a fost exact aşa cum trebuie şi s-a încheiat în stil mare, tocmai pe gustul meu, întrucât am avut posibilitatea de a mă reîntâlni cu personajele mele cele mai dragi. Acţiunea din acest volum are loc la peste 200 de ani din acţiunea volumului şase, deşi pentru Eustace şi Jill nu au trecut chiar atât de mulţi ani, dar schimbările peste care dau în ţinutul Narniei, nu sunt chiar plăcute, realizând că minunatul tărâm este sunt o mare ameninţare. Însoţindu-l pe Tirian, urmaş al prinţului Caspian pe care l-am întâlnit în volumul patru, dar şi pe Inorogul Jewel, cei patru sunt prinşi într-o luptă dusă împotriva unui Aslan fals şi nu numai, căci pericolele sunt la tot pasul…

Am citit volumul cu un zâmbet pe buze, dar cu tristeţe în suflet, fiind conştientă că este ultimul şi voi fi nevoită să mă rup de această lume. Sincer vă spun, ultimele pagini ale cărţii le-am citit cu lacrimi în ochi, aşa de mult m-am ataşat de poveste şi de ale sale personaje, deşi nu mai erau aceleaşi cu care eu am făcut cunoştinţă de-a lungul seriei, dar cum am amintit mai sus, m-am bucurat că am avut ocazia să reîntâlnesc personajele din volumele trecute. Ştiu că v-am zăpăcit cu seria aceasta, dar aşa-mi doresc să o citiţi cât mai mulţi dintre voi, merită toată atenţia, mai ales dacă este citită la o vârstă potrivită şi nu aşa târziu cum am citit-o eu. Nu este singura serie pe care am citit-o târziu, la fel am făcut şi-n cazul seriei „Harry Potter”, pe care am citit-o la 28 de ani, dar da, chiar şi la o vârstă înaintată, tot nu a fost târziu şi m-am bucurat de ea, ca şi de Narnia, de altfel. Am reuşit să citesc seria datorită celor de la Cartepedia, aceşti oameni minunaţi şi-au făcut magiile şi m-au încântat cu fiecare volum în parte, copilul din mine fiind extrem de fericit, şi ţin să le mulţumesc şi pe această cale, pe site-ul lor găsiţi volumul şapte aici, dar şi celelalte volume ale seriei. Merită cu vârf şi îndesat toată atenţia voastră, eu am ajuns la ea datorită Cătălinei, o găsiţi pe Instagram aici, dacă nu era ea, nu ştiu dacă sau când aş fi ajuns la această serie, deşi-mi doream să o citesc de mult mai multă vreme…dar niciodată nu e prea târziu…

„(…) ţine minte că toate lumine se sfârşesc şi că nobila moarte e o comoară pe care nimeni nu e prea sărac ca să nu şi-o poată îngădui.”

„Pentru noi acesta este sfârşitul tuturor poveştilor, aşa că putem spune pe bună dreptate că au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Pentru ei, în schimb, s-a dovedit doar începutul poveştii adevărate. Toată viaţa lor pe lumea asta şi toate păţaniile lor din Narnia fuseseră nimic altceva decât coperta şi pagina de titlu; abia acum îşi începeau în sfârşit Capitolul Unu din Marea Poveste pe care n-a citit-o nimeni de pe pământ – o poveste care nu se încheie niciodată şi în care fiecare capitol e mai bun decât cel de dinainte.”

“Într-o clipă” de Suzanne Redfearn (recenzie)

  • Titlul original: “In an Instant”
  • Autor: Suzanne Redfearn
  • Editura: Trei
  • Colecţie: Fiction Connection
  • Anul apariţiei: 2021
  • Număr de pagini: 400
  • Traducere de: Mihaela Doagă

O poveste profund emoționantă despre cum poți merge mai departe chiar și atunci când pare imposibil.

Viața lui Finn Miller se sfârșește abrupt, la numai 16 ani, într-un accident rutier în care mai sunt implicate încă zece persoane. Suspendată între lumi, Finn privește neajutorată cum cei pe care-i iubește se zbat să-și reia viața. Supraviețuitorii sunt nevoiți să facă alegeri imposibile și rămân chinuiți de durere și regrete.
Pentru că nu reușește să se despartă de ei, Finn îi veghează pe toți: Jack, tatăl ei, care vrea să se răzbune; prietena ei cea mai bună, Mo, care caută curajoasă adevărul; sora ei, Chloe, care știe că Finn e încă în preajmă și tânjește să i se alăture; și mama ei, Ann, care i-a salvat, dar e bântuită de hotărârile pe care le-a luat. Finn trebuie să meargă mai departe, dar cum ar putea, când familia ei e încă distrusă?
“Într-o clipă” este o poveste sfâșietoare, dar în final eliberatoare, despre forța dragostei și importanța familiei.

Când m-am apucat de romanul „Într-o clipă”, eram în acel mood de a citi cât mai multe thrillere în această perioadă, că tot e sezon spooky cu apropierea Halloween-ului, deşi eu nu-l sărbătoresc, însă la ce poveste am descoperit între coperţile cărţii, m-a luat complet pe neregătite şi n-am mai ştiut nici ce reacţie să am. „Într-o clipă” nu este acel gen de thriller care te ţine cu răsuflarea tăiată, care-ţi zburleşte părul la ceafă şi îţi trezeşte pielea de găină la viaţă cu suspans şi crime morbide, ci este genul de thriller a cărei poveste este învăluită în mister şi ascunde numeroase secrete, care te emoţionează până la lacrimi, dacă eşti mai sensibil aşa ca mine, şi care îţi dovedeşte cât de mult înseamnă o clipă în năruirea vieţii pe care o ştiai…

Finn Miller era o adolescentă în vârstă de 16 ani ca oricare alta, emoţionată să-l invite pe băiatul de care-i place la bal, avea o prietenie de invidiat cu Mo, dar şi o familie numeroasă, nu tocmai perfectă, însă în care mereu îşi găsea spijinul când avea nevoie. Viaţa ei este curmată într-un accident teribil, ea fiind singura care decedează dintre cele 11 persoane aflate în acel moment în rulotă, tatăl ei este grav rănit, iar celelalte persoane au suferit răni minore, Finn rămânând suspendată între lumi, astfel poate vedea tot ce se întâmplă cu fiecare persoană implicată în accident, supraveghindu-i şi încercând să-i îndrume, atât cât îi este posibil. Fiecare dintre victimele accidentului este puăe în faţa unor alegeri greu de luat şi la orice decizie ar ajunge, nu pare a fi cea mai potrivită, ceva trebuie făcut, chiar dacă consecinţele pot fi…fatale.

Nu m-am aşteptam la o astfel de poveste, sincer vă spun, nici nu citisem descrierea cărţii, ce e drept, iar când am început să pătrund tot mai adânc în poveste, am fost doborâtă. Am citit paginile cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, cu multă durere în suflet, conştientizând că un asemenea eveniment este cumplit, nenoroceşte vieţi şi poate rupe chiar şi până cele mai trainice relaţii. Să îţi găseşti puterea de a merge mai departe, de a înfrunta totul pentru a-ţi salva viaţa ta, dar şi a celorlaţi, chiar şi cu riscul de a fi egoist, este extrem de greu. M-a atins romanul într-un fel, de nici nu ştiu să explic, m-a sensibilizat teribil şi nu cred că a fost capitol la care să nu mi se activeze lacrimile, în ciuda faptului că au fost scurte capitolele şi lectura a mers destul de repejor. Am fost şi prinsă de poveste, ce e drept, perspectiva lui Finn m-a convins să dau pagină după pagină, să urmăresc alături de ea fiecare personaj, ce turnură va mai lua viaţa acestuia, dar şi cum reuşeşte să treacă peste cele suferite în acel groaznic accident.

Sufletul am simţit că mă doare când citeam cartea, am încercat să mă pun în pielea personajelor şi să mă gândesc eu ce aş fi făcut dacă eram în pielea lor, care-mi erau priorităţile, cum aş fi gestionat toată situaţia, dar şi cum aş fi reacţionat după un asemenea eveniment, concluzia fiind că n-aş ştii şi nici nu-mi doresc să trec prin ce au trecut ele. Chinuri cumplite, gânduri peste gânduri, teama că nu mai apuci ziua de mâine, dar şi suferinţa pricinuită de pierderea unei persoane ce face parte din tine sunt teribile, iar autoarea, prin acest roman, a reuşit să suprindă atât de bine numeroasele emoţii în cadre diferite, încât m-am simţit parte din poveste, iar faptul că aceasta a mărturisit în nota de la final că povestea cuprinde şi un sâmbure de adevăt, m-a lăsat total blocată.

„Într-o clipă” este un roman emoţionant despre pierdere, suferinţă, destrămare, pierderea încrederii, dar totodată şi despre puterea de a merge mai departe, de a-ţi înfrunta temerile, deşi par a fi imposibil de doborât, despre redescoperire, iertare şi o a doua şansă. Eu nu pot decât să vă recomand acest titlu, îl găsiţi pe site-ul editurii aici, însă pregătiţi-vă sufletele, eventual şi o cutie de serveţele lângă voi, pentru că vă va atinge corzile sensibile…

„E greu să trăieşti cu regrete, e imposibil să le laşi în urmă, pentru că faptul e consumat. Doar amăgirea te poate apăra de ele, să poţi să rescrii cumva istoria într-o formă mai uşor de acceptat (…)”

„Amplifică ceea ce eşti, asta-ţi face alcoolul. Şi, în cazul cuiva care are mustrări de conştiinţă, te transformă în cel mai cumpli coşmar: toate regretele tale, toate lucrurile pe care le urăşti la tine sunt exacerbate, până când nu te mai suporţi şi vrei să dispari cu totul de pe faţa pământului.”

„Dispariția lui Stephanie Mailer” de Joël Dicker (recenzie)

  • Titlul original: “La Disparition de Stephanie Mailer”
  • Autor: Joël Dicker
  • Editura: Trei
  • Colecţie: Fiction Connection
  • Anul apariţiei: 2018
  • Număr pagini: 688
  • Traducere de: Doru Mareș

30 iulie 1994. Orphea, o stațiune balneară liniștită din statul New York, este bulversată de o crimă înfiorătoare: primarul și familia lui sunt asasinați la ei acasă, împreună cu o femeie care trecea întâmplător prin zonă.
Ancheta este încredințată unei echipe alcătuite din doi polițiști tineri, Jesse Rosenberg și Derek Scott. Ei strâng probe solide și reușesc să identifice criminalul, obținând din partea superiorilor nu doar laude, ci și o decorație.
Dar, douăzeci de ani mai târziu, la începutul verii lui 2014, o jurnalistă pe nume Stephanie Mailer îi spune lui Jesse că au identificat greșit asasinul din Orphea, după care dispare în condiții misterioase.
Ce s-a întâmplat cu Stephanie Mailer? Ce a descoperit ea? Și, mai ales, ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea de 30 iulie 1994 la Orphea?

După ce am citit “Adevărul despre cazul Harry Quebert”, despre care găsiți mai multe impresii pe blog aici, dar și “Enigma camerei 622”, de asemenea aici găsiți mai multe detalii, mi-am propus să citesc toate romanele lui Joel Dicker, astfel am ajuns și la “Dispariția lui Stephanie Mailer”. Am auzit păreri împărțite despre carte, însă nu am ținut cont de ele și m-am avântat în lectură cu cel mai mare elan posibil. Eram entuziasmată să citesc un nou roman semnat de Dicker și vă pot spune sincer că nu am fost dezamăgită.

Așa cum spune și titlul, “Dispariția lui Stephanie Mailer” vorbește despre dispariția unei jurnaliste și nu numai. La 20 de ani de la asasinarea primarului și a familiei sale, dar și a unei femei aflate întâmplător în zona unde locuia familia respectivă, Stephanie Mailer intră în discuție cu Jesse Rosenberg, unul dintre polițiștii care, la vremea respectivă, a anchetat asasinatul, mărturisindu-i acestuia că au făcut o greșeală și nu au identificat adevăratul făptaș. În noaptea în care Stephanie îi face mărturisirea lui Jesse, aceasta dispare în mod misterios, lăsând în urma ei numeroase întrebări și aparent niciun răspuns. Astfel, Jesse, polițistul ce urma să se pensioneze, se vede prins în mrejele trecutului, trezind la viață amintiri dureroase, iar răscolind ancheta încearcă să afle și unde ar fi putut dispărea Stephanie după ce i-a făcut acea confesiune. Alăturaţi-vă și voi nebuniei din acest volum stufos, Jesse, Derek, Anna și toți ceilalți vă așteaptă, găsești aici volumul pe site-ul celor de la editura Trei.

Cum vă spuneam, am pornit mega entuziasmată în lectură și am fost năucită chiar de la primele pagini, asta în sensul bun, bang…direct în masacru, lovită cu multe personaje şi treceri de la timpul prezent, anul 2014, la cel din urmă cu 20 de ani, în 1994. Deşi mă zăpăcisem la un moment dat cu numărul relative mare de personaje, nu mi-a fost greu să urmăresc acţiunea, din contra, am avut interesul ridicat la cote maxime, încercam să depistez eu făptaşul, să pun cap la cap dovezile, să fiu un mic detectiv (de parcă până acum mi-ar fi ieşit “detectivăreala” asta…), iar firele narative multiple mi-au oferit diverse puncta de vedere, atât din anul 2014, cât şi din nefericitul an 1994. Până am reuşit să reţin toate personajele a durat ceva, ce e drept, iar când reuşisem să le reţin pe toate, mai apărea unul, aparent fără nicio legătură, dar în acelaşi timp având o conexiune pe care eu nu o vedeam. Mi-am stors creierii, am parcurs volumul cu sufletul la gură, dornică să descopăr o dată pentru totdeauna cine a fost făptaşul, ce s-a întâmplat cu Stephanie Mailer, iar răsturnările de situaţie au demontat fiecare ipoteză pe care am reuşit să o contruiesc. Am ajuns, încă o dată, la concluzia că eu aş fi un detective de toată jena, mai bine rămân la citit, n-am nas să miros vinovaţii. Mi-a fost imposibil să las cartea jos din mâini, îmi doream să citesc mai mult cu fiecare pagină parcursă, iar capitolele relativ scurte au ajutat mult în avansarea “consistentă” a lecturii.

În ce mă priveşte, am savurat romanul, m-a captivat, am urmărit personajele cu interes şi m-am ataşat de o parte din ele foarte mult, iar faptul că am avut oportunitatea de a urmări şi perspectiva lor, a ajutat mult la formarea unei păreri mai ample în cei priveşte. Fiecare personaj în parte a avut o poveste tristă, pe alocuri dureroasă, încărcată de suferinţe şi critici, dar în acelaşi timp, sub toată acea negură ce le umbrea viaţa, au avut speranţă, determinarea de a face dreptate, de a-şi urma idealurile în ciuda tuturor piedicilor.

„Dispariția lui Stephanie Mailer” nu este doar un roman poliţist, plin de mister şi crime, ci şi un roman cu o dramă familială, vorbeşte despre pierdere, căsnicii eşuate, critici dure şi neîncredere, impactul pe care acestea le au asupra unui individ şi cum îi marchează viaţa. Eu mă declar total cucerită de scrierile autorului şi îmi doresc ca editura Trei şi mai multe romane de-ale sale cât mai curând posibil, dar să le readucă pe stoc pe cele deja epuizate. Vă recomand cu dragă inimă şi acest volum, aşa cum vă recomand şi “Adevărul despre cazul Harry Quebert”, dar şi “Enigma camerei 622”. Poate nu vă potriviţi în gusturi cu mine, dar o şansă merită, cine ştie, poate veţi fi surprinşi…

„Unul câte unul” de Ruth Ware (recenzie)

  • Titlul original: “One by One”
  • Autor: Ruth Ware
  • Editura: Trei
  • Colecţia: Fiction Connection
  • Anul apariţiei: 2021
  • Număr pagini: 480
  • Traducere de Andrei Covaciu

Să rămâi înzăpezit într-o cabană rustică luxoasă din Alpii francezi nu pare chiar cea mai gravă problemă din lume. Mai ales când panorama este impresionantă, ai la dispoziție un bucătar și o menajeră, un foc domol și companie. Doar dacă nu cumva companie îți țin opt colegi de serviciu… fiecare având ceva de câștigat, ceva de pierdut și ceva de ascuns.
Când cofondatorul unui startup londonez organizează o excursie de o săptămână în Alpi, totul pare normal: prezentări în PowerPoint și ședințe de strategie, întrerupte de activități obligatorii în echipă. Încet-încet, încep să iasă la iveală tensiunile, iar loialitățile sunt puse la încercare. Viscolul pornit din senin provoacă o avalanșă care taie legăturile grupului cu lumea. Cu fiecare oră care trece, panica se întețește, cabana devine tot mai rece, iar grupul tot mai mic, pentru că membrii lui dispar… unul câte unul.

Mi-am spus că vreau să mai citesc și alte cărți scrise de autoarea Ruth Ware după ce am citit “Moartea doamnei Westaway”, despre care găsiţi o părere mai detaliată pe blog aici, iar “Unul câte unul” mi-a atras atenția de când am văzut-o pentru prima dată pe conturile bookstagramerilor străini, mai ales datorită zăpezii ilustrate pe copertă, a cabanei izolate, dar și a titlului – “Unul câte unul”, deci clar se va lăsa cu victime… Așa că zis și făcut, dorinţa mi s-a împlinit și titlul a ajuns la mine datorită celor de la editura Trei și vreau să le mulțumesc pentru oportunitatea oferită, iar astăzi vin către voi și vă împărtășesc părerea mea în privința ei.

Acţiunea romanului are loc într-o cabană din Alpii francezi, unde membrii companiei Snoop: Topher, Eva, Rik, Elliot, Carl, Miranda, Tiger, Ani şi Inigo, asistenţi personali ai Evei şi al lui Topher, sunt cazaţi timp de o săptămână, întrucât şi-au dorit să aibă parte de o excurie. Ce nu ştiu ei este că excursia planificată nu se va mula deloc pe dorinţele lor şi vor avea parte de o şedere…criminală. Astfel, membrii companiei se văd supuşi tensiunilor şi neîncrederii, loialităţile clădite între aceştia încep să se dezbine, mai ales când unul dintre membrii companiei dispare şi nu se poate porni în căutarea acestuia pentru că viscolul le stă în cale, aşa că se văd nevoiţi a se izola în cabana…

Țin minte că Andrei mi-a scris la momentul când citea cartea ce crede el despre poveste și îi spusesem că am să ajung și eu la ea curând, iar aseară, după ce am parcurs puțin peste 100 de pagini, mi-am amintit de ce mi-a zis când mi-a scris, aşa că am revenit cu mesaj către el, spunându-i cât de tare mă enervează toate personajele. Ce e drept, n-am putut să le suport absolut deloc, exceptându-i pe Erin, Danny și Liz, ultima lăsându-mi impresia că era o neadaptată, pe când ceilalți erau niște aroganți de zile mari. Părerea nu mi s-a schimbat nici după ce am ajuns la pagina 200, din contră, îmi venea să le bag capetele tuturor în zăpadă, să-i sufoc, nu mai aveam nervi să îi văd în fața ochilor. Dar pe cât de tare mă enervau, eram și curioasă de ce se va mai întâmpla, mai ales că deja avusese loc prima crimă…

Toate bune și frumoase, bine, nu chiar așa frumoase, că eram extrem de iritată de personaje, dar mă intriga să aflu care va fi următoarea victimă. Știu că sună macabru, dar aveam impresia că fiecare merita, sincer, toți își vedeau de propriile interese, nu țineau cont de părerea altora sau foarte rar, doar dacă aveau de câștigat ceva, altfel nu… Dar, după ce am trecut de jumătatea cărții, având rămase de parcurs mai puțin de 200 de pagini, zbang…m-a lovit. Turnura luată de poveste m-a luat pe nepregătite și nu mai știam ce să mai cred, în același timp dorindu-mi să-mi dau palme că am fost atât de oarbă și nu am acordat atenție detaliilor atunci când trebuia… Pe cât de statică a fost acțiunea în primele 300 de pagini, cu câte un zvâc ici-colo, pe atât de intense au fost restul paginilor până la final. Le-am citit cu sufletul la gură și ochii bulbucați, temându-mă pentru ce avea să se mai întâmple. De unde m-a lovit alerta, de acolo pot spune că am savurat romanul și mi-ar fi plăcut ca la fel de intens să fi fost și celelalte pagini citite până atunci, sunt ferm convinsă că mi-am dat și ochii peste cap citind primele 300 de pagini, de nenumărate ori chiar…

Nu pot spune că “Unul câte unul” mi-a plăcut la fel de mult precum “Moartea doamnei Westaway”, însă a fost ok. L-am citit câteva ore, a fost ce trebuia la momentul respectiv, m-a determinat să nu-l las din mână, mai tare din dorința mea nebună de a afla cine mai urmează, dar m-a și surprins cu acea răsturnare de situație… Cred că acea turnură a salvat toată situaţia, să-i spun aşa, întrucât eu am acordat romanului 3,5 steluţe, iar motivele sunt cele enumerate mai sus. Chiar şi aşa, eu vă recomand cartea, sunt sigură că veţi avea o părere total diferită de a mea, plus de asta, se citeşte extrem de repede şi veţi da paginile în neştire, are acel ceva ce vă îndeamnă să citiţi în continuare…găsiţi titlul pe site-ul editurii aici.

“Scrisoarea pierdută de la Auschwitz” de Anna Ellory (recenzie)

  • Titlul original: “The Rabbit Girls”
  • Autor: Anna Ellory
  • Editura: Corint
  • Colecţie: Corint Fiction
  • An apariţie: 2021
  • Număr pagini: 480
  • Traducere de Ioana Petridean

Berlin, 1989.  În vreme ce zidul dintre Est și Vest se prăbușește, Miriam Winter îl îngrijește pe tatăl ei, Henryk, aflat pe moarte. Când acesta strigă, în agonie, numele Frieda – și fiica sa descoperă pe încheietura lui un tatuaj de la Auschwitz, ascuns sub cureaua ceasului –, istoria secretă a lui Henryk începe să iasă la iveală.

Căutând indicii despre trecutul tatălui ei, Miriam găsește o uniformă de deținută din lagărul pentru femei de la Ravensbrück, ascunsă printre lucrurile mamei sale. În tivul rochiei, ea descoperă pitite scrisorile Friedei către Henryk, din care află adevărul răscolitor despre fetele supuse experimentelor medicale în lagăr. Și, pe fundalul poveștilor despre sacrificiu și rezistență ale acelor tinere, Miriam pune cap la cap o poveste de dragoste rămasă ascunsă aproape cincizeci de ani în inima tatălui ei.

Inspirată de femeile acelea extraordinare, Miriam se străduiește să dărâme zidurile pe care și le-a ridicat în jur. Pentru că speranța supraviețuiește chiar și în vremurile cele mai întunecate.

N-am mai citit de ceva vreme o carte care să trateze subiectul Auschwitz, care să mă cutremure așa cum a făcut-o “Scrisoarea pierdută de la Auschwitz”. M-a rupt în două, iar spre final m-a “cusut” pentru a mă reîntregi, deși am rămas cu cicatrici…Știu că astfel de cărți pe mine mă ating și mereu mă lasă cu sufletul zdrobit, iar aceasta m-a atins într-un mare fel…

Dar s-o iau cu începutul… “Scrisoarea pierdută de la Auschwitz” ne-o prezintă pe Miriam, o femeie în vârstă de aproape 50 de ani, care are grijă de tatăl ei, Henryk, căzut la pat, fiind mai mult o legumă decât o persoană, întrucât nu a mai rostit un cuvânt de multă vreme. Pe când Miriam îl așează confortabil pe Henryk, a văzut pe încheietura tatălui ei, ascuns sub cureaua ceasului, un număr tatuat, cutremurându-se cumplit, realizând ce reprezintă numărul respectiv, tatăl ei nu i-a spus niciodată că a fost în lagărul de concentrare de la Auschwitz, iar Miriam, pentru a descoperi mai mult despre trecutul lui Henryk, începe să-i caute printre lucruri, dar și printre cele ale mamei sale, de câțiva ani decedată, în speranța că va afla ceva despre anii dinaintea nașterii sale. Însă ceea ce avea să găsească și va scoate la lumină, sunt secrete încărcate de suferință, dar și cu mici speranțe pe alocuri, totodată, va descoperi și cât de puternică poate fi o femeie pentru a-și înfrunta temerile cele mai mari…

Povestea romanului este construită atât din perspectiva lui Miriam, fiind redată la persoana a treia, surprinzând-o în viața de zi cu zi, aducând la suprafața dezvăluiri ascunse, dar și din perspectiva lui Henryk, acestea fiind redate la persoana întâi, care ne relatează ce gânduri are acesta, ce viață a dus înainte de lagăr, cum l-a schimbat lagărul, dar și cum a continuat viața sa după lagăr și până-n prezent, frământările cu care se luptă și toată iubirea ce o poate cuprinde un trup frânt. Faptul că cele două perspective au fost împletite armonios, fiind purtată când în prezent, când în trecut, pe mine m-au determinat să mă conectez mult mai repede cu personajele și a lor poveste, mai ales că Miriam a avut propria poveste de dezvăluit, ceea ce a reușit să-mi rupă inima, nu doar povestea tatălui ei a avut acest efect asupra mea. Am parcurs evenimentele relatate cu răsuflarea tăiată, cu un zâmbet pleoștit pe chip, dar cu speranță în suflet, fiind martoră pentru a nu știu câta oară la acele evenimente brutale, încărcate de o cruzime ieșită din comun, lipsite de umanitate și menite să nenorocească atâtea familii și vieți, săvârșite cu zâmbetul pe buze și cu ideea că este cel mai corect așa de către cei care le înfăptuiau.

Deşi este o operă de ficțiune, cuprinde și întâmplări reale din istoria Holocaustului și cu cât citesc mai multe astfel de opere, conștientizez cât de puține știu despre acei ani plini de teroare și traumatizanți pentru cei care au fost părtași și care au supraviețuit ororilor. Nu aveam cum să nu simt că eram și eu părtașă la acele evenimente, că trăiam ce trăiau personajele, atât cele principale, cât și cele secundare, dar cum spuneam și mai sus, acțiunea poveștii este menită să taie în carne vie, să pună sare pe rană și să te frângă în bucăți, predomină și speranța, frumusețea prieteniei, dar și sacrificiul, demonstrând că umanitatea încă era prezentă în acei ani crunți, chiar dacă s-a dorit frângerea ei. Cu greu mi-am stăpânit lacrimile să nu curgă pe obraji, ochii i-am avut împăienjeniți de lacrimi pe mai toată durata lecturii, mă strângeam de mână, mă curpindeam în brațe, cu cartea la piept, în speranța că-i pot oferi o mică alinare, mângâiam coperta de parcă ar fi fost o ființă umană, consolând-o, ca la final să realizez că povestea lui Miriam și a lui Henryk m-a atins acolo unde trebuie și m-a lăsat cu sufletul îndoit…. N-aș putea să vă redau corect în cuvinte tot ce am simțit cât am citit cartea, am dat-o gata doar în câteva ore, pentru că nu-mi este cu putință, dar încerc pe cât posibil fără să dau spoilere…

“Scrisoarea pierdută de la Auschwitz” este genul de carte care lovește cu toată forța, asemeni unui uragan, te zguduie din temelii, rupând câte puțin din tine, ca apoi, treptat să te reîntregească, deși nu vei mai fi ca la început… O citești cu sufletul, te zburlește și te încarcă cu speranță, dovedindu-ți că există lumină la capătul tunelului, oricât de lung și întunecat ar fi tunelul. Eu vă recomand titlul cu toată inima, mai ales dacă vă plac ficțiunile istorice, este un debut excepțional, nu l-am simțit ca fiind unul, a reușit să-mi transmită și să-mi trezească atâtea sentimente și abia aștept să mai citesc și alte opere de-ale autoarei. Titlul despre care v-am vorbit astăzi îl găsiți aici pe site-ul celor de la Corint, datorită lor am avut oportunitatea de a-l citi așa de repede și le mulțumesc pe această cale din tot sufletul, iar dacă a mea recenzie nu v-a convins să îi acordați o șansă, poate o vor face citatele de mai jos…

“Speranţa nu are ce căuta la căpătâiul unui moribund (…). Tot ce putem face este să le oferim o trecere liniştităm despovărată de griji.”

“Mă întreb dacă am fi putut fi împreună, dacă n-ar fi fost războiul. Oare războiul e cel care ne-a adus împreună sau cel care ne-a distrus?”

“Nu este iubirea deopotrivă de violentă, tulburătoare şi sălbatică precum furtuna, dar şi la fel de proaspătă şi de calmă ca văzduhul la răsărit? Dragostea dintre noi ne face să simţim că am putea escalada munţii şi că ne-am putea lupta cu şerpii, chiar dacă în fapt n-o putem face. Dragostea dintre noi ne-a făcut să credem că-I putem înfrunta pe nazişti. Cred că dragostea ne-a transformat în nişte proşti. Eu sunt aici…(…)…Iar tu nu eşti.”

“Prefer să împart patul cu cineva şi să simt că trăiesc, decât să fiu singură şi să mă gândesc mereu că sunt singură. Aş putea la fel de bine să fiu moartă.”

“E timpul meu să visez, să gândesc, să aduc mulţumiri pentru tot ceea ce am. Nu există Dumnezeu, există doar supa. Şi mai sunt eu, cu creionul meu, lăsând un semn în lumea asta, oricât ar fi el de insignificant. Exist. Nu mă pot elimina.”

“Auschwitz era ca un cancer: mânca şi transforma totul într-o mâzgă neagră. Într-un abis.”

“(…) viaţa nu e o poveste de iubire, nu e un basm. Nu există finaluri fericite.”

“Să fii doar femeie, pe cont propriu, şi să ai posibilitatea de a pleca de acolo? Ne place să credem că noi n-am face-o, dar cu toţii am face-o. E o chestiune de supravieţuire şi de aceea mulţi oameni nu-şi spun poveştile, pentru că nu vor să fie judecaţi de către aceia care n-au cum să ştie.”

“Cele mai bune relaţii îndură greutăţi pentru a-şi testa forţa. (…) Provocările consolidează relaţia sau o rup, dacă ea nu este suficient de puternică.”

“Oamenii care au trăit aceste experienţe, nu găsesc cuvintele pentru a le descrie, iar cei din jurul lor nu vor să audă. Cuvintele au o forţă mult mai mare decât ne dăm seama (…). Chiar şi cele mai întunecate cuvinte vor descoperi lumina.”

“A ucide o familie întreagă este ca şi cum ai scoate rădăcinile unui copac; dacă distrugi rădăcina, totul moare.”

“Dacă supravieţuim amândoi, oare putem supravieţui ÎMPREUNĂ? Pentru că te doresc, întreg. În război sau în pace, oare existăm cu adevărat? Sau vieţuim doar la un nivel metafizic, unde sufletele ni se ciocnesc, dar degetele nu se ating niciodată?”

“O sinucidere în locul ăsta e un mod mult prea dureros de a ne aminti încotro ne îndreptăm toate.”

“Iepurii nu scot sunete. Sunt animale tăcute. Până în clipa în care ţipă. Un iepure în suferinţă ţipă.”

“Se spune că iubirea e frumoasă, că iubirea e tandră, dar nu e aşa. Iubirea adevărată doare, ferocitatea ei uneşte doi oameni, chiar dacă o face numai pentru a-i despărţi apoi. Iubirea e crudă.”

“Furia dezlănțuită” de Pierce Brown (recenzie)

  • Titlu original: “Dark Age”
  • Autor: Pierce Brown
  • Serie: “Red Rising Saga”
  • Volum: V
  • Editura: Paladin
  • Colecţie: Serie de autor Pierce Brown
  • An apariţie: 2020
  • Număr pagini: 976
  • Traducere din limba engleză de Laura Ciobanu

Vei urî și vei fi urât. Vei iubi și vei fi iubit.

Vei cădea și te vei înălța.

Nu vei cunoaște niciodată pacea, dar vei cunoaște bucuria.

Alungat de Republica pe care a fondat-o, Darrow alege iarăși calea războiului, lăsând în urma sa haos și panică. Noi eroi își arată chipul și noi viziuni asupra lumilor par să prindă contur. Dar indiferent de bătăliile pe care le poartă, toți șoptesc un singur nume – Secerătorul. Va reuși cel care a rupt lanțurile sclaviei să mențină vie speranța într-o lume echitabilă sau va semăna doar moarte în jurul lui?

Viața e făcută să fie simțită.

Altminteri de ce mai trăiești? Fără văi nu există munți.

Atât m-am fâstâcit dacă să citesc „Furia dezlănţuită” sau să mai aştept, îmi doream să aflu ce turnuri va mai lua povestea şi ce se va mai întâmpla, dar în acelaşi timp nu-mi doream, pentru că mă temeam de ce aveam să găsesc între coperţile cărţii, cele aproape 980 de pagini promiteau multe… Dar uite că la fix patru luni de la lecturarea volumului „Furiei de Fier”, despre care v-am vorbit puţin pe blog aici, mi-am găsit curajul necesar şi am apelat la Cartepedia pentru a pune mânuţa pe acest al doilea volum din cea de-a doua trilogie din „Red Rising Saga”. Acum mă întreb: ce fac dacă am terminat volumul de citit şi cel de-al treilea volum încă nu s-a lansat? Rod la unghii sau mai bine citesc restul cărţiilor din TBR, care mă tot aşteaptă de nu mai ştiu nici eu…

Dacă am mai spus de vreun volum al acestei serrii că m-a lovit cum nu mă aşteptam, ei bine, la fel m-a lovit şi acesta, însă mai rău decât toate, aici s-a dezlănţuit iadul, nu doar Furia, iar evenimentele la care am fost martoră şi le-am parcurs citind, m-au cutremurat, m-au îngreţoşat, m-au ţinut cu sufletul la gură şi mi-au rupt inima, întrucât am dat peste o cruzime ieşită din comun, călcări în picioare, la propriu, nu la figurat, sfâşieri şi lupte ce mi-au dat stomacul peste cap, modul în care au fost detaliate m-au determinat să mă zburlesc toată. Dar cu toate acestea, am topit volumul în doar patru zile, n-am fost capabilă să-mi văd de treburile casnice până nu m-am văzut ajunsă la ultima pagină, nu puteam să-mi reglez respiraţia până nu mă puneam să dorm, de când veneam de la lucru şi până la ora de somn citeam ca sălbatica, parcă eram posedată. Nu ştiu ce mi-a făcut cartea asta, dar numai la ea îmi era gândul, m-a absorbit cum nu mă aşteptam şi nu pot decât să mă bucur de acest fapt, pentru că mă temeam că mă paşte sfântul RS, dar n-a fost să pună mâna pe mine, l-am evitat şi-s tare fericită.

„Furia dezlănţuită” a dat cu mine de pământ şi deşi trebuia să mă aştept la morţi pe bandă rulantă, nu am fost pregătită să mă despart de o parte din personajele mele de suflet. Am suferit cumplit în acele momente, refuzam să cred că s-a întâmplat ce tocmai citisem. Nu vreau să povestesc din acţiunea volumului, pentru a evita spoilerele, ci mă limitez strict la ceea ce am simţit în cele patru zile petrecute alături de „Furia dezlănţuită”. Chiar dacă este o carte voluminoasă s-a citit foarte uşor ori poate mie mi s-a părut aşa pentru că eram prea entuziasmată, deşi au fost unii termeni ştiinţifici ce mă încuiau total, mi s-au pus cârcei la degete şi mâini, nu mai ştiam cum să ţin cartea, să pot citi şi să stau comod în acelaşi timp, am ajuns să citesc stând pe covor, sprijinită de canapea şi cu cartea pe saltea, doar să nu întrerup cumva firul poveştii. Cu tot cu cârcei şi starea mea de nestare, durerile de spate de la nemişcatul timp de câteva ore, a meritat fiecare disconfort să îi spun aşa, pentru că la final am simţit o satisfacţie maximă. Dovedisem volumul, o „cărămidă”, cum îmi place mie să numesc volumele stufoase, m-a prins în mrejele sale, am luptat şi transpirat alături de personaje, dorindu-mi să frâng şi eu câteva gâturi, am avut câţiva „clienţi” ce necesitau asemenea tratament, nu-i aveam deloc la inimă…

Iar ca să încerc să mă opresc, altfel mă dezlănţui şi eu asemeni Furiei, cu mâna pe inimă afirm că seria „Furia Roşie” este plăcerea mea vinovată, nu pot să îi găsesc defecte sau refuz eu să le văd, deşi nu-s total de acord cu unele acţiuni ale personajelor, dar chiar şi aşa, ajung să le înţeleg şi să le accept, cu gândul că altă soluţie nu este, deşi este posibil să fie…Ştiu că părerile sunt împărţite în privinţa ei, nu este o serie pentru oricine, necesită multă răbdare, cuprinde numeroase detalii tehnice, care pe mine m-au zăpăcit pe alocuri, numărul personajelor este relativ mare, dar fiecare cu un rol bine definit, este o serie sângeroasă şi crudă, dar cu o frumuseţe aparte şi demonstrează cât de puternică poate fi o relaţie de prietenie, până unde este capabilă o persoană să meargă şi să înfrunte pentru bunăstarea familiei sale, la câte pericole se poate expune, dar şi la ce să renunţe pentru înfăptuirea dreptăţii, în plus, pe lângă toate acestea, cuprinde plot twist-uri năucitoare şi o acţiune alertă, de care cu greu te poţi desprinde. În ce mă priveşte, vă recomand seria cu dragă inimă, iar dacă nu sunteţi siguri dacă să citiţi „Furia dezlănţuită”  sau nu, atât vă spun: „Go for it!”, o găsiţi pe site-ul cartepedienilor aici.

“Războiul este viaţa noastră (…). Dar duşmanul nostru este asemeni Hidrei. Taie-i un cap şi-i vor răsări alte două. Nu va cere pace. Nu se va preda. Trebuie să-I smulgem inima din piept şi să-I spulberăm voinţa de a lupta. Numai atunci va fi pace.”

“Cândva credeam că violenţa este cel mai mare păcat al războiului. Nu e. Cel mai mare păcat este că sileşte nişte oameni buni să devină pragmatici.”

“Privită de departe, moartea pare finalul unei poveţti. Dar când eşti aproape, când simţi mirosul de piele arsă şi vezi măruntaiele, înţelegi moartea drept ceea ce este. Rewtezarea dureroasă a firului unei vieţi. Fără niciun sens. Fără o concluzie. Harşşt şi gata! Ştiam că războiul este îngrozitor, dar nu mă aşteptam să-mi fie frică de el. Cum poate cineva să nu se teamă, când moartea este un gigant orb, înarmat cu nişte foarfeci?”

“Morţii n-au nevoie de lacrimile noastre. Nu se odihnesc mai uşor dacă-i răzbunăm sau dacă ne simţim vinovaţi. (…) Ei şi-ar dori să trăim. Şi viaţa înseamnă viitorul, nu?”

“Cronicile din Narnia. Jilțul de argint” de Clive Staples Lewis (recenzie)

  • Titlul original: “The Silver Chair”
  • Autor: Clive Staples Lewis
  • Ilustrator: Pauline Baynes
  • Serie: “Cronicile din Narnia”
  • Volum: VI
  • Editura: Arthur
  • Colecția: Arthur GOLD
  • An apariție: 2020
  • Număr pagini: 220
  • Traducător: Irina Oprea, Radu Paraschivescu

O poveste în care devotamentul și dârzenia se împletesc cu simțul aventurii și curajul.

Un nobil grup de prieteni, format din Jill, Eustace și Puddleglum, Omul-din-mlaștini, este trimis de Aslan să-l salveze pe Rilian, Prințul Narniei dispărut. Ca să-i călăuzească, Aslan îi dă lui Jill patru semne pe care trebuie să le țină bine minte, în ordinea în care i-au fost date. În căutarea lor, cei trei au de înfruntat pericole groaznice și de străbătut peșteri adânci și întunecate. Dar misiunea lor în Ținuturile Subpământene îi face să înfrunte un rău mai seducător și mai mortal decât și-ar fi închipuit vreodată.

Mi-a fost aşa de dor să mă reîntorc în Narnia şi mă bucur enorm că am reuşit şi luna aceasta să mă aventurez pe acel tărâm, de data aceasta alături de Eustace, vărul nesuferit al lui Lucy şi Edmund, cel pe care l-am cunoscut în volumul cinci al seriei, despre care găsiţi mai multe impresii pe blog aici, dar şi alături de o colegă de-a sa de şcoală, pe numele ei Jill Pole, o fată care mereu era ţinta răutăcioşilor din instituţie. Cei doi ajung pe tărâmul Narniei după ce Eustace îşi face curaj, cu riscul de a părea nebun, să îi povestească lui Jill despre acest tărâm, magie şi Leul Aslan, pentru a o împăca şi pentru a-i lua gândul, chiar şi puţin, de la toate răutăţile pe care ceilalţi i le-au spus. Însă Jill ajunge să descopere că Eustace nu a vorbit baliverne, ba chiar ajunge în Narnia şi-l cunoaşte pe Aslan, care îi dă o sarcină, ce necesită a fi îndeplinită urmând anumite semne, într-o anumită ordine, sarcina presupunând salvarea lui Rillian, fiul lui Caspian al Zecelea. Lui Jill şi Eustace li se alătură şi Puddleglum, un Om din Mlaştini, cei trei pornind într-o aventură primejdioasă, unde trebuie să fie cu mare băgare de seamă, să se ferească de fiinţe care ar putea ameninţa îndeplinirea sarcinii primite din partea lui Aslan, dar cum orice aventură vine la pachet cu pericole, cei trei prieteni sunt puşi la grele încercări, viaţa le este ameninţată şi ajung să cunoască vietăţi dintre cele mai neobişnuite, care le pot deveni prieteni sau duşmani. Te îndemn să te alături şi tu lui Eustace, Jill şi Puddleglum, te va aştepta o călătorie interesantă, în care vei descoperi ce înseamnă adevărata prietenie şi devotamentul, dar şi că răul pândeşte la orice colţ, ascunzându-se sub cele mai frumoase chipuri…

Nu cred că aş putea să mă satur de această lume şi de poveştile ţesute de C.S. Lewis, mă gândesc oare cum le-aş fi perceput dacă le-aş fi citit în urmă cu 20 de ani, când am descoperit cititul şi meleagurile pe care-mi permite să evadez atunci când simt nevoia. Nu ştiu cum ar fi fost atunci, dar acum ştiu că mă bucur de ele, le savurez şi am multe zâmbete pe chip de fiecare dată când mă gândesc la volumele parcurse. Totodată mă loveşte şi tristeţea ştiind că mă mai desparte un singur volum de încheierea seriei şi deşi nu aş vrea să o finalizez, în acelaşi timp am dorinţa de a mai descoperi o poveste, de a cunoaşte personaje noi, chiar dacă este ultima care va mai avea legătură cu Narnia.

Deşi nu l-am putut suporta pe Eustace în volumul anterior, de data aceasta mi-am mai schimbat puţin părerea, însă cel care mi-a câştigat complet inima a fost Puddleglum, de la prima sa apariţie am simţit că-l voi îndrăgi şi aşa a fost. M-am bucurat să-i urmăresc pe Eustace, Jill şi Puddleglum în a lor aventură, m-am temut pentru ei, întrucât primejdia era peste tot în jurul lor, determinându-i să se îndoiască de tot şi toate. Am savurat şi acest volum, m-am delectat cu ilustraţiile cuprinse şi oricât aş fi vrut să-l citesc de încet, să nu ajung prea curând la ultima pagină, tot l-am parcurs repede şi mi s-a părut prea scurt, din păcate. Îmi este greu să mă despart de Narnia, de fiecare dată, m-a cucerit de la primul volum şi mi-a ajuns la suflet, sunt curioasă de ce poveste-mi va oferi volumul şapte şi ultimul al seriei…Dar până ajung să vă vorbesc şi despre ultimul volum, va las aici linkul unde găsiţi volumul despre care v-m vorbit astăzi pe site-ul celor de la Cartepedia, datorită lor am avut oportunitatea de a face cuunoştinţă cu magicul tărâm al Narniei şi ţin să le mulţumesc, pentru a nu ştiu câta oară, pentru şansa oferită.