• Titlul original: ”A curse so dark and lonely”, ”A heart so fierce and broken”
• Autor: Brigid Kemmerer
• Serie: ”Distrugătorii de blesteme”
• Volume: I, II
• Editura: Corinteens
• An apariție: 2021, 2022
• Număr pagini: 512, 464
• Traducere de Andra Elena Agafiței

Blestemat de o vrăjitoare foarte puternică să trăiască la nesfârșit cel de-al optsprezecelea an de viață, prințul Rhen, moștenitorul regatului Emberfall, a crezut că se va salva cu ușurință dacă o fată se va îndrăgosti de el. Însă asta se întâmpla înainte ca el să se transforme într-un monstru pornit pe distrugere. Înainte de a-și spulbera castelul și de a-și nimici familia și ultima fărâmă de speranță.

***

O fermecătoare și captivantă reinterpretare a poveștii Frumoasa și Bestia, cu personaje credibile și amuzante, și, totodată, cu întorsături de situație la tot pasul.

Pentru Harper, nimic n-a fost ușor vreodată. Cu tatăl dispărut, mama pe moarte și fratele care o subestimează tot timpul din pricina paraliziei cerebrale de care ea suferă, fata a învățat să fie dură ca să supraviețuiască. Atunci când încearcă să salveze o străină pe străzile din Washington DC, tânăra este transportată într-o lume magică.

Harper nu știe unde se află acum sau ce să creadă. Un prinț? Un blestem? Un monstru? În vreme ce petrece tot mai mult timp alături de Rhen în acest tărâm fermecat, fata reușește să priceapă care e miza. Și pe măsură ce Rhen începe să înțeleagă că Harper nu e doar o altă fată pe care trebuie s-o cucerească, speranța încolțește iar în el. Însă puteri nemaiîntâlnite caută să distrugă regatul Emberfall… și va fi nevoie de mult mai mult decât de distrugerea unui blestem pentru a-i salva pe Harper, pe Rhen și pe oamenii acestuia de la nimicire.

CÂND UN REGAT ESTE BLESTEMAT… DRAGOSTEA TREBUIE SĂ ÎNFLOREASCĂ

Mi-am dorit să citesc seria “Distrugătorii de blesteme” de când am văzut că s-a lansat în străinătate, coperțile mi-au făcut excesiv cu ochiul și trebuia să fac cumva să pun mâna pe serie. Oportunitatea a venit datorită celor de la Corinteens și țin să le mulțumesc pentru șansă, dacă nu erau ei, nu știu când reușeam să parcurg primele două volume ale trilogiei, iar acum, că le-am finalizat pe ambele, îmi pot roade liniștită unghile până se traduce și volumul trei…

Nu am să intru în detalii pentru a dezbate sinopsisurile celor două volume, ci am să mă limitez în a mă dezlănțui cu privire la sentimentele mele, este suficientă descrierea primului volum aflată mai sus pentru a vă forma o mică idee despre poveste… Această reintepretare a basmului “Frumoasa și Bestia” a reușit să mă captiveze de la primele pagini și să mă pierd în neștire printre ele. Harper din Washington este un personaj interesant și puternic, în ciuda dezabilității sale, iar atunci când a fost răpită de Grey și adusă pe magicul tărâm al regatului Emberfall, nu și-a pierdut din putere, din contră, a știut cum să se impună și s-a arătat a fi neînfricată, ceea ce am apreciat enorm. De Rhen, pentru început, nu eram sigură ce anume să cred și ce poziție să adopt față de el, însă, datorită volumului doi, am realizat că nu-l am prea mult la suflet, probabil și pentru că nu-i înțeleg pe deplin acțiunile… În ce-l privește pe Grey, l-am îndrăgit de la prima apariție, aveam eu un presentiment, ce spre final mi s-a confirmat, dar m-am bucurat de cum s-a schimbat destinul său, o dată ce intră în peisaj fiica cea mare a lui Karis Luran, Lia Mara… Acest personaj secundar m-a impresionat, sincer, știind din ce familie provine și modul în care a ales mama ei să-și conducă regatul, între cele două fiind o diferență de la cer la pământ.

Mi-a plăcut primul volum, dar și cel de-al doilea, m-am bucurat de toate perspectivele, în primul răsfățându-mă cu cele ale personajelor principale, Harper și Rhen, iar în cel de-al doilea cu cele ale personajelor secundare, Grey și Lia Mara, această abordare nu am mai întâlnit-o și deși mă așteptam să dau tot peste perspectiva lui Harper și Rhen, am fost surprinsă să constat că nu am parte de ei. Datorită acestor pespective am putut să-mi fac păreri cât mai ample despre fiecare în parte, să-i înțeleg pe cât mi-a fost posibil, să-i urmăresc cu sufletul la gură și chiar să sufăr pentru ei atunci când se aflau în pericol. În ambele volume am avut parte de suspans, momente când m-am înduioșat, dar și momente când mi-aș fi dorit să pot să le trag câteva palme personajelor, am râs alături de ele, m-am surprins datorită răsturnărilor de situație și le-am urmărit evoluția până la ultima pagină. O reală plăcere, în ce mă privește… Am prins drag și de alte personaje secundare, Jake și Noah, dar și de Tycho, sunt curioasă cum va evolua povestea lor, știu că n-o să am parte de perspectiva lor, dar o să-i pot urmări din umbră, în privința lui Tycho am unele bănuieli, văd dacă mi se confirmă în volumul trei… Fiecare personaj în parte, fie că a fost principal sau secundar, are o poveste a sa, dureroasă și tristă, dar în ciuda acesteia, sunt puternice, uneori nechibzuite, își asumă riscuri și dau dovadă de o putere ieșită din comun, ceea ce am apreciat. Toate personajele mi-au fost dragi, atât împreună, cât și separat, ipostazele în c are au fost surprinse, replicile pe care și le “aruncau”, dar și susținerea pe care și-o ofereau.

Ca să nu mă mai lungesc, aceste două volume mi-au oferit tot ce mi-am dorit: o poveste captivantă, o reintepretare a basmului fascinantă, cu acțiune alertă și mult suspans, numeroase răsturnări de situație, dialoguri încărcate de umor, ipostaze emoționante, personaje ușor de iubit și neînfricate… Sunt tare curioasă să aflu cu ce mă va surprinde volumul trei, deci Corinteens, sper că se va traduce anul acesta… Până apare și ultimul volum, eu vă încurajez să citiți seria și să descoperiți o alt fel de poveste a Frumoasei și Bestia, titlurile le găsiți aici.

”Cândva, credeam că monstruoasele ravagii erau cea mai cruntă parte a blestemului, dar am învățat demult că mă înșel. Asta-i cea mai groaznică parte – pedepsele și umilințele repetate. Neputința de a recupera ce îmi aparține. De a fi obligat să văd cum mă lipsește de orice urmă de demnitate.”

”Nu e un blestem pe care să putem să-l rupem. Este o condamnare la moarte. Adevăratul blestem este că am crezut c-am putea găsi o cale de scăpare.”

”Blestemul ne face pe toți să suferim.”

”Nu clipa morții e cea mai importantă, ci toate momentele trăite până atunci.”

”Mereu mă surprinde să descopăr că, atunci când lumea pare sumbră, avem totuși o speranță.”

”Speranța e un lux pe care nu mi-l permit; o emoție pe care nu îndrăznesc s-o simt.”

”Teama îi determină pe oameni să se poarte așa cum nu ne-am aștepta niciodată.”

”A, da, cea mai periculoasă persoană de la o petrecere este întotdeauna fara care stă singură cu o carte!”

”Alegerile nu sunt niciodată ușoare. Există alegeri bune și alegeri proaste, dar cel mai periculos este să nu alegi deloc.”

”Nimeni nu păstrează mai bine secretele decât morții.”

Începând cu anul acesta mi-am propus ca wrap-ul lunii să fie prezentat și pe blog, nu doar pe pagina de bookstagram, acolo mi-am propus să fac o cu totul altă abordare a titlurilor parcuse de-a lungul lunii. Deși am început anul 2022 cu un titlu ce nu a reușit să mă prindă, și anume ”Cele zece mii de uși ale lui January”, celelalte lecturi au fost de laudat și m-am bucurat că luna ianuarie a fost așa de bună, nici nu cred că puteam să încep anul într-un mod mai bun. Am citit titluri dintre cele mai diverse, de la non-ficțiune, la fantasy, romance sau thriller, dar am experimentat și mai mult audiobookurile și ebookurile, ceea ce nu prea am făcut până acum. În ce privește audiobookurile, le experimentez de puțină vreme, să fie vreo 2 sau 3 luni, nu mai știu sigur, însă am realizat că sunt foarte utile, mai ales când am alte sarcini de îndeplinit și-mi este greu să mă desprind de cartea pe care o citesc în momentul respectiv.

Două astfel de audiobookuri au fost ”The Dragon Reborn” și ”The Shadow Rising”, volumele trei și patru ale seriei ”The Wheel of Time”, serie pe care am descoperit-o datorită Cătălinei, nu cred că vă mai surprinde, și de care am început să fiu tot mai prinsă, chiar mi-am propus un plan în a parcurge câte un volum în fiecare lună pentru a reuși să o finalizez anul acesta, să nu mă lungesc cu ea mult timp. Cele două titluri au fost unele dintre cele mai bune citite luna aceasta și, deși volumele sunt destul de stufoase, seria merită toată atenția voastră, mai ales că se găsesc și volumele traduse în limba română la editura Rao, dacă nu mă înșel, primele 10 volume :).

O altă serie care m-a cucerit luna aceasta a fost  “Aurora Cycle” , care s-a aflat pe wishlistul meu câteva luni bune, iar anul trecut, în decembrie, m-am cadorisit, iar printre titlurile dăruite mie a fost și acesta, cea mai bună alegere posibilă în materie de titluri. Am citit-o pe bandă rulantă, în doar 4 sau 5 zile, așa cum îmi place mie, am devorat fiecare pagină și m-am îndrăgostit iremedial de personaje. M-a trecut prin toate stările posibile și imposibile, am râs, am plâns, am stat cu sufletul la gură și am avut parte de tot ce mi-aș fi putut dori: dialoguri încărcate de umor și sarcasm, romance să mă sature, o lume sf combinată cu fantasy, dar și friends to lovers, family found, enemies to lovers…este de toate și are de toate pentru toți, doar să aveți curajul să vă alaturați acestui echipaj neobișnuit! Nu veți regreta nici măcar o clipă pentru că nu veți avea momente de răgaz…

”Regele Cicatricilor” nu cred că mai are nevoie de vreo prezentare, mi-am petrecut câteva ore și-n compania lui Nikolai Lantsov și pot spune că au fost câteva ore încântătoare și nu numai. Aștept cu nerăbdare apariția volumui doi al seriei, Universul Grisha m-a fermecat de la prima lectură a trilogiei în anul 2020, ca apoi să-mi întrească sentimentele prin intermediul duologiei, deși autoarea mi-a demonstrat că îmi poate frânge ușor inima, ceea ce nu e foarte drăguț din partea ei…

Mi-am îndulcit sufletul și cu puțin romance… “The Legacy”, volumul cinci al seriei “Off Campus” și ultimul, l-am citit in format ebook și astfel am reușit să finalizez încă o serie pe care am început-o de ceva timp. Îmi fusese dor de personaje, m-am bucurat să le reîntâlnesc și să le urmăresc, chiar și pentru puțin timp, mi s-au părut unele schimbări la personaje și nu mă refer doar la faptul că acțiunea are loc la câțiva ani după cea din celelalte volume, însă nu cred că am cum sa ma satur de această serie vreodată. Este una dintre puținele serii care prezintă relatii sănătoase, deși ar trebui să fie mai predominante acestea decât cele toxice…

Un alt romance citit luna aceasta a fost ”Breakup Boot Camp”, un titlu peste care am dat prin Kindle când m-a lovit curățenia în ebookuri… Are o poveste simpatică tare, ușor de parcurs chiar și-n engleză, iar personajele sunt de-a dreptul încântătoare. A fost o surpriză plăcută și îmi doresc să mai citesc și alte titluri scrise de autoarea Beth Merlin.

Am citit și mult discutatul volum patru al seriei ACOTAR, ”Regatul flăcărilor argintii”, care nu a reușit să mă de-a pe spate, însă m-a relaxat și m-am bucurat de poveste, mai ales că l-am îndrăgit foarte mult pe Cassian de la prima apariție, ceea ce nu pot spune despre Nesta, sentimente care mi s-au schimbat puțin datorită acestui volum. Încă am sentimente contradictorii în privința volumului, dar este un câștig pentru mine că am reușit să-mi satisfac curiozitatea pentru povestea dintre Cassian și Nesta.

În schimb, “Aristotel și Dante descoperă secretele Universului” a avut o poveste emoționantă, sinceră, tandră și amuzantă, care vorbeste despre prietenie, familie, dar și descoperirea de sine. Personajele sunt iubibile și deși este un roman young adult, este unul matur, din punctul meu de vedere, ținând cont de încercările la care sunt supuse personajele, dar și secretele pe care le ascund acestea…

”Hate F*@K” este un romance mai spicy pe care l-am parcurs luna aceasta, după toată drăgălășenia din celelalte romance-uri, este și primul volum dintr-o serie de cinci, ”Forbidden Bodyguards” de Ainsley Booth, pe care am de gând să le citesc luna viitoare, sper să și reușesc pentru că nu vreau să uit vreun personaj și sunt curioasă de povestea fiecăruia în parte. E cu bad boys și așternuturi multe, cee ace n-am mai citit de multă vreme și cred că m-a prins o mică febră..ups…

Un altfel de romance a fost și ”Pe partea întunecată a lunii” scrisă de Bianca Vîlcu și publicat de Ink Publishing House, astfel am reușit să bifez și un titlu scris de un autor roman, ceea ce-mi și doresc să bifez în fiecare lună. Știu că sunt mulți autori români care scriu titluri demne de citit și de recomandat mai departe, iar eu trebuie să-mi înving această teamă de ei, în ciuda experiențelor mai puțin plăcute avute cu unele persoane ce s-au vrut a fi numite ”autori” (nu vreau să intru în polemici, deci …) . A atins un subiect extrem de sensibil povestea aceasta, și anume sănătatea mintală, ori eu așa am văzut-o, și doar nu ca pe un romance. Nu contest, a avut și părțile ei de romance, dar mental health e power aici și lovește cum nu te aștepți… Multe nu vreau să vă împărtășesc, vă las pe voi să o descoperiți.

Mi-am dat și câteva palpitații cu thrillere, nu se putea altfel, iar cele parcurse luna aceasta au fost ”Închide ochii strâns” și ”Nu trezi diavolul adormit!”, volumele doi și trei ale seriei ”Dave Guerney”, dar și ”Jocul minciunii” de Ruth Ware, pe care vi le recomand, dacă sunteți în căutare de acțiune alertă, răsturnări de situație și secrete dubioase.

Inima mi-a fost și frântă, după toate iubirile și tensiunile întâlnite, responsabilă fiind ”După sfârșit”, titlu care m-a cutremurat cu a sa poveste, dar m-a și marcat, totodată… este tandră, încărcată de iubire, dar și de multă suferință, speranțe năruite și epuizare care, într-un final, își spune cuvântul. Are o poveste cu un puternic impact emotional, care captivează și arată cât de puternică este iubirea unui părinte, la câte este decis să renunțe pentru copilul său, cât este de puternic și cât de grele sunt unele decizii, doar pentru a realiza că un sfârșit nu reprezintă decât un nou început…

”Spiridușa Adevărului” a reușit să-mi readucă zâmbetul pe buze și căldură în suflet, o alinare după atât de multe lecturi care mi-au trezit numeroase sentimente. Matt Haig m-a cucerit de la prima întâlnire, atât cu titlurile sale de non-ficțiune, dar și cu cele pentru copiii, își are mereu cuvintele și ajunge la suflet fără prea mult efort.

Și că vă spuneam că am citit și non-ficțiune, ei bine, titlurile parcurse au fost ”Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată” de Suleika Jaouad, o carte de memorii pe care ajungi să o citești cu sufletul și care răvășește într-un mod cumplit, dar și ”O viață în întuneric. Evadare din Coreea de Nord” de Masaji Ishikawa, o altă carte de memorii dureroasă si sfâșitoare. Nu știu cum le-am ales luna asta, dar m-au marcat cum nu mă așteptam…

Ultimul titlu parcurs în luna ianuarie a fost ”Mântuitorul Dunei”, al doilea volum al seriei ”Dune” și l-am devorat în câteva ore, avantajul de a fi subțire, deși eu mă așteptam la o cărămidă de carte, știind că așa sunt toate volumele din serie. A fost interesat să mă revâd cu personajele, mi-a fost dor de Paul și Chani, dar am fost impresionată și de Alia, sora lui Paul… Finalul m-a întristat, ce e drept, iar acum sunt curioasă de ce se va întâmpla în volum următor, sper să pun repede mâna pe el…

Iar ca să închei, că sigur v-am amețit de cap, acestea au fost titlurile dovedite luna aceasta și m-aș bucura să-mi spuneți dacă ați citit vreun titlu dintre cele parcurse de mine, ce impresii v-au lăsat sau dacă se află pe TBR-ul vostru. Vă mulțumesc dacă ați citit până aici, ați rezistat eroic în fața ”dezlănțuirii” mele.

• Titlul original: „Our Demons, Best Friends”
• Autor: Diana T. Scott
• Serie: „Half of Me”
• Volum: I
• Editura: Ink Publishing House
• An apariţie: 2021
• Număr pagini: 296
• Traducere de Anca Cristina Ilie

Într-o lume perfectă, Ava și Sebastian ar fi doi îndrăgostiți pierzându-se în mulțime. În lumea în care trăim, amândoi sunt urmăriți îndeaproape de proprii demoni. Bagajul lor nu este ușor: Ava îl are pe al ei împachetat cu grijă pentru a ocupa cât mai puțin spațiu; Sebastian îl poartă ca pe o armură care uneori îl face să simtă de parcă duce greutatea lumii pe umeri. Ei se plac, dar oare cum se vor înțelege demonii lor?

“Versus” este prima carte publicată de editura Ink Publishing House și totodată este primul volum al seriei “Half of me” de autoarea Diana T. Scott. Volumul a ajuns la mine datorită editurii și vreau să le mulțumesc pentru ocazia oferită, nu cred că ajungeam prea curând la ea dacă nu erau ei; găsiţi şi voi titlul pe site-ul lor aici.

Titlul ne face cunoștință cu Ava și Sebastian, doi rezidenți cu suflete măcinate de durere, dar și cu demoni ce poartă lupte nesfârșite. Ava suferă pentru că și-a pierdut sora geamănă în urmă cu câțiva ani, fiind răpită de o boală autoimună, iar Sebastian și-a pierdut persoanele care dădeau sens vieții sale în urmă cu puţin timp, de atunci viaţa sa fiind complet dată peste cap. Fiecare își poartă durerea cum știe mai bine, la fel și secretele, doar că Sebastian este înconjurat și de ziduri, nepermițând accesul nimănui să le doboare. Asta până când apare Ava și zidurile încep să se crape…

Nu am pornit cu foarte mari așteptări, întrucât nu mi-am dorit să fiu dezamăgită într-un fel sau altul, e ceva ce-mi propun, de fiecare dată când încep o lectură nouă. Am ales să o citesc după un thriller și chiar a fost cartea de care aveam nevoie la momentul respectiv, am ales momentul prielnic de a parcurge. Mi-am dorit destindere și asta am primit, reușind să citesc titlul în doar câteva ore, se citește extrem de ușor, iar scrierea nu impune niciun fel de dificultate, este chiar lejeră. Pe Ava am avut posibilitatea să o descopăr și să o înțeleg în totalitate, atât trăirile sale, dar și acțiunile pe care le făcea, întrucât povestea a fost redată din perspectiva ei și a fost mai facilă legarea conexiunii, la fel mi-am dorit să se întâmple și cu Sebastian, dar n-am prea reușit, asta până când am ajuns la epilog. Mi-ar fi plăcut tare mult să fi avut dublă perpectivă volumul, să meargă în paralel, să pot observa și înțelege mult mai bine povestea fiecăruia în parte… Pot spune chiar, că ultimele nouă pagini ale cărții au fost preferatele mele, întrucât acelea au fost redate din perspectiva lui Sebastian, ceea ce eu mi-am și dorit de la bun început, iar din acele nouă pagini eu am reușit, pe cât mi-a fost posibil, să-mi formez o idee clară în ce-l privește şi să-I înţeleg anumite frustrări şi temeri. Nu pot spune că am fost mare fană a dramelor, nu sunt deloc, în general, şi chiar am dat peste anumite fragmente ce am simţit că-mi încearcă răbdările, nehotărârile lor mă disperau, în special ale lui Sebastian, dar la final am înţeles de ce a procedat în acel fel şi s-au justificat dramele, ca să spun aşa…

Lăsându-i pe cei doi protagoniști deoparte, să nu vă spun prea multe despre ei, un aspect ce m-a încântat extrem de tare în poveste a fost grupul de prieteni din care Ava a ajuns să facă parte, relațiile frumoase pe care le-au legat și încrederea acordată, acele prietenii mi-au încălzit sufletul. Povestea mi-a amintit de alte serii pe care le-am mai citit în anii trecuţi, atât în privinţa prieteniilor legate, dar şi a evenimentelor din trecut care au marcat personajele principale, luptele purtate de aceştia cu amintirile şi demonii interiori, dar mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă autoarea punea accent mai apăsat pe trăirile personajelor, trăiri ce le-am resimțit în mult mai puține pagini, din păcate. Chiar și așa, m-am bucurat de poveste, la final am ajuns să prind drag de Ava și Sebastian și abia aștept să descopăr și celelalte volume ale seriei, mai ales că volumul doi îi are drept protagonisti pe Emily și Collin, alte două personaje ce m-au cucerit prin scurtele lor apariții în acest prim volum, iar ultimul volum avându-i în vizor pe Paige și Miles, alte două personaje ce am simțit că sunt mult mai mult decât lasă ei să se vadă…

“Pentru toate sărutările pe care ţi le-am oferit vreodată, sper să mai primesc încă un million. Pentru fiecare moment în care te-am ţinut de mână, pentru toate zâmbetele matinale pe care mi le-ai acordat, pentru toate zilele mele cu tine alături… Visez să le am pe toate. (…) Toate momentele tale,  bune şi rele. Am nevoie de toate. Şi vreau să le primeşti şi tu pe ale mele.”

• Titlul original: “A Delayed Life. The Powerful Memoir of the Librarian of Auschwitz”
• Autor: Dita Kraus
• Editura: Polirom
• An apariție: 2020
• Pagini: 392
• Traducător: Dan Sociu

Viaţa extraordinară a Ditei Kraus, supravieţuitoare a Holocaustului, a inspirat un bestseller internaţional. Aceasta este povestea sa adevărată, de la ororile lagărelor naziste la fuga de dictatura comunistă şi la plecarea în recent înfiinţatul stat Israel, în căutarea unei noi patrii.

Născută într-o familie de intelectuali evrei, Dita Polach a mers la şcoală, s-a jucat cu prietenii şi nu s-a perceput niciodată ca fiind diferită – pînă la ocuparea Cehoslovaciei de către Germania nazistă. Deportaţi în ghetoul de la Terezín, apoi la Auschwitz şi la Bergen-Belsen, Dita şi familia ei au trăit ororile de neimaginat ale lagărelor, tatăl şi bunicul murindu-i în timpul detenţiei, iar mama, la scurt timp după eliberare. La Auschwitz, fata de doar 14 ani a avut în grijă cea mai mică bibliotecă din lume, alcătuită din cele câteva cărţi pe care prizonierii reuşiseră să le salveze din bagajele celor aduşi în lagăr şi care le-au oferit atât copiilor ce aveau să fie trimişi în camerele de gazare, cât şi învăţătorilor acestora care le-au împărtăşit soarta o iluzie de normalitate într-o lume de coşmar. Dar povestea Ditei nu se opreşte la Holocaust; ea priveşte şi mai departe, la viaţa pe care şi-a reconstruit-o după război: căsătoria, plecarea din Cehoslovacia comunistă şi stabilirea în Israel, traiul în kibbutz, bucuriile şi necazurile maternităţii. O relatare extraordinară, despre o viaţă incredibilă, voinţa de a trăi şi speranţa neclintită într-un viitor mai bun.

Roxi şi Alina sunt vinovate că am descoperit povestea Ditei anul trecut, tot în luna mai, când am parcurs „Bibliotecara de la Auschwitz”, carte care mi-a ajuns la suflet şi acolo a rămas, de atunci şi până în prezent; mai multe impresii în ce priveşte acest titlu găsiţi pe blog aici, vi-l recomand cu dragă inimă, dacă nu aţi reuşit să îl citiţi până acum. „O viaţă amânată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz” a ajuns în atenţia mea tot datorită Roxanei, ea este vinovată, şi de când am văzut că a ochit-o şi ulterior citind-o, părerea ei mi-a întărit şi mai mult dorinţa de a afla şi eu mărturiile bibliotecarei de la Auschwitz. Antonio G. Iturbe a reuşit, prin „Bibliotecara de la Auschwitz”, să-mi dezvăluie o mică parte din viaţa Ditei prin opera sa de ficţiune, însă „O viaţă amânată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz” mi-a dezvăluit-o pe Dita complet, cu bucurii, tristeţi, necazuri, iubiri, suferinţe, pierderi, neajunsuri, chinuri, traume şi mai ales, cu multă speranţă.

Mi-am dorit de multă vreme să pun mâna pe acest titlu şi am avut succes abia acum prin intermediul celor de la Cartepedia, cărora vreau să le mulţumesc pe această cale pentru ocazia oferită, iar bucuria pe care am simţit-o în momentul în care am realizat că o am de adevărat, nu aş putea să vi-o descriu în cuvinte. De când am descoperit titlurile ce cuprind mărturii ale surpavieţuitorilor din lagărele de concentrare de la Auschwitz şi nu numai, am realizat că sunt tot mai atrasă de astfel de cărţi, deşi mă răscolesc pe toate părţile şi trezesc în mine numeroase sentimente, multe dintre ele dureroase. Am mai spus asta şi ştiu că mă repet, dar sunt de părere că astfel de cărţi, ce cuprind mărturii ale supravieşuitorilor din războaie, fie că au fost din Primul sau al Doilea Război Mondial, lagărele de concentrare, chiar din perioada în care s-au aflat sub dominaţia lui Franco sau războaie din ţările asiatice, orice titlu ce dezvăluie poveştile cutremurătoare ale martorilor ce au supravieţuit acelor vremuri crunte trebuie aduse la lumină şi făcute cunoscute. Au avut loc atât de multe evenimente tulburătoare şi încă mai au loc, iar eu mă simt atât de neştiutoare în ce le priveşte şi-mi doresc să mă educ, pe cât posibil, în acest sens.

Revenind la Dita Kraus, cartea de faţă cuprinde mărturiile sale, acestea fiind împărţite în trei părţi, şi anume copilăria dintre anii 1929 şi 1942 reprezentând prima parte, a doua parte este cea din anii războiului, 1942 – 1945, iar cea de-a treia parte începe cu eliberarea din 1945 şi continuă până în prezent. Am pornit destul de optimistă în parcurgerea acestui titlu, aş putea spune, însă am fost şi puţin dezamăgită, totodată, când am realizat că nu este chiar aşa cum am sperat eu. Prima parte ne-o înfăţişează pe Dita în anii copilăriei sale, încă din anii prunciei a avut diverse probleme de sănătate, fiind un copil pretenţios când venea vorba de mâncare, dar în rest era un copil ca oricare altul. Avea prieteni, mergea la şcoală, provenea dintr-o familie respectată de intelectuali evrei şi nu a putut spune că a cunoscut lipsurile, asta până la ocuparea Cehoslovaciei de câtre Germania nazistă. Din acel moment, viaţa Ditei a luat o întorsătură dureroasă şi la doar 13 ani s-a văzut în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Prima parte a cărţii m-a bulversat destul de mult, în sensul că mi-a oferit detalii peste detalii privind membrii familiei sale, dar şi alte persoane din viaţa sa, printre care vecini, prieteni, profesori, cu care a rupt legăturile sau cu care le-a păstrat şi după perioada nefastă. Mi s-a părut că a mers greu parcurgerea celor 100 de pagini în care a fost cuprinsă relatarea copilăriei sale, dar totodată m-am şi bucurat că mi-a fost oferită această oportunitate de a cunoaşte şi această parte din viaţa sa, că a avut o viaţă plăcută înainte de Auschwitz.

A doua parte a fost cea din care cunoşteam cele mai multe detalii, fiindu-mi relatate în „Bibliotecara de la Auschwitz”, dar chiar şi aşa mi-au fost dezvăluite şi multe alte atrocităţi. M-am aşteptat să detalieze şi ea perioada cât a fost bibliotecară în lagăr, însă au fost foarte puţine pagini despre acea perioadă şi m-am întristat, ce e drept, m-ar fi încântat să descopăr ce simţea ea în acele momente când sfida regimul nazist din lagăr. Nu s-a rezumat totul la faptul că a fost bibliotecară, am ajuns să conştientizez acest lucru pe parcurs, a fost şi o supravieţuitoare, a suferit cumplit, a fost despărţită de tatăl ei, dar a cunoscut şi bunătatea din partea necunoscuţilor. Oricât de mizeră a fost viaţa în lagărele de concentrare, au existat şi persoane capabile de acte de bunătate şi generozitate, pe care Dita nu a ezitat să le amintească, atât cât i-a permis memoria.

A treia parte şi ultima din mărturiile sale ne-o arată pe Dita privind mai departe, la viaţa după război: reîntoarcerea acasă, la ceea ce a mai rămas în urmă atunci când a fost constrânsă să părăsească totul, şi întâlnirea cu rudele sale, dar şi revederea cu Otto şi înfiriparea unei noi iubiri, mult mai profunde. S-a căsătorit, a aflat ce înseamnă maternitatea şi s-a stabilit în Israel, neputând spune că viaţa ei a fost ferită de necazuri, încă suferind după tot ce a pătimit în lagăr, dar şi pentru ceea ce-i oferă nouă viaţă, cele pătimite în cei trei ani de lagăr au marcat-o, însă cu bucurii şi tristeţi a reuşit să-şi clădească o familie numeroasă şi o viaţă pe care să nu o mai amâne…

Acestea fiind spuse, povestea Ditei a reuşit să mă răscolească, cum era de aşteptat, mi-a trezit speranţe şi m-a determinat să mă bucur pentru ea în multe momente, mai ales în cea de-a treia parte, i-am simţit suferinţele atunci când a fost nevoită să se despartă de părintele ei şi mi-a crescut inima, dar şi un zâmbet pe buze şi-a făcut apariţia atunci când a descoperit adevărata iubire şi frumuseţea maternităţii, cu toate greutăţile sale. Povestea Ditei nu este doar povestea bibliotecarei de la Auschwitz, ci este povestea unui copil a cărei copilărie s-a încheiat brusc, este povestea unei fete ce nu s-a putut bucura corespunzător de perioada de trecere la adolescenţă, este povestea unui suflet nevinovat ce a reuşit să răzbească prin ani de chin şi dureri din lagăr, este povestea unei supravieţuitoare, dar şi a unei soţii şi a unei mame. Este o poveste despre voinţa de a trăi şi a avea speranţă că există o viaţă mult mai bună…

Mă bucur enorm că am avut această sanşă de a citi asemenea poveste şi mulţu tare, Rox, pentru că ai ochit-o, ai un al şaselea simţ pentru ele, aşa încep să mă gândesc, deci trebuie să stau cu ochii pe tine… Iar voi, cei care aţi ajuns până aici, ţin să vă mulţumesc că aţi rezistat până la final şi vă recomand cu dragă inimă şi această carte, mai ales dacă aţi îndrăgit „Bibliotecara de la Auschwitz”; găsiţi titlul pe site-ul celor de la Cartepedia aici.

„Cred că am început să-mi amân viaţa încă de când eram foarte mică. Era un mod de amânare indefinită, o satisfacţie întotdeauna lăsată pentru altcândva. Cum amânam? Acceptasem faptul amar că nu voi obţine ceea ce vreau – sigur nu în viitorul apropiat şi probabil niciodată. Îmi spuneam cp trebuie să aştept răbdătoare; poate că împlinirea va veni mai târziu. Sau niciodată. Mă gândeam că, dacă-mi pun speranţa în aşteptare şi nu mă mai gândesc la ea, într-o zi se va înfăptui. Undeva, în adâncul meu, credeam că se va închide cercul, lucrurile se vor rearanja pe făgaşul lor şi totul se va aşeza la loc; trebuia doar să trag de timp. Dar, într-un fel ciudat, aceste pasaje amânate ale vieţii mele, aceste spaţii incomplete, au creat goluri, astfel că mozaicul meu are locuri unde imaginea e neterminată.”

„Şi eu înţelegeam, dar nu mă bucuram. Simţeam doar un fel de uşurare: de acum înainte totul avea să fie mai bine; urma să primim mâncare. Dar în lagăre nimeni nu-ţi face mari speranţe. Învăţasem că aşteptările privind ceva pozitiv nu se împlineau niciodată. Fiecare zi, fiecare lună, fiecare an aduseseră doar şi mai multă suferinţă. Amânai orice speranţă de mai bine, de multă vreme nu mai aşteptai nimic bun. Aşa ceva ar fi fost nu doar prostesc, ci chiar periculos. Căci fiecare nouă dezamăgire era şi mai greu de suportat – cu cât ţi se prăbuşea mai mult moralul, cu atât mai mult efort era necesar ca să te ridici şi să continui. Optimismul îţi mânca din puteri.”

„Chiar şi acum, când scriu aceste rânduri, simt că nu reuşesc să găsesc cuvintele potrivite. Limbajul omenesc nu poate descrie ce s-a întâmplat la Auschwitz. Amploarea acelor experienţe oribile ar avea nevoie de un nou vocabular. Limba pe care o cunosc eu nu are cuvinte pentru a descrie ce simt.”

• Titlul original: “They Both Die at the End”
• Autor: Adam Silvera
• Editura: Storia Books
• Colecţie: Young Adult
• An apariţie: 2021
• Număr pagini: 336
• Traducător: Irina Stoica

Adam Silvera ne aduce aminte că nu există viață fără moarte și nici dragoste fără pierdere, într-o poveste devastatoare, și totuși optimistă, despre doi oameni a căror viață se schimbă pe parcursul unei zile de neuitat.

Pe 5 septembrie, puțin după miezul nopții, Crainicii Morții îi sună pe Mateo Torrez și pe Rufus Emeterio să le dea o veste proastă: vor muri astăzi.

Mateo și Rufus nu se cunosc, dar, din motive diferite, amândoi caută un prieten nou în Ziua Sfârșitului. Partea bună e că există o aplicație special pentru asta: Ultimul Prieten. Prin intermediul ei, Rufus și Mateo sunt pe cale să pornească într-o ultima aventură — în cea din urmă zi a lor, vor trăi cât pentru o viață întreagă.

Adam Silvera mi-a cucerit inima şi mi-a intrat sub piele datorită romanului „Trecutul e tot ce mi-ai lăsat”, titlul ce l-am descoperit acum doi ani şi despre care am împărtăşit câteva impresii pe blog aici, la vremea respectivă, iar de atunci mi-am dorit să-i citesc şi alte romane. M-am îndrăgostit de scrierea sa emoţionantă, cursivă, dar şi încărcată de umor, deşi poveştile pe care le creeayă cuprind şi tristeţe, determinându-te să priveşti cu alţi ochi momentele prezentului. „Amândoi mor la sfârşit” a ajuns în mânuţele mele prin intermediul celor de la Storia Books şi vreau să le mulţumesc, şi aici, pentru exemplarul oferit, a fost o reală surpriză această carte şi nu vă pot spune prin cuvinte ce am simţit în momentul când am luat-o în mâini. Ştiam că-mi va frânge sufletul, titlul chiar a venit ca un fel de promisiune, însă mi-am găsit curajul necesar de a o citi abia după câteva zile de la momentul primiri ei.

Într-o lume în care eşti anunţat că vei muri în următoarele 24 de ore, Crainicii Morţii au această sarcină, de a efectua „apelul mortal”, facem cunoştinţă cu Mateo şi Rufus. Mateo este un adolescent în vârsta de 19 ani, a cărui mamă a decedat când a venit el pe lume, iar tatăl se află în comă, la spital. Este un tânăr închis în el, încărcat de temeri, şi deşi îşi doreşte să realizeze ceva remarcabil, nu-şi găseşte curajuş pentru a-l înfăptui. De cealaltă parte, Rufus, este total opusul lui Mateo, este un puşti de 17 ani care nu se teme de nimic, a avut prima întâlnire cu Moartea când și-a pierdut familia într-un accident, fiind singurul supravieţuitor din cei patru membrii ai familiei. După ce primeşte apelul, tot ce-şi doreşte este că-şi poată lua rămas bun de la cei pe care-i iubeşte. Drumurile lui Mateo şi a lui Rufus se intersectează prin intermediul unei aplicaţii, şi anume „Ultimul Prieten”, aplicaţie menită să acorde o ultimă alinare Deckerilor, aşa fiind numiţi cei care primesc apelul de la Crainicii Morţii, dându-le acestora oportunitatea de a-şi petrece Ziua Sfârşitului alături de un alt Decker sau alături de o persoană normală, totul depinzând de alegerea lor. Chiar dacă cei doi nu se cunosc personal, până să apeleze la aplicaţie, Ziua Sfârşitului lor le promite o ultimă aventură, depinde doar de ei cum aleg să şi-o petreacă şi ce-şi doresc să realizeze în ultimele ore ale vieţii lor.

Cum menţionam mai sus, m-am temut să încep această carte, dar totodată eram curioasă de ea, având în vedere părerile pozitive auzite, curiozitatea nemaidându-mi pace absolut deloc. Am topit-o în doar şase ore, nici nu ştiu când au trecut, orele, paginile, ştiu doar că m-am văzut ajunsă la final şi încă aveam întrebări la care nu primisem răspuns şi evident, pagini care să mă lămurească nu aveau să mai fie… Finalul a fost previzibil, doar titlul m-a lovit din plin, nu a fost nicio îndoială… Însă de ce toate poveştile bune sunt cuprinse în doar atât de puţine pagini? Probabil şi dacă ar fi fost mai lungă, tot nu mi-ar fi fost de ajuns, mai mult ca sigur. Am parcurs povestea lui Mateo şi a lui Rufus cu un zâmbet pe buze şi ochi trişti, lacrimle am reuşit să mi le stăpânesc cu stoicism, nu mă aşteptam să reuşesc, având în vedere că ultimele pagini alre romanului m-au încercat cumplit emoţional. Povestea este tristă, dar totuşi încărcată de speranţă, vorbeşte despre prietenie, pierdere şi curaj. Pe lângă acestea, este şi o meditaţie asupra vieţii, dar şi a mortalităţii.

„Amândoi mor la sfârşit” este un roman sensibil, ce a reuşit să-mi doboare sufletul şi să-mi pătrundă pe sub piele, dar mi-a şi demonstrat că autorul are un talent aparte de a-şi ţese poveştile. Nu ştiu de voi, cititori care aţi reuşit să parcurgeţi volumul, cum vi s-a părut, ce impresie va lăsat, dar pe mine m-a marcat şi mi-a dat de gândit, pe alocuri, privind unele aspecte din viaţa de zi cu zi. Nu ştim când venim pe acest pământ, dar nici când plecăm, dar trebuie să facem fiecare zi să conteze… Iar dacă printre voi, cei care citiţi această recenzie, se mai află vreun cititor ce n-a făcut încă cunoştinţă cu Mateo şi Rufus, vă aşteaptă pe site-ul editurii aici. Acordaţi-le o şansă şi veţi descoperi că a lor poveste este una ce vă va umple sufletele de căldură şi emoţie, chiar dacă la final vi-o va frânge, din păcate…

„Păcat că viaţa nu ne lasă să o oprim , ca pe un ceas, când avem nevoie de mai mult timp.”

„Am fost crescut să fiu sincer, dar adevărul poate să fie complicat. Nu contează dacă adevărul n-o să distrugă tot, dar uneori cuvintele nu ies până nu eşti singur. Şi nici măcar atunci nu e garantat. Câteodată adevărul rămâne un secret pe care-l ascunzi de tine însuţi, pentru că e mai uşor să trăieşti într-o minciună.”

„Totul va dispărea, toţi şi toate vor muri. Oamenii sunt naşpă, frate. Credem că suntem aşa de invincibili şi infiniţi, pentru că gândim şi putem s-avem grijă de noi, spre deosebire de telefoanele publice şi de cărţi, dar pun pariu că şi dinozaurii au crezut că vor stăpâni lumea pentru totdeauna.”

„Dacă trăieşti cum trebuie, o zi ar trebui să fie suficient. Dacă am sta mai mult de atât, ne-am transforma în fantome care bântuie şi omoară şi nimeni nu vrea asta.”

„(…) dragostea e o superputere pe care toţi o avem, dar nu e întotdeauna o superputere pe care s-o pot controla. Mai ales când mai cresc. Uneori o să scape de sub control şi n-ar trebui să mă tem dacă puterea mea loveşte pe cineva neaşteptat.”

„Viaţa nu trebuie trăită de unul singur.”

„Prietenia ta e cel mai bun lucru pe care mi l-a adus moartea.”

„Ultimul meu Mesaj ar fi despre cum trebuie să-ţi găseşti oamenii. Şi să tratezi fiecare zi ca pe o viaţă întreagă.”

„Vieţile oamenilor nu sunt lecţii în sine, dar există lecţii în viaţa fiecărui om. Într-o familie te naşti, dar prietenii ţi-i alegi singur. Pe unii îţi dai seama că trebuie să-i laşi în urmă. Alţii merită orice risc.”

„Oamenii mereu îşi fac idei despre cât timp ar trebui să treacă până să-i spui cuiva că-l iubeşti, dar eu nu te-aş minţi oricât de puţin timp am mai avea. Oamenii îşi irosesc timpul şi aşteaptă momentul potrivit, dar noi nu avem privilegiul ăsta.”

„Nu murim din cauza iubirii. O să murim ayi, orice ar fi. Nu doar că m-ai ţinut în viaţă, dar m-ai făcut să trăiesc.”

„Chiar şi când ştii că moartea se apropie, flacăra ei tot te ia prin surprindere.”

• Titlul original: ”The Poet X”
• Autor: Elizabeth Acevedo
• Editura: Young Art
• An apariție: 2020
• Număr pagini: 360
• Traducere de Ioana Vîlcu

În copilărie dar și în adolescență, alături de o mamă habotnică și un tată pierdut în lumea lui, Xiomarei i s-a tot repetat cum trebuie să fie o fată – ce nu se cade să facă și cum se cuvine să se îmbrace, ce prieteni are voie să aibă și în ce trebuie să creadă. Apoi, adolescentă fiind, cu bucle, buze pline și gene lungi care o fac aproape frumoasă, Xiomara înfruntă privirile flămânde, care ar vrea să o dezbrace, să o transforme în ce nu este.

Unde ar mai putea găsi loc să fie ea însăși și cum să se facă auzită și înțeleasă când toată lumea o toarnă în tipare? Iar când se îndrăgostește, cum să mai poată ascunde forța care o locuiește? Xiomara are armele ei, un caiet plin de poezii, pe care-l ascunde de ochii mamei și un club de poezie unde va înțelege că trebuie să refuze să tacă.

Mi-au căzut ochii pe această carte de ceva vreme, însă după ce au citit-o Delia și Lavi, mi-am spus că trebuie să o citec și eu numaidecât. Era pe wishlist cu steluță, semn că este un must read, mult nu a stat pe listă, pentru că am apelat la cartepedieni, iar ei mereu drăguți, au făcut magiile necesare și am reușit să o aduc în bibliotecă. Mai mare bucuria pe mine, Delia mi-a și spus că o voi da gata în două ore, nu a fost chiar așa, întrucât m-am tot întrerupt din lectură cu diverse, însă am finalizat-o în ritmul meu la momentul respectiv.

Am avut ocazia de a o descoperi pe Xiomara, o adolescentă în vârstă de 16 ani, ce reușea să se exprime cel mai bine cu ajutorul versurilor. Crescută într-o familie dedicată credinței și rugăciunilor, obligată să meargă la cursuri de catehism, dar mai ales educată cu anumite restricții, în sensul că trebuia să știe cum să se comporte și cum să se îmbrace pentru a nu provoca bărbații, să nu cadă în păcat. Dar fiind o adolescentă pe punctul de a deveni femeie, s-a împlinit trupește și deci, că dorea sau nu, atrăgea priviri necuviincioase, dar și vorbe, uneori vulgare. Însă greșeala ei cea mai mare a fost să se îndrăgostească, iar să se ferească de părinții ei și mai rău, în special de mama sa. Oricât de mult bine îi făcea acel sentiment, pe atât de rău era ceea ce o determina să facă… Prinsă între ciocan și nicovală, Xiomara își descarcă apăsările sufletului prin poezie, ceea ce-i este ușușare, dar și condamnare…

Povestea Xiomarei m-a răscolit în fel și chip, pe alocuri m-am regăsit, mai ales în modul în care a fost educată, însă nu atât de strict, ci cu bun simț și realism. Am compătimit-o la un moment dat, m-a durut sufletul pentru că nu era deloc înțeleasă de părinții ei, mai ales de mama sa, dar mă bucuram pentru că avea poezia. Nu pot spune că n-am înțeles-o pe mama ei, din contră, însă au fost momente cînd o lua serios pe ulei și-mi venea să țip la ea, să mă descarc eu de frustrări, când vedeam cum se comporta și cât de limitată era în gândire. Chiar și cu o mamă strictă, un tată mai mult lipsă decât prezent, un frate geamăn mereu urcat pe un piedestral, Xiomara și-a găsit curajul de a face ce-și dorește, de a se descoperi și de a deveni ceea ce este.

Într-o lume în care vorbele vulgare și poftele trupești sunt la ordinea zilei și unde respectul față de femei este aproape inexistent, Xiomara a reuțit să se impună și să-și păstreze demnitatea, deși a fost condamnată pentru gândurile sale. Nimeni nu este lipsit de păcat, fie că este gândit sau înfăptuit… M-am bucurat pentru Xiomara de multe ori, am susținut-o de fiecare dată când și-a găsit curajul de a-și îndeplini o dorință, dar m-am și întristat când vedeam că suferă uneori. M-a durut lipsa neîncrederii venită din partea mamei sale, mai ales că, încă din pruncie, i-au fost adresate cuvinte dureroase, care marchează…

”Poeta X” este povestea unei adolescente care-și găsește curajul de a deveni ea însăși, dar și puterea de a-și urma visele, de a face cunoștință cu fiorii primei iubiri și cu durerile sufletești provocate de aceasta. Totodată este și o poveste ce a vorbit despre greutățile întâmpinate într-o familie dezbinată, deși pare a fi unită, despre încredere, iubire frățească, dar și cea părintească, despre credință și păcat și multe altele. Este un roman în versuri pe care-l simți până-n suflet, imposibil să nu te regăsești printre rânduri, dar mai ales, este un roman care te învață cum să te iubești pe sine și cum să te accepți așa cum ești. Dacă ți-au fost mișcate puțin circuitele de a mea recenzie, volumul îl poți găsi pe site-ul Cartepediei aici, vei da peste un roman de debut excepțional, care te va mișca de la primele pagini. Eu cu siguranță sunt extrem de nerăbdătoare să se traducă un nou volum marca Elizabeth Acevedo.

• Titlul original: “Fable”
• Autor: Adrienne Young
• Serie: “Fable”
• Volum: I
• Editura: Storia Books
• Colecţia: Young Adult
• An publicaţie: 2021
• Număr pagini: 344
• Traducere de Bogdan Voiculescu

Într-o lume clădită pentru bărbați, o tânără trebuie să învețe să supraviețuiască, să-și găsească locul și familia.

Pentru Fable, fiica de șaptesprezece ani a celui mai puternic comerciant din Strâmtori, marea este singurul cămin pe care l-a avut vreodată. Au trecut patru ani din noaptea în care și-a văzut mama înecându-se în timpul unei furtuni necruțătoare.

A doua zi, tatăl ei a părăsit-o pe o insulă legendară, plină de hoți și cu hrană puțină. Pentru a supraviețui, Fable trebuie să se descurce singură, să nu aibă încredere în nimeni și să se bazeze doar pe talentele deosebite moștenite de la mama ei. Tot ce o motivează este dorința de a scăpa de pe insulă și de a-și găsi tatăl, căruia vrea să-i ceară locul cuvenit în echipajul lui.

Astfel, Fable apelează la ajutorul unui comerciant tânăr pe nume West, care o va lua de pe insulă și o va ajuta să traverseze Strâmtorile. Dar pericolele de care a fost mereu înconjurat tatăl ei s-au înmulțit de când l-a văzut ultima oară, iar West, la rândul lui, ascunde multe secrete.

“Fable” vă poartă într-o călătorie spectaculoasă, plină de dragoste, intrigi și aventură.

Îmi era dor de o carte a autoarei, sincer vă spun, a trecut ceva timp de la ultima carte citită de la ea, iar când am văzut că s-a tradus “Fable”, eram în extaz. A făcut vâlvă pe bookstagramul străinilor şi eram ferm convinsă că aceeaşi reacţie va fi şi pe cel al nostru. Bucuria mea a fost şi mai mare când am primit un exemplar din partea celor de la Storia, astfel având ocazia să o citesc mult mai repede decât prevăzusem, deci le mulţumesc din suflet pe această cale, datorită lor pot spune că am fost şi eu la zi cu parcurgerea noutăţii, ceea ce rar se întâmplă în cazul meu. Şi nu cred că mai trebuie să menţionez cât de superbă este coperta, detaliile cuprinse…pur şi simplu mi-a venit să plâng când am luat-o în mâini şi am admirat-o. Cred că este printre puţinele cârţi deţinute de mine la care coperta pur şi simplu m-a captivat maxim, iar eu sunt un vânător de coperţi, ce e drept…majoritatea cărţilor deţinute au fost luate pentru că m-a atras coperta…

Dacă în prima duologie scrisă de autoare, m-am întâlnit cu vikingii, de data aceasta mi-a aranjat o întâlnire cu piraţi, călătorii pe mare şi nu numai. Am făcut cunoştinţă cu Fable, o adolescentă în vârstă de 17 ani, care a fost părăsită de tatăl ei pe o insulă, după ce corabia pe care se afla alături de familia sa a naufragiat, în urma dezastrului, mama înecându-se şi scufundându-se cu tot cu corabie. Au trecut patru ani de la nefericitul eveniment, iar în acesţi patru ani, Fable a fost nevoită să se descurce singură, să îşi procure hrană, să muncească, bazându-se pe darul moştenit de la mama sa, dar mai ales, să nu aibă încredere în nimeni, să nu îşi dezvăluie secretele. Secretele sunt cele mai preţioase, iar cel care ţi le cunoaşte poate profita la maxim de acestea…Singura motivaţie a lui Fable este să părăsească insula dominată de piraţi şi pericole, în cei patru ani cât a locuit acolo a fost supusă bătăilor şi jignirilor, a suferit de foame şi alungată, negăsindu-şi locul nicăieri. Îşi doreşte să părăsească insula pentru a se alătura echipajului deţinut de tatăl ei, să-şi primească locul cuvenit. Astfel, ajunge să ceară ajutorul unui comerciant care a mai cumpărat bunuri găsite de Fable, West fiind cel care o primeşte pe corabia sa şi care îi uşurează sarcina de a trece Strâmtorile. Călătoria nu este una lipsită de pericole, mai ales că a trecut atât timp de când şi-a văzut ultima oară tatăl, dar totodată şi secretele sale ameninţă să iasă la iveală…Cum se desfăşoară călătoria lui Fable alături de West şi echipajul său, te îndrum să descoperi, călătoria cu corabia Marigold promite o aventură pe cinste; găsiţi şi voi cartea pe site-ul editurii aici.

Cred că a fost cartea potrivită la momentul potrivit pentru că am reuşit să o parcurg în câteva ore, după ce am avut câteva zile extrem de încărcate în care nu am reuşit absolut deloc să citesc, ceea ce mi s-a părut extrem de ciudat şi trist, în acelaşi timp. Din momentul în care am luat cartea în mână, greu mi-a fost să o las deoparte, eram foarte curioasă de cum se va schimba povestea lui Fable, ştiind prin câte a trecut pentru a ajunge unde a ajuns, ce a suportat, devenind adolescenta din prezent. Mi s-a părut foarte trist că a fost părăsită de părintele ei, fără nicio îndrumare şi o privire în urmă, dar acest abandon a format-o şi a determinat-o să fie sigură pe ea, să-şi cunoască puterile şi să se descurce. Este un personaj puternic şi îndrăzneţ, iar eu am prins drag de ea de la primele pagini şi am urmărit-o cu interes până la final.

În ce priveşte acţiunea, mă aşteptam la una mai dinamică ştiind că este o poveste cu piraţi, însă nu am primit aşa ceva, a fost statică şi nu s-au întâmplat foarte multe, cel puţin în primele 200 de pagini. Nu pot spune că m-a dezamăgit acest lucru, m-am bucurat de poveste chiar şi fără wow-uit, a fost extrem de lejeră şi plăcut de parcurs, m-a destins şi mi-a dat o stare de bine. Cum spuneam şi mai sus, mi-a fost drag de Fable, autoarea s-a axat foarte mult pe conturarea ei, lăsând deoparte conturarea personajelor secundare, iar acest aspect mi-ar fi plăcut să fie creat altfel, să primească şi cele secundare puţină atenţie şi să nu fie neglijate. Dacă erau mai dezvoltate, probabil aş fi reuşit să empatizez mult mai mult şi cu ele, nu doar cu Fable, însă din puţinele informaţii pe care le-am primit privind personajele secundare, am reuşit să-mi formez propriile idei şi să le conturez în felul meu, nu ştiu dacă le-am creat eu aşa cum trebuie în mintea mea, dar ceva acolo tot cred că am nimerit…

Cât am citit cartea, m-am simţit de parcă am vizionat un film, mi-a dat un vibe de “Piraţii din Caraibe” (chiar mă bătea un gând să revăd filmele după ce termin cartea) şi chiar am savurat povestea descoperită. În ciuda faptului că nu a reuşit să mă wow-uiască, mi-a oferit ce am avut nevoie: o poveste uşoară, cu un personaj feminin puternic şi determinat, care reuşeşte să se impună într-o lume dominată de bărbaţi, cu un “cufăr” încărcat de secrete, o călătorie pe mare plină de neprevăzut pe o corabie cu un echipaj dintre cele mai neobişnuite, o poveste de dragoste în plan secundar, dar şi una plan principal. Mi-a trezit interesul şi sunt nerăbdătoare ca editura să traducă şi volumul doi al duologiei, deşi ştiu că doar ce s-a tradus primul volum. De acum începe momentul cel mai greu, şi anume aşteptarea, care va fi cruntă, aşa este mereu…

“Problema nu-i că eşti mincinoasă. Toată lumea de pe insula asta minte. Problema, Fable, este că tu ştii să minţi.”

“Nimic nu e pe gratis. Nu se referala mâncare, la costul călătoriilor şi la hainele din spinare. Se referea la respect. Siguranţă. Protecţie. Nimeni nu ţi le datora. Şi, într-un fel sau altul, plăteai pentru ele mereu.”

“Vreau să nu mor singură (…). Nu pot spune că a fost alegerea mea să trăiesc aşa. Dar nu am altă viaţă. (…) Atât timp cât voi face parte din echipajul ăsta, nu voi fi singură. Cred că e bine să fiu într-un astfel de loc când moartea va bate la uşă.”

“Nimic nu e gratis, Fable. Ştim amândoi că uneori, pentru a supravieţui, trebuie să faci lucruri care apoi te bântuie.”

 “Strâmtorile erau ca muchia unui cuţit. Nu puteai să trăieşti aici fără să te tai.”

• Titlul original: “Our Chemical Hearts”
• Autor: Krystal Sutherland
• Editura: Storia Books
• Colecţie: Young Adult
• An apariţie: 2020
• Număr pagini: 368
• Traducător: Bogdan Voiculescu
  
  

Iubirea nu este niciodată ceea ce ne așteptăm să fie…

Henry Page se consideră un romantic, însă nu a întâlnit încă acea iubire mistuitoare și dătătoare de palpitații la care speră, de tipul nu-pot-mânca-nu-pot-dormi. Dar când Grace Town își face apariția în clasa lui, știe că totul este pe cale să se schimbe.

Înțeleaptă și sfâșietoare, în egală măsură, “Inimi chimice” surprinde imaginea puternică și edificatoare a extazului dulce-amar care este prima iubire.

Mi-am dorit această carte încă de dinainte să se ecranizeze, iar când am observat că Storia Books a reeditat cartea şi a folosit coperta de film, a fost semnul de care am avut nevoie pentru a pune mânuţa pe carte. Sunt o vânătoare de coperţi, nu am ce să fac, cu cât mai diferite, cu atât mai bine, dar sunt şi topită după coperţile ce cuprind ilustraţii din ecranizări. Iar acum că am citit cartea şi am îndrăgit-o maxim, poate îmi fac puţin curaj să urmăresc şi ecranizarea, însă mai rămâne de văzut…până atunci, vă vorbesc puţin despre cum mi s-a părut “Inimi chimice” şi ce am simţit eu când am citit-o. Sper să vă înânte recenzia mea, iar dacă până acum nu aţi citit cartea, de vă convinge a mea “descărcare”, găsiţi titlul pe site-ul celor de la Storia aici.

Henry Page este un adolescent în vârstă de 17 ani, ce duce o viaţă obişnuită, având în vedere familia din care provine, mai ales când sora sa, la vârsta lui, a fost extrem de…inventivă, iar profesorii liceului unde Henry frecventează cursurile, sunt încă într-un mic şoc văzând cât de diferiţi sunt aceştia. Însă când Grace town îşi face apariţia la unul din cursurile pe care şi acesta le urmează, ceva se schimbă în viaţa sa normală şi nu ştie exact cum trebuie să se comporte şi cum anume să acţioneze, mai ales când rumurile lor par să se întersectează, şi mai bine, în momentul în care li se propune să ocupe şi să împartă un post de redactor-şef pentru ziarului liceului. Cum va evolua povestea şi ce decide Henry să facă, vă îndemn să descoperiţi…

A fost o lectură foarte plăcută, având în vedere că subiectul atins este unul sensibil. Nu mi-a transmis a fi genul de lectură care să transmită tristeţe, din contră, m-a distrat prin intermediul replicilor încărcate de sarcasm şi am râs din tot sufletul de foarte multe ori, chiar m-au durut obrajii şi mă simţeam apoi vinovată că râd, când eu trebuia să fiu tristă şi să empatizez şi mai mult cu personajele. Chiar şi cu râsul meu, am empatizat cu ele şi le-am înţeles în marea majoritate a timpului, deşi am avut episoade când le-asş fi dat două-trei palme, mai ales lui Grace. Poate şi faptul că povestea a fost redată doar din perspectiva lui Henry a contribuit la veselia mea, dacă ar fi fost şi perspectiva lui Grace prezentă, sigur ar fi stat lucrurile altfel. L-am îndrăgit pe Henry de la prima apariţie, ce să mai spun de familia sa…a fost demenţială şi nu doar o dată mi-am dorit să fiu alături de ei în carte, au fost cireaşa de pe tort şi sigur ei au fost plusul amuzamentului meu (nici nu ştiu dacă este o exprimare corectă, însă îmi pierd cuvintele când trebuie să vorbesc despre ei)…au fost maximi şi am savurat fiecare apariţie a lor. Nici prietenii lui Henry nu s-au lăsat mai prejos, cum ar fi zis iubitul meu, “Sunt prăjiţi!”, însemnând că nu ai nicio clipă de plictiseală alături de ei, din contră, te distrezi copios şi merită fiecare moment.

Dându-mi aşa o stare de bine, am fost puţin tristă când am ajuns la finalul poveştii, mai ales când am realizat că bănuielile mele au fost confirmate, dar şi pentru că eram nevoită să mă desparte de personaje. Henry a fost extrem de norocos având prieteni ca Lola şi Murray alături, ca să nu mai spun de familia sa. Am dat peste o poveste amuzantă şi emoţionantă, în acelaşi timp, profundă şi puternică, care mi-a vorbit despre pierdere, suferinţă, loialitate, prietenie, familie, dar şi iubire…este şi nu este o poveste de dragoste, însă vă rămâne vouă să îi daţi verdictul care consideraţi J. Eu ţin să le mulţumesc celor de la Storia pentru oportunitatea de a lectura acest volum, fără ajutorul lor nu cred că ajungeam la această poveste prea curând, ce e drept, la cât de lung este wishlistul meu…

“Priveşte acolo, sus, Henry. Priveşte cerul şi apoi spune-mi sincer că eşti convins că vieţile noastre nu sunt altceva decât şiruri ridicule de întâmplări aleatorii. Un nor de praf şi gaz ne-a format planeta, o reacţie chimică a creat viaţa, apoi strămoşii noştri din peşteri au trait cât au trăit, şi-au tras-o între ei şi apoi au murit în moduri oribile. Universul nu e atât de magic pe cât le place oamenilor să creadă. E de o frumuseţe chinuitoare, dar nu e deloc vorba de magie, ci doar de ştiinţă.”

“Cel mai mare dar pe care l-am primit vreodată de la univers e faptul că vom dispărea cu toţii în uitare.”

“Pentru că nu ştiam că te poţi îndrăgosti de oameni aşa cum te îndrăgosteşti de muzică. La început, melodia nu-ţi spune nimic, e un ritm necunoscut, dar se transformă în curând într-o simfonie gravată pe piele; un imn care-ţi străbate păienjenişul venelor; o armonie cusută de căptuşeala sufletului.”

“Poveştile cu final fericit sunt doar poveşti care încă nu s-au terminat.”

“Însă dragostea e ştiinţifică, frate. Adică e vorba doar despre o reacţie chimică în creier. Uneori, reacţia asta ţine o viaţă întreagă, se repetă iar şi iar. Alteori, nu. Uneori se produce o explozie ca o supernova şi apoi sentimentul se risipeşte treptat. Suntem cu toţii doar inimi chimice.”

“Nu e nevoie ca dragostea să dureze o viaţă întreagă ca să poţi spune că e adevărată. Nu poţi judeca calitatea unei iubiri după durata ei. Totul moare, inclusiv dragostea. Uneori moare odată cu persoana respectivă, alteori moare de la sine. Cea mai impresionantă poveste de dragoste nu e neaparat cea în care două persoane îşi petrec toată viaţa împreună. Poate fi vorba despre o ibire care a durat două săptămâni, douăă luni sau doi ani, dar care a strălucit mai puternic, mai apeins, mai fierbinte decât toate iubirile de dinainte sau de după. Nu jeli o iubire ratată; nu există aşa ceva. Toate iubirile sunt egale la nivelul creierului.”

“Doar trecerea timpului ameliorează suferinţa, îţi umple mintea cu amintiri noi şi te desparte treptat de tragedie.”

• Titlul original: „Notes on a Nervous Planet”
• Autor: Matt Haig
• Editura: Nemira
• An apariţie: 2019
• Număr pagini: 336
• Traducere de Deniz Otay

Lumea in care traim se joaca cu mintile noastre.

Stresul si anxietatea sunt la ordinea zilei. O planeta nervoasa si grabita creeaza vieti nervoase si grabite. Suntem conectati unii la altii mai mult decat oricand, dar ne simtim extrem de singuri si ne facem griji pentru tot, de la politica pana la greutatea corporala.

Dupa ce a suferit de atacuri de panica, anxietate si depresie, Matt Haig s-a gandit mult la impactul pe care lumea exterioara il are asupra noastra. In Ganduri de pe o planeta nervoasa vorbeste despre fenomene generale ca inegalitatea sociala, retelele de socializare sau stiri si pana la obiceiurile noastre zilnice, modul in care dormim, in care facem miscare sau in care disociem intre minte si corp.

Matt Haig povesteste intr-un fel foarte personal ce il face pe el sa se simta fericit, uman si implinit in acest secol nelinistit.

De foarte multă vreme încerc să mă mobilizez să pregătesc articolele pentru blog, dar timpul se pare că nu prea ţine cu mine, mi-am pus în gând să fac atât de multe şi încă nu reuşesc să ţin pasul cu toate, din păcate. Anul trecut reuşisem să postez mult mai des pe blog, se pare că anul acesta abia mă mişc şi articolele le las aşteptate, sper doar să nu fie aşa si restul lunilor, însă vedem…Lăsând lamentarea deoparte, e vremea să vă vorbesc puţin despre „Gânduri de pe o planetă nervoasă” de Matt Haig.

Anul trecut am făcut cunoştinţă cu autorul, prima întâlnire a fost prin intermediul tiltlului „Biblioteca de la Miezul nopţii”, despre care am scris pe blog aici, şi doar de atât a fost nevoie să mă îndrăgostesc de scrierea sa şi să-mi doresc să-i citesc toate cărţile publicate la noi. Am fost cuminte şi am primit şi celelalte titluri ale sale de la dragele mele Roxi şi Alina, le mulţumesc şi aici, deşi le-am mulţumit şi la vremea când am primit cadoul de la ele, nu vă mai spun cât de bucuroasă am fost, chiar am dat gata o parte din titlurile primite în luna decembrie J, şi mi-au mai rămas două, cea despre care am să vă vorbesc în articolul de astăzi şi „Cum să opreşti timpul”, carte ce urmează să o citesc luna aceasta.

 „Gânduri de pe o planetă nervoasă” este continuarea cărţii “Câteva motive să iubeşti viaţa” şi a fost cartea cu care am dat startul lecturii în anul 2021, însă a fost cea de-a doua carte finalizată în ianuarie (o pusesem puţin pe pauză pentru a citi o carte dedicată copiilor). Cum vă spuneam mai sus, m-am îndrăgostit de scrierea lui Matt Haig şi am realizat că-mi dau o stare de bine titlurile sale, deşi nu obişnuiesc să citesc atât de des non-ficţiune. Mi-a fost foarte uşor să mă pierd în paginile cărţilor sale, ca să nu mai spun că de foarte multe ori m-am regăsit în cuvintele transmise, de parcă mi-ar fi fost direct adresate. De aceea am şi ales să vă las în articolul de astăzi câteva citate şi „Gânduri de pe o planetă nervoasă”, care mi-au aprins beculeţele şi m-au determinat să mă gândesc mai bine la unele aspecte. Dacă n-aţi reuşit să parcurgeţi acest titlu, îi puteţi acorda o şansă, sper ca citatele alese să vă „ispitească”…dar şi să rezistaţi până la finalul articolului…

„(..) a te simţi mai bine implică a prelua controlo asupra propriei tale vieţi. A renunţa la ceva.”

 „Poate că fericirea nu este despre noi, ca fiinţe individuale. Poate nu este ceva ce ajunge să fie simţit în noi. Poate că fericirea e percepută dacă ne îndreptăm atenţia în exterior, nu în noi înşine. Poate că fericirea nu este despre ceea ce am merita, fiindcă o merităm. Poate că fericirea nu constă în ceea ce putem obţine. Poate că fericirea constă în ce avem deja. Poate că fericirea înseamnă ceea ce putem dărui. Poate că fericirea nu e un fluture pe care trebuie să-l prindem în plasă. Poate nu există vreun mod precis în care să fii fericit. Poate că există doar probabilităţi. Dacă (aşa cum a spus Emilz Dickinson) ‘veşnic e alcătuit din acum-uri’, poate că acel acum, prezentul, e făcut din probabilităţi, poate că scopul vieţi este să renunţăm la certitudini şi să fim deschişi la frumoasa incertitudine a vieţii.”

„Ne-am predat instinctele în braţele ceasurilor. Slujim timpul din ce în ce mai mult, spre deosebire de cât ne slujeşte el pe noi. Ne facem griji cu privire la timp. Ne întrebăm când a trecut. Suntem obsedaţi de timp.”

„(…) problema nu este că ne aflăm într-o criză de timp, ci mai degrabă că suntem supraîncărcaţi de toate celelalte lucruri.”

„Dacă simţi că nu ai timp, nu înseamnă că într-adevăr nu ai. Dacă te simţi urât, nu înseamnă că eşti urât. Dacă eşti neliniştit, nu înseamnă că ai motive să fii neliniştit. Dacă ai impresia că nu ai suficiente realizări, nu înseamnă că nu ai suficiente realizări. Dacă simţi că-ţi lipsesc anumite lucruri, nu înseamnă că trebuie să te simţi neîmplinit.”

„Pentru a ne bucura de viaţă, nu trebuie să ne mai gândim la ce nu vom reuşi să citim, să vedem, să spunem şi să facem şi să începem, în schimb, să ne gândim la cum ne-am putea bucura de lumea pe care o putem cuprinde. Să trăim la nivelul nostru de fiinţe umane. Să ne concentrăm pe puţinele lucruri pe care le putem face, în detrimentul milioanelor de lucruri pe care nu le putem face. Să nu ne dorim vieţi paralele. Să ne identificăm cu o micromatematică. Să fim un eu singular şi mulţumit de sine. O entitate individuală indivizibilă.”

„Adu-ţi aminte că nimănui nu-i pasă cu adevărat de cum arăţi tu. Oamenilor le pasă de cum arată ei. Tu eşti singurul pe lumea asta preocupat de înfăţişarea ta.”

„Cum să fii fericit: nu te compara cu alţii. Cum să fii fericit (II): nu te compara pe tine, aşa cum eşti cu adevărat, cu tine, aşa cum îţi imaginezi că ai putea fii. Nu te obosi să faci exerciţii de imaginaţie despre cum ai putea fi în universuri paralele, unde ai lua alte hotărâri. Epoca internetului încurajează alegerea şi comparaţia, dar să nu faci asta cu tine însuţi. ‘Comparaţia răpeşte bucuria’, spunea Theodore Roosevelt. Tu eşti tu. Trecutul e trecut. Nu-ţi poţi face o viaţă mai bună decât dinspre prezent. Dacă persist, regretful transformă însuşi prezentul în ceea ce îţi pare rău că nu ai făcut altfel. Acceptă propria ta realitate. Fii suficient de uman să faci greşeli. Fii suficient de uman să nu te sperie viitorul. Ei bine, fii suficient de uman să-ţi fii suficient. Dacă accepţi că te afli într-un anumit punct al vieţii, e mult mai uşor să te bucuri pentru alţii fără ca tu însuţi să te simşi groaznic.”

“Nu te îngrijora când oameni nu te plac. Nu te va plăcea toată lumea. Mai bine să nu fii plăcut pentru că eşti tu, decât să fii plăcut pentru că eşti altcineva. Viaţa nu e o joacă. Nu exersa cum să fii tu. Fii tu.”

„Uneori ne împingem vieţile în direcţia greşită. Uneori, societăţile se împing pe ele însele în direcţia greşită. Dacă simţim că ne face nefericiţi, progresul ar putea fi întoarcerea şi păşirea pe drumul corect. Dar niciodată nu trebuie să ne simţim – personal sau ca societate – cî o singură variantă a viitorului este inevitabilă. Viitorul ni-l putem contura noi.”

„Cititul nu este important pentru că te ajută să obţii o slujbă, ci pentru că îţi permite să exişti în afara realităţii care ţi-a fost dată. Aşa se unesc oamenii. Aşa se conectează minţile. Visele. Empatia. Înţelegerea. Evadarea. Cititul este dragoste în acţiune.”

„Să ne dorim…să simţim fiecare moment, să ignorăm ziua de mâine, să ne dezvăţăm de toate grijile şi regretele şi de teama provocată de ideea de timp. Să fim în stare să ne plimbăm şi să nu ne gândim decât la plimbare. Să stăm în pat, treji, şi să nu ne facem probleme din cauza somnului. Dpar să fim acolo, în fericirea liniară şi dulce, netulburată de griji trecute şi viitoare.”

„Dă-ţi voie să te prăbuşeşti. Dă-ţi voie să te îndoieşti. Dă-ţi voie să te simţi vulnerabil. Dă-ţi voie să te răzgândeşti. Dă-ţi voie să fii imperfect. Dă-ţi voie să rezişti dinamismului. Dă-ţi voie să nu treci prin viaţî ca o săgeată spre ţintă.”

„Încearcă să vrei mai puţin. Dorinţa e o gaură. Dorinţa e o lipsă. E parte din definiţie. (…) A ne dori lucruri de care nu avem nevoie ne face să simţim un gol pe care nu-l avem. Tot ce îţi trebuie se află aici. Omul este complet doar fiind om. Suntem propria destinaţie.”

• Titlul original: Saga, Vol.1
• Autor: Brian Keller Vaughan
• Ilustrații de Fiona Staples
• Editura: Grafic Art
• An apariție: 2019
• Număr pagini: 168
• Traducere de Beatrice Feleagă

Războiul intergalactic pare să nu se mai sfârșească. Într-un univers din ce în ce mai primejdios și mai haotic, Alana și Marko, doi soldați din tabere opuse, se îndrăgostesc și riscă totul ca să aducă pe lume o nouă viață.

”Saga” este povestea dramatică a unei tinere familii care se zbate să-i ofere fiicei lor un viitor, departe de conflictul și ura care au pus stăpânire pe lumile din jur. Fantezia și science-fictionul se împletesc cu măiestrie în această poveste impresionantă pentru publicul adult.

“Saga” a ajuns în atenția mea prin intermediul Andreei și al Laviniei, au lăudat atât de mult acest comic, încât am devenit și eu curioasă, deși până anul acesta nu am fost deloc atrasă de acest gen de cărți. Rămăsesem cu impresia că va fii prima mea experiență cu un grafic, însă mi-am amintit ca fratele meu m-a introdus în lumea asta când mi-a dat la începutul anului să citesc “Alice în Țara Minunilor”, ulterior descoperind și primele volume ale seriei “Heartstopper”. Chiar și așa, pot spune că este prima mea experiență cu un grafic matur, iar în următoarele rânduri am să vă detaliez mai multe.

Paginile graficului mi-au prezentat povestea lui Marko și a Alanei, doi soldați din tabere opuse, care se îndrăgostesc și riscă totul pentru iubirea lor, dar și pentru a putea aduce pe lume o nouă viață. Alana provenea de pe Landfall, cea mai mare planetă din galaxie, iar Marko de pe Wreath, singurul satelit al acestei planete, drumurile celor doi intersectându-se pe o cu totul altă planetă decât locurile lor de baștină și-ntru-un mediu ”interesant”, să-I spun așa. Povestea lor aduce puțin cu “Romeo și Julieta”, sunt nevoiți să lupte împotriva tuturor, dar și împotriva războiului ce s-a declanșat în jurul lor, precum și împotriva urii pe care acest război l-a născut. Viața fetiței lor este amenințată, iar Alana și Marko sunt hotărâți să-i ofere siguranță și un viitor mai bun, această “misiune” dovedindu-se extrem de dificilă de dus la bun început, mai ales când ei sunt vânați…

Acest prim volum al seriei “Saga”, din ce m-a informat Goodreads, vor fi multe volume, a fost obraznic, vulgar, brutal. M-a surprins într-un mod în care îmi e dificil să-l descriu, nu cred că a fost pagină la care să nu mă minunez, ilustrațiile au fost altceva și clar nu sunt destinate publicului sub 18 ani sau celor pudici. M-a făcut să-mi ridic sprâncenele, că nu pot ridica doar din una…ce să mai, am savurat-o la maxim! Marko și Alana formează un cuplu exploziv, imposibil să te plictisești urmărindu-i, ca să nu mai spun de replicile “colorate” pe care și le dădeau unul altuia. Se completau perfect unul pe celălalt, Alana era impulsivă și hotărâtă să elimine pe oricine îi stă în drum, era asemeni unui vulcan, pe cale să erupă când te aștepți mai puțin, iar Marko este total opusul ei, temperat, își dorea să lase bătăliile în spate, să ducă o viață în deplină armonie. Cam dificil să ai parte de o viață liniștită când pericolul pândește la orice pas…

Atât de mult am îndrăgit comic book-ul, mi-a părut rău când am ajuns la final și am realizat că a fost prea scurt, aș fi vrut mult mai multe pagini. De ce sunt atât de scurte? De ce? Poate pentru că doresc să țină cititorii în suspans și le dau câte o porție mică din poveste… Cert este că m-a captivat de la prima până la ultima pagină ilustrată, am prins drag foarte repede de personajele acestei povești fantastice, atât de Alana și Marko, cât și de Isabel. De acum nu-mi rămâne decât să obțin al doilea volum al seriei, primul volum a ajuns în mânuțele mele cu ajutorul cartepedienilor și țin să le mulțumesc pentru această bookurie, iar dacă pe voi v-a convins măcar puțin recenzia mea și doriți să-i acordați o șansă acestui comic destinat publicului adult, îl găsiți pe site-ul celor de la Cartepedia aici.