”Britt-Marie a fost aici” de Fredrik Backman (recenzie)

• Titlu original: ”Britt-Marie var här”
• Autor: Fredrik Backman
• Editura: Art
• Colecții/Serii: Musai
• An apariție: 2020
• Număr pagini: 472
• Traducător: Andreea Caleman
  
  

Personajul Britt-Marie apare pentru prima dată, în toată splendoarea răutăților ei obsesive, în Bunica mi-a zis că-i pare rău, dar Backman a simțit imensul potențial al personajului său și, poate, a tânjit cumva să-i facă dreptate. Și reușește.

Britt-Marie are în continuare obsesiile ei legate de felul cum trebuie făcute lucrurile, are liste de la care nu se poate abate pentru nimic în lume, iar complimentele pe care concede uneori să le facă par mai degrabă atacuri la persoană. Dar curajul cu care își ia în mâini propria viață, după o căsnicie în care nu a avut aproape niciun cuvânt de spus, o umanizează și o transformă într-un personaj digerabil, pentru ca treptat, aproape fără să ne dăm seama, să ajungem să o iubim.

Nu mi-am mai intrat în piele de bucurie când am văzut că s-a tradus un nou roman de-al lui Backman și deja eram extrem de nerăbdătoare să o aduc alături de celelalte titluri ale sale aflate pe raftul bibliotecii mele. Nu știu dacă știți, deci e posibil să mă repet, dar îi iubesc romanele, de când am făcut cunoștință cu Ove am vrut mai mult și mai mult de la Backman, toate cărțile sale să vină la mine! Și de această dată am apelat la drăguții de la Cartepedia pentru a o aduce cât mai repede pe Britt – Marie la mine. Le mulțumesc din suflet pentru această oportunitate, de nu erau ei cu siguranță nu ajungea atât de repede la mine romanul, iar dacă și voi sunteti fani Backman și chiar de nu sunteți, ar fi frumos să îi acordați o șansă, cărțile autorului le găsiți aici.

Cu Britt-Marie facem cunoștință, pentru prima dată, în romanul “Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” (recenzia o găsiți pe blog aici), era soția lui Kent și vecina Bunicii, iar în ce priveste romanul de față simțeam că mă va surprinde într-un mod tare plăcut, întrucât eram curioasă tare de personajul lui Britt-Marie și aveam unele presimțiri că ceva nu a fost tocmai plăcut în trecutul ei de a devenit așa cum este, și mă bucur de faptul că autorul a ales să ne prezinte și povestea ei. Nu pot spune că am îndrăgit-o de mama focului în “Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”, mai ales când observasem că era extrem de fixistă și vedea doar într-o direcție, însă descoperindu-i povestea, am realizat că prejudecățile trebuie lăsate deoparte și să-i permit să se înfățișeze în toată frumusețea ei. Nu a avut parte de o copilărie tocmai frumoasă, un eveniment nefericit a marcat-o atât pe ea, cât și pe familia ei, acest lucru determinând-o să se transforme într-o persoană nu foarte apreciată de ceilalti, deși ea își dădea toată silința doar pentru a primi un simplu “mulțumesc”, dar și să trăiască în lumea ei, unde totul se învârtea în jurul lui Kent, soțul său. Mi s-a părut extrem de tristă această situație și îmi părea rău din suflet pentru Britt-Marie, că a fost nevoită să suporte atât de multe și să nu fie deloc apreciată nici măcar o singură dată. Nimeni nu a încercat să o înțeleagă, să discute deschis cu ea, să descopere ce se ascunde în sufletul ei, să îi ceară părerea cel puțin o dată, să o asculte, însă eu, pe cât mi-a fost posibil, am încercat să-i pătrund în suflet și-n gand, iar ce-am descoperit m-a emoționat teribil …

De-a lungul celor 450 de pagini, pe cât se întinde povestea personajului, am râs de m-am spart, cu riscul că sigur îmi va face o figură și apoi voi plange ca o Magdalenă, doar e Backman, trebuie să-mi servească ceva. Nu a fost roman de-al său la care să fi râs atât de mult și din suflet, am avut momente când mi-au plecat și lacrimile de atâta râs, ca apoi sa nu le mai pot opri când mă emoționam teribil; până și iubitul a ajuns să-mi atragă atenția că râd prea tare și mă aud vecinii, era peste 11 seara și eu încă citeam, m-a prins ora 1 și n-am putut lăsa nici măcar o clipă deoparte cartea, n-am avut pace până n-am ajuns la final. Pe cât de umoristică a fost redarea poveștii, pe atât de emoționantă…Exact cum spuneam mai sus, am ales să nu o judec absolut deloc pe Britt-Marie și am ajuns să prind un drag nebun de ea, să-i savurez fiecare înfățișare și să descopăr în ea o persoană sufletistă, încărcată de iubire, neînțeleasă, temătoare, care încearcă pe cât posibil să fie diplomată, însă când e călcată rău pe bătături…să te ții, că nu știi ce te așteaptă…

Povestea ei poate fi povestea oricăruia dintre noi, o poveste înduioșătoare despre redescoperire, prietenie și familie, despre înfruntarea adevărului și transformare, atât a ta, cât și a celor din jurul tău. Britt-Marie nu este singură în această poveste, are alături personaje dintre cele mai neobișnuite, dar și demente (în sensul bun al cuvântului, nu știu ce alt cuvânt aș putea folosi pentru a descrie personajele respective), sunt personaje a căror prezență o savurezi cu fiecare pagină, care te determină să-ți dorești să le ai alături și-n viața reală și de care nu te plictisești nici măcar o clipă. Sunt personaje cu povești tulburătoare, a căror trecut nu a fost lipsit de suferințe și deși par a fi diferite de Britt-Marie, nu este chiar așa…Britt-Marie, alături de Vega, Omar, Sami, Țestosul, Piratul, Cineva, Bancă, Sven, Max si Dino îți demonstrează cât de importantă este prezența, fie a ta, fie a altuia, să poți spune că “a fost aici”…

”Iubim fotbalul pentru ca e instinctive. Vezi o minge rostogolindu-se pe stradă și îi dai un șut. Îl iubim din același motiv pentru care ne îndrăgostim – pentru că nu știm cum să ne împotrivim.”

”Greu de spun când îmbobocește iubirea, dar, într-o bună zi, te trezești că deja a înflorit. La fel și când se ofilește – într-o zi e brusc prea târziu. Dragostea are multe în comun cu plantele de balcon.”

”Orice căsnicie are și părți urate, pentru că orice om are și slăbiciuni. Orice om care își împarte traiul cu cineva învață să suporte slăbiciunile celuilalt cum poate. De pildă, poți să le consideri un soi de mobile grele și să faci curățenie pe lângă ele, pur și simplu. Să întreții iluzia. Știi, bineînțeles, că se adună Praful sub ele, dar înveți să te preface că nu e acolo, atâta vreme cât musafirii nu văd nimic. Și, într-o bună zi, cineva mută mobile fără să-ți ceară voie și totul iese la iveală. Murdăria și zgârieturile. Urmele permanente lăsate pe parchet. Și atunci e prea târziu.”

”Uneori e mai ușor să trăiești fără să știi cine ești dacă măcar știi unde ești.”

”Poate că iubirea nu-I musai să fie, pentru toți oamenii, focuri de artificii și orchestra simfonice, dacă-mi permiți! Pentru unii dintre noi iubirea înseamnă alte lucruri! Lucruri rationale!”

”La o anumită vârstă, aproape toate întrebările pe care și le pune un om sunt, de fapt, despre același lucru: Cum să-ți trăiești viața?”

”Omul, orice om, pe măsură ce înaintează în vârstă, are din ce în ce mai ppuține șanse să trăiască într-o astfel de clipă. Să uite de timp și să îmbrățișeze clipa. Să iubească nestăvilit. Să explodeze de pasiune. De câteva ori, poate, când suntem copii, pentru aceia dintre noi care sunt lăsați să fie copii. Dar, după aceea, câte respirații ne mai fac să uităm de noi? Câte emoții pure ne mai fac să chiuim de bucurie fără să ne rușinăm? Câte șanse mai avem la o sfântă pierdere a memoriei? Toată pasiunea e copilărească. Banală și naivă. Nu se învață, e instinctive. Ne inundă. Ne răstoarnă. Ne duce în larg. Toate celelalte emoții aparțin terestrului, dar pasiunea își are locul în spațiuș cosmic. Pasiunea are valoare nu pentru ceea ce ne oferă, ci pentru ceea ce ne cere să riscăm – demnitatea noastră, clătinările condescendente din cap ale celor care nu ne înțeleg.”

”Nu e o durere care să se insinueze încet. Nu vine la capătul vreunei perioade de negare, mânie, negociere, depresie și acceptare. Ci explodează pe loc, îi incendiază toată ființa, ca un foc care îi înghite tot oxigenul din piept și o lasă lată la pământ, lovind pietrișul și horcăind după aer. Trupul încearcă să se îndoaie de la jumătate, ca și cum și-ar fi ăierdut coloanal vertebrală, ca și cum ar încerca să stingă flăcările dinăuntru. Moartea e neputința supremă. Neputința e durerea supremă.”

”Fotbalul e un joc puternic pentru că oblige viața să meargă mai departe.”