“Regatul flăcărilor argintii” de Sarah J. Maas (recenzie)

  • Titlu original: ”A Court of Silver Flames”
  • Autor: Sarah J. Maas
  • Serie: ”A Court of Thorns and Roses”
  • Volum: IV
  • Editura: RAO
  • Data apariției: decembrie 2021
  • Număr pagini: 760
  • Traducător: Andra-Elena Agafiţei

Nesta Archeron a fost întotdeauna mândră, iute la mânie și neiertătoare. Din clipa în care a fost forțată să intre în Cazan și să devină Mare Spiriduș, s-a zbătut să își găsească locul în lumea stranie în care este nevoită să trăiască. Ea nu poate să depășească ororile războiului cu Hybernul și să uite tot ce a pierdut în acele momente.

Cassian este cel care îi provoacă furia mai mult decât oricine. Dar războinicul cu un rol important în regatul lui Rhysand și al lui Feyre îi stârnește mult mai multe trăiri. Între ei e o flacără ce nu poate fi negată. Aceasta arde tot mai puternic pe măsură ce petrec mai mult timp împreună.

Reginele umane formează o alianță ce amenință fragila pace stabilită cu greu. Cheia destabilizării acestei forțe ar putea fi curajul Nestei și al lui Cassian de a înfrunta trecutul care încă îi bânuie.

Într-o lume pârjolită de război și copleșită de incertitudine, Nesta și Cassian au de luptat cu monștrii dinăuntrul lor și cu cei din lumea exterioară, căutând în același timp acceptare și vindecare unul în brațele celuilalt.

Atât de discutat a fost acest volum la momentul apariției sale, atât de multe spoilere scăpate pe bookstagram, nici nu știu cum le-am evitat până-n prezent. Nu știu ce anume m-a determinat să-i acord o șansă volumului, sincer, posibil să fi fost o influență și nuvela seriei, pe care am citit-o în noiembrie, anul trecut, sau pur și simplu curiozitatea 🤷🏻‍♀️, dar am făcut pasul și am citit volumul cu ajutorul celor de la Cartepedia, cărora țin să le mulțumesc pentru oportunitate.

Părerile sunt împărțite în privința acestui volum, la fel sunt și sentimenele mele, contradictorii, pentru că au fost unele aspecte ce mi-au plăcut și mi-au atins o parte din laturile sensibile, dar au fost și unele de care m-aș fi putut lipsi, ce e drept, nu simțeam o nevoie anume de a le întâlni în poveste, dar au fost acolo… Nu am avut-o la suflet pe Nesta absolut deloc, de la primul volum și până la acesta, când am ajuns să-mi schimb puțin părerea despre ea și să o înțeleg, cât de cât, ceea ce nu pot spune despre Cassian, pe care l-am îndrăgit de la prima apariție în volumele anterioare. Iar cum cei doi au fost piesele de rezistență ale volumului, m- am destins urmărindu-le evoluția.

Aș minți dacă aș spune că m-a dat pe spate volumul pentru că nu s-a întâmplat asta, a fost o lectură ok, relaxantă în ce mă privește și m-a încântat să mă reîntâlnesc și cu celelalte personaje. Mi-ar fi plăcut ca povestea să se concentreze mult mai mult asupra Nestei și a lui Cassian, să evite anumite detalii privind personajele celelalte, mai ales că ei doi au fost “cireașa de pe tort”. Nu m-am entuziasmat prea mult nici în ce privește scenele de “tăvăleală”, deși știam că sunt specifice seriei și că vor fi nelipsite, dar parcă nu le-am simțit eu chiar necesare pe unele, probabil e ceva defect la mine 🤣. În schimb, ce mi-a plăcut extrem de mult a fost relația dintre Nesta, Emerie și Gwyn; m-am topit de dragul lor, când le vedeam împreună și Nesta a demonstrat că poate mult mai mult decât lasă să se observe, aici a mai crescut puțin în ochii mei…

Cum spuneam adineauri, m-a relaxat mult, am râs din suflet și cred că de asta am avut nevoie la momentul acela, să reîntâlnesc personajele și ale lor relații frumos dezvoltate, acea ferocitate în apărarea familiei, chiar dacă nu toată familia este formată din legături de sânge, sper final a reușit să mă și emoționeze puțin, recunosc, dar nu am legat conexiuni așa puternice cu Nesta și Cassian, poate și pentru că aveam o reținere în privința personajului feminin. Mă bucur că mi-am făcut curaj și am citit volumul, deși spusesem în repetate rânduri că seria ACOTAR s-a încheiat pentru mine o dată cu volumul trei, nefiind necesară o prelungire a seriei (pentru toate cele trei volume găsiți recenziile pe blog…), dar autoarea se pare că a avut alte gânduri. Curiozitatea mi-a fost satisfăcută, găsiți și voi volumul aici dacă aveți nevoie de un impuls și sunteți fani ai seriei, iar de acum, să spun că aștept volumul din perspectiva lui Azriel…Oare cu ce m-o surprinde autoarea?

”Nemurirea nu era o tinerețe senină. Era foc. Era minereu topit turnat în venele ei, fierbându-i sângele uman până ce nu mai fu decât abur, călindu-i oasele fragile până deveniră de oțel. Iar când deschise gura ca să țipe, când durerea o sfâșie în două, nu se auzi niciun sunet. Nu era nimic în acest loc, în afară de întuneric, agonie și putere…”

”Sărbătorile atrag oamenii. Și le aduc bucurie. Sunt o perioadă în care toți o iau o pauză, meditează și se adună, iar astea nu sunt niciodată lucruri rele.”

”Să știi că întunericul o să rămână întotdeauna, dar cum alego să îl înfrunți, să îl stăpânești… Asta e partea importantă. Să nu îl lași să te mistuie. Să te concentrezi la bine, la lucrurile care te umplu de mirare.”

”Închide ochii strâns” și ” Nu trezi diavolul adormit!” de John Verdon (recenzie)

  • Titluri originale: ”Shut your eyes tight” și ” Let the Devil Sleep”
  • Autor: John Verdon
  • Serie: ”Dave Gurney”
  • Volum: II și III
  • Editura Paladin
  • Colecția: Paladin CRIME Masters 
  • Domeniul: Crime
  • An publicație: 2018, 2021
  • Număr pagini: 648, 568
  • Traducere din limba engleză de Oana Chițu și Laura Ciobanu

În general suntem în stare să ne imaginăm lucruri mai rele decât ne rezervă realitatea. Cel mai mult ne temem de monstrul care ne-ar putea pândi din umbră.

Un lucru e cert: Dave Gurney nu poate sta departe de enigme. A încercat multe: s-a pensionat, s-a mutat la țară, s-a apucat de grădinărit… Dar în zadar. De îndată ce i se oferă ocazia să ancheteze un nou caz de crimă, fostul detectiv din secția Omucideri nu stă prea mult pe gânduri. Victima? O mireasă. Cel puțin, pentru început. Criminalul? Deschide ochii larg, să nu fii luat prin surprindere!

Înainte însă ca mușchii să-i dea ascultare, auzi un sunet care-i zburli părul. Era o șoaptă, foarte aproape de urechea lui. O șoaptă răgușită și șuierătoare. O șoaptă ca șuieratul unei pisici furioase: „Nu trezi diavolul adormit!”

Ce ai face dacă povestea de noapte bună care ți se spunea din copilărie ar deveni cel mai mare coșmar al prezentului? Creatoarea unui documentar despre familiile victimelor unui ucigaș în serie încă în libertate descoperă că atunci când ți-l alegi pe Dave Gurney drept consilier, adevăruri incomode ies la iveală. Iar fostul detectiv de la Omucideri se pricepe cel mai bine să provoace haos și să elucideze mistere. Poate că uneori este bine să trezim diavolul adormit!

Au trecut câteva luni bune de când am citit “Gândește-te la un număr”, primul volum din seria “Dave Gurney” despre care v-am împărtășit impresii pe blog aici, iar când am decis zilele trecute că ar fi cazul să citesc și volumele doi și trei, că tot le-am primit de la editura Paladin, cărora țin să le mulțumesc din suflet pentru oportunitate, mă temeam că sigur voi avea lipsuri din primul volum și îmi va fi greu să mă reconectez cu povestea fostului detectiv. Însă nu a fost așa, ceea ce mă bucură enorm, din contră, am reușit să mă pierd printre pagini, să le parcurg cu sufletul la gură și să mă minunez de modul în care îi funcționează mintea personajului principal…

Dar să le iau pe rând… Având în vedere că am citit “Închide ochii strâns” și “Nu trezi diavolul adormit” unul după altul, în recenzia de astăzi am să vă vorbesc despre amândouă câte puțin. Dave Gurney a ieșit la pensie și s-a mutat la țară, a încercat să se ocupe de treburile casnice, însă acestea nu se prind de el, în schimb enigmele da, și nu numai… În “Închide ochii strâns” se vede prins într-o anchetă privind uciderea unei mirese, în ziua care s-ar fi presupus a fi cea mai fericită din viața sa, deși Dave ar fi fost nevoit doar să acorde niște sfaturi unui coleg de breaslă, el se vede ancorat pe o barcă a nebuniei… Iar în cel de-al treilea volum, “Nu trezi diavolul adormit!”, Dave este rugat de o cunoștință să-i îndrume fiica în cadrul unui proiect, un documentar despre familiile victimelor unui ucigaș în serie aflat încă în libertate. Nici în acest volum nu și-a dorit să facă mai mult decât i-a fost cerut, însă nu a putut sta deoparte prea mult timp și s-a implicat peste măsură, astfel trezind diavolul adormit…

Cum spuneam mai sus, mă temeam că va fi nevoie să recitesc primul volum, nu mai țineam minte toate detaliile și nici acțiunea, personajele în schimb da, și am zis că merge să încep și volumul următor. Nu m-am înșelat și m-am putut bucura din plin de lectură, a fost o plăcere să-l revăd în acțiune pe Dave, fostul detectiv cu o minte și o logică brici, aș putea spune, ceea ce mi-a și plăcut la el de la bun început. Doar că de data aceasta, viața sa este și mai mult pusă în pericol, dar și a celor dragi lui, lucru ce nu s-a dorit de la bun început, dar care a fost greu de evitat. Mi-a fost dor să o reîntâlnesc și pe Madeline, soția lui Dave, mereu calmă și grijuluie, asta până o calci pe bătături și se dezlănțuie fiara din ea, dar mai ales i-am dus dorul lui Jack Hardwick, un fost coleg de breaslă de-al lui Dave, polițistul neconformist, slobod la gură și cu sarcasmul la înaintare; am prins drag tot mai tare de el și cred că a fost printre personajele cele mai râvnite de mine, abia așteptam să-l văd în cadru, știam că sigur dă vreo replică de mă pocnește râsul și-mi aduce un zâmbet pe buze în toată seriozitatea ce se învârtea în jurul anchetelor. În cel de-al treilea volum a mai apărut un personaj care a reușit să mă câștige, nu vă dau detalii în privința lui, însă îmi doresc să-l revăd și-n volumele următoare, aș fi dezamăgită dacă nu s-ar întâmpla asta pentru că l-am văzut că are potențial…

Și de această dată, autorul a reușit să mă captiveze prin intermediul celor două volume parcurse, să mă sucească pe toate părțile, să-mi zăpăcească gândurile și să mă învăluie într-un mister din ce în ce mai greu de elucidat. Ce e drept, am avut momente când realizam că acțiunea stagnează, însă își lua revanșa prin răsturnările de situație care aveau loc pe neprevăzute. Deși părerile sunt împărțite privind această serie, eu sunt în tabăra celor care au fost cuceriți de povestea lui Dave și care-l urmăresc pe nerăsuflate în peripețiile sale și abia aștept să văd cu ce-l mai surprind volumele celelalte, dar și pe mine, sincer, că oricât aș încerca să dezleg misterele, nu-mi reușește de niciun fel. Lecturarea volumelor m-au prins într-o stare potrivită pentru a devora thrillere, au venit la fix și au fost exact ce trebuie pentru ce aveam nevoie în acel moment.

Dacă nu ați făcut cunoștință cu Dave până acum și sunteți curioși, primele trei volume din seria ce-i poartă numele le găsiți pe site-ul editurii aici, el vă așteaptă să vă dezvăluie povestea sa și să vă prindă în mrejele nebuniei în care se vede prins și el, că vrea sau nu vrea. Veți avea parte de mult suspans și mister, crime fără un motiv anume, aparent, dar și deznodământuri care să vă lase cu semne de întrebare și o dorință aprinsă de a vedea cum continuă povestea… Eu vi le recomand cu drag, mai ales dacă sunteți fani ai genului thriller – crime.

”Ne mințim singuri. Ignorăm dovezile reale. Asta e problema. Așa funcționează mințile noastre. Ne prea prea mult poveștile. Avem nevoie să credem în ele. Și știi ce? Nevoia asta de a crede ne trage la fund.”

”Știți despre durerea fantomă? Fenomenul care însoțește amputarea? Când simți durere în locul în care  a fost mâna sau piciorul? Așa-i crima pentru familia rămasă în urmă. Ca durerea unui membru fantomă: o suferință insuportabilă într-un loc gol.”

”Coincidențele chiar se întâmplă, David. De-aia există lumea.”

”Eroii sunt imaginari. Sunt inventați ca să joace un rol anume în povești. Povestitorii din mass-media creează eroi. Și, odată ce-i creează, tot ei îi distrug.”

”Pentru tata, dificultățile sunt ca un magnet. Imposibilul e irezistibil.”

”Uneori profunzimea durerii ne spune cât de mult am pierdut.”

”Să fii împușcat e un șoc. Mințile noastre retrăiesc momentul, amenințarea, impactul. Reacțiile noastre natural sunt frica și furia. Majoritatea bărbaților prefer să fie furioși decât să le fie frică. Li se pare mai ușor să-și manifeste furia. Cred că descoperirea propriei vulnerabilități, a faptului că nu ești perfect, că nu ești supraom…”

”Adevărul este că, dacă trăiești prea mult, pierzi tot și pe toți.”

”Soarele apune și dormim. Soarele răsare și ne trezim. Ne trezim și, fie și pentru scurt timp, fie și orbește, ne bucurăm de fantezia că o luăm de la zero. Apoi, fără excepție, realitatea își face simțită prezența.”

”Omul e doar o altă specie de primate. Poate cea mai josnică și mai proastă. Ăsta-i adevărul gol-goluț. Eu sunt un tip realist. Nu eu am creat grădina zoologică. Doar trăiesc de pe urma ei. Și știi ce fac eu? Hrănesc animalele.”

”Să stingi o viață, să o risipești ca pe o pală de fum, să o calci în picioare ca pe un fir de praf, aceasta este esența răului!”

Seria ”Aurora Cycle” de Amie Kaufman & Jay Kristoff (recenzie)

  • Titluri originale: ”Aurora’s Rising”, ”Aurora Burning” și ”Aurora’s End”
  • Autori: Amie Kaufman, Jay Kristoff
  • Serie: ”Aurora Cycle”
  • Volume: 3
  • Editura: Penguin Random House
  • An apariții: 2019, 2020, 2021
  • Număr pagini: 480, 498, 496

THIS IS NOT THE SQUAD YOU’RE LOOKING FOR.

The year is 2380, and the graduating cadets of Aurora Academy are being assigned their first missions. Star pupil Tyler Jones is ready to recruit the squad of his dreams, but his own boneheaded heroism sees him stuck with the dregs nobody else in the Academy would touch: A cocky diplomat with a black belt in sarcasm, A sociopath scientist with a fondness for shooting her bunkmates, A smart-ass tech-whiz with the galaxy’s biggest chip on his shoulder, An alien warrior with anger management issues, A tomboy pilot who’s totally not into him, in case you were wondering And Ty’s squad isn’t even his biggest problem that’d be Aurora Jie-Lin O’Malley, the girl he’s just rescued from interdimensional space.

Trapped in cryo-sleep for two centuries, Auri is a girl out of time and out of her depth. But she could be the catalyst that starts a war millions of years in the making, and Tyler’s squad of losers, discipline-cases and misfits might just be the last hope for the entire galaxy. NOBODY PANIC.

Mi-am dorit să citesc seria de când a apărut primul volum, în 2019, și a fost greu să mă abțin să o iau până când s-a lansat și ultimul volum al trilogiei, anul trecut, dar am rezistat eroic și am putut să o citesc pe bandă rulantă, cum îmi place mie, în doar 4-5 zile, cred 🙈. A fost cadou de la mine pentru mine, unul dintre cele mai bune, sincer, în materie de cărți și nu regret nicio clipă că am luat așa decizie, din contră, sunt câștigată că am citit o serie excepțională, iar biblioteca mea e mai bogată cu o serie ce m-a făcut să-mi ies tot mai mult din zona de comfort. Parcă și rafturile bibliotecii sunt mai răpitoare cu așa serie în ele…

Pot spune că prin intermediul acestei serii am călătorit în viitor, pentru că m-a purtat în anul 2380, unde cadeții Academiei Aurora își primesc primele misiuni. Un astfel de cadet este și Tyler Jones, o “delicioșenie” de băiat, care ratează momentul selecției echipajului pentru că se vede prins în salvarea unei fete din spațiu…eroic din partea lui, n-am ce spune… Astfel, echipajul să ajunge să fie format din niște neadaptați, pe care nimeni nu i-a dorit alături, dar care vor face parte din Squad 312 datorită lui Scarlett, sora geamană a lui Tyler, și Cat, prietena lor cea mai bună. Așa că, Tyler, Scarlett, Cat, Zila, Finian și Kal formează una dintre cele mai neobișnuite echipe, pe care eu, personal, am ajuns s-o îndrăgesc din tot sufletul, mai ales după ce li s-a alăturat și Aurora, fata salvată de Tyler și care este mult mai mult decât pare… Dar nu vă spun mai multe, n-aveți decât să aflați singurei…

Să vă vorbesc despre trilogie așa cum trebuie cred că-mi va fi imposibil, în momentul de față nu-mi găsesc vorbele potrivite ca să-i aduc laudele meritate, încă nu-mi sunt gândurile aliniate, m-a dat peste cap, în sensul bun, m-a captivat, mi-a frânt inima, m-a determinat să mă îndrăgostesc de personaje și să le urmăresc cu sufletul la gură, să râd alături de ele – și ce-am mai râs, vai de steaua mea – dar mi-au scăpat și câteva lacrimi, doar nu se putea altfel… Recunosc, m-am pierdut printre unele detalii tehnice, cu spațiu și nave și din astea 🙈, nu stăpânesc domeniul și-s pe lângă 🤣, nu am un grad așa avansat în genul SF, dar “Aurora Cycle” a meritat fiecare pagină, cu toate confuziile mele și ceața dintre gânduri.

Lumea creată de Amie Kaufman și Jay Kristoff mi-a bubuit mintea, nu alta, că doar eu sunt “maestră” în ale SF-ului, dar lăsând gluma la o parte, chiar mi-a bubuit mintea și povestea, modul în care a fost țesută, legăturile întreprinse, relațiile personajelor, fie că erau rude de sânge sau prieteni. Mi-au transpirat palmele parcurgând-o, am și uitat să respir pe alocuri, au fost unele scene extrem de intense, ori era o luptă mai aprigă ori o “amorezeală” ce-mi topea inima. Personajele au reușit să mă câștige de la prima lor apariție, deși mie îmi era mai greuț să le pătrund în gânduri și să le dobor zidurile din jur, au avut unele niște ziduri, cu tancul să le dobori, dar pe bună dreptate s-au înconjurat de ele, având în vedere prin câte au trecut până să ajungă în Squad 312. Cum ziceam mai sus, Tyler este “delicioșenia” echipajului și nu doar pentru că-l ajută aspectul fizic, dar îl ajută și mintea, plus că nu s-a pus niciodată pe locul întâi și a ținut cont de ceilalți, deci puncte în plus din partea mea, Scarlett, sora sa geamănă, este sexoasa grupului și știe asta, profită de aspectul său fizic ca să-ți încurce mințile și îi reușește, mai ales că are și o înclinație spre a citi persoanele, Cat este băiețoasa grupului, nu se dă îndărăt de la luptă și e prima care ar servi niște lovituri, Zila este introvertita, cea care vorbește doar atunci când e nevoie, dar parcă și atunci cu greu, Finian este ciudatul cu simțul umorului extrem de dezvoltat și cu sarcasmul mereu prezent, Kal este Legolas upgradat, am bălit de câteva ori la aparițiile sale (dacă citiți seria, veți vedea de ce…), iar Aurora e fata misterioasă…punct. Imposibil să nu ajungi să le iubești, să trăiești alături de ei fiecare moment, să iei parte la tot ce le scoate aventura în față, să stai cu sufletul la gură și să te gândești oare ce va aduce pagina următoare?

Am devorat pagină după pagină din fiecare volum, greu mi-am găsit butonul de pauză și m-a încântat maxim faptul că povestea este redată din perspective multiple, fiecare personaj are dreptul de a-și aduce contribuția și să ajute la construirea poveștii cât mai intens și armonios posibil, astfel te prinde și mai tare în mrejele sale și cu greu îți dă drumul. Pentru mine a fost o serie de cinci stele și mă bucur că am reușit să o parcurg în prima parte a anului 2022, dacă nu am reușit s-o dovedesc în decembrie 2021. A fost exact pe sufletul meu, ce să mai, și nu puteam să încep anul cu o serie mai explozivă ca aceasta! 💥 A avut și dragoste și acțiune, cu duiumul, să sature devoratoarea din mine, chiar și mister, au fost unele capitole ce m-au muncit psihic încercând să le deslușesc dedesupturile. Așa…și până nu închei, mai am să vă spun ceva… ”Aurora Burning” a fost favoritul meu dintre toate cele trei volume, a fost cel care m-a trecut prin cele mai multe emoții, m-a atins acolo la sentiment și cred că este cel mai adnotat din serie, ups…sau poate nu așa mult ups, însă nici ”Aurora’s End” nu pot să spun că e cu mult mai prejos. Toate au fost așa cum trebuie, însă ”Aurora Burning” rămâne top.

Trilogia “Aurora Cycle” este și romance și fantasy și science-fiction, are friends to lovers, found family, enemies to lovers…este de toate și are de toate pentru toți, doar să aveți curajul să vă alaturați acestui echipaj neobișnuit! Nu veți regreta nici măcar o clipă pentru că nu veți avea momente de răgaz…

”Love is a drop in the ocean of what I feel for her. Love is a single sun in a heaven full a stars.”

”Only the weak seek mercy. And only the weakest grant it.”

”Sometimes the only way to win is to break the game.”

”You are the fire I long to burn inside, I tell her.\ Let’s burn together, she breathes.”

“But we can’t hold ourselves in place forever, darling, not for anyone. Life is for living. The ones you left behind will be all right, I promise. The ones you leave behind in the future will be all right too, even if you make it all the way to another planet.”

“Our regrets, our fears, they hold us back. We have to let them go so we can become what we’re supposed to be. We have to burn them all away.”

“But love is purpose, be’shmai. Love is what drives us to great deeds and greater sacrifices. Without love, what is left?”

“You will not lose me. I am yours forever. When the fire of the last sun fails, my love for you will still burn.”

“A book captures a story within its pages. Not like a specimen pinned out lifelessly for diplay, but vivid and alive. A whole world lies within the cover, a life waiting to be lived by each new reader.”

“Love is more powerful than rage or hate. And it always will be. Love can change everything.”

”Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată” de Suleika Jaouad (recenzie)

  • Titlul original: ”Between Two Kingdoms”
  • Autor: Suleika Jaouad
  • Editura: Humanitas
  • Colecția: Memorii Jurnale. Humanitas
  • Data apariției: septembrie 2021
  • Număr pagini: 396
  • Traducător: Ines Simionescu

La numai douăzeci și doi de ani, Suleika Jaouad are în față un viitor strălucit. Visurile îi sunt însă curmate de un diagnostic necruțător: leucemie, cu 35% șanse de supraviețuire. Vor urma ședințe îndelungate de chimioterapie și o operație foarte riscantă: transplant de măduvă. În ciuda suferinței fizice și psihice extreme, Suleika Jaouad găsește puterea de a ține un jurnal, în care consemnează amănunțit încercările la care o supune boala. Când, după patru ani, primește în sfârșit vestea că nu mai suferă de cancer, descoperă că vindecarea sufletească de abia acum începe. Dorința de a se reintegra în lumea celor sănătoși o îndeamnă să pornească într-o lungă călătorie cu mașina, împreună cu terierul ei. Pe drum, îi întâlnește pe câțiva dintre noii prieteni cu care corespondase despre boală și nu numai. În comuniunea cu ei își găsește speranța și puterea de a începe o nouă viață.

Mi-aș dori să pot spune că citesc des non-ficțiune, dar ar fi o minciună, din contră, fug de acest gen pentru că sunt un cititor care caută acțiune, povești aventuroase, emoții, trăiri, însă ”Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată” a fost o non-ficțiune care m-a surprins într-un mod extrem de plăcut. Observasem pe contul editurii Humanitas, dar și pe contul altor cititori de pe bookstagram, că romanul este foarte lăudat, de aici și teama mea de a mă avânta între coperțile cărții, și totodată dorința tot mai aprinsă de a afla povestea Suleikăi. Am încercat să o strecor anul trecut pe lista lecturilor din decembrie, însă nu mi-au ieșit planurile, așa că a fost printre primele lecturi ale anului 2022 alături de ”Cele zece mii de uși ale lui January”, despre care v-am împărtășit impresii pe blog aici.

Pornind cu gândul că e non-ficțiune și probabil va cuprinde multe detalii, mi-am propus să citesc în jur de 50-100 de pagini pe zi din ea, să nu mă prindă în vreo pasă mai puțin plăcută sau să mă lovească Sfântul Reading Slump, pentru că mai mereu după non-ficțiune mă întâlnesc cu prietenul RS, dar de data aceasta nu a fost cazul, din contră, m-a prins teribil și nu o mai puteam lăsa din mână, deși mă durea sufletul cu cât înaintam tot mai mult în povestea Suleikăi. Puneam cartea jos doar pentru câteva momente, cât să-mi trag sufletul, ce mai rămăsese din el, să asimilez toate informațiile și detaliile oferite, pentru că au fost suficiente de rumegat. Așa carte care să mă răscolească, să-mi trezească amintiri, să mă determine să empatizez din ce în ce mai mult cu Suleika, nu am mai avut de mult pe mână. N-am fost în postura ei, ca să pot spune că am înțeles-o perfect, dar am fost și încă sunt, în postura familiei sale și sunt mai mult decât conștientă de ce reprezintă boala și cât de mult poate schimba o persoană…

Povestea Suleikăi a fost ca un duș cu apă rece, o trezire la cruda realitate, că doar nu eram destul de trezită, și nu știu cum de mi-am ales să o citesc tocmai acum, cred că a fost un fel de chemare. Pe cât a fost de sfâșietoare, pentru că m-a copleșit în unele momente, pe atât de multe mângâieri a oferit, a insuflat speranță, a fost puternică și curajoasă; o parte din citatele de mai jos demonstrează acest lucru, am extras numeroase citate și mi-a fost greu să mă decid pe care să le cuprind în recenzie, sper că am făcut alegerile potrivite.

”Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată” este acea carte pe care o citești cu sufletul, nu este una despre care doar să spui că ai citit-o pentru că marchează, pune punctul pe i și intră sub piele, își face loc în inimă și-n gând, determinând cititorul să reflecteze la tot ce are ș ice nu are, să acorde importanța necesară cui trebuie. Pe mine m-a răvășit și mi-a trezit numeroase sentimente, ultimele pagini le-am parcurs cu ochii înlăcrimați, dar cu bucurie în suflet, pentru că Suleika nu a fost doar o supraviețuitoare, ci o luptătoare… Să răzbești prin asemenea boală, să rămâi fără puteri, să-ți pierzi independența, să cazi și apoi să te ridici pentru a cădea din nou, în toate acestea se găsește voința și curajul, chiar dacă sunt în cantități mici.

Volumul de memorii al Suleikăi Jaouad a fost a doua lectură pe anul 2022 și prima care a primit cinci steluțe din partea mea, desi steluțele sunt irelevante în acest caz. Povestea ei este emoționantă și copleșitoare, mai ales că autoarea relatează toată evoluția sa, de dinainte de diagnostic, după diagnostic și urmarea tratamentului, ca să-și încheie jurnalul cu o călătorie cu mașina, în care-și propune să viziteze mai multe persoane cu care a corespondat cât timp a urmat tratamentul și care, prin cuvintele lor, au reușit să o motiveze pe Suleika de a merge mai departe.

Mă bucur că am avut oportunitatea de a citi acest titlu și pentru acest lucru trebuie să mulțumesc celor de la Cartepedia, fără ajutorul lor probabil nu ajungeam așa curând la titlu, iar eu nu pot decât să vă recomand cu dragă inimă memoriile Suleikăi. Este printre puținele cărți de non-ficțiune care și-a atins scopul, în ce mă privește, mi-a deschis ochii și mai mult decât îi aveam deschiși și și-a pus amprenta. Nu știu dacă am reușit să transmit tot ce mi-am dorit sau sa fiu foarte coerentă în ce am redat până acum, cert este că titlul m-a lăsat fără cuvinte și-mi este foarte dificil să mă exprim așa cum trebuie. O găsiți și voi aici pe site-ul cartepedienilor. Chiar merită! O veți strânge la piept, la final, deși vă va răscoli cum nu vă așteptați…

”Suferința te poate face egoist, te poate transforma într-un om crud.”

”Pentru cel care se confruntă cu moartea, doliul începe în prezent, cu o serie de despărțiri intime, prevestitoare, care au loc cu mult înainte ca trupul să-și dea ultima suflare.”

”Sensul vieții nu se găsește în lucruri materiale – fie că e vorba de o cină, jazz, de cocktailuri sau de vreo conversație. Sensul este ceea ce rămâne când orice altceva a fost îndepărtat.”

”Moartea nu vine niciodată într-un moment potrivit, dar o condamnare la moarte atunci când ești tânăr este o încălcare a contractului cu prdinea firească a lucrurilor.”

”Suferința este o apariție fantomatică ce te vizitează fără să te prevină. Vine noaptea și te smulge din somn. Îți umple pieptul cu cioburi de sticlă. Te întrerupe când râzi la o petrecere, pedepsindu-te fiindcă, numai pentru o clipă, ai îndrăznit s-o uiți. Te bântuie până când devine o parte din tine, însoțindu-ți fiecare răsuflare.”

”Am crezut întotdeauna într-o lume în care dragostea poate depăși orice. Credeam că dragostea ar putea să răscumpere suferința și să transforme suferințele vieții în ceva suportabil, chiar frumos.”

”(…) când supraviețuiești unui lucru căruia de obicei nu i se poate supraviețui, câștigul este evident. Ți-ai recuperat viața – acum ai timp. Însă numai când ajungi în acest punct îți dai seama că supraviețuirea ta a avut un preț.”

”Vreau să fiu în mișcare – să găsesc o cale să mă desprind de tot ce mă ține pe loc, să pornesc să văd lumea în toată vastitatea ei. Și asta nu pentru că mi-e poftă să explorez, ci tocmai pentru că am ajuns să-mi fie frică de lume și să nu mă încred în puterea mea de a mă descurca de una singură. Nu vreau să mă aștept la nimic. Nu vreau să cer nimic. Nu vreau să depind de nimeni. Vreau să știu ce se află de cealaltă parte a hotarului dintre cele două lumi. Să încep să trăiesc din nou.”

”M-am învățat că, atunci când viața te trântește la pământ, ai de ales: poți lăsa acel lucru  – cel mai rău care ți s-a întâmplat vreodată – să te distrugă, sau poți lupta din răsputeri să revii la viață și să mergi mai departe.”

”Pentru oamenii ca noi nu există restituire, nu există întoarcele la zilele în care trupurile ne erau nevătămate, iar inocența, intactă. Recuperarea nu-i ca o vacanță în care te ocupi mai atent de tine și care apoi te readuce la starea de dinainte de îmbolnăvire. Deși cuvântul poate sugera altceva, recuperarea nu înseamnă sub nicio formă salvarea trecutului. Înseamnă acceptarea faptului că trebuie să te lepezi pentru totdeauna de tot ceea ce știi despre tine, în favoarea unui om care abia atunci se naște. Este un act de descoperire de sine brută, înspăimântătoare.”

”(…) niciodată nu știm nimic. Viața este o incursiune în mister.”

”Să ierți înseamnă să refuzi să-ți blindezi inima – e un refuz să trăiești cu inima încărcată. (…) Să trăiești cu inima deschisă înseamnă să simți durerea. Nu e deloc plăcut, dar să nu faci asta înseamnă să nu mai simți nimic.”

”Nu te gândi la lucruri care te fac nefericită; mai bine concentrează-te pe ceea ce iubești. E singura opțiune. Iubește-i pe cei din jur. Iubește-ți viața. Iubirea e cel mai puternic antidot pentru suferință.”

”Cele zece mii de uși ale lui January” de Alix E. Harrow (recenzie)

  • Titlu original: ”The Ten Thousand Doors of January”
  • Autor: Alix E. Harrow
  • Editura: Paladin
  • Colecția: Paladin Young Books 
  • An apariție: 2021
  • Număr pagini: 416
  • Traducere din limba engleză și note de Oana Cristea

Întotdeauna există un portal. Un punct care desparte aici de acolo, pe noi de ei, mundanul de magic. Poveștile se petrec în momentele în care ușile se deschid, în care întâmplările circulă între lumi.

În inima reședinței Locke, January este o curiozitate printre alte curiozități – o copilă metisă, în grija unui colecționar excentric. Uneori ar vrea să plângă pe umărul tatălui ei, numai că el este aproape tot timpul absent, iar mamă nu are. Așa că, ori de câte ori simte că nu-și găsește locul în lumea ei tristă, evadează într-o carte. Pentru că o carte – nu-i așa? – poate deschide o ușă spre o altă lume. Însă cartea pe care January o găsește în cufărul albastru deschide multe uși, iar în spatele uneia dintre ele își descoperă adevărata ei poveste de viață.

Sper că această poveste este firul tău și că la capătul ei vei găsi o ușă.

Țin minte că anul trecut am tot dat peste cartea aceasta pe bookstagram, mi-a furat ochii coperta, n-am să mint, dar promitea și descrierea, ce e drept. Așa că am trecut-o pe wishlist, iar cu prima ocazie să pun mâna pe ea. Ei bine, a venit ocazia, am adus-o în bibliotecă, mă rog, întâi în teancul de TBR, cel care nu se mai termină și și-a așteptat rândul până acum, la început de 2022. Mi-am propus ca și anul acesta să fiu pornită pe TBR, să dovedesc din el cât mai multe titluri, iar ce nu mă prinde, să abandonez fără remușcări, nu toate titlurile mi se potrivesc și am început să accept asta, să mă resemnez.

”Cele zece mii de Uși ale lui January” am început-o în paralel cu o altă carte, ”Între două lumi”, am vrut să alternez genurile, nonficțiunea cu fantasy, să evit un reading slump, însă ”Cele zece mii de Uși ale lui January” nu a fost ce m-am așteptat și am început luna ianuarie cu un DNF, din păcate… Așa cum îi spune și titlul, volumul mi-a făcut cunoștință cu January, o fetiță curioasă în vârstă de 7 ani, lăsată de tatăl ei în grija ”angajatorului” său, să-i spun așa, pentru că tatăl ei obține pentru acesta diverse bunuri și este mai mereu plecat de lângă fetiță. Curiozitatea lui January este stopată forțat de către Locke, cel în grija căruia se află, însă își mai găsește alinarea în câte-o carte, atunci când citește, asta până când dă peste ”Cele zece mii de Uși”, iar schimbările încep să intervină în viața sa…

Am pornit extrem de optimistă în lecturarea titlului, mai ales că văzusem multe recenzii pozitive, eu, din păcate, mă aflu în tabăra cealaltă *inserez față pleoștită*. Butonul de stop a fost apăsat undeva după 100 de pagini parcurse, cam la un sfert de carte și ajunsesem la concluzia că mă obosește teribil, trist, știu, mai ales când am realizat că nici cu January nu puteam lega niciun fel de conexiune, iar dacă între mine, ca și cititor, și poveste nu se produce clicul, cu părere de rău o abandonez, nu vreau să mă torturez cu o lectură care nu reușește să-mi transmită nimic.

Nu știu dacă am fost eu de vină sau cartea, dacă nu m-a prins pe mine nu înseamnă că la fel va fi și-n cazul vostru, până nu o citiți nu aveți de unde să știți, dar eu se pare că am pornit cu stângul în ianuarie privind cititul, însă nu e bai, îl reglez pe parcurs. Povestea promite, are o scriitură frumoasă, metaforică, poate prea metaforică, chiar și inserție de ”carte în carte”, abia așteptam să aflu despre ce e vorba, dar se pare că a lăsat de dorit… Acțiunea lentă, statică chiar, detalii mult prea multe pentru gustul meu, personaje la fel de multe, aveam senzația să se pierde esența poveștii și-n același timp mă pierdeam și eu, ceea ce nu era deloc plăcut.

Dar mda, asta este situația și nu este deloc o plăcere să scriu o recenzie negativă, însă cum ziceam, nu e musai să fie la fel și-n cazul vostru. Dacă totuși vă faceți curaj, titlul în găsiți la Paladin pe site aici, cine știe, poate povestea este pentru voi…

”Dacă privim poveștile ca pe niște situri arheologice și îndepărtăm colbul de pe straturi cu grijă meticuloasă, descoperim că, la un anumit nivel, întotdeauna există un portal. Un punct care desparte aici de acolo, pe noi de ei, mundanul de magic. Poveștile se petrec în momentele în care ușile se deschid, în care întâmplările circulă între lumi.”

”Aceia din voi care sunteți mai mult decât familiarizați cu cărțile – aceia care își petrec după-amiezile libere în librării cu iz de vechi, care mângâie pe furiș cotoarele titlurilor cunoscute – înțeleg că frunzăritul paginilor este un element esențial atunci când cineva se prezintă unei cărți noi. Nu este vorba de citit cuvinte, ci de citit mirosul, care se ridică de pe pagini într-un norișor de praf și celuloză. Poate să miroasă a scump, a carte bine legată, sau poate să miroasă a hârtie subțire ca borangicul și a imagini tipărite în două culori, cu contururi neclare, ori a volum care a stat necitit cincizeci de ani în casa unui bătrân fumător. Cărțile pot mirosi a aventuri ieftine sau a învățăminte profunde, a literatură greu de înțeles sau a mistere nerezolvate.”

”(…) povestea asta nu este de fapt despre Uși, ci despre acele uși mai intime, cu desăvârșire mai miraculoase, care se pot deschide între două lumi. Poate că așa este, în cele din urmă – se întâmplă să cred că fiecare poveste este o poveste de dragoste dacă o surprinzi la momentul potrivit, dintr-un unghi pieziș în lumina asfințitului – dar atunci nu a fost așa.”

”Puterea, draga mea, are o limbă proprie. Are o geografie, o monedă și o culoare a ei. Nu este un fapt pe care să-l iei personal sau la care să obiectezi; este doar o realitate a lumii în care trăim, și cu cât te obișnuiești mai repede cu ea, cu atât mai bine.”

”Vezi tu, ușile sunt multe lucruri: fisuri și crăpături, căi de trecere, mistere și granițe. Dar mai mult decât orice altceva, ușile înseamnă schimbare. Când diverse chestii se strecoară pe ele, indiferent cât de puțin sau mult timp, schimbarea le urmează ca niște delfini care se țin după o navă.”

”Este un sentiment foarte ciudat să dai de cineva ale cărui dorințe sunt modelate atât de asemănător cu ale tale, încât parcă întinzi mâna către reflexia ta dintr-o oglindă și întâlnești căldura cărnii sub vârfurile degetelor. Dacă vei avea vreodată norocul să găsești această simetrie magică, înfricoșătoare, sper că vei fi destul de curajos s-o apuci cu ambele mâini și să nu-i mai dai drumul.”

”Surorile din Rezistență” de Christine Wells (recenzie)

  • Titlul original: ”Sisters of the Resistence. A novel of Catherine Dior’s Paris Network”
  • Autor: Christine Wells
  • Editura: Omnium
  • An apariție: 2021
  • Număr pagini: 416
  • Traducător: Veronica Tomescu

„Spectaculoasă ca o rochie Dior! Surorile din Rezistență este povestea fascinantă a două surori care lucrează cu Catherine Dior și Rezistența franceză în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu un amestec captivant de modă, pasiune, eroism și dragoste, cartea vă va purta în Franța, unde cele două surori trebuie să facă față secretelor și misterelor războiului, înainte de a face niște dezvăluiri uluitoare din Parisul anilor de după război.” Natașa Lester, autoarea romanului ”The Paris Secret”

„Cu spioni și aventuri pline de suspans la tot pasul, narațiunea palpitantă a romanului Surorile din Rezistență de Christine Wells trece de la disperarea ultimelor luni ale celui de-al Doilea Război Mondial la strălucirea colecției Dior din primii ani de pace. Inspirată din mișcarea de rezistență organizată de Catherine Dior, este o poveste puternică despre impactul pe care îl au femeile asupra istoriei.” Stephanie Marie Thornton, autoarea romanului ”And They Called It Camelot”

Dacă nu mă înșeală memoria, cred că pentru prima dată, am văzut cartea pe contul Simonei, anunțase la story apariția titlului și totodată eram curioasă și de editură, întrucât până atunci, nu mai auzisem de ea, și anume de editura Omnium. Am făcut magiile necesare și am pus mâna pe titlu, cu ajutorul celor de la Cartepedia, evident, și țin să le mulțumesc pe această cale pentru oportunitatea oferită. Astfel, am reușit să cunosc și eu ”Surorile din Rezistență”.

Yvette și Gabby locuiesc împreună cu mama lor într-un imobil unde, mama lor este portăreasă. Gabby o mai ajută la îndatoriri, iar Yvette este curier, așa își câștigă ele existența pe vremea războiului. Deși par a fi meserii fără riscuri, nu se pare că este chiar așa, întrucât cele două surori se vor vedea prinse în Rezistență fără prea mari eforturi și fără a știi una de cealaltă ce fac ele cu adevărat. Ce turnură va lua viața lor, aparent banală, după ce ajung să facă parte din anturajul lui Catherine Dior, nu vă rămâne decât să aflați; cartea o găsiți pe site-ul celor de la Cartepedia aici.

Declarațiile autoarelor care au citit romanul și l-au recomandat, m-au determinat să am cu totul și cu totul alte așteptări de la titlul de față, și cu tristețe spun că nu a ajuns la așteptările mele, însă dacă ar fi să mp iau după titlu, atunci da, titlul chiar se potrivește poveștii. Pornisem cu ideea că voi cunoaște puțin mai mult din personajul Catherine Dior, personaj cu care m-am întâlnit și în titlurile ”Secretele Parisului”, despre care găsiți mai multe impresii pe blog aici, dar și ”Modelul din Paris”, despre care am vorbit puțin aici, însă nu a fost să fie, personajul râvnit de mine apărând episodic, deși a avut un anumit impact asupra poveștii și a influențat, pe ici, pe colo, evenimentele petrecute în viața lui Yvette și a lui Gabby.

Nu pot să spun că nu mi-a plăcut povestea, din contră, mi-a plăcut foarte mult și am citit-o pe nerăsuflate. Se întâmplau atât de multe încât aveam impresia că la un moment dat nu mai pot ține pasul și parcă totul se întâmpla prea repede, dar a fost interesant să mai prind și frânturi din lumea fashion ce se învârtea în jurul lui Christian Dior. Acțiunea romanului se desfășoară pe două planuri narative, urmărind viața surorilor pe vremea războiului, în anii 1944, dar și după război, în anul 1947, trecerea de la un plan la altul fiind puțin bulversantă, aș putea spune, și este redată din perspectiva celor două, împletindu-se în planurile narative. Mi-ar fi plăcut ca acțiunea să fi avut cursivitate, în sensul că, anul 1944 să fie redat într-o primă parte a cărții, iar anul 1947 să fie cuprins în cea de-a doua parte, astfel ar fi fost mult mai ușor de urmăriț și reținut evenimentele; este strict părerea mea… Dar exceptând micile minusuri, așteptările mele care n-au fost atinse și modul de redare al acțiunii, povestea a fost frumoasă, a avut de toate: romantism, mister, glamour, istorie și a reușit, chiar și pentru câteva ore, să mă rupă de realitate și să mă transpună în acele vremuri, să le urmăresc pe Yvette și Gabby cu maxim interes.

”Dragostea ne face să ne comportăm ca proștii (…). Dar e bine să fii prost din când în când.”

”Câteva săptămâni sau o lună păreau o eternitate pe timp de război. Totul se putea schimba a doua zi.”

“O mie de săruturi” de Tillie Cole (recenzie)

  • Titlul original: “A thousand boy kisses”
  • Autor: Tillie Cole
  • Editura: Litera
  • Colecția: New Moon
  • An apariție: 2021
  • Număr pagini: 400
  • Traducere de Mădălina Boboc

UN SĂRUT DUREAZĂ O CLIPĂ DAR O MIE DE SĂRUTURI POT DURA O VIAȚĂ

Când Rune Kristiansen se mută din Norvegia în Georgia împreună cu părinții când abia împlinește cinci ani, Poppy Litchfield, fata noilor lui vecini, îi devine cea mai bună prietenă. Mai mult chiar, cei doi copii devin de nedespărțit și își promit să rămână cei mai buni prieteni pentru totdeauna. Iar peste ani, după ce ajung să trăiască împreună primul sărut și își promit să își dăruiască o mie de săruturi, fiecare împărtășit într-o clipă specială din viața lor, nimic nu îi mai poate despărți. Dar se pare că destinul le pune prietenia și iubirea la încercare și îi desparte vreme de doi ani.

Reîntors din Norvegia în liniștitul orășel Blossom Grove, Rune, acum un adolescent rebel de 17 ani, se gândește la un singur lucru: de ce Poppy, prietena lui din copilărie, fata pe care o considerase sufletul său pereche și care promisese că avea să-l aștepte, a rupt orice legătură cu el fără nici o explicație? Dar, când află adevărul crud din spatele tăcerii lui Poppy, își dă seama că adevărata încercare a destinului abia acum începe: timpul este cel mai mare dușman al iubirii lor, amenințând cele o mie de săruturi promise.

“O mie de săruturi” a făcut ravagii în vară, Aida şi Andreea au fost devastate de poveste, iar din ce văzusem pe story-urile Aidei, titlul a frânt inimile multor altor cititori. De atunci am trecut-o pe wishlist, mi-o luasem pe kindle, la un moment dat, în ideea că poate reuşesc să o strecor printre cărţile stabilite în TBR, apoi am văzut că cei de la Litera au tradus-o şi atât mi-a fost, trebuia să pun mâna pe ea şi fizic, e o cu totul altă senzaţie când ştiu că pot parcurge povestea în format fizic. Şi de această dată am apelat la Cartepedia pentru a o obţine şi ţin să le mulţumesc pe această cale, deşi povestea mi-a frânt şi mie inima, precum altor cititori, dar îmi asum pentru că am căutat-o…

La vârsta de cinci ani, Rune se mută din Oslo, Norvegia, în Blossom Grove, America, fiind cât de poate de trist de schimbare, însă Poppy, o fetiţă de aceeaşi vârstă cu el şi vecina sa, se pare, îi iese în cale, se prezintă şi-i mărturiseşte că vor fi cei mai buni prieteni pentru totdeauna. Vreme de zece ani, cei doi chiar au fost cei mai buni prieteni, dar şi mai mult, au devenit un cuplu, dezvoltând o relaţie invidiată de mulţi adolescenţi. Relaţia lor este pusă la grea încercare, întrucât Rune este nevoit să se reîntoarcă în Oslo alături de familia sa, pentru o perioadă determinată de doi ani… În aceşti doi ani în care au fost despărţiţi, atât Rune, cât şi Poppy au suferit numeroase schimbări, iar relaţia dintre ei nu mai este ce a fost. La întoarcerea sa în Blossom Grove, Rune este dispus să afle de ce s-a răcit relaţia dintre el şi cea mai bună prietenă a sa, totodată şi iubirea vieţii lui…

Mi-a fost dat să descopăr o poveste dulce precum o acadea, dar şi sfâşietoare, din păcate. Deşi pe alocuri a fost previzibilă pentru mine, tot a reuşit să-mi rupă inima şi să-mi fure lacrimi. Povestea dintre Rune şi Poppy m-a înduioşat teribil, m-am bucurat enorm pentru ei, mai ales pentru Rune, ştiind cât de greu trebuie să-i fi fost să-şi schimbe domiciliul la o vârstă atât de fragedă şi cât de mult contează să îţi faci chiar şi un singur prieten, care să tea jute să te adaptezi mult mai uşor unui nou mediu. Aşa relaţie, precum a lor, este una de vis şi cred că oricine îşi doreşte una la fel, însă nu mereu se întâmplă, mai ales că trecerea timpului poate avea un impact puternic asupra ei. M-am topit urmărindu-I pe protagonişti, m-am bucurat pentru fiecare împlinire de-a lor, dar am şi suferit alături şi pentru ei, chiar mă aşteptam să se întâmple ceva urât.

Nu aş vrea să vă dau prea multe detalii pentru a-i descoperi şi voi frumuseţea, cu riscul de a vă rupe sufletul în mii de bucăţele. Mie, personal, mi l-a rupt de nenumărate ori, deşi îmi făcusem speranţe că va fi bine, într-un final…ultimele pagini ale cărţii m-a fatalizat teribil, activându-mi acel “ugly cry” şi toate suspinele posibile, m-a atins acolo unde trebuie şi m-a determinat să mă gândesc la unele aspect legate de viaţă… Am mai spus asta şi-n alte recenzii, deci ştiu că mă repet, dar orice operă de ficţiune are un sâmbure de adevăr, iar adevărul ascuns printre paginile acestei cărţi este cutremurător.

Vă recomand cu dragă inimă “O mie de săruturi” şi vă sfătuiesc să vă înarmaţi cu multe cutii de şerveţele pentru că va fi nevoie, cu cât mai multe, cu atât mai bine. “O mie de săruturi” este o poveste emoţionantă, care vorbeşte despre prietenie şi cât de puternică este şi poate devein aceasta, despre prima iubire şi fiorii săi, despre suferinţă şi pierdere, dar mai ales despre frumuseţea fiecărei clipe din viaţă şi cum să te bucuri de ea la maxim. Titlul îl găsiţi pe site-ul cartepedienilor aici, nu ezitaţi şi puneţi mâna pee a, va merita, iar dacă aveţi îndoieli, un mesaj către Aida şi sigur vă convinge…

„Viaţa asta…e o aventură minunată atât timp cât avem parte de ea. O aventură în care să ne bucurăm şi să iubim din tot sufletul înainte de a pleca în cea mai lungă aventură dintre toate.”

„Nu ştiu de ce, dar mă fascina să imortalizez momente. Poate pentru că uneori momentele sunt cele cu care rămânem. Nu există a doua şansă. Momentele definesc viaţa – sau poate reprezenta viaţa. Dar imortalizarea unui moment pe peliculă îl face să dăinuie pentru totdeauna.”

„(…) lucrurile cele mai frumoase în viaţă se duc repede, ca floarea de cireş. Pentru că un lucru atât de frumos nu poate şi nici nu trebuie să ţină o veşnicie. Durează puţin pentru a ne aminti cât de preţioasă este viaţa, după care dispare la fel de uşor cum a apărut.”

„Frumuseţea absolută se destramă uşor. Iubirea noastră dăinuie de atâta vreme, încât ne dă o lecţie. Ne arată câtă dragoste poate exista în noi.”

„Am ajuns la concluzia că pentru cei bolnavi moartea nu e atât de greu de îndurat. Pentru noi, durerea dispare, în cele din urmă, ne îndreptăm spre un loc mai bun. În schimb, pentru cei rămaşi în urmă, durerea nu face decât să se amplifice.”

„(…) ne amintea că viaţa trebuia trăită. Că viaţa era fragilă ca un fir de aţă, dar în această fragilitate exista putere. Exista dragoste. Exista un scop. Ne amintea că viaţa era scurtă, că nu trăim veşnic şi că nu ne putem împotrivi voinţei destinului. Ne amintea că nicio secundă nu trebuia irosită. Că trebuia să trăim din plin şi să iubim din tot sufletul. Să ne îndeplinim visurile, să luăm parte la tot felul de aventuri…să imortalizăm momente. Să trăim frumos.”

“Divanul păsărilor” de Ransom Riggs (recenzie)

  • Titlu original: “The Conference of the Birds. The Fifth Novel of Miss Peregrine’s Peculiar Children”
  • Autor: Ransom Riggs
  • Seria: “Miss Peregrine”
  • Volum: V
  • Editura: Young Art
  • An apariție:  2021
  • Număr pagini: 392
  • Traducător: Laura Ciobanu

Cu limbă de moarte, H îi încredințează lui Jacob o misiune ieșită din comun: să se asigure că Noor Pradesh, o deosebită nouă în lumea lor, ajunge în siguranță în grija ultimului vânător de strigoi, o femeie pe nume V. Doar că sunt mulți cei care se țin pe urmele lui Noor și-i vor răul și, în plus, se pare că fata e subiectul unei profeții străvechi care prevestește apocalipsa inevitabilă. Jacob înțelege curând că, pentru a salva bizara și fascinanta lume a deosebiților, trebuie să o salveze mai întâi pe Noor și să-și ducă misiunea la bun sfârșit. Iar singura cale e să o găsească pe V, ale cărei puteri ar putea înclina balanța în favoarea lor. Problema e că V se ascunde și tot ce-și dorește e să nu fie găsită niciodată.

Eram nerăbdătoare să se traducă volumul cinci al seriei “Miss Pergrine” după ce am citit primele patru volume ale seriei în doar patru zile, un volum pe zi, aşa de prinsă am fost de serie, iar când cei de la Young Art au anunţat că urmează să lanseze şi volumul cinci al seriei, am fost în extaz. Nu mă aşteptam să se întâmple atât de repede şi chiar la scurtă vreme după ce eu citisem volumele, parcă a fost un semn, însă mă bucur pentru că-mi era dor să mă revăd cu deosebiţii, să-i urmăresc în călătoria lor şi să iau parte la o nouă aventură, mai ales ştiind cât de mult îi pândeşte pericolul, dar şi că am devorat primele patru volume ale seriei, atât de captivate am fost de lumea creată de Ransom Riggs. Cartepedia mi-a venit şi de această dată în ajutor, datorită lor am reuşit să pun mâna repede pe volum şi să-l citesc la fel de repede, deşi ştiu că acum trebuie să aştep după volumul şase şi ultimul al seriei…

Zâmbete mi-au străbătut chipul când am început să mă avânt în lecturarea titlului “Divanul păsărilor”, a fost râvnit şi aşteptările mele atinse. Chiar nu am fost nicio clipă dezamăgită, am parcurs volumul pe nerăsuflate şi l-am citit cu plăcere. Numeroase răsturnări de situaţie m-au lovit din toate părţile, nu aveam vreme să-mi revin şi să procesez toate cele câte se întâmplau, că imediat intervenea altceva şi eram din nou năucită. Personajele m-au cucerit şi de data asta, îmi fusese dor de ele, mai ales că au avut parte şi de schimbări, dar au apărut şi alte personaje noi. Deosebiţii mi-au demonstrat că merită să-i urmăresc în această nouă etapă a vieţii lor şi nu am mai putut de drag. Enoch mi-a intrat şi mai mult sub piele cu umorul său sarcastic, iar Jacob, ei bine…pot spune că m-am bucurat de schimbările pe care le-a suferit, i-au fost benefice.

Paginile am simţit că au zburat atunci când citeam, îndemnându-mă să vreau mai mult şi mai mult, să mă tem pentru ce avea să vină şi deşi am avut o mica intuiţie în ce priveşte finalul, am fost surprinsă de cum a evoluat povestea şi ce întorsături a mai luat. Am savurat “Divanul păsărilor” la fel de mult cum am savurat şi celelalte volume, se clasează printre favorite, alături de “Biblioteca sufletelor” şi sunt extrem de curioasă de cum se va încheia povestea, cu ce deznodământ mă va zgudui… M-am ataşat de personaje, chiar şi de Noor, unul dintre personajele noi, şi ştiu că-mi va fi greu să mă despart de ele, aşa păţesc de fiecare data când vine vorba de serii. Volumul a fost ciudat, multe evenimente neobişnuite au loc, lupte dintre cele mai neaşteptate şi fiinţe din ce în ce mai…deosebite şi tocmai această ciudăţenie a sa m-a ademenit puţin câte puţin şi m-a captivat cum nici nu m-am aşteptat. Din nou, m-am delectate cu ilustraţiile cuprinse între paginile cărţii, de data aceasta au avut o pată de culoare, lăsându-mi impresia că şi povestea ţesută de Riggs este una ruptă din realitate, asemeni fotografiilor.

Mie, personal, mi-a plăcut enorm volumul şi nu ştiu dacă am reuşit să redau tot ceea ce mi-am dorit în privinţa sa, nu pot decât să vă recomand seria; pe blog găsiţi aici recenzia pentru primele patru volume, poate reuşeşte să vă convingă să-I acordaţi o şansă, iar aici, pe site-ul cartepedienilor găsiţi volumul cinci, dacă aveţi seria în stand by.

“Heartless” de Marissa Meyer (recenzie)

  • Titlul original: “Heartless”
  • Autor: Marissa Meyer
  • Editura: Storia Books
  • Colecţia: Young Adult
  • An apariţie: 2021
  • Număr pagini: 544
  • Traducere de Simona Ștefana Stoica

Cu mult înainte ca Alice să cadă într-o gaură de iepure…
Și înainte ca trandafirii să fie vopsiți în roșu…
Regina de Cupă a fost doar o fată îndrăgostită pentru prima oară.
Catherine Pinkerton are o singură dorință: să deschidă cea mai minunată patiserie din Regatul Cupelor. Dar, potrivit mamei sale, un astfel de vis este de neconceput pentru tânăra care ar putea fi următoarea regină.
Lucrurile se complică atunci când Catherine îl întâlnește pe Jest, chipeșul și misteriosul joker de la curte, care îi face inima să bată mai tare cu o singură privire. Cu riscul de a-l ofensa pe Regele de Cupă și de a-și mânia părinții, Cath este hotărâtă să-și schimbe destinul și să-și asculte inima.
Însă într-un tărâm care abundă în magie, nebunie și monștri, soarta are alte planuri…

Dacă ai văzut “Alice în Ţara Minunilor”, este imposibil să nu ştii cine este Regina de Cupă şi mă îndoiesc de faptul că ai avut-o la inimă, asta dacă nu eşti fan personaje negative. Ei bine, Marissa Meyer vine cu “Heartless” şi îţi oferă o altfel de poveste, în care vei ajunge să o îndrăgeşti pe Regină şi să-ţi pară rău pentru toate câte a pătimit, dar şi să afli de ce a devenit cine a devenit…

Însă, până să fie Regina de Cupă, Catherine Pinkerton era o fată pasionată de patisserie, crea cele mai savuroase deserturi ce-ţi lăsau gura apă şi erau râvnite de toate fiinţele tărâmului. Visa să-şi deschidă propria patisserie alături de Mary Ann, o slujnică şi totodată, prietena ei cea mai bună, dar visul ei nu se potrivea deloc cu cel al mamei sale, care-şi dorea ca fiica ei să devină regină. Colac peste pupăză, Jest îşi face apariţia, este noul Joker de la curte şi reuşeşte să cucerească inimile tuturor, inclusiv pe cea a lui Cath, lucrurile complicându-se puţintel…

Am devorat volumul aşa cum au devorat personajele delicatesele create de Cath, nici nu cred că am respirat cum trebuie citind romanul, nu am putut să mă rup de poveste în niciun chip. Am fost fascinată de lumea magică, m-am minunat de nenumărate ori şi am chicotic ca o puştoaică amorezată. A fost un deliciu şi am savurat fiecare pagină parcursă, chiar şi detaliile oferite, eu, aia care nu sunt deloc fană a descrierilor… Ar fi trebuit să fie un buddy read cu Anto şi Delia, însă am fost Rodica (Lavi e de vină cu Rodica a ei…) şi am citit carte ape nerăsuflate, lăsându-le cu mult în urmă. Neseriozitate din partea mea, dar n-am avut ce face dacă a fost mult prea bună cartea. N-am vrut să mă lungesc cu ea, am profitat că am început-o la momentul potrivit şi-şi merită din plin toate cele 5 steluţe pe care i le-am oferit.

Cath m-a fermecat şi am îndrăgit-o instant, nu doar pentru că era un foarte bun patiser, ci şi pentru faptul că era inimoasă, darnică, visătoare, capabilă de sacrificii şi de multă iubire, chiar şi faţă de cei care nu meritau. Nu doar o data mi-a părut rău pentru ea şi aş fi vrut să o desprind din poveste pentru a-i oferi umărul meu şi multe îmbrăţişări, drept consolare, dar tot ce am putut face a fost să strâng cartea în braţe. Jest, de asemenea, m-a cucerit de la prima apariţie şi simţeam că ascunde ceva sub tot acel şarm al său, nu m-am înşelat şi i-aş fi dat două palme când am aflat ce secret ascundea. Cath şi Jest au fost iubilili, ce să mai, la fel a fost şi Creshire, mă topeam de drag când apărea şi i-am urmărit cu zâmbetul pe buze de la prima şi până la ultima pagină. Cu toate zâmbetele mele, am şi plâns, ce e drept, ştiam că atâta râs nu va aduce nimic bun, niciodată nu aduce…

Marissa Meyer m-a convins, pentru a doua oară, că merită să-i citesc toate titlurile, prima mea întâlnire cu ea a fost prin intermediul seriei “The Lunar Chronicles”, pe care am citit-o anul trecut când a început pandemia şi despre care găsiţi mai multe detalii pe blog aici, iar prin “Heartless” mi-a demonstrate că este capabilă să ofere o perspectivă extrem de fermecătoare.

“Heartless” este aşa cum îi spune şi titlul pentru că îţi intră sub piele cu fiecare rând parcurs, îţi cucereşte inima cu fiecare apariţie a personajelor şi îţi frânge sufletul când nici nu te aştepţi, îndemnându-te să îţi doreşti să le tai capetele tuturor… Este magică şi captivantă, superbă şi delicioasă, dar şi nebună, monstruoasă, crudă, iar Cath te aşteaptă să-i descoperi povestea. O găseşti aici pe site-ul celor de la Storia books, datorită lor am reuşit să citesc cel mai nou titlu tradus de editură şi le mulţumesc din tot sufleţelul meu, ce a mai rămas din el după lecturarea volumului.

„Uneori, inima ta este singurul lucru care merită ascultat.”

„Cel mai bun mod de a fura ceva, a murmurat Jest, este să îţi fie oferit de bunăvoie.”

„Inima mea îţi aparţine (…). Nu ştiu dacă o meriţi sau nu. Nu-mi dau seama dacă eşti eroul sau personajul negativ al poveştii, însă nu pare să conteze. Orice ar fi, inima mea îţi aparţine.”

„Promisese. Dar promisiunea fusese făcută de o fată care încă urma să deschidă o patiserie cu cea mai bună prietenă a ei. Promisiunea fusese făcută de o fată căreia nu-i păsa dacă era un membru al nobilimii, atâta vreme cât îşi putea trăi restul zilelor alături de bărbatul pe care îl iubea. Promisiunea fusese făcută de o fată cu o soartă cu totul diferită.”

„Ea este un trandafir, Jest. Minunat de privit, da, însă astfel de spini nu pot fi ignoraţi. Locul ei e în grădina unui rege, nu în a ta.”

„Dar speranţa, a spus el, este, până la urmă, modul în care imposibilul poate deveni posibil.”

“Oraşul oglinzilor” de Justin Cronin (recenzie)

  • Titlul original: “The City of Mirrors”
  • Autor: Justin Cronin
  • Editura: Nemira
  • Serie: Transformarea
  • Volum: III
  • An apariţie: 2020
  • Număr pagini: 816
  • Traducere de Andreea Florescu

Lumea pe care o știm nu mai este.

Cei Doisprezece au fost distruși, iar teribila lor domnie de o sută de ani s-a încheiat. Supraviețuitorii pot ieși din adăposturi ca să încerce să repună pe picioare civilizația umană, cu speranța unui viitor lipsit de pericole.

Dar undeva departe, într-o metropolă ajunsă acum relicvă, Zero, Tatăl celor Doisprezece stă la pândă. Furia lui clocotește încă, punând pe toată lumea în pericol. Amy, fata de nicăieri, salvatoarea lumii, trebuie să facă o nouă încercare de a schimba soarta omenirii o dată pentru totdeauna.

O ultimă noapte. O ultimă șansă ca lumina să câștige lupta împotriva întunericului.

Şi…am reuşit să mai finalizez o serie anul acesta, deşi nu o începusem de multă vreme şi nu pot fi decâz încântată. Seria „Transformarea” a fost una extraordinară, cu multe pagini şi totuşi insuficiente pentru mine, iar al treilea volum al seriei a fost aşa cum trebuie să fie un ultim volum şi a încheiat trilogia într-un mare fel. Pentru primele două volume ale trilogiei găsiţi aici şi aici recenziile postate pe blog…

Mă bucur că am mers pe mâna Cătălinei şi am acordat o şansă trilogiei, mi-a ajuns la suflet şi deja-mi doresc să o recitesc, chiar dacă ştiu că am multe alte cărţi care mă aşteaptă. „Oraşul Oglinzilor” a reuşit să mă prindă de la primele pagini şi eram ferm convinsă că o dată ce mă voi avânta în poveste, îmi va fi greu să mă desprind. M-a ţinut cu sufletul la gură, am citit paginilie pe repede – înainte, fiind captivată de tot ceea ce descopeream, inima mi-a fost frântă de câteva ori, nu mă aşteptam la unele evenimente, iar când au venit, m-au lovit teribil, m-am temut şi mi-am făcut speranţe, în acelaşi timp, am urmărit personajele cu cea mai mare dedicare. De multe ori mi-am dorit să le pot oferi alinare şi lacrimi mi-au scăpat pe obraz, mi s-au spulberat visele, dar m-am resemnat, într-un final…

Fiecare personaj în parte mi-a cucerit inima, mi-a intrat sub piele şi le-am urmărit evoluţiile şi poveştile cu sufletul cât un purice. Am simţit că sunt o umbră în urma lor, însoţindu-i la fiecare pas. Mi-a fost imposibil să nu mă ataşez de ele, sincer, să nu mă tem pentru ce aveau să mai întâmpine, mai ales când pericolul pândea după colţ. Personajele au fost construite în aşa fel încât să te îndemne să le urmăreşti, să nu te desprinzi de ele nici măcar o clipă, în ciuda locului şi a împrejurărilor în care a avut loc acţiunea.

Seria „Transformarea” este o serie magnifică şi este păcat că nu este atât de cunoscută pentru că merită cu vârf şi îndesat. 5 stele sunt prea puţine pentru a-i oferi, este acel gen de serie despre care îmi este greu să vorbesc, pentru că orice aş spune, mi s-ar părea insuficient. Are de toate pentru toţi cititorii, indiferent de genul agreat: este şi thriller, are suspans cu duiumul, aduce puţin şi cu western-ul, pe alocuri se găseşte şi romance, dar şi fantasy, lumea post-apocaliptică creată poate fi uşor desprinsă din realitate, ţinând cont de ce vremuri trăim, nimic nemaifiind o surpriză…

Dacă până-n prezent nu a-ţi citit-o, faceţi-o, merită toate şansele şi vă garantez că nu veţi regreta. Dacă nu sunteţi convinşi, scrieţi lui Liz, o găsiţi pe Insta aici, sigur vă convinge ea… La mine, ea şi Cătă au fost butoanele declanşatoare şi a meritat din plin, nu am niciun regret şi sunt câştigată pentru că am descoperit o capodoperă. Şi ultimul dacă…nici rândurile de mai sus nu v-au convins, poate o fac citatele de mai jos, iar aici vă las linkul unde puteţi găsi seria completă pe site-ul celor de la editura Nemira, cărora ţin să le mulţumesc, cu această ocazie, pentru oportunitatea oferită ce a citi această trilogie minunată…

„Fuseseră lucruri pe care le pierduse, oameni care muriseră. Toate treceau. Până şi pământul însuşi, cerul, râul şi stelele pe care le iubea aveau, într-o bună zi, să-şi înceteze existenţa. Dar nu era nimic de speriat; aceasta era frumuseţea dulce-amăruie a vieţii.”

„Într-o sută de ani, ajungi să te gândeşti la aproape tot. La toate lucrurile pe care le-ai făcut, la oamenii pe care i-ai cunoscut, la greşelile pe care le-ai comis. La cărţile citite, la cântecele auzite, la cum se simţea soarele, ploaia. Totul e încă acolo, înăuntrul tău. Dar nu e suficient, nu-i aşa? Aici e problema. Trecutul nu e niciodată suficient.”

„Ne naştem plini de credinţă şi temători, când ar trebui să fie exact contrariul; viaţa este cea care ne învaţă câte avem de pierdut.”

„Fiecare dintre noi este personajul propriei poveşti; numai aşa reuşim să dăm sens vieţii.”

„Gândiţi-vă la specia numită om. Minţin, înşelăm, râvnim la lucrul altuia şi îl luăm; ne războim între noi chiar şi din cauza pământului; semănăm vieţi nenumărate. Am ipotecat planeta şi am cheltuit banii pe nimicuri. Poate că am iubit, dar nu destul de bine. Nu ne-am cunoscut niciodată pe noi înşine aşa cum ar trebui am uitat de lume, iar lumea a uitat de noi. Câţi ani vor mai trece până când, geloasă, natura să pună stăpânire pe locul ăsta? Până când va fi ca şi cum noi nici n-am fi existat niciodată? Clădirile se vor face fărâme. Zgârie-norii se vor prăbuşii la pământ. Copacii vor creşte şi îşi vor resfrânge coroanele. Oceanele se vor ridica, ştergând de pe faţa pământului tot ceea ce va mai fi rămas. Se spune că, într-o bună zi, totul va fi acoperit din nou de ape; un ocean nesfârşit va îmbrăca aceasta lume. (…) Toate poveştile se sfârşesc atunci când ajung în punctul de unde au plecat.”

„Era adevărat ce se spunea despre stele. Cu cât te uitai mai îndelung, cu atât vedeai mai multe. Erau o sursă de alinare, prezenţa lor străjuitoare plină de o forţă reconfortantă; şi totuşi, nu fusese aşa dintotdeauna.”

„Viaţa are darul de a ne răpi această senzaţie. Frânturile sublime ale copilăriei ne sunt luate zi după zi. Dragostea şi numai dragostea, fireşte, ne restituie pe noi înşine, aşa că sperăm, însă şi asta ne este luată. Şi ce ne mai rămâne când nu mai e dragoste? O funie şi o piatră.”

„Când te transformi, rămâi cu un singur lucru: o amintire. Cea mai dragă. Din toată viaţa ta, numai una.”

„Copiii sunt cei care ne dau viaţă, se gândi el; fără ei, nu suntem nimic, venim aici, apoi plecăm, ca praful dus de vânt.”

„Omul ăsta e blestemul tău, aşa cum Liz e al meu. Iubirea e cea care ne transformă în sclavi, Amy. Este piesa dinăuntru piesei, scena pe care ne desfăşurăm drama vieţii noastre omeneşti. Asta e lecţia pe care trebuie să ţi-o predau.”

„Toate lucrurile devin de domeniul trecutului, în afară de unul: dragostea.”

„Istoria nu e ce ai mâncat la micul dejun. Acelea sunt informaţii neimportante, luate de vânt. Istoria este cicatricea de pe mâna dumneavoastră. Sunt poveştile care au un impact, trecutul refuză să rămână trecut.”