“Vraja corbilor” de Margaret Rogerson (recenzie)

  • Titlul original: “An Enchantment of Ravens”
  • Autor: Margaret Rogerson
  • Editura: Storia Books
  • Colecţia: Young Adult
  • An apariţie: 2020
  • Număr pagini: 320
  • Traducător: Simona Ștefana Stoica

Orice vrajă are un preț.

O portretistă talentată trebuie să înfrunte puterea străveche a regatelor zânelor, chiar în timp ce se îndrăgostește de un prinț al făpturilor fermecate. Cu o fluturare a pensulei, Isobel făurește portrete uluitoare pentru o categorie periculoasă de clienți: făpturile fermecate, aceste ființe nemuritoare și îngrozitoare, care nu pot să coacă pâine sau să scrie fără a se preface în praf și pulbere. Tânjesc însă după Meșteșug uman cu o sete cumplită, iar pentru tablourile lui Isobel sunt gata să ofere în schimb vrăji valoroase. Dar când îl întâlnește pe primul ei protector regal – Rook, Prințul Toamnei – Isobel comite o greșeală mortală. Pictează în ochii lui tristețe umană, o slăbiciune care pe prinț l-ar putea costa viața. Furios, Rook o răpește pe Isobel și o duce în regatul său, unde va fi judecată pentru crimă. Dar ceva este cu adevărat greșit în lumea zânelor și cei doi sunt atacați din toate părțile. În timp ce Isobel și Rook depind unul de celălalt pentru a supraviețui, alianța lor înflorește în ceva diferit: încredere, apoi dragoste – și acea dragoste încalcă legile neîndurătoare ale făpturilor fermecate și îi condamnă pe amândoi la moarte. Singura armă a lui Isobel împotriva zânelor stă în Meșteșugul ei, care reprezintă o amenințare pe care făpturile fermecate nu au mai întâlnit-o.

Pentru că portretele lui Isobel au puterea să le facă să simtă pentru prima oară.

La scurt timp după ce am citit „Vraja spinilor”, a cărei recenzie o găsiţi pe blog aici, am văzut că a apărut un nou roman marca Margaret Rogersonn şi n-a durat mult că Storia Books la şi tradus. Până să ajungă la mine a trecut ceva timp, nu aşa mult cum se întâmplă de obicei când vine vorba de noutăţi, ceea ce nu poate decât să mă bucure. Vreau să le mulţumesc celor de la Storia pentru exemplarul oferit, iar dacă recenzia mea vă convinge, îl găsiţi şi voi aici.

În „Vraja corbilor” facem cunosştinţă cu Isobel, al cărei Meşteşug este să realizeze portrete, şi nu pentru oricine, ci pentru făpturile magice, nemuritoare, îngrozitoare şi arogante din cale-afară. Aceste făpturi fermecate nu sunt capabile să înfăptuiască nici cele mai uşoare munci ale oamenilor, însă tânjesc după Meşteşugurile acestora cu o sete de nestăvilit. Isobel, în schimbul potretelor pe care le realizează, este răsplătită cu vrăji, vrăji pe care le alege cu băgare de seamă şi extrem de conştiincios pentru a nu avea de suferit ulterior, întrucât vrăjile au şi taine ascunse. Printre clienţii neobişnuiţi ai lui Isobel, s-a întâmplat să fie şi Rook, Prinţul Toamnei, însă în momentul în care Isobel este captivată de realizarea portretului acestuia, comite o greşeală ce o poate costa viaţa, nu doar pe ea, ci şi pe Prinţ. Furios pe fapta lui Isobel, Rook o răpeşte pe Isobel pentru a o duce în Regatul Toamnei, unde va fi judecată pentru fapta sa , însă drumul spre Regat este încărcate de pericole, iar viaţa le este ameninţată. Lumea zânelor este turburată, iar Isobel şi Rook au parte de o aventură anevoioasă, ce-i pune la grea încercare, mai ales în privinţa încrederii. Iubirea dintre oameni şi făpturile magice este înterzisă, iar încălcarea Legii Juste se plăteşte cu moartea. Cum evoluează aventura lui Isobel şi Rook nu rămâne decât să aflaţi, doar să vă pregătiţi, va fi una încărcată de neprevăzut…

Încă o dată am fost încântată de lumea creată de Margaret Rogerson, dacă-n „Vraja spinilor”, a cărei recenzie o găsiţi pe blog aici, am avut parte de demoni şi vrăjitori, în „Vraja corbilor” au fost fiinţe fermecate, unele dintre cele mai insensibile şi înşelătoare, ce nu ţin cont de ceilalţi, ci doar de propria bunăstare, dar mai ales, nemiloase. Chiar dacă momentul în care am ales să citesc volumul nu a fost unul extrem de prielnic, cu paşi mărunţi am reuşit să-l parcurg şi să mă pierd cu uşurinţă printre pagini. Isobel este un personaj principal feminin inteligent, cu capul pe umeri şi grijulie, ca să nu mai spun că este foarte pricepută la Meşteşugul său, de aici şi aprecierea atât de mare din partea făpturilor fermecate. Deşi şi-a pierdut părinţii în copilărie, a primit o educaţie bună şi a învăţat să profite de ceea ce-i oferă clienţi săi pentru a-şi asigura bunăstarea, atât a ei, cât şi a familiei sale, cea care i-a mai rămas. Am prins drag de ea de la prima pagină şi am urmărit-o cu sufletul la gură. Nici Rook nu s-a lăsat mai prejos, autoarea a avut grijă să-l creeze într-un mod cât mai feerit, menit să-ţi vrăjească gândurile şi să ţi le invadeze. În ciuda faptului că făpturile fermecate sunt cunoscute pentru lipsa lor de sentimente, Rook mi-a demonstrat multe altele şi totodată, mi-a dovedit că este demn de urmărit cu ochii cât cepele, mai ales că nu este capabil de a minţi. Mi-au plăcut fiecare în parte, dar mai mult i-am savurat când au fost împreună, ce e drept. Alături de ei am râs, m-am emoţionat, am empatizat şi i-am urmărit cu interes maxim, am şi luptat cu diverse făpturi puse pe răutăţi. N-am avut timp să mă plictisesc, nici nu ştiu când treceau paginile şi chiar dacă mi-aş fi dorit să o parcurg mult mai repede pentru că mi-a trezit interesul, am fost şi tristă spre final pentru că n-am mai avut pagini…veşnica problemă, în cazul meu.

Ştiu că autoarea nu va scrie o continuare nici la acest volum, cum nu va scrie nici la „Vraja spinilor”, dar chiar şi aşa sunt curioasă cu ce poveste mă va mai surprinde. „Vraja corbilor” este o poveste captivantă, amuzantă şi plină de acţiune, ce prezintă o dragoste interzisă într-o lume a zânelor, dar de unde nu lipsesc nici întorsăturile de situaţie. Este un fantasy uşor şi numai bun de savurat după o lectură ce v-a muncit.

„Recunoaşterea propriei slăbiciuni nu reprezintă un prilej de bucurie pentru nicio zână.”

„Oare cum trebuie să fie? Să întâlneşti pe cineva, să creezi o legătură, totul în doar o după-amiază aurie – doar pentru a descoperi că, pentru ea, fiecare minut scurs simboliza un an. Fiecare secundă, o oră. Ar fi moartă înainte să răsară soarele a doua zi.”

„Să mergi pe muchia unui tăiş e distractiv doar până când lama încetează să mai fie o metaforă.”

„La un moment dat, mintea mea încetase să mai încerce să-l vadă ca pe un om şi îl acceptase pentru ceea ce era. Exista ceva incontestabil de izbitor în supleţea sa, în faţa lui colţuroasă. Ochii îi erau în continuare nemiloşi, dar şi visători. Fiorul pe care îl simţeam ori de câte ori se uita la mine era pe cât de captivant, pe atât de periculo, ca şi cum ţi-ai înlănţui pe neaşteptate privirea cu cea a unui râs sau a unui lup, dar nu oriunde, şi nu oricând, cu în pădure, la amurg.”

„Poţi iubi cu adevărat pe cineva, când pentru tine nu e nimic mai mult decât o iluzie plăcută?”

„Cât de mult se deosebea o iubire mărturisită cu ochii de una proclamată cu voce tare. Aceasta era o privire care ar opri timpul, dacă ar putea. Blândă şi tăioasă, în acelaşi timp, o tandreţe dureroasă înconjurată de suferinţă, dovada absolută a unei inimi deja frânte.”

„Eşti un trandafir viu strecurat printre flori de ceară. Poate că noi ţinem o veşnicie, dar tu înfloreşti mai strălucitor, miroşi mai dulce şi verşi sânge cu ţepii tăi.”

„Viitorul niciodată nu este bătut în cuie…Vezi tu, e ca o pădure, cu mii şi mii de cărări care o străbat, toate ramificându-se în direcţii diferite. Unele lucruri se pot schimba, chiar până în ultimul moment.”

„Preferăm să pretindem altceva, dar adevărul este că nu am fost niciodată noi cei nemuritori. Poate trăim suficient de mult pentru a vedea lumea care se schimbă, dar n-am fost niciodată noi cei care am schimbat-o. Când ajungem, în cele din urmă, la final, suntem singuri şi nimeni nu ne iubeşte şi nu lăsăm nimic în urmă, nici măcar numele nostru cioplit pe o lespede de piatră. Şi totuşi…muritorii, prin operele lor, prin Meşteşugul lor, nu sunt niciodată uitaţi.”

„Întreaga lume e făcută din praf şi în praf se întoarce întotdeauna. Nu există nimic altceva.”

„(…) te iubesc întru totul. Te iubesc veşnic. Te iubesc atât de mult, încât mă înspăimântă. Mă tem că nu aş putea trăi fără tine. Ţi-aş putea vedea chipul în fiecare dimineaţă când mă trezesc, timp de zece mii de ani, şi încă aş aştepta-o cu nerăbdare pe următoarea, ca şi cum ar fi prima.”

“Mitologie nordică” de Neil Gaiman (recenzie)

  • Titlul original: “Norse Mythology”
  • Autor: Neil Gaiman
  • Editura: Arthur
  • Colecţie: Arthur GOLD
  • An apariţie: 2018
  • Număr pagini: 256 
  • Traducere din limba engleză de Alex Moldovan

Miturile și zeii din panteonul nordic prind viață datorită prozei inventive a lui Gaiman: Odin, mai-marele zeilor, înțelept și cutezător, Thor, fiul lui Odin, cel incredibil de puternic, dar nu cel mai înțelept dintre zei, și Loki, un farsor și un manipulator neîntrecut, frate de cruce cu Odin.

Urmărind îndeaproape isprăvile zeilor, piticilor și uriașilor, Gaiman modelează aceste povești străvechi sub forma unor episoade de roman care încep cu geneza celor nouă tărâmuri legendare și au ca punct culminant Ragnarokul, sfârșitul zeilor și renașterea unui nou timp și a unor noi oameni.

Dacă ţin bine minte, am văzut cartea pe contul Marianei, eu mi-o doream de ceva vreme, mai ales că avea ca subiect zeităţile, momentul în care mi-a apărut postarea ei mi-am spus că e un semn şi trebuie să o citesc şi eu. A ajuns la mine cu ajutorul celor de la Editura Arthur şi vreau să le mulţumesc pentru această bookurie.

Când m-am hotărât să încep o nouă carte, l-am întrebat pe iubitul meu care să fie următoarea dintre „Furia Roşie” şi „Mitologie Nordică”, el optând pentru cea de-a doua şi atât i-a trebuit că l-am activat. A început să mă întrebe ce zăităţi nordice ştiu, iar eu toată mândră de mine îi spun de Odin, Thor şi Loki, la care îmi serveşte replica lui: „Doar atât? Dar pe paznicul zeilor cum îl chema? Hai că ştii…”, la mine-n minte pauză şi-mi iese porumbelul: „Nu ştiu cum îl cheamă, însă actorul care l-a jucat arăta tare bine…”, poftim replică, filmele astea ce fac…

Să revin la carte până nu o iau de tot pe ulei…Cum spuneam şi mai sus, singurele zeităţi nordice cunoscute de mine sunt Odin, Thor şi Loki (cred că majoritatea îi cunoaşte), apoi am aflat că pe paznic îl chema Heimdall, iar lecturarea cărţii mi-a oferit ocazia de a cunoaşte şi alte zeităţi, printre care Tyr, zeul războiului, Bradi, zeul poeziei, zeii Freya şi Frey, din Tribul Vanir, Balder, considerat a fi cel mai frumos zeu, Kvasir, zeul înţelept, dar şi elfi, pitici, uriaşi şi creaturi dintre cele mai neobişnuite cu poveşti…interesante.

De la „Circe” am rămas cu ideea că zeii erau trădători, maeştri ai înşelătoriei, capabili de cele mai mârşave manevre pentru a le reuşi planurile, erau plini de aroganţă, în ciuda frumuseţii cu care erau înzestraţi. Deşi primele zeităţi în jurul cărora se învârt repovestirile legendelor sunt Odin, Thor şi Loki, volumul a cuprins şi capitole ce dezvăluiau legende privind şi alte personaje. I-am cunoscut pe Eitri şi Brokk, piticii care au făurit ciocanul lui Thor, creatorul de fulgere numit Mjollnir. Piticii puteau crea comori nepreţuite cu ajutorul celor mai neobişnuite „ingrediente” (unul extrem de neobişnuit fiind scuipatul unei păsări), totodată am aflat cum şi-a pierdut Odin ochiul, doar pentru a deveni mai înţelept, dar şi cum Tyr şi-a pierdut mâna dreaptă, acestea fiind doar o mică parte din repovestirea legendelor.

Volumul este redat sub forma unor capitole ce cuprind legende cu privire la fiecare personaj, nu este o poveste ce curge de la sine, ci cuprinde diverse episoade din mitologie, din diferite perioade de timp. M-am simţit ca şi cum aş fi urmărit un serial şi capitolele erau episoadele acestuia. De asemenea, m-am simţit ca un copil ce a străbătut meleaguri necunoscute, a fost martor la unele dintre cele mai nemaipomenite aventuri alături de zeităţi puternice şi neînfricate.

Dacă nu eşti familiarizat cu aceste personaje, „Mitologie Nordică” este cartea potrivită de a le cunoaşte. Este amuzantă, rapidă, lejeră, şi deşi sunt multe personaje, sunt uşor de reţinut, întrucât acţiunea se învârte în jurul lor. Or fi fost ele zeităţi, însă au fost momente când i-am văzut asemeni unor copiii ce se ţin de pozne în fiecare clipă. Mă bucur că am avut oportunitatea de a citi această carte, a fost prima întâlnire cu autorul şi am fost tare încântată de aceasta. Am trecut pe wishlist şi celelalte titluri ale sale traduse la noi, iar dacă te-am convins să-i dai o şansă acestei cărţi, o găsiţi pe site-ul celor de la Arthur aici.

„Fără pericol nu poate exista glorie.”

„Nimeni nu poate învinge bătrâneţea, pentru că în cele din urmă, ea ne ia pe toţi, ne slăbeşte mai mult şi mai mult până când ne închide ochii pe vecie.”

„Nu e nimic pe lume care să nu iubească soarele. El ne oferă căldură şi viaţă; topeşte chinuitoarea zăpadă şi gheaţa iernii; face plantele să crească şi florile să înflorească. Ne oferă serile lungi de vară, când nu se lasă întunericul. Ne salvează de zilele chinuitpare ale iernii, când întunericul e biruit doar câteva ore, iar soarele e rece şi îndepărtat, precum ochiul şters al unui cadavru.”

14 citate şi „Gânduri de pe o planetă nervoasă”

  • Titlul original: „Notes on a Nervous Planet”
  • Autor: Matt Haig
  • Editura: Nemira
  • An apariţie: 2019
  • Număr pagini: 336
  • Traducere de Deniz Otay

Lumea in care traim se joaca cu mintile noastre.

Stresul si anxietatea sunt la ordinea zilei. O planeta nervoasa si grabita creeaza vieti nervoase si grabite. Suntem conectati unii la altii mai mult decat oricand, dar ne simtim extrem de singuri si ne facem griji pentru tot, de la politica pana la greutatea corporala.

Dupa ce a suferit de atacuri de panica, anxietate si depresie, Matt Haig s-a gandit mult la impactul pe care lumea exterioara il are asupra noastra. In Ganduri de pe o planeta nervoasa vorbeste despre fenomene generale ca inegalitatea sociala, retelele de socializare sau stiri si pana la obiceiurile noastre zilnice, modul in care dormim, in care facem miscare sau in care disociem intre minte si corp.

Matt Haig povesteste intr-un fel foarte personal ce il face pe el sa se simta fericit, uman si implinit in acest secol nelinistit.

De foarte multă vreme încerc să mă mobilizez să pregătesc articolele pentru blog, dar timpul se pare că nu prea ţine cu mine, mi-am pus în gând să fac atât de multe şi încă nu reuşesc să ţin pasul cu toate, din păcate. Anul trecut reuşisem să postez mult mai des pe blog, se pare că anul acesta abia mă mişc şi articolele le las aşteptate, sper doar să nu fie aşa si restul lunilor, însă vedem…Lăsând lamentarea deoparte, e vremea să vă vorbesc puţin despre „Gânduri de pe o planetă nervoasă” de Matt Haig.

Anul trecut am făcut cunoştinţă cu autorul, prima întâlnire a fost prin intermediul tiltlului „Biblioteca de la Miezul nopţii”, despre care am scris pe blog aici, şi doar de atât a fost nevoie să mă îndrăgostesc de scrierea sa şi să-mi doresc să-i citesc toate cărţile publicate la noi. Am fost cuminte şi am primit şi celelalte titluri ale sale de la dragele mele Roxi şi Alina, le mulţumesc şi aici, deşi le-am mulţumit şi la vremea când am primit cadoul de la ele, nu vă mai spun cât de bucuroasă am fost, chiar am dat gata o parte din titlurile primite în luna decembrie J, şi mi-au mai rămas două, cea despre care am să vă vorbesc în articolul de astăzi şi „Cum să opreşti timpul”, carte ce urmează să o citesc luna aceasta.

 „Gânduri de pe o planetă nervoasă” este continuarea cărţii “Câteva motive să iubeşti viaţa” şi a fost cartea cu care am dat startul lecturii în anul 2021, însă a fost cea de-a doua carte finalizată în ianuarie (o pusesem puţin pe pauză pentru a citi o carte dedicată copiilor). Cum vă spuneam mai sus, m-am îndrăgostit de scrierea lui Matt Haig şi am realizat că-mi dau o stare de bine titlurile sale, deşi nu obişnuiesc să citesc atât de des non-ficţiune. Mi-a fost foarte uşor să mă pierd în paginile cărţilor sale, ca să nu mai spun că de foarte multe ori m-am regăsit în cuvintele transmise, de parcă mi-ar fi fost direct adresate. De aceea am şi ales să vă las în articolul de astăzi câteva citate şi „Gânduri de pe o planetă nervoasă”, care mi-au aprins beculeţele şi m-au determinat să mă gândesc mai bine la unele aspecte. Dacă n-aţi reuşit să parcurgeţi acest titlu, îi puteţi acorda o şansă, sper ca citatele alese să vă „ispitească”…dar şi să rezistaţi până la finalul articolului…

„(..) a te simţi mai bine implică a prelua controlo asupra propriei tale vieţi. A renunţa la ceva.

 „Poate că fericirea nu este despre noi, ca fiinţe individuale. Poate nu este ceva ce ajunge să fie simţit în noi. Poate că fericirea e percepută dacă ne îndreptăm atenţia în exterior, nu în noi înşine. Poate că fericirea nu este despre ceea ce am merita, fiindcă o merităm. Poate că fericirea nu constă în ceea ce putem obţine. Poate că fericirea constă în ce avem deja. Poate că fericirea înseamnă ceea ce putem dărui. Poate că fericirea nu e un fluture pe care trebuie să-l prindem în plasă. Poate nu există vreun mod precis în care să fii fericit. Poate că există doar probabilităţi. Dacă (aşa cum a spus Emilz Dickinson) ‘veşnic e alcătuit din acum-uri’, poate că acel acum, prezentul, e făcut din probabilităţi, poate că scopul vieţi este să renunţăm la certitudini şi să fim deschişi la frumoasa incertitudine a vieţii.”

„Ne-am predat instinctele în braţele ceasurilor. Slujim timpul din ce în ce mai mult, spre deosebire de cât ne slujeşte el pe noi. Ne facem griji cu privire la timp. Ne întrebăm când a trecut. Suntem obsedaţi de timp.”

„(…) problema nu este că ne aflăm într-o criză de timp, ci mai degrabă că suntem supraîncărcaţi de toate celelalte lucruri.”

„Dacă simţi că nu ai timp, nu înseamnă că într-adevăr nu ai. Dacă te simţi urât, nu înseamnă că eşti urât. Dacă eşti neliniştit, nu înseamnă că ai motive să fii neliniştit. Dacă ai impresia că nu ai suficiente realizări, nu înseamnă că nu ai suficiente realizări. Dacă simţi că-ţi lipsesc anumite lucruri, nu înseamnă că trebuie să te simţi neîmplinit.”

„Pentru a ne bucura de viaţă, nu trebuie să ne mai gândim la ce nu vom reuşi să citim, să vedem, să spunem şi să facem şi să începem, în schimb, să ne gândim la cum ne-am putea bucura de lumea pe care o putem cuprinde. Să trăim la nivelul nostru de fiinţe umane. Să ne concentrăm pe puţinele lucruri pe care le putem face, în detrimentul milioanelor de lucruri pe care nu le putem face. Să nu ne dorim vieţi paralele. Să ne identificăm cu o micromatematică. Să fim un eu singular şi mulţumit de sine. O entitate individuală indivizibilă.”

„Adu-ţi aminte că nimănui nu-i pasă cu adevărat de cum arăţi tu. Oamenilor le pasă de cum arată ei. Tu eşti singurul pe lumea asta preocupat de înfăţişarea ta.”

„Cum să fii fericit: nu te compara cu alţii. Cum să fii fericit (II): nu te compara pe tine, aşa cum eşti cu adevărat, cu tine, aşa cum îţi imaginezi că ai putea fii. Nu te obosi să faci exerciţii de imaginaţie despre cum ai putea fi în universuri paralele, unde ai lua alte hotărâri. Epoca internetului încurajează alegerea şi comparaţia, dar să nu faci asta cu tine însuţi. ‘Comparaţia răpeşte bucuria’, spunea Theodore Roosevelt. Tu eşti tu. Trecutul e trecut. Nu-ţi poţi face o viaţă mai bună decât dinspre prezent. Dacă persist, regretful transformă însuşi prezentul în ceea ce îţi pare rău că nu ai făcut altfel. Acceptă propria ta realitate. Fii suficient de uman să faci greşeli. Fii suficient de uman să nu te sperie viitorul. Ei bine, fii suficient de uman să-ţi fii suficient. Dacă accepţi că te afli într-un anumit punct al vieţii, e mult mai uşor să te bucuri pentru alţii fără ca tu însuţi să te simşi groaznic.”

“Nu te îngrijora când oameni nu te plac. Nu te va plăcea toată lumea. Mai bine să nu fii plăcut pentru că eşti tu, decât să fii plăcut pentru că eşti altcineva. Viaţa nu e o joacă. Nu exersa cum să fii tu. Fii tu.”

„Uneori ne împingem vieţile în direcţia greşită. Uneori, societăţile se împing pe ele însele în direcţia greşită. Dacă simţim că ne face nefericiţi, progresul ar putea fi întoarcerea şi păşirea pe drumul corect. Dar niciodată nu trebuie să ne simţim – personal sau ca societate – cî o singură variantă a viitorului este inevitabilă. Viitorul ni-l putem contura noi.”

„Cititul nu este important pentru că te ajută să obţii o slujbă, ci pentru că îţi permite să exişti în afara realităţii care ţi-a fost dată. Aşa se unesc oamenii. Aşa se conectează minţile. Visele. Empatia. Înţelegerea. Evadarea. Cititul este dragoste în acţiune.”

„Să ne dorim…să simţim fiecare moment, să ignorăm ziua de mâine, să ne dezvăţăm de toate grijile şi regretele şi de teama provocată de ideea de timp. Să fim în stare să ne plimbăm şi să nu ne gândim decât la plimbare. Să stăm în pat, treji, şi să nu ne facem probleme din cauza somnului. Dpar să fim acolo, în fericirea liniară şi dulce, netulburată de griji trecute şi viitoare.”

„Dă-ţi voie să te prăbuşeşti. Dă-ţi voie să te îndoieşti. Dă-ţi voie să te simţi vulnerabil. Dă-ţi voie să te răzgândeşti. Dă-ţi voie să fii imperfect. Dă-ţi voie să rezişti dinamismului. Dă-ţi voie să nu treci prin viaţî ca o săgeată spre ţintă.”

„Încearcă să vrei mai puţin. Dorinţa e o gaură. Dorinţa e o lipsă. E parte din definiţie. (…) A ne dori lucruri de care nu avem nevoie ne face să simţim un gol pe care nu-l avem. Tot ce îţi trebuie se află aici. Omul este complet doar fiind om. Suntem propria destinaţie.”

„Campioanele” anului 2020 :)

De când s-a încheiat anul 2020, tot spun că întocmesc acest articol, însă parcă nicicând nu aveam timpul necesar, îmi tot interveneau altele şi altele, iar acum dacă am prins momentul, am spus că este cazul să profit.

Anul 2020 a fost cel de-al doilea an în care mi-am stabilit target pe Goodreads, până să mă apuc serios de citit nu prea am dat importanţă aplicaţiei, însă când am observat cât de bine mi-a prins în 2019 (am reuşit să citesc 149 de cărţi, deşi mi-am stabilit 100, câteva nu le-am găsit, deci e posibil să fii depăşit 149 de titluri pe 2019), m-am motivat şi mai mult, dorindu-mi ca 2020 sa fie şi mai bogat în lectură, mai ales că şi TBR-ul a crescut considerabil.

Anul ce tocmai a trecut a fost un an tare ciudat, nu pot să spun că l-am simţit aşa cum trebuie, n-am reuşit să mă bucur de tot ce mi-am dorit, însă ce am reuşit să fac şi sunt extrem de multumită, este faptul că am citit multe cărţi, m-am surprins cum nu credeam că e posibil. Dacă mă urmăriți pe Instagram probabil ați văzut titlurile parcurse de mine în anul 2020, dar și faptul că s-au adunat 295 de titluri, un număr ce nu credeam că-l voi atinge vreodată. Au fost titluri extraordinare, care au reușit să mă emoționeze, dar să-mi aducă și-un zâmbet pe buze, care m-au călcat pe bătături și cu care aș fi dat de toți pereții, dar și titluri cu povești cutremurătoare, care mi-au demonstrat cât de urâtă poate fi lumea în care trăim și cât de bolnave pot fi unele persoane în modul de gândire…

În articolul de astăzi mi-am propus să vă prezint “campioanele” mele de anul trecut, cărți ce mi-au rămas în suflet și la care cu drag aș reveni oricând. Mi-a fost tare greu să aleg, sincer, având în vedere că au fost foarte multe, însă fac şi eu ce pot. Nu sunt prezentate în funcţie de niciun top, deci numerotarea nu e relevantă, iar unde am avut mai multe titluri de la acelaşi autor, am încercat să le grupez într-un fel, sper doar să nu vă obosească acest articol şi să rezistaţi până la final…Mai multe detalii privind titlurile menţionate veţi găsi dacă daţi click pe titlu, veţi fi redirecţionaţi către recenziile aflate pe blog 🙂 :

  1. “Femeia la 1000°C” de Hallgrimur Helgason 
  2. “Soldatii de zinc”  şi “Rugăciune pentru Cernobîl” de Svetlana Aleksievici
  3. “Cuvinte în albastru intens” de Emily Barr
  4. “Ursul şi privighetoarea” de Katherine Arden
  5. “Memoriile unei gheise” de Arthur Golden
  6. „Grădina cu Fluturi” şi ”Trandafirii de mai” de Dot Hutchinson
  7. “Toate acele locuri minunate” şi “Universul pe umerii tăi” de Jennifer Niven
  8. “Urgia și zorile” și “Trandafirul și hangerul” de Renne Ahdieh
  9. Vânătorii de zmeie” de Khalid Hosseinni
  10. “Verity” de Colleen Hoover, ”Dintotdeauna tu” a lui Colleen Hoover
  11. “Tronul de Clestar” , “Diamantul de la miezul nopții”“Moștenitoarea focului”“Regina umbrelor” , ”Imperiul furtunilor”  , ”Turnul zorilor” de Sarah J. Maas
  12. “Rămâi cu mine” de Ayọ̀bámi Adébáyọ̀
  13. “Acolo unde cântă racii” de Delia Owen
  14. The Priory of the Orange Tree” de Samantha Shannon
  15. “Elias și spioana Cărturarilor: Focul din cenușă” , “Elias și spioana Cărturarilor. O torță în noapte”  şi  “Elias și spioana Cărturarilor. Moartea la porți” de Sabaa Tahir
  16. “Povestea Faridei – fata care a învins ISIS” de Farida Khalaf
  17. “Sora vitregă” de Jennifer Donnelly
  18. “Ultima oară când ne luăm rămas-bun” de Cynthia Hand
  19. “Cronicile Lunare” de Marissa Meyer 
  20. “Heartstopper” de Alice Oseman
  21. “Fata anonimă” Greer Hendricks și Sarah Pekkanen
  22. “Să nu spui niciodată pentru totdeauna” de Jennifer L. Armentrout
  23. ”Bibliotecara de la Auschwitz” de Antonio G. Iturbe 
  24. “Iubirea care a rupt lumea în două” de Emily Henry 
  25. ”Adevărul despre cazul Harry Quebert” de Joël Dicker
  26. “Warcross” și “Wildcard” de Marie Lu 
  27. “Cine a ucis-o pe Heidi” de Marc Voltenauer
  28. “Visul își alege visătorul” de Laini Taylor
  29. “Circe” de Madeline Miller
  30. “Povestea fără sfârșit” de Michael Ende
  31. “Dor de dor de tine” de Constantin Romulus Preda (3 volume de poezii) 
  32. ”Crima perfectă. Instrucțiuni pentru fete cuminți” de Holly Jackson
  33. ”Lapidarea Sorayei” de Freidoune Sahebjam 
  34. ”Eleanor și Park” şi ”Fangirl” de Rainbow Rowell
  35. ”Hoţul de cărţi” de Markus Zusak
  36. ”Ura cu care lovești” de Angie Thomas
  37. Trilogia “Caraval” de Stephanie Garber
  38. “Biblioteca de la miezul nopții” , “Câteva motive să iubeşti viaţa” şi cărţile pentru copiii “Un băiat numit Crăciun”, “Fetiţa care a salvat Crăciunul” şi “Eu şi Moş Crăciun” de Matt Haig  
  39. ”Pactul” de Elle Kennedy
  40. “Dragă Martin” de Nic Stone
  41. “Vraja spinilor” de Margaret Rogerson
  42. “Şarpe şi Porumbel” de Shelby Mahurin
  43. ”Fiecare moare singur” de Hans Fallada
  44. “Femeia din oglindă” de Rebecca James
  45. “Anul de grație” de Kim Liggett 
  46. “Acolo unde femeile sunt regi” de Christie Watson
  47. ”Secera” şi ”Tunetul” de Neal Shusterman
  48. ”Britt-Marie a fost aici” şi ”Oameni anxioși” de Fredrik Backman
  49. ”Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani şi ¼” de Hendrik Groen
  50. ”Al nostru este cerul” de Luke Allnutt
  51. Trilogia “Shadow and Bone” de Leigh Bardugo
  52. “Disecţie” de Han Kang
  53. “Institutul” de Stephen King
  54. “Mici momente de iubire” de Catana Comics
  55. “Unpregnant” de Jenni Hendrinks, Ted Caplan
  56. ”Unul dintre noi” de Asne Seierstad
  57. ”Corupt” de Penelope Douglas
  58. “Vanessa mea cea întunecată” de Kate Elizabeth Russell
  59. “Călătoria Cilkăi” de Heather Morris
  60. “Poate ar fi bine sa discuti cu cineva” de Lori Gottlieb
  61. “Fetiţa pe care au lăsat-o în urmă” de Roxanne Veletzos
  62. “Un drum lung până jos” de Jason Reynolds
  63. ”Saga #1” de Brian Keller Vaughan, Fiona Staples
  64. ”Mai puternici împreună” de Katie McGarry
  65. “Crescent City” de Sarah J. Maas
  66. “Elantris” de Brandon Sanderson
  67. “Povestea unui orfan” de Pam Jenoff

”Dragă Martin” de Nic Stone (recenzie)

  • Titlul orginal: ”Dear Martin”
  • Autor: Nic Stone
  • Editura: Young Art
  • An apariție: 2020
  • Număr pagini: 224
  • Traducător: Oana Duşmănescu

Justyce McAllister are 17 ani, este printre cei mai buni din clasa lui, as în echipa de dezbateri, și urmează să studieze la o facultate din Ivy League. Însă e, de asemenea, un băiat de culoare. Așadar, pentru polițistul care-l încătușează într-o noapte, când tânărul încerca doar să-și urce iubita în mașină și s-o conducă acasă, nimic nu mai contează în afară de stereotipul gangsterului.

Întâmplarea e doar prima dintr-o serie care-l face pe Justyce să-și pună tot mai multe întrebări cu privire la discriminarea rasială, gândindu-se nu doar la numeroasele cazuri ale tinerilor de culoare împușcați de ofițerii de poliție, ci și la orele lungi muncite de mama sa pentru ca el să-și poată permite o școală privată, precum și la invidia unora dintre colegii săi de clasă, care îl cred, uneori, discriminat pozitiv.

Încercând să-și pună ordine în gânduri și să învețe din experiențele înaintașilor săi, căutând dreptatea în tot ce i se întâmplă, Justyc pornește un experiment: începe să-i scrie scrisori reverentului Martin Luther King Jr.

Punând cu abilitate în dezbatere stereotipurile și discriminarea rasială, în multiplele sale forme de-a lungul istoriei, ”Dragă Martin” ne arată că lucrurile nu sunt niciodată doar în alb și negru.

“Dragă Martin” am luat-o datorită Deliei de la @deliaph.reads, am văzut că ea a rămas plăcut surprinsă de poveste și așa frumos a vorbit despre carte, încât m-a făcut și mai curioasă în ce privește povestea ascunsă între coperți. Am apelat la ajutorul meu de nădejde, Cartepedia evident, și bookuria nu a întârziat să apără pe rafturile bibliotecii mele. Oare îi mai rezistă polițele? Ar trebui să port o discuție cu ea, să nu mă trezesc cu titlurile vraiște pe parchet…Deci, să revenim…

“Dragă Martin” ne dezvăluie povestea lui Justyce McAllister, un licean în vârsta de 17 ani, unul dintre cei mai buni din echipa de dezbateri a clasei sale, care-și dorește să ajungă la o facultate din Ivy League, totodată este și un băiat de culoare. Într-o seară, pe când încerca să-și urce iubita în mașina și s-o conducă spre casă, un politist îl încătușează, eveniment ce-l marchează pe Justyce și-l determină să se gândească tot mai mult la discriminarea rasială. Astfel, decide să porneasca un experiment: începe să-i scrie scrisori reverendului Martin Luther King Jr.. Sincer vă mărturisesc, am rămas surprinsă când am descoperit că scrisorile erau adresate lui Martin Luther King Jr., titlul cărții mi-a transmis că ar fi vorba și despre scrisori, fiind formularea de început pentru acestea, însă nu bănuiam că era vorba de o celebritate. Povestea lui Justyce m-a purtat cu gândul la “Ura cu care lovești” (despre care am scris pe blog aici), un alt adolescent de culoare ce este judecat în funcție de culoarea pielii sale și nu în funcție de calitățile pe cale le dobândește, ceea ce mi se pare extrem de dezolant, având în vedere realitatea în care trăim…

Ce mi s-a părut interesant la această carte și mi-a captat atenția deplină, au fost fragmentele ce cuprindeau dezbaterile pe diverse subiecte, pot spune ca le-am savurat, dar totodată m-au facut să văd lucrurile și dintr-o altă perspectivă. Am observat cum gândesc mare parte din persoanele caucaziene, după ce valori se ghideaza și cât de limitați sunt în a acorda șanse egale și persoanelor de culoare, fiind de concepția că ei sunt cei cu drepturi depline doar pentru că sunt “albi”, însă am întâlnit și persoane care vedeau dincolo de culoarea pielii sș acest lucru a contat enorm. La fel stă treaba și de partea cealaltă, cum îi privesc “negri” pe cei “albi”, cum aleg persoanele de culoare să-și educe copiii, ce valori le insufla, printre care, cea mai important, se pare a fi că “negrul nu se amestecă cu albul…”

Justyce a fost prins între ciocan și nicovală, de aceea a și ales să facă experimentul cu scrisorile, crezând că astfel se va lămuri. L-am înțeles în totalitate de-a lungul lecturii, toate frământările sale, dar mai ales în momentele când scria scrisorile. Acțiunea a fost redată atât la persoana a treia, când îl observam pe Justyce din afară, în raport cu ceilalți, dar și la persoana întâi, când Justyce își dădea frău liber gândurilor. Povestea sa m-a durut, sincer, a fost o poveste despre discriminare rasiala, despre cât de limitați suntem în gândire și preferăm să observam culoarea pielii și nu ce se afla dincolo de aceasta. Este o poveste care prezinta lumea în care trăim și vorbește despre cât suntem de “dedicați” etichetelor, fără a fi în stare să le lăsăm deoparte și să fim pur și simplu oameni… “Dragă Martin” a fost mult prea scurtă pentru mine, am finalizat-o prea repede, însă m-a atins acolo unde trebuie. Mă bucur ca am mers pe mâna Deliei și nu regret nicio clipă, am dat peste povestea puternică și răvășitoare a unui tânăr ce se lupta cu nedreptatea socială…Din păcate nu vă pot împărtășii mai multe, ci vă îndrum să îi dați o șansă acestui titlu, părerea mes este că merită din plin, tratează un subiect de actualitate și, poate în acest fel, ne mai deschidem și noi mințile…Găsiți cartea pe site-ul celor de la Cartepedia aici 😊.

”Britt-Marie a fost aici” de Fredrik Backman (recenzie)

  • Titlu original: ”Britt-Marie var här”
  • Autor: Fredrik Backman
  • Editura: Art
  • Colecții/Serii: Musai
  • An apariție: 2020
  • Număr pagini: 472
  • Traducător: Andreea Caleman

Personajul Britt-Marie apare pentru prima dată, în toată splendoarea răutăților ei obsesive, în Bunica mi-a zis că-i pare rău, dar Backman a simțit imensul potențial al personajului său și, poate, a tânjit cumva să-i facă dreptate. Și reușește.

Britt-Marie are în continuare obsesiile ei legate de felul cum trebuie făcute lucrurile, are liste de la care nu se poate abate pentru nimic în lume, iar complimentele pe care concede uneori să le facă par mai degrabă atacuri la persoană. Dar curajul cu care își ia în mâini propria viață, după o căsnicie în care nu a avut aproape niciun cuvânt de spus, o umanizează și o transformă într-un personaj digerabil, pentru ca treptat, aproape fără să ne dăm seama, să ajungem să o iubim.

Nu mi-am mai intrat în piele de bucurie când am văzut că s-a tradus un nou roman de-al lui Backman și deja eram extrem de nerăbdătoare să o aduc alături de celelalte titluri ale sale aflate pe raftul bibliotecii mele. Nu știu dacă știți, deci e posibil să mă repet, dar îi iubesc romanele, de când am făcut cunoștință cu Ove am vrut mai mult și mai mult de la Backman, toate cărțile sale să vină la mine! Și de această dată am apelat la drăguții de la Cartepedia pentru a o aduce cât mai repede pe Britt – Marie la mine. Le mulțumesc din suflet pentru această oportunitate, de nu erau ei cu siguranță nu ajungea atât de repede la mine romanul, iar dacă și voi sunteti fani Backman și chiar de nu sunteți, ar fi frumos să îi acordați o șansă, cărțile autorului le găsiți aici.

Cu Britt-Marie facem cunoștință, pentru prima dată, în romanul “Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” (recenzia o găsiți pe blog aici), era soția lui Kent și vecina Bunicii, iar în ce priveste romanul de față simțeam că mă va surprinde într-un mod tare plăcut, întrucât eram curioasă tare de personajul lui Britt-Marie și aveam unele presimțiri că ceva nu a fost tocmai plăcut în trecutul ei de a devenit așa cum este, și mă bucur de faptul că autorul a ales să ne prezinte și povestea ei. Nu pot spune că am îndrăgit-o de mama focului în “Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”, mai ales când observasem că era extrem de fixistă și vedea doar într-o direcție, însă descoperindu-i povestea, am realizat că prejudecățile trebuie lăsate deoparte și să-i permit să se înfățișeze în toată frumusețea ei. Nu a avut parte de o copilărie tocmai frumoasă, un eveniment nefericit a marcat-o atât pe ea, cât și pe familia ei, acest lucru determinând-o să se transforme într-o persoană nu foarte apreciată de ceilalti, deși ea își dădea toată silința doar pentru a primi un simplu “mulțumesc”, dar și să trăiască în lumea ei, unde totul se învârtea în jurul lui Kent, soțul său. Mi s-a părut extrem de tristă această situație și îmi părea rău din suflet pentru Britt-Marie, că a fost nevoită să suporte atât de multe și să nu fie deloc apreciată nici măcar o singură dată. Nimeni nu a încercat să o înțeleagă, să discute deschis cu ea, să descopere ce se ascunde în sufletul ei, să îi ceară părerea cel puțin o dată, să o asculte, însă eu, pe cât mi-a fost posibil, am încercat să-i pătrund în suflet și-n gand, iar ce-am descoperit m-a emoționat teribil …

De-a lungul celor 450 de pagini, pe cât se întinde povestea personajului, am râs de m-am spart, cu riscul că sigur îmi va face o figură și apoi voi plange ca o Magdalenă, doar e Backman, trebuie să-mi servească ceva. Nu a fost roman de-al său la care să fi râs atât de mult și din suflet, am avut momente când mi-au plecat și lacrimile de atâta râs, ca apoi sa nu le mai pot opri când mă emoționam teribil; până și iubitul a ajuns să-mi atragă atenția că râd prea tare și mă aud vecinii, era peste 11 seara și eu încă citeam, m-a prins ora 1 și n-am putut lăsa nici măcar o clipă deoparte cartea, n-am avut pace până n-am ajuns la final. Pe cât de umoristică a fost redarea poveștii, pe atât de emoționantă…Exact cum spuneam mai sus, am ales să nu o judec absolut deloc pe Britt-Marie și am ajuns să prind un drag nebun de ea, să-i savurez fiecare înfățișare și să descopăr în ea o persoană sufletistă, încărcată de iubire, neînțeleasă, temătoare, care încearcă pe cât posibil să fie diplomată, însă când e călcată rău pe bătături…să te ții, că nu știi ce te așteaptă…

Povestea ei poate fi povestea oricăruia dintre noi, o poveste înduioșătoare despre redescoperire, prietenie și familie, despre înfruntarea adevărului și transformare, atât a ta, cât și a celor din jurul tău. Britt-Marie nu este singură în această poveste, are alături personaje dintre cele mai neobișnuite, dar și demente (în sensul bun al cuvântului, nu știu ce alt cuvânt aș putea folosi pentru a descrie personajele respective), sunt personaje a căror prezență o savurezi cu fiecare pagină, care te determină să-ți dorești să le ai alături și-n viața reală și de care nu te plictisești nici măcar o clipă. Sunt personaje cu povești tulburătoare, a căror trecut nu a fost lipsit de suferințe și deși par a fi diferite de Britt-Marie, nu este chiar așa…Britt-Marie, alături de Vega, Omar, Sami, Țestosul, Piratul, Cineva, Bancă, Sven, Max si Dino îți demonstrează cât de importantă este prezența, fie a ta, fie a altuia, să poți spune că “a fost aici”…

”Iubim fotbalul pentru ca e instinctive. Vezi o minge rostogolindu-se pe stradă și îi dai un șut. Îl iubim din același motiv pentru care ne îndrăgostim – pentru că nu știm cum să ne împotrivim.”

”Greu de spun când îmbobocește iubirea, dar, într-o bună zi, te trezești că deja a înflorit. La fel și când se ofilește – într-o zi e brusc prea târziu. Dragostea are multe în comun cu plantele de balcon.”

”Orice căsnicie are și părți urate, pentru că orice om are și slăbiciuni. Orice om care își împarte traiul cu cineva învață să suporte slăbiciunile celuilalt cum poate. De pildă, poți să le consideri un soi de mobile grele și să faci curățenie pe lângă ele, pur și simplu. Să întreții iluzia. Știi, bineînțeles, că se adună Praful sub ele, dar înveți să te preface că nu e acolo, atâta vreme cât musafirii nu văd nimic. Și, într-o bună zi, cineva mută mobile fără să-ți ceară voie și totul iese la iveală. Murdăria și zgârieturile. Urmele permanente lăsate pe parchet. Și atunci e prea târziu.”

”Uneori e mai ușor să trăiești fără să știi cine ești dacă măcar știi unde ești.”

”Poate că iubirea nu-I musai să fie, pentru toți oamenii, focuri de artificii și orchestra simfonice, dacă-mi permiți! Pentru unii dintre noi iubirea înseamnă alte lucruri! Lucruri rationale!”

”La o anumită vârstă, aproape toate întrebările pe care și le pune un om sunt, de fapt, despre același lucru: Cum să-ți trăiești viața?”

”Omul, orice om, pe măsură ce înaintează în vârstă, are din ce în ce mai ppuține șanse să trăiască într-o astfel de clipă. Să uite de timp și să îmbrățișeze clipa. Să iubească nestăvilit. Să explodeze de pasiune. De câteva ori, poate, când suntem copii, pentru aceia dintre noi care sunt lăsați să fie copii. Dar, după aceea, câte respirații ne mai fac să uităm de noi? Câte emoții pure ne mai fac să chiuim de bucurie fără să ne rușinăm? Câte șanse mai avem la o sfântă pierdere a memoriei? Toată pasiunea e copilărească. Banală și naivă. Nu se învață, e instinctive. Ne inundă. Ne răstoarnă. Ne duce în larg. Toate celelalte emoții aparțin terestrului, dar pasiunea își are locul în spațiuș cosmic. Pasiunea are valoare nu pentru ceea ce ne oferă, ci pentru ceea ce ne cere să riscăm – demnitatea noastră, clătinările condescendente din cap ale celor care nu ne înțeleg.”

”Nu e o durere care să se insinueze încet. Nu vine la capătul vreunei perioade de negare, mânie, negociere, depresie și acceptare. Ci explodează pe loc, îi incendiază toată ființa, ca un foc care îi înghite tot oxigenul din piept și o lasă lată la pământ, lovind pietrișul și horcăind după aer. Trupul încearcă să se îndoaie de la jumătate, ca și cum și-ar fi ăierdut coloanal vertebrală, ca și cum ar încerca să stingă flăcările dinăuntru. Moartea e neputința supremă. Neputința e durerea supremă.”

”Fotbalul e un joc puternic pentru că oblige viața să meargă mai departe.”

”Elantris” de Brandon Sanderson (recenzie)

  • Titlu original: “Elantris”
  • Autor: Brandon Sanderson
  • Editura: Paladin
  • Colecții/Serii: Fantasy Masters
  • An apariție: 2016
  • Număr pagini: 744
  • Traducător: Iulia Dromereschi

Elantrisul, orașul solar al oamenilor-zei, își pierde măreția atunci când, pe neașteptate, este lovit de blestemul Reodului, iar semizeii se transformă în cadavre vii. Povestea ia o întorsătură și mai sumbră atunci când însuși prințul moștenitor al Arelonului, Raoden, cade pradă blestemului și este închis în orașul decăzut. Între timp, Sarene, prințesa care urma să-i devină soție, sosește în Arelon, unde i se spune că alesul inimii ei este mort. Niciunul dintre ei nu este însă dispus să-și accepte soarta, așa că vor porni separat într-o luptă pentru aflarea adevărului și a naturii Reodului, fiind ajutați de ființe cu puteri supranaturale. Când se vor întâlni, îl va mai recunoaște Sarene pe Raoden? Soarta Elantrisului este în mâinile lor.

Vă spuneam în recenzia de la “Tunetul” că baza mea când vine vorba de fantasy este Cătălinei de la @catethereader (urmăriți-o pe Insta că merită…), datorită ei am ajuns și la cartea de față, Brandon Sanderson fiind unul din autorii ei preferați. Nu regret nici măcar o clipă că m-am lăsat pe mâna ei, n-am fost dezamăgită deloc de ceea ce am descoperit, din contră, îmi doresc să mai citesc și alte cărți de-ale autorului . Ca să vezi, Cătă, ce-mi faci tu mie… “Elantris” a ajuns la mine prin intermediul cartepedienilor și vreau să le mulțumesc pentru exemplarul oferit, sper să reușesc să vă conving să-i dați o șansă acestui autor, dacă până în prezent nu l-ați citit ; cartea se găsește pe site-ul Cartepediei aici.

Elantrisul fusese frumos cândva, i se spunea ”orașul zeilor”: un loc plin de putere, strălucire și magie, pe timp de noapte lumina asemeni unui foc argintiu uriaș, vizibil de foarte departe. Locuitorii Elantrisului erau niște zei, frumoși din cale-afară, ce păreau să lumineze în ton cu orașul. Însă acest lucru s-a schimbat în urmă cu zece ani, când eternitatea de încheiase și orașul a fost lovit de un bluestem, Shaod, care, în loc să transforme omul într-un individ fericit, ce putea conduce cu înțelepciune și venerat în eternitate, îl transforma într-un mort-viu, un cadavru umblător. De blestem a fost atins și Raoden, fiul regelui Iadon, însă nu a scăpat să nu fie aruncat în Elantris și să-și trăiască zilele rămase în orașul decăzut. Chiar și cu viața distrusă, lipsită de orice speranță pentru ceva mai bun, Raoden nu se dă bătut și încearcă să găsească o cale de a conviețui cum se poate mai bine în Elantris. Îi iese în cale Galladon, alături de care vat rage cu dinții și nu numai de fiecare fărâmă de speranță… La scurt timp după ce Raoden a fost aruncat în Elantris, prințesa Sarene, viitoarea lui soție, ajunge în Arelon și este lovită de o veste cruntă: viitorul ei soț este mort, însă chiar și mort, ea a devenit soție și brusc văduvă, fără a-și fi întâlnit vreodată soțul. O poveste întortocheată, ce ascunde în spate multe secrete, intrigi politice, o luptă pentru putere și nu numai…

Deși Cătă mă atenționase că voi fi lovită de multă politică în scrierile autorului, mă așteptam să întâmpin ceva dificultăți în a parcurge cartea, eu nefiind adepta politicii și mă depășește complet subiectul, însă am fost tare suprinsă că i-am făcut față cu brio, cu tot cu politica cuprinsă între coperți. Am avut ocazia să o cunosc pe Sarene, o femeie determinată, puternică, inteligentă, încăpățănată, considerată o încrezută de cei care au întâlnit-o pentru prima data, fără teamă de a spune ceea ce crede și susținându-și cu tărie părerea, ce să mai…o femeie demnă de admirat și de urmărit, de la care ai foarte multe de învățat. Determinarea mea m-a făcut să o îndrăgesc de la prima întâlnire și s-o urmăresc cu sufletul la gură în această poveste…Nici Raoden nu s-a lăsat mai prejos, deși a fost lovit de bluestem, mi-a demonstrat că nimic nu-l poate doborî, oricât de rău ar fi, a văzut binele în toată acea urâțenie întâlnită pe străzile pustiului oraș, speranța nu este moartă până nu-ți dai ultima suflare, și deși se spunea că blestemul îți distruge mintea, el a reușit să și-o păstreze lucidă și să pună în aplicare tot ceea ce a învățat în afara zidurilor Elantrisului.

Multe detalii nu vă pot împărtăși privind povestea, de teamă să nu vă spoiler-esc, însă ce vă pot dezvălui este că a reușit să mă prindă de la primele pagini și să mă suprindă într-un mod extrem de plăcut. Parcurgând-o, m-am simțit ca și cum aș fi urmărit un serial și fiecare capitol era un nou episod, ce mă muta într-un alt cadru diferit, să pot observa fiecare personaj în parte, să ajung să-l cunosc mai bine, dar să și înțeleg povestea cu toate intrigile sale. Am savurat fiecare pagină, îmi doream mai mult și mai mult, iar în ciuda cărții voluminoase, s-a citit destul de bine și repede, limbajul nu este unul pompos și nu pune nicio dificultate în a-l înțelege, chiar dacă intrigile politice or să vi se pară probabil rachete… Pe lângă personajele principale, pe care le-am adorat de la prima și până la ultima pagină, au mai fost câteva personaje ce mi-au câștigat sufletul, printre care familia lui Kiin, unchiul Sarenei, cum apăreau aceștia în cadru explodam de râs, nu alta, mă simțeam ca și cum fac parte din acea familie, nu că aș fi fost o persoană din afară ce doar citește, ducele Roial iar mi-a câștigat inima, dar și Shuden și Eondel…A da, și să nu uit de Ashe, seonul prințesei, Doamne, că nu mai puteam de drag când luam parte la conversațiile celor doi, erau cireașa de pe tort… Nu am dus lipsă nici de ”prietenii” mei, pe care l-aș fi ”drăgălit” prin strângerea gâtului sau mai rău, Iadon fiind ”șef de trib”, l-am simțit eu că nu-i a bună cu el și am mai avut câțiva ”campioni”, dar de aceia nu vă dezvălui nimic…

Și-n încheiere vă mai spun că povestea a fost încărcată de răasturnări de situație, exact ce trebuie la momentul când te aștepți mai puțin, a avut fragmente ce m-au atins pe suflet, dar și care mi-au frânt inima-n două, care mi-au zburit părul la ceafă și mi-au trezit pielea de găină. Acțiunea este una alertă și n-ai vreme să te plicitsești, iar când zici că iei o pauză de respiro, gândește-te de două ori…Personajele sunt foarte bine construite și povestea bine închegată, chiar dacă este romanul de debut al autorului, deci dacă acest roman mi s-a părut extrem de bun, celelalte opere ale sale sigur vor fi la fel de bune sau poate mult mai bune…vedem ce mai recomandă Cătă 😉…

”Vorbești despre foame și durere de parcă ar fi forte cărora nu li te poți împotrivi. Foamea justifică orice: dacă rămânem fără mijloace de trai, devenim animale.”

”Adevărul nu poate fi învins. Asta chiar dacă oamenii mai uită de el uneori.”

”Putem fi puternici în fața regilor și a prelaților, dar viața nu înseamnă griji și nesiguranță. Ține-le în tine și sigur te vor distruge, tranformându-te într-o persoană cu inima împietrită.”

”Adevărul și faptele nu pot fi separate. Inevitabil sau nu, adevărul se află deasupra tuturor indiferent de cine are armata mai bună, de cine poate ține cele mai lungi predici sau de cine are mai mulți preoți. Poate fi acoperit, dar va ieși mereu la suprafață. Adevărul este singurul lucru pe care nu-l poți intimida.”

”Timpul se mișcă asemeni unui munte. (…) Vine atât de încet, că mulți nici nu-și dau seama când a trecut. Dar îi va strivi cu siguranță pe cei care nu se dau înapoi din calea lui.”

”Tunetul” de Neal Shusterman (recenzie)

  • Titlu original: ”Thunderhead”
  • Autor: Neal Shusterman
  • Serie: ”Arc of a Scythe”
  • Volum: II
  • Editura: Young Art
  • An apariție: 2020
  • Număr pagini: 552
  • Traducător: Ioana Filat

Tunetul reia povestea lui Rowan și a Citrei de unde se încheiase volumul precedent al seriei, Secera. Într-o lume lipsită de foamete, sărăcie, boli sau războaie, Secerile și ucenicii lor au rămas stăpâni pe moarte semenilor. Statutul social înalt aduce însă cu sine aroganță, corupție și lăcomie. Cei doi tineri încearcă amândoi să îndrepte lucrurile: Rowan, din exterior, pornind în misiunea de a ucide Secerile corupte, iar Citra, din interior, luând vieți cu compasiune ieșită din comun. Supraveghind totul, deasupra lor, se află Tunetul. „Oamenii învață din greșelile lor“, declară Tunetul. „Dar eu nu pot. Căci eu nu fac greșeli.“

Însă Tunetului îi este interzis să comunice în mod direct cu Domul Secerilor, spre a putea interveni în caz de nevoie. Va putea oare Tunetul să-i ajute pe Rowan și pe Citra, când aceștia vor fi copleșiți nu doar de sarcinile dificile pe care și le-au impus, ci și de dușmani din locuri neașteptate?

Punând numeroase întrebări despre moralitate, erori umane, viață și moarte, Tunetul ni-i arată pe Rowan și Citra puși din nou față în față, într-o luptă pentru prietenie, dragoste, compasiune.

Încă de când am finalizat ”Secera”, a cărei recenzie o găsiți pe blog aici, mi-am dorit să citesc și ”Tunetul”, să mă pot reîntâlni cu Citra și Rowan cât mai repede posibil. Ei bine, întâlnirea mea cu ei s-a realizat, la două luni de la citirea primului volum, cu ajutorul cartepedienilor și vreau să le mulțumesc din inimă pentru această ocazie, chiar mi-a ajuns la suflet volumul și sunt extrem de curioasă de cum se va încheia seria, deci YoungArt pe când volumul trei? Dacă încă nu ați făcut cunoștință cu Citra și Rowan, nu mai așteptați, găsiți volumele pe site-ul Cartepediei aici 😊.

”Tunetul” continuă povestea Citrei și a lui Rowan, poveste ce m-a purtat pe toate culmile și mi-a trezit toate sentimentele la viață, atât cele frumoase, cât și cele mai puțin frumoase. O urmărim pe Citra, la zece luni de la hirotonisire, devenită o Seceră empatică, demnă de toată admirația, cu valori bine înfipte și puternică, deși ei i-a luat mult mai mult să realizeze acest lucru. Se află alături de Secera Curie, aceasta a luat-o sub aripa sa, neavând vreme să se plictisească (eu, cel puțin, m-am distras copios urmărindu-le, luând parte la conversațiile lor). Dacă Citra își trăiește viața de Seceră la lumină, Rowan trăiește în întuneric, făcând curățenie printre Seceri, ucigând Secerile corupte. Așa cum el vânează Secerile corupte, așa și el este vânat la rândul său, viața fiind pusă în pericol la fiecare pas, chiar și o mică greșeală constându-l grav. Deasupra lor, supraveghind tot ce mișcă, se află Tunetul, o entitate, dacă o pot numi așa, încă nu știu exact cum să-l privesc, dar mai să-l numesc, căruia îi este interzis să vorbească în mod direct cu Domul Secerilor. Însă când Citra și Rowan sunt depășiți de situație și pericolul amenință să-i ajungă, va reuși oare Tunetul să intervină și să-i ajute, fără a-și încălca regulile?

Eram extrem de nerăbdătoare să fac și eu cuniștință cu Tunetul, menționarea sa în volumul anterior mi-a stârnit curiozitatea și mă bucur că l-am descoperit. Am rămas plăcut surprinsă de imaginea sa și abia așteptam să dau iar peste fragmentele unde se destăinuia, a avut, are și va avea în continuare un rol extrem de important în această poveste. Nu am fost dezamăgită nici de Citra sau Rowan, au reușit să mă țină cu sufletul la gură și de această dată, să-i urmăresc cu interes maxim, să mă bucur și să mă tem, totodată, pentru viața lor. Am dat peste două personaje mult mai mature, care au învățat să profite, pe cât posibil, de fiecare învățătură, dar s-o și pună în aplicare, în așa fel încât să aibă câștig de cauză. N-au fost feriți de pericole, acestea trăgeau la ei asemeni unui magnet, iar când îi vedeam în pericol, parcă-mi stătea și inima. M-am bucurat nespus că i-am reîntâlnit atât pe ei, cât și pe ceilalți, o parte din personajele pe care le-am avut la suflet, am cunoscut și altele noi, ce simt că vor avea o implicare majoră în volumul următor, dar care au reușit să-mi câștige admirația și să mă determine să-mi doresc să le urmăresc evoluția la fel de mult ca ale personajelor vechi. M-am reîntălnit și cu personaje ce mi-au trezit repulsia și mi-au activat nervii, personaje ce au reușit să scoată ce a fost mai urât în mine și să mă facă să vreau să le extermin ca pe gândaci. Știu că mă voi reîntâlni cu ele și-n volumul următor, însă nu pot să mă bucur de acest lucru…

”Tunetul” m-a trecut prin toate stările posibile și imposibile, acum îmi venea să dau cu ea de pământ pentru că mă enerva teribil și nu mai știam cum să-mi controlez nervii și furia, ca-n următorul moment să-mi doresc s-o strâng la piept, să-i alin suferințele. Am râs cu lacrimi, m-am emoționat, am fost năucită de răsturnările de situație care au năvălit, s-a jucat cu mine, ce să mai, am fost asemeni unui sac de box și am încasat lovituri peste lovituri…a făcut din mine ce a vrut și am savurat la maxim fiecare pagină, chiar aș mai fi vrut câteva pagini (câteva multe) pentru că n-am cum să mă satur de această poveste. Pe cât de mult m-am entuziasmat că m-am reîntâlnit cu Citra și Rowan, pe atât sunt de tristă că sunt iar nevoită să mă despart de ei. Până la următorul volum îmi rod unghile, așa că YoungArt, fie-vă milă de unghile mele și hai mai repede cu traducerea la volumul trei…

Și mai am de adus câteva mulțumiri, în primul rând Cătălinei de la @catethereader, fără ea nu mă încumetam eu la seria asta, ea e baza mea când vine vorba de fantasy, așa că-ți mulțumesc din suflet pentru recomandare, iar în al doilea rând, Deliei de la @deliaph.reads și Antoniei de la @read.it.out, pentru că au fost companioanele mele în această poveste, alături de ele am tras un buddy read pe cinste și cu siguranță nu va fi ultimul 😉 (în cazul în care nu le urmăriți pe fete pe Instagram, nu știți ce pierdeți, sunt niște fete maxime, super simpatice și eu, una, nu mai pot de dragul lor).

”Cât de frustrant e să ai atâta putere, și totuți să fii neputincios când vine vorba de a o folosi atunci când chiar contează.”

”Suntem seceri. Noi suntem pericolul.”

”Între libertate și permisivitate este o diferență subtilă. Prima este necesară. A doua e periculoasă, poate cel mai mare pericol cu care s-a confruntat specia care m-a creat.”

”Cu timpul, orice furtună se potolește, preschimbându-se într-o adiere plăcută de vânt.”

”Păzește-ți conștiința și n-o lăsa să se vestejească. E bunul cel mai de preț al Secerilor.”

”Lumea noastră e o lume perfectă, însă perfecțiunea nu rezidă într-un singur loc. E un licurici fugar și imprevizibil prin natura sa. L-am prins noi în borcan, însă acum borcanul s-a spart și suntem în pericol să ne zdrențuim pielea cu cioburile lor.”

”Lumea e nedrepată și natura e crudă. (…) Conform naturii, tot ce e slab e eradicat în dureri și prejudecăți. Tot ce merită simpatie, milă și dragoste nu se alege cu nimic din ele. Când admirați o grădină frumoasă, vă minunați poate cât de splendidă este natura, deși natura nici nu lucrează într-un asemenea loc. Din contră, grădina este rezultatul unui proces de cultivare și îngrijire drăgăstoasă. E ocrotită cu mari eforturi de buruienile mai robuste de care se folosește natura pentru a-i submina și înăbuși splendoarea. Natura este suma unei întregi game de acte egoiste, care silește fiecare specie în parte să supraviețuiască cu ghearele și cu dinții, strivindu-le pe altele în mlaștina sufocantă a istoriei.”

”Nu poți să faci valuri scuipând în mare. Nu poți să plivești un câmp deja vestejit.”

”Nu e simplu să facem alegerile pe care le facem și nici nu trebuie să fie.”

”Biblioteca de la miezul nopții” de Matt Haig (recenzie)

  • Titlul original: ”Midnight Library”
  • Autor: Matt Haig
  • Editura: Nemira
  • Colecție: Babel
  • Data publicării: 2020
  • Număr pagini: 304
  • Traducător: Cristina Nan

O singură bibliotecă. O infinitate de vieți. Care e cea mai bună?

Undeva, la marginea universului, există o bibliotecă infinită de cărți, iar fiecare poveste din ele provine dintr-o altă realitate. Una spune povestea vieții tale așa cum e, alta spune povestea vieții tale așa cum ar fi fost dacă ai fi luat altă decizie într-un anumit moment. Toți ne întrebăm mereu cum ar fi putut să fie viețile noastre. Dar dacă am găsi răspunsul într-o bibliotecă?

Atunci când Nora ajunge în această bibliotecă, are șansa să îndrepte lucrurile – o viață plină de durere și de regrete. Are ocazia să facă totul altfel și să-și dea seama cum ar putea avea viața perfectă. Dar lucrurile nu sunt tocmai cum și le imaginează ea… Curând, alegerile pe care le face o pun într-un pericol iminent.

Înainte să expire timpul, trebuie să răspundă la o singură întrebare: care e cea mai bună cale de a-ți trăi viața?

Atât de mult mi-am dorit să am și eu această carte, să mă pot răsfăța citind-o, având în vedere cât de multe le-a cucerit pe fete, o văzusem pe tot pe bookstagram și deja visam la ea. Ei bine, visul meu s-a împlinit datorită Alinei, în urma unui concurs organizat cu editura, am câștigat unul dintre exemplarele oferite și nu vă pot descrie bucuria ce am simțit-o în acele momentele.

Am făcut cunoștință cu Nora Seed, o femeie a cărei viață a fost încărcată de regrete, dar și de durere, care ajunge în Biblioteca de la miezul nopții, bibliotecă unde are șansa să îndrepte lucrurile. Biblioteca cuprinde infinite cărți, iar fiecare poveste cuprinsă în aceste cărți provine dintr-o altă realitate, una spune povestea vieții ei așa cum ar trebui să fie, alta spune povestea vieții sale așa cum ar fi fost dacă ar fi luat o anumită decizie la momentul respectiv. Viața este plină de întrebarea “Cum ar fi fost dacă…?”, însă găsim răspunsul la întrebarea aceasta în biblioteca în care a ajuns Nora? Alătură-te ei și află…

Nici nu știu cu ce să încep, sincer, dar cred că cel mai potrivit ar fi să vă mărturisesc faptul că titlul de față a fost prima mea întâlnire cu opera autorului Matt Haig și nu am fost deloc dezamagită, din contră, m-a determinat să-mi doresc să-i descopăr și celelalte titluri publicate la Nemira. De la primele pagini am fost captivată de poveste, m-a durut sufletul pe Nora și-mi doream atât de multe lucruri pentru ea, chiar i-aș fi dat vreo două pălmuțe să-i bag un gând-două în cap, însă în momentul în care am însoțit-o în bibliotecă, pur și simplu am fost fascinată. Beculețele mele deja făceau scurt-circuit, eram cucerită de ceea ce am descoperit și am urmărit-o cu sufletul la gură de-a lungul poveștii. Am simțit bucurie și tristețe, am empatizat foarte mult cu ea, i-am înțeles frustrările și de ce a ajuns să regrete atât de multe decizii, însă niciodată nu e prea târziu să…trăiești, pur și simplu.

Din această poveste emoționantă sunt foarte multe învățăminte de asimilat, îți arată cât de important este să apreciezi ceea ce ai, cu bun și rău, pentru că așa este viața. Nu există viață perfectă, iar cea mai bună viață este cea pe care o avem! De multe ori și eu am fost străbătută de gânduri și-mi imaginam cum ar fi fost dacă făceam x sau y lucru la acel moment, însă am ajuns să las trecutul să fie trecut, să mă bucur de prezent așa cum este pentru că datorită evenimentelor din trecut am ajuns unde sunt acum și am lângă mine persoane minunate, alături de care sunt pregătită să îmbrățișez viitorul, cu bune și rele. Nu putem fi feriți de rău, însă depinde doar de noi cât de multă importanță îi dăm, cum gestionăm anumite situații și cât de bine cumpănim deciziile luate. “Biblioteca de la miezul nopții” este o carte pe care consider că ar trebui să o descopere fiecare cititor, iar eu, personal, am să-mi “terorizez” prietenii cititori cu această carte!

”Cu timpul, clipele fericite din trecut pot deveni dureroase.”

”Între viața și moarte se află o bibliotecă, i-a zis. Și în acea bibliotecă sunt rafturi care se întind la nesfărșit. Fiecare carte îți oferă ocazia să încerci o altă viață pe care ai fi putut să o trăiești. Să verzi cum ar decurge lucrurile dacă ai fi făcut alte alegeri… Ai proceda diferit, dacă ai avea ocazia să-ți alungi regretele?”

”Nu te duci tu după moarte. Moartea vine după tine.”

”Fiecare viață conține milioane de decizii. Unele mai importante, altele mai puțin importante. Dar, de fiecare data când iei o decizie în defavoarea alteia, rezultatul se modifică. Are loc o variație ireversibilă, care, la rândul ei, va duce la alte variații.”

”Nu e viață. nu e moarte. Nu e lumea reală în sensul conventional al cuvântului. Dar nici vis nu e. Nu e nici una, nici alta. Pe scurt, e Biblioteca de la Miezul Nopții.”

”Biblioteca de la Miezul Nopții nu este un loc al fantomelor. Nu e un loc al cadavrelor. E biblioteca posibilităților. Pe când moartea e opusul posibilității.”

”Viața e ciudată. Cum o trăim dintr-odată. În linie dreaptă. Dar asta nu e totul. Fiindcă viaț nu constă, pur și simplu, din lucrurile pe care le facem, ci și din cele pe care nu le facem. Și fiecare clipăă din viața noastră este…un soi de cotitură.”

”Fata cu Leica” de Helena Janeczek (recenzie)

  • Titlu original: ”La ragazza con la Leica”
  • Autor: Helena Janeczek
  • Editura: Art
  • Colecții/Serii: Musai
  • An apariție: 2019
  • Număr pagini: 424
  • Traducător: Liviu Ornea

1 august 1937. Parisul e plin de steaguri roșii. Este ziua de naștere și, totodată, procesiunea de înmormântare a Gerdei Taro, prima femeie fotograf ucisă pe front. Robert Capa – cel care o învățase să folosească un aparat Leica și alături de care plecase în Spania să documenteze Războiul civil – este în fruntea procesiunii.

Gerta Pohorylle – sub numele său adevărat – fusese arestată în 1933 pentru activitățile antinaziste și se exilase la Paris, unde întâlnise alți tineri „înstrăinați”, care asemenea ei, luptau pentru a-și găsi locul într-o lume a cărei atitudine ostilă împotriva evreilor era din ce în ce mai pregnantă. Naționalitatea germană a Gerdei, desigur, nu-i spăla păcatul de a avea origini israelite. Tot la Paris l-a întâlnit pe André Friedmann, pentru care avea să inventeze pseudonimul Robert Capa. Fotografiile realizate de aceștia în Spania devastate de război constituie materialul celebrei „valise mexicane” – peste 4000 de negative dispărute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și redescoperite abia în 2007.

În Fata cu Leica, Helena Janeczek a ales să spună povestea personajului său prin prisma a trei martori, care au împărțit cu Taro aceeași viață și aceleași pasiuni: Willy Chardack, student la medicină, Ruth Cerf, prietena ei cea mai apropiată și jurnalistă, și Georg Kuritzkes, activist zelos, înscris în Brigăzile Internaționale din Spania.

Gerda Taro și-a găsit sfârșitul tragic la doar 26 de ani, dar prin subtilitatea și măiestria literară a Helenei Janeczek rămâne până în ziua de azi un model feminin surprinzător prin eleganță și nonconformism.

”Fata cu Leica” mi-a atras atenția de ceva vreme, tot zărind-o pe site-ul celor de la Cartepedia în căutare de noi titluri, coperta a fost prima ce mi-a captat atenția, imaginea alb-negru a femeii ce face cu ochiul și are o poziție destinsă, stând cu țigara fumată până la filtru în mână, m-a determinat să-mi doresc să-i descopăr povestea; o găsiți și voi pe site-ul lor aici. Am riscat cu acest titlu, sincer, nu am citit deloc descrierea cărții, mi-am format propriile idei privind și pot să spun că am mușcat-o, nu chiar într-un mod bun.

Gerda Taro, sub numele ei adevărat Gerta Pohorylle, a avut o viață scurtă, a murit la vârsta de doar 26 de ani, însă în acei ani a trăit cât pentru o sută. Era ambițioasă, plină de viață, visătoare și încăpățânată…s-a lăsat dusă de val și a experimentat totul la intensitate maximă. S-a exilat la Paris ocupând un post de stenografă, după ce a fugit din Germania, unde a fost arestată în 1933 pentru activități antinaziste, însă nu a fost deloc mulțumită de acest lucru, dorindu-și să realizeze mult mai mult și să aibă un cuvânt de spus în tot ceea ce se întâmplă în lumea din jurul său. S-a îndrăgostit de Andre Freidmann, cunoscut sub pseudonimul de Robert Capa, de la care a învățat și fotografia, alături de care a plecat în Spania, unde a surprins o țară devastată de război. Dorința de a arăta lumii cât de urât și de crud este războiul, i-a adus și sfârșitul, când moare pe front la data de 26 iulie 1937, devenind prima femeie fotograf ucisă pe front.

Nu a fost deloc lectura la care m-am așteptat, între coperți am dat peste o carte de memorii, un fel de documentar, povestea Gerdei fiind creată cu ajutorul amintirilor deținute de trei personaje care au cunoscut-o: Willy Chardack, student la medicină, stabilit în America, Ruth Cerf, prietena ei cea mai apropiată și jurnalistă, stabilită în Franța, și Georg Kuritzkes, activist zelos, înscris în Brigăzile Internaționale din Spania, care după moartea Gerdei se stabilește în Italia. Mi-a fost destul de greu să umăresc firul poveștii având în vedere modul de relatare, descrierile mi-au fost aproape fatale, eu fiind obișnuită cu lecturi a căror acțiune este alertă și nu statică precum titlul de față. Nu pot să spun că m-am bucurat foarte mult de lectură, dar nici că am fost dezamăgită, sunt undeva la mijloc în ce privește această carte. M-am muncit mult, ce e drept, pentru a fost nevoie de o atenție sporită în parcurgerea cărții, am avut episoade când eram confuză, nu mai realizam când treceam de la prezent la trecut și invers, m-ar fi ajutat o delimitare, ceva. Chiar și așa, cu un mic haos în capul meu, am descoperit povestea unei femei cu o personalitate puternică, plină de optimism, ce reușea să aducă oamenii împreună atât pe perioada cât a trăit, dar și după ce a decedat. Este o carte încărcată de emoție, amintirea Gerdei a rămas vie în memoria celor ce au cunoscut-o, chiar și la mulți ani după ce a fost ucisă.