“Moartea doamnei Westaway” de Ruth Ware (recenzie)

  • Titlul original: “The Death of Mrs. Westaway”
  • Autor: Ruth Ware
  • Editura: Trei
  • Colecţie: Fiction Connection
  • Anul apariţiei: 2019
  • Nr. de pagini: 464
  • Traducere de: Tudor Călin Zarojanu

Deşi nu crede în arta divinaţiei, Hal Westaway îşi câştigă traiul ca ghicitoare în tarot. Când găseşte în cutia poştală o scrisoare prin care este anunţată că a primit o moştenire considerabilă de la o anume Hester Mary Westaway, înţelege repede că e o greşeală. Dar ştie şi că poate folosi trucurile din cartomanţie pentru a pune mâna pe bani.
Hal hotărăşte să meargă la înmormântarea femeii, însă, odată ajunsă acolo, îşi dă seama că a nimerit în mijlocul unei situaţii încâlcite şi că toţi cei prezenţi încearcă să pună mâna pe moştenire.
Lucrurile nu sunt deloc atât de simple pe cât păreau la început. Oare ce mister ascunde moartea doamnei Westaway?

Ruth Ware a reuşit să facă o impresie extrem de bună la această primă întâlnire cu ea, nu mă aşteptam absolut deloc să fiu năucită în felul acesta, dar este bine că s-a întâmplat aşa, am încredere să mai citesc şi alte romane de-ale sale, mai ales când am observat cât de mult o laudă Ana-Maria. Toate celelalte titluri ale sale sunt adaugate pe wishli şi sper cât de curând să le adaug pe toate în bibliotecă, dar până atunci vreau să mulţumesc editurii Trei pentru ocazia de a citi unul dintre romanele lui Ruth.

Astfel, am ajuns să o cunosc pe Hal, o tânără orfană, mama sa a murit într-un nefericit accident de circulaţie, iar tatăl este o persoană necunoscută pentru ea, ducându-şi traiul ca şi ghicitoare în tarot. Deşi nu poate spune că a sa credinţă în cărţile de tarot este una foarte puternică, reuşeşte să-şi convingă clienţi şi să le spună ceea ce-şi doresc aceştia să audă. Viaţa sa banală ia o turnură, care poate spune că o scapă de o belea, dar posibil să o bage în alta, întrucât primeşte o scrisoare prin care este anunţată că a primit o moştenire. Aşa că se hotărăşte să ia parte la înmormântarea bâtrânei ce i-a lăsat moştenirea, chiar dacă este ferm convinsă că totul este o greşeală, nimerind în mijlocul unei situaţii neplăcute, dar şi-ntr-o luptă de a pune mâna pe moştenire. Vorba aia, “a dat din lac în puţ”, se pare… şi Hal se vede prinsă într-un mister greu de desluşit, dar care scoate la iveală secrete întunecate…

“Moartea doamnei Westaway” mi-a dat un vibe de “Jocurile moştenirii”, despre care găsiţi mai multe impresii pe blog aici, miza a fost tot moştenirea, însă de această dată nu am avut parte de un joc pentru a intra în posesia ei, ci de un mister ce învăluia moartea doamnei Westaway, dar şi trecutul încărcat de secrete al lui Hal. Cu uşurinţă m-am pierdut printre pagini, povestea a mers relativ repede, mai ales datorită capitolelor scurte care mă îndemnau să citesc mai mult şi mai mult, să-mi fie tot mai aprinsă dorinţa de a desluşi misterul. Mi-ar fi plăcut dacă perpectiva lui Hal ar fi fost redată la persoana întâi şi nu la a treia, cred că aş fi legat mult mai bine o conexiune cu ea, însă nici aşa nu pot spune că n-am legat, dar am avut parte şi o perspectivă a unui personaj necunoscut, ce a reuşit să-mi trezească maxim interesul. Aveam eu o vagă bănuială în privinţa acestuia, care a ajuns să se confirme într-un final, a fost singura, de altfel, dar şi asta abia, abia s-a confirmat pentru că şi de asta mă îndoiam că e cum cred eu…

Nu pot spune că a avut o acţiune alertă tare, dar nici statica, a fost undeva la mijloc, dar pentru mine a fost perfect, chiar şi aşa a reuşit să-mi zăpăcească gândurile şi să-mi desfiinţeze toate bănuielile (în afară de cea menţionată mai sus), nu s-a materializat nimic din ce am suspectat eu şi mă bucur enorm că a fost aşa imprevizibilă. Atmosfera gotică mi-a trezit pielea de găină la viaţă şi mi-a ridicat părul la ceafă, iar ultimele pagini ale cărţii le-am citit pe nerăsuflate, nici nu conştientizam când treceam, mereu fiind ceva de genul: “Stai…ce? Ce tocmai s-a întâmplat?” şi reciteam paginile, fiindu-mi greu să cred că aveau loc atât de multe răsturnări de situaţie… Povestea mi-a transmis fiori prin tot corpul şi am devorat fiecare pagină, o încântare, ce să mai… Am avut mood-ul potrivit pentru thrillere şi s-au nimerit a fi ce trebuie la vremea respectivă.

Şi era să uit de personaje…cum să fac aşa ceva? Deci doamna Warren, bătrâna ce s-a îngrijit de Hester Mary Westaway până la moartea sa, m-a distrat teribil, mereu îmbufnată şi cu replici seci, avea un talent fantastic de a-i pune la punct pe ceilalţi locatari ai casei şi chiar dacă nimeni nu o îndrăgea, ei nu-i păsa, îşi vedea de treabă. Un alt personaj ce mi-a căzut la suflet a fost Mitzi, nora lui Hester, aceasta fiind soţia lui Harding, fiul cel mare al lui Hester, alături de care avea doi copii. Poate şi pentru că era mama, era atât de drăgăstoasă şi ştia să se facă plăcută, era mereu grijulie şi am apreciat-o pentru tot ceea ce făcea. Ezra, mezinul familiei Westaway m-a vrăjit de la prima apariţie, era tânăr şi atrăgător, chiar şi la aproape cei patruzeci de ani ai săi. Acea vrajă a început să dispară în momentul în care am început să avansez cu lectura şi să realizez alte lucruri, atunci lăsând deoparte prima impresie şi fiind tot mai atentă la ce îi bubuie mintea flăcăului ăstuia…

Având în vedere toate acestea, pot spune că “Moartea doamnei Westaway” îşi va ocupa locul de cinste pe rafturile bibliotecii mele, dar vi-o şi recomand cu drag, mai ales dacă sunteţi familiari cu romanele autoare şi nu numai, dacă sunteţi atraşi de genul thriller – crime. A adus puţin şi cu atmosfera din romanele autoarei Agatha Christie, doar că aici atmosfera a fost mult mai întunecată, poate şi datorită coţofanelor… Dacă v-am făcut măcar puţin curioşi în privinţa acestui roman, vă las aici linkul unde îl puteţi găsi pe site-ul editurii, eu consider că merită o şansă, dar totul ţine de voi, dacă i-o veţi acorda sau nu…

“(…) cărţile nu ghicesc viitorul. Tot ceea ce fac este să ne arate cum se poate manifesta o anumită situaţie, pe baza energiilor pe care le aducem în interpretarea lor. O altă zi, altă stare de spirit, un set diferit de energii – şi aceeaşi întrebare ar putea avea un răspuns complet diferit. Avem liberul – arbitru. Răspunsul pe care îl oferă cărţile ne poate schimba drumul. Tot ceea ce trebuie să facem este să înţelegem ce spun ele.”

“Pentru că superstiţia era o capcană (…). Să baţi în lemn, să-ţi încrucişezi degetele, să numeri coţofene – toate erau minciuni. False promisiuni, menite să-ţi dea iluzia controlului şi a sensului, într-o lume în care destinul şi-l face fiecare. Nu poţi ghici viitorul, Hal, îi amintea mereu mama ei. Nu poţi înfluenţa soarta sau schimba ceea ce nu controlezi. Dar poţi alege ce faci tu însuţi cu cărţile pe care le-ai primit.

“Muza coșmarurilor” de Laini Taylor (recenzie)

  • Titlul original: “Muse of Nightmares”
  • Autor: Laini Taylor
  • Editura: Epica
  • Colecţia: EpicWave
  • An apariție: 2021
  • Număr pagini: 528
  • Traducător: Iulia Dromereschi

În zorii tragediei, nici Lazlo, nici Sarai nu mai erau cei de dinainte. Unul zeu, celălalt fantomă, amândoi luptă să depășească hotarele din adâncul sinelui lor, în timp ce macabra Minya îi ține ostatici, ca să se răzbune pe cetatea Plângerea.

Lazlo e pus să aleagă între ce nu se poate alege — să o salveze pe femeia pe care o iubește sau pe toți ceilalți? —, pe când Sarai se simte mai neajutorată ca niciodată. Dar este ea? Uneori, numai cea mai disperată nevoie ne poate arăta ce sunt propriile abisuri, iar Sarai, muza coșmarurilor, încă nu știe de ce este în stare. Oamenii și odraslele zeilor sunt năuciți din cauza căderii aproape iminente a cetății, un dușman nou le distruge orice urmă de speranță, iar misterele Mezartimilor trebuie din nou deslușite: de unde vin zeii, și cu ce scop? Ce s-a întâmplat cu miile de copii născuți în creșele din cetate? Și, lucrul cel mai important dintre toate, fiindcă, odată ce porțile uitate au fost deschise, s-au arătat lumi noi: e întotdeauna nevoie ca eroii să masacreze monștri, ori, din contră, e cu putință să îi salveze?

Iubire și ură, răzbunare și împăcare, distrugere și salvare.

Şi…la un an şi o lună de când am finalizat de citit “Visul îşi alege visătorul”, am reuşit să citesc şi mult aşteptata continuare a duologiei. Aveam impresia că nu se va mai traduce şi că nici nu va mai apărea anul acesta, însă minunea s-a întâmplat şi sunt extrem de încântată, “Muza coşmarurilor” a fost una dintre cele mai aşteptate cărţi ale anului 2021, pentru mine. Cu ajutorul celor de la Cartepedia am reuşit să o aduc pe raftul bibliotecii mele, alături de primul volum al duologiei, şi vreau sa le mulţumesc din inimă pentru această şansă, iar astăzi am să vă împărtăşesc impresiile mele privind cartea.

Deşi a trecut ceva timp şi mare parte din acţiunea primului volum s-a cam şters din mintea mea, finalul în schimb nu, m-a marcat teribil, iar odată începând volumul doi, m-au lovit sentimentele de tristeţe, dar şi acţiunea a început să revină în flash-uri, să mă reconectez cu povestea, să se facă puţină lumină şi-n gândurile mele, să am impresia că n-a trecut chiar atât de mult timp între citirea celor două volume, ceea ce m-a surprins. Pot spune că mi-a fost dor de personaje, mai ales la cât de dorit a fost volumul şi am fost tare curioasă să aflu cum va evolua povestea, ce se va întâmpla cu Sarai şi Lazlo, dar şi cu celelalte personaje, chiar dacă pe unele dintre ele le cam uitasem şi nu mai ştiam ce rol au… În schimb, au apărut şi personaje noi ce au reuşit să mă cucerească şi să îşi facă loc spre inima mea, alături de celelalte.

Dar să o iau pe rând: mi-am amintit de ce nu am putut să o sufăr pe Minya, de ce de fiecare dată când apărea în cadru îmi venea să îi scot ochii şi recunosc, că o parte bună din carte nu am avut ochi să o văd, ca ulterior, să îmi schimb părerea, am aflat anumite detalii ce m-au determinat să o văd cu totul altfel, chiar să îi înţeleg acţiunile, deşi la început nu le puteam concepe… Am adorat-o pe Ruby şi am râs de multe ori datorită ei, mai ales când vedea cât de mult suferă că nu se poate răsfăţa cu ceva dulce, Feral m-a distrat cu năucirea sa, săracul, îmi era şi milă de el că toate se spărgeau în capul lui, Sparrow a reuşit să mă surprindă, nu ştiu de ce aveam eu impresia că a stat mult prea mult timp în umbră şi sigur trebuie să se remarce prin ceva, şi chiar s-a remarcat, iar în ce-I priveşte pe Sarai şi Lazlo, m-am topit, la propriu şi la figurat, urmărindu-i. Afecţiunea pe care şi-o purtau unul altuia mă îndemna să mă strâng în braţe, să mă îmbujorez şi să-I îndrăgesc tot mai mult cu fiecare pagină parcursă. Cum ziceam, am cunoscut şi personaje noi, mi s-a rupt inima pentru ele şi am fost cuprinsă de multă furie când realizam de cât de multă nedreptate au parte…

Volumul acesta m-a trecut prin numeroase stări şi mi-a trezit sentimente dintre cele mai neplăcute, chiar dacă m-am şi înduioşat de multe ori. Am suferit când conştienţizam că rolul oamenilor era doar de a fi marionete, că vieţile le erau distruse doar cât ai pocni din degete, dacă asta se dorea, dar şi că, odraslele zeilor sufereau la fel de mult precum oamenii, toţi erau nevinovaţi, dar aveau cel mai mult de pătimit. Am citit volumul pe nerăsuflate, adormeam cu gândul la el şi mă trezeam cu gândul la el, abia aşteptam să termin programul de lucru, să ajung acasă, să mă plantez pe canapea şi să mă pierd în universal creat de Laini Taylor. Nu mă aşteptam să mă îndrăgostesc atât de tare de această lume, să fiu aşa fascinată, să descopăr o lume magică, creată din vise, deşi ea însăşi era un vis, cel puţin pentru mine.

“Muza coșmarurilor” a venit cu alte întrebări la cele pe care deja le aveam, dar şi cu o mulţime de răspunsuri, chiar şi la multe evenimente din primul volum al duologiei, iar dacă ziceam că finalul de la “Visul îşi alege visătorul” m-a şocat, ei bine, finalul din acest volum m-a blocat, efectiv. Nu prevedeam absolut nimic, niciun hint de-a lungul lecturii şi finalul a avut efectul dorit: de a mă lăsa înmărmurită. Duologia este de-a dreptul superbă şi cu ajutorul elementelor fantastice, autoarea reuşeşte să atingă subiecte dintre cele mai delicate, printre care abuzul fizic, moartea, suferinţa, sacrificiul, iar în ce mă priveşte, pot spune că am fost cucerită complet de “Visul îşi alege visătorul” şi “Muza coșmarurilor” şi nu pot decât să vi-o recomant cu cel mai mare drag. Din păcate, “Visul îşi alege visătorul” nu ştiu dacă îl mai găsiţi disponibil, iar dacă aveaţi dubii dacă să citiţi sau nu “Muza coșmarurilor”, vă spun eu să lăsaţi îndoielile deoparte, găsiţi volumul disponibil aici, pe site-ul celor de la Cartepedia.

“Dar lanţul de miracole şi de orori nu se oprise la moartea ei. Nu era lumea, (…), din afara cărţilor sale de poveşti. Era un loc în care moliile erau magie, iar zei, realitate, şi unde îngerii arseseră demonii pe un rug de mărimea unei luni. Aici, moartea nu era finalul.”

“Stafiile pot face orice fac cei în viaţă (…). Câtă vreme cred asta.”

“Multe alegeri se fac chiar aşa: pretinzând că s-ar contura singure. Şi multe destine sunt hotărâte de cei care nu pot hotărî.”

“Mintea se pricepe la ascuns lucruri, dar un lucru nu poate face: nu poate şterge. Poate doar ascunde, iar lucrurile ascunse nu dispar. Putrezesc. Coc şi supurează otravă. Dor şi duhnesc. Sâsâie ca şerpii în iarba înaltă.”

“Femeile din Plângerea se luptau, toată viaţa lor, cu senzaţia că nu erau decât pe jumătate oameni, că erau resturi de la masa zeilor. Că o parte din ei rămăsese în urmă, în citadelă, sau fusese ucisă, devorată.”

“Dorinţele nu se îndeplinesc, pur şi simplu. Sunt doar ţinta pe care o desenezi în jurul a ceea ce vrei. Trebuie să nimereşti singură.”

“Cronicile din Narnia. Călătorie cu Zori de zi” de Clive Staples Lewis (recenzie)

  • Titlu original: “The Chronicles of Narnia. The Voyage of the Dawn Treader”
  • Autor: Clive Staples Lewis
  • Ilustrator: Pauline Baynes
  • Editura: Arthur
  • Colecții: Arthur GOLD
  • Serie: “Cronicile din Narnia”
  • Volum: V
  • An apariție: 2020
  • Număr pagini: 232
  • Traducător: Irina Oprea, Radu Paraschivescu

Lucy și Edmund, împreună cu nesuferitul lor văr Eustace, sunt absorbiți ca prin minune într-un tablou cu o corabie pe mare. E vorba despre Zori de zi, la bordul ei găsindu-se Caspian, Regele Narniei. Alături de însoțitorii săi, printre care și nelipsitul Reepicheep, viteazul șoarece războinic, Caspian îi caută pe cei șapte lorzi rătăciți ai Narniei iar călătoria îi duce către Capătul Lumii. Până acolo sunt legați și scoși la vânzare de negustori de sclavi, se întâlnesc înfricoșător de aproape cu un balaur și vizitează mai multe insule fermecate – inclusiv locul unde se împlinesc visele.

“Călătorie cu Zori de zi” este al cincilea volum din Cronicile din Narnia, o serie care atrage cititorii pe un tărâm magic, locuit de personaje de neuitat.

Ta na na na…poate că era dor să revin cu o recenzie privind seria „Cronicile din Narnia”, dar şi dacă nu, ei bine, am revenit, de data aceasta am să vă disper în legătură cu „Călătorie cu Zori de zi”, volumul cinci al acestei minunate serii, care a ajuns în mânuţele mele datorită celor de la Cartepedia şi vreau să le mulţumesc pentru această oportunitate. M-am îndrăgostit de serie şi în acelaşi timp sunt extrem de tristă pentru că mai sunt doar două volume de descoperit şi apoi voi fi nevoită să mă despart de ţinutul Narniei…

Lăsând tristeţea mea la o parte, pentru moment, vă spun că am fost extrem de încântată să mă reîntâlnesc cu Lucy şi Edmund, să-i urmăresc într-o nouă aventură plină de peripeţii, avându-i alături pe vărul lor nesuferit, Eustace, dar şi pe Caspian, prinţul cu care am făcut cunoştinţă în volumul patru al seriei, despre care am scris pe blog aici. Lucy şi Edmund îşi petrec vacanţa de vară la vărul lor Eustace, părinţii lor fiind plecaţi pe perioada verii alături de Susan, iar Peter este preocupat să înveţe pentru un examen important şi petrece timpul alături de un profesor, astfel cei doi mezini rămân, deocamdată, în grija unchiului Harold şi a mătuşii Alberta. Nu pot spune că au o relaţie foarte plăcută cu vărul lor, acesta este îngâmfat, face mereu pe şeful şi se crede cel mai deştept, mereu căutând să îi înţepe şi să se lege de Lucy şi Edmund. Dar, această vacanţă de vară nu va fi una obişnuită, iar timpul ce-l vor petrece împreună aduce mari schimbări… Cei trei se văd absorbiţi de un tablou aflat pe un perete în casa mătuşii Alberta, pe care Lucy şi Edmund îl admirau, tablou ce avea ilustrată o corabie pe mare, şi ajung să se întâlnească cu Prinţul Caspian, dar şi cu viteazul Şoarece, Reepicheep, aceştia fiind într-o călătorie pe mare pentru a-i căuta pe cei şapte lorzi rătăciţi ai Narniei, călătorie ce îi va purta până la Capătul Lumii… Dar până să ajungă acolo este cale multă de parcurs, pericole de înfruntat, persoane noi le ies în cale, înţelepciunea le este pusă la încercare, dar cel mai important, relaţiile de prietenie se consolidează şi mai mult, deşi o posibilă reîntâlnire nu se mai întrevede la orizont…

Mi-a fost drag să mă revăd cu Lucy şi Edmund, deşi la început pe Edmund nu l-am putut suferi deloc, mereu îl vedeam extrem de neîncrezător, dar de la primul volum şi până acum, s-a schimbat în ochii mei şi poziţia sa este cu totul alta, în schimb a apărut Eustace, alt personaj cu nasul pe sus, dar care ajunge să fie pus cu botul pe cale după o păţanie straşnică. Nu ştiu exact ce să spun despre Caspian, sincer, nu am observat o evoluţie semnificativă în ce-l priveşte, dar cert este că viteazul Şoarece, Reepicheep, mi-a ajuns la inimă şi n-am mai putut de dragul lui de-a lungul poveştii. Deşi este doar un Şoarece şi se ştie că şoarecii sunt fiinţe mărunţele, fricoase şi evită pericolul pe cât posibil, Reepicheep este exact contrariul, astfel reuşind să-mi dovedească, încă o dată, că nu contează statura, ci cât de înflăcărat îţi este sufletul şi că nu trebuie să fugi din faţa pericolului, ci să fii curajos şi să-l înfrunţi. Reepicheep este un personaj demn de urmărit şi iubit!

Să călătoresc cu Zori de zi şi să iau parte la această aventură a fost minunat, m-am delectat cu diverse peisaje, am înfruntat fiinţe dintre cele mai neobişnuite, m-am temut pentru viaţa personajelor şi i-am urmărit cu sufletul la gură în fiecare capitol parcurs, au fost puşi în faţa unor decizii dificile, care le-au schimbat viziunile, dar şi modul de a se comporta, nu am dus lipsă de peripeţii, iar la final am rămas, din nou, cu câteva învăţăminte, ca de fiecare dată, de altfel. Deşi mă consider o persoană coaptă, să citesc middle grade mă destinde şi mă poartă pe tărâmuri de basm, mă determină să fiu neînfricată şi-mi dovedeşte că orice este posibil, dacă îţi pui imaginaţia la contribuţie.

Nu ştiu ce mă aşteaptă în ultimele două volume ale seriei, posibil să mă reîntâlnesc cu Lucy şi Edmund, posibil să nu, având în vedere că deja şi ei au crescut asemeni lui Peter şi Susan, dar rămâne de văzut ce-mi pregătesc şi celelalte. Oricum ar fi, cu reîntâlnire sau nu, eu abia aştept să mă reîntorc pe ţinutul Narniei şi să iau parte la o nouă aventură. Până atunci, vă las aici linkul unde puteţi găsi volumul despre care v-am vorbit astăzi, pe site-ul cartepedienilor.

„O familie aproape normală” de Mattias Edvardsson (recenzie)

  • Titlul original: “En helt vanlig familj”
  • Autor: Mattias Edvardsson
  • Editura: Trei
  • Colecţie: Fiction Connection
  • Anul apariţiei: 2019
  • Număr de pagini: 512
  • Traducere din limba suedeză de Iulia Dromereschi

Credința unui tată.
Loialitatea unei fiice.
Moralitatea unei mame.

În această poveste complicată despre dragoste și crimă, un eveniment înfiorător îi face pe membrii unei familii aproape normale să pună la îndoială tot ceea ce credeau că știu despre viaţa lor – și unul despre celălalt.
Stella Sandell, o adolescentă de 19 ani, este acuzată că a ucis cu brutalitate un bărbat. Fata provine dintr-o familie respectabilă – ce motive ar fi avut să cunoască un om de afaceri dubios, darămite să-l omoare?
Tatăl Stellei – preot și mama ei – avocat specializat în drept penal descoperă că standardele morale le sunt puse la încercare în timp ce își apără fiica, străduindu-se să înţeleagă de ce poliţia o suspectează.
Construit pe trei voci narative, romanul lui Mattias Edvardsson aduce în discuţie subiecte dificile: Cât de bine îţi cunoști copiii? Cât de departe ai merge ca să-i protejezi?

“O familie aproape normală” iti demonstrează că nicio familie nu este normală, cel putin în intimitatea casei şi nu în exterior, la ceea ce lasă să se vadă în afară…

Romanul dezvăluie povestea Stellei, o adolescentă în vârsta de 19 ani, fiica unui preot şi a unei avocate, care ajunge sa fie acuzată de crimă. Însă, ca părinte, de ce anume eşti în stare ca să îţi protejezi propriul copil? De minciună? De manipulare? De a acorda încredere oarbă în ceea ce se susţine asupra faptului împlinit? Îţi crezi copilul sau pe ceilalţi? Poate îndoiala să prindă rădăcini în sufletul unui părinte? Dacă vrei să afli, te îndrum să te pierzi printre paginile acestui thriller cutremurător care atinge subiecte precum familia, prietenia, abuzul fizic, manipularea psihologică, anturajul nepotrivit, dar şi crima. Care este limita pentru toate acestea, pentru a considera că este suficient şi este necesară o cale de ieşire, numaidecât?

Acţiunea romanului este redată cu ajutorul a trei fire narative:

– al tatălui, ce prezintă acţiunea până la momentul crimei şi puţin după aceasta, dar cuprinde şi mici frânturi din trecutul familiei văzute din perspectiva acestuia, îndoielile cu care s-a luptat în trecut, temerile pe care le-a avut, dar şi relaţia pe care o are cu fiica sa,

– al Stellei, adolescenta acuzată de crimă, care ne dezvăluie ce se întâmplă în prezent, evenimente ce se împletesc şi cu trecutul, făcând lumină, cât de cât, în jurul evenimentelelor, dar totodată scoate la suprafaţă întâmplări cutremuratoare din trecutul acesteia şi

– al mamei, care redă acţiunea din prezent, de asemenea cu mici trimiteri la amintiri din trecut, frustrările cu care s-a luptat, neîncrederea pe care a avut-o în sine şi teama de a nu fi o mamă bună.

Fie că eşti părinte sau fiică, de ce esti capabil pentru a-i proteja pe cei iubiţi? Citeşte “O familie aproape normala” şi vei afla…

Pe mine povestea m-a prins de la primele pagini şi datorită celor trei fire narative, am putut să-mi fac o idee în privinţa fiecărui personaj în parte, să le înţeleg mai bine acţiunile, recunosc, i-am şi judecat, dar pe final, am ajuns să le dau dreptate, să realizez de ce au ales să acţioneze în acel mod şi nu altfel. Am observat numeroasele temeri cu care se confruntă un părinte, dar şi o fiică, principala team fiind cea de a nu dezamăgi, de a-ţi dori să fii perfect sau aproape de perfecţiune în tot ceea ce faci, să tinzi spre un ideal. Aparte de relaţia părinte-copil pe care o abordează povestea, mai regăsim şi abuzul fizic, manipularea psihologică, anturajul nepotrivit, dar şi adevăratele dovezi de prietenie. Mie, personal, mi-a aprins nişte beculeţe cartea, iar povestea a reuşit să-mi transmit fiori. Am avut unele suspiciuni, care spre final s-au confirmat şi m-au durut când am realizat că cele întâmplate sunt cât se poate de reale, nu a fost vorba doar despre a citi o operă de ficţiune, un thriller, ci ar fi putut fi, lejer, povestea unei familii, cu bune şi rele… Eu, personal, am ales titlul la plesneală, m-am lăsat cucerită de titlu, nu am citit descrierea şi nici n-am căutat păreri, am vrut să mă surprind şi m-am surprins într-un mod foarte plăcut. Am devorat 500 de pagini în 2 zile şi mă bucur că nu am dat rateu cu ea, astfel vi-o pot recomanda din suflet, o găsiţi pe site-ul editurii aici.

“Durează să îţi contruieşti o viaţă, însă e de ajuns o clipă ca să o distrugă. Durează ani, chiar decenii, poate o viaţă să devii cine eşti. Căile sunt aproape mereu întortocheate şi cred că există un motiv pentru care viaţa se contruieşte din trial and error. Ne formăm prin încercările noastre.”

“Minciuna este o artă pe care puţini o stăpânesc pe deplin.”

“Iubirea este cea mai dificilă misiune omenească.”

“Vârsta e doar un număr. Pentru majoritatea oamenilor, e precum caloriile goale. Anii se adaugă, dar dezvoltarea stagnează.”

“Un părinte e capabil de cele mai cumplite lucruri ca să îşi salveze copilul.”

“Poate că, uneori, e suficient să fii apreciat şi lăudat, ca să te consideri îndrăgostit. Să fii văzut drept ceea ce eşti, plăcut pentru tine, şi nu pentru acţiunile tale.”

“Nu există dreptate. Tot ce există este ceea ce creăm împreună.

„Crângul de Alun” de Melissa Albert (recenzie)

  • Titlul original: “The Hazel Wood”
  • Autor: Melissa Albert
  • Editura: Youngart
  • An apariţie: 2019
  • Număr pagini: 360
  • Traducere din limba engleză și note de Laura Ciobanu

Alice și mama sa, Ella, și-au petrecut ultimii 17 ani pe drumuri, fugind mereu de ghinioanele care se încăpățânează să le urmărească oriunde. Atunci când primesc o scrisoare din care află că bunica lui Alice, Althea Proserpine – o scriitoare faimoasă, dar foarte retrasă -, a murit, cele două se liniștesc, crezând, pentru o clipă, că s-a terminat cu nenorocul. Însă, atunci când mama ei e răpită de Hinterland, lumea supranaturală din poveștile bunicii își face loc în realitate. Ca să-și salveze mama, Alice decide, în ciuda interdicției, că trebuie să ajungă la Crângul de Alun. Însă cum îl poate găsi, din moment ce locul nu e trecut pe nicio hartă?

Foarte mult timp mi-am dorit să citesc “Crângul de Alun”, am fost fermecată de copertă instant, de cum am ochit-o pe bookstagram, nici nu mai ştiu exact la cine am văzut-o prima dată, însă de atunci mi-am tot dorit-o. A ajuns pe rafturile bibliotecii mele anul trecut în decembrie, dar până de curând nu am reuşit să mă apropii de ea şi…pe cât de superbă este coperta, cu toate detaliile cuprinse, pe atât de mult m-a dezamăgit povestea descoperită între coperţi, din păcate…

Alice este nepoata unei scriitoare faimoase, dar nu atât de cunoscută între oameni, pe cât s-ar crede, în schimb, operele ei sunt la mare căutare, fiind extrem de rare. Timp de 17 ani, Alice şi mama sa, Ella, au fugit de ghinioane, ajungând să-şi schimbe locuinţa chiar şi de trei ori într-un an, neavând niciun fel de stabilitate. Chiar şi cu domiciliul flotant, la ele soseşte o scrisoare prin care le este adus la cunoştinţă decesul Altheei Proserpine, cea care a fost mama şi bunică. O data cu trecerea în nefiinţă a Altheei, Ella crede că le-a părăsit ghinionul şi în sfârşit au pace, dar nimic nu poate fi mai greşit de atât: Ella este răpită de Hinterland, fiinţe ce fac parte din lumea supranaturală create de Althea în basmele sale şi care ajung în lumea oamenilor… Pentru a-şi salva mama, Alice este nevoită să meargă în Crângul de Alun, neştiind cum încă, nu cunoaşte poziţia exactă a acestui loc pentru că nu este trecut pe nicio hartă… Această salvare nu promite a aduce nimic bun, iar dacă eşti curios, alătură-te şi tu lui Alice, găseşti cartea pe site-ul editurii Youngart aici.

Am pornit cu mari speranţe la drum, dornică să mă pierd într-o nouă lume de basm, aşa cum promitea coperta şi descrierea, dar nu a fost să fie, cel puţin pentru mine. Atenţia mi-a fost captivată în primele pagini, dar realizând că nu se petrece mare lucru, interesul mi-a pierit pe parcurs. Un alt factor ce a dus la pierderea interesului a fost că nu am reuşit să leg niciun fel de conexiune cu personajele, Ella mă irita cumplit, îmi lăsa impresia că nu se comport deloc asemeni unei mame, era neglijentă, mereu s-a pus pe primul loc, neţinând cont de fiica sa, pe când Alice, de mică, a fost nevoită aă aibă grijă de ea, dar şi de mama sa. Nu pot spune că m-au atras în vreun fel personajele, din contră, mi s-au părut şterse, fade, şi am fost întristată când am realizat că nu mă prinde, de niciun fel, povestea. Elemente de basm au fost, nu contest, dar neputând să mă pierd aşa cum mi-am dorit, nici acelea nu au reuşit să-mi menţină interesul aprins.

Acţiunea mi s-a părut că a bătut pasul pe loc, mai ales în primele 150 de pagini ce le-am parcurs din cele 360 câte are cartea, spunând stop după acest număr şi încheind tortura. 150 este un număr, zic eu, relativ ok de a opri o lectură atunci când simt că nu e ce trebuie pentru mine, dacă nu reuşesc să mă conectez cu povestea şi personajele sau dacă pur şi simplu nu îmi trezeşte interesul de a o duce la bun sfârşit. Dacă-n cele 150 de pagini nu s-a petrecut mare lucru şi nici acţiunea nu se dezmorţise, probabil lucrurile s-au schimbat în următoarele 200 de pagini, însă eu n-am mai descoperit dacă s-a întâmplat aşa sau nu. Sunt o cititoare care caută acţiune multă, alertă, nu plafonată, să mă bucur de lectură şi să o citesc galopând, nu să trag de mine sau de carte, să mă terorizez doar ca să o duc la final. Sunt mult prea multe cărţi de citit şi mă aşteaptă sute, nu exagerez, să ajung la ele, că doar aşa le promit de luni de zile…Nu văd rostul de a continua o lectură dacă nu m-a captivat, şi deşi mă încearcă sentimente de toate felurile, renunţ să continui cartea dacă nu e pentru mine.

Aşa s-a întâmplat cu “Crângul de Alun”, din păcate, nu a fost pentru mine, însă îi puteţi acorda o şansă, poate descoperiţi că este un titlu ce vi se potriveşte şi nu trebuie să vă luaţi, musai, după experienţa mea. Dacă aveţi mai multă răbdare decât mine, dacă sunteţi adepţii descrierilor şi a acţiunii statice, dar dacă sunteţi în căutarea unei acţiuni alerte, nu ştiu ce să spun, eu, una, nu am găsit-o… Îmi pare rău, sincer, are o copertă superbă şi detaliile de la începutul fiecărui capitol sunt deosebite, dar nu a fost suficient… Chiar am căutat şi păreri de-ale altor cititori, cu gândul că sunt singura care nu a apreciat povestea şi am realizat că foarte mulţi o laudă, ceea ce e bine, eu n-am fost aşa norocoasă şi din păcate, mă aflu în cealaltă tabără…

“Scrisoare de dragoste” de Mihail Drumeș (recenzie)

  • Titlul original: “Scrisoare de dragoste”
  • Autor: Mihail Drumeş
  • Editura: ART
  • Colecție: Serie de autor Mihail Drumeş
  • An apariţie: 2021
  • Număr pagini: 456

Impresionanta poveste de iubire cu aer interbelic imaginată de Drumeș în “Scrisoare de dragoste” a trecut testul timpului devenind una dintre cele mai apreciate scrieri ale autorului. Anda şi Dinu, doi tineri care par sortiți unul altuia, trăiesc o aventură tulburătoare și trec prin spectaculoase răsturnări de situație, totul în numele dragostei ideale. Însă viața, cu implacabilitatea ei tăioasă, îi va pune la încercare și le va tulbura visele.

Pe Drumeş am avut plăcerea de a-l descoperi anul trecut, când mi-am făcut curaj să citesc “Invitaţia la vals”, titlu care m-a mişcat şi şi-a pus amprenta, însă la fel pot spune şi despre “Scrisoare de dragoste”, pe care am citit-o în cadrul provocării Deliei de la @romanii.citesc, fără această provocare nu ştiu când îmi făceam curajul necesar pentru a o parcurge.

„Scrisoare de dragoste” îi prezintă pe Dinu şi Anda, doi tineri care se întâlnesc într-o călătorie cu trenul, dar care, ale căror drumuri li se tot intersectează, deşi nu păstrează legătura. Dinu provine dintr-o familie modestă, o are alături doar pe mama sa, iar de mic şi-a pus ambiţia de a se face remarcat şi de a crea ceva de mare importanţă. Reuşeşte să obţină două doctorate, setea lui pentru cunoaştere nu poate fi potolită, şi deşi este un bărbat şcolit, emoţional este instabil, nu doreşte să se lege de nicio femeie, nu consideră proritar astfel de sentimente. Anda, de cealaltă parte, este o fată orfană, adoptată de o doamnă ce nu a cunoscut bucuria de a avea copii, de asemenea ambiţioasă şi visătoare, cu talent la scris, şi chiar publică epistole în gazete. Este o tânără cu capul pe umeri, nu se lasă vrăjită de cuvintele lui Dinu atunci când o abordează în călătoria cu trenul, chiar îşi are replicile potrivite pentru a-i răspunde remarcilor lui Dinu. Dar cu fiecare întâlnire ce se iveşte, cei doi se îndrăgostesc şi viaţa le ia o turnură care-i va pune la grea încercare…

Volumul este împărţit în trei părţi, surprinzându-i pe protagonişti noştrii în toată splendoarea vieţii lor, cu bune şi rele, bucurii şi tristeţi, împliniri şi dezamăgiri, fiind o dovadă a ceea ce reprezintă viaţa de cuplu. Pot spune că, cel mai mult, mi-a plăcut prima parte a poveştii, poate singura dintre cele trei, fiind plină de frumos, deşi am avut mici bănuieli în privinţa unor întâmplări desfăşurate în paginile ce urmau a veni, am fost dezamăgită când am observat că mi se confirmă suspiciunile. Deşi primisem nişte hinturi pe parcurs, mi-am spus că nu se poate materializa nimic, dar trebuia să le iau în seamă, să nu fiu aşa surprinsă, oricum m-au lovit frustrările atunci şi aşa au decăzut unele personaje în faţa mea, în ciuda aprecierii pe care am avut-o faţă de ele la început. Şi a treia parte a poveştii mi-a aduc o mică încântare, unele personaje au primit ceea ce au vrut, deşi le-a adus nefericirea, dar răutăcioasa din mine a fost în extaz la acel moment şi cum spune o vorbă „cum îţi aşterni, aşa dormi”, ei bine, aşa a fost… Finalul, în schimb, m-a lăsat cumva blocată pentru că m-a purtat cu gândul la „Invitaţia la vals” şi nu prevedeam asemenea final. Mi-aş fi dorit cu totul alt final, dar deh, n-am scris eu „Scrisoare de dragoste”, ci Drumeş, iar dacă aşa a avut el viziunea finalului, trebuie să o accept.

În ciuda unor paragrafe încărcate de detalii şi întinse pe multe rânduri, unde am simţit că mă pierd, efectiv, m-am bucurat de povestea de dragoste a Andei şi a lui Dinu, i-am urmărit cu interes în fiecare etapă, i-am admirat şi criticat în aceeaşi măsură, m-am înfuriat pe Dinu şi am scandat-o pe Anda de pe canapea, dându-mi (fictiv) pălăria jos în faţa ei pentru cum a ales să gestioneze relaţia, până-ntru-un punct. Mi-a plăcut că nu a fost deloc clişeică şi a reuşit să mă încânte. O poveste de dragoste pasională, încărcată de neprevăzut, vise spulberate, trădări, ambiţii, manipulări şi multe altele… Mihail Drumeş chiar merită o şansă, la fel şi a sa „Scrisoare de dragoste”, o găsiţi pe site-ul editurii Art aici

„Viaţa e aspră, o trăieşti o singură dată. Nu te lega de prima fantezie, ca toţi neiprăviţii…”

„Dragostea e altceva: uitare de sine, jertfă, respect, duioşie, tot ce vrei. La mine nu-i decât o dorinţă neîmplinită şi exacerbată de eşecuri, o ciudă mare cu aripi şi mai mari, o obsesie care mă sapă şi-mi înghite liniştea. Asta-i, înţelegi? Nu pot să-mi aştern viaţa ca un soclu pentru monumentul fericirii tale.”

„Preţul unei femei nu-l afli decât după ce o pierzi.”

„În dragoste, distanţele pier, iar obstacolele se năruie.”

„Dragostea călcată în picioare se răzbună, iar cel care a greşit pierde totul.”

„Toate fericirile se sprijină pe iluzii. Adevărul nu face altceva decât să sfâşie vălul cu care se acoperă ochii ce nu vor să vadă realitatea. Dacă prin absurd cineva ar inventa ghicirea gândurilor după voinţă, oamenii, deveniţi goi pe dinăuntru, n-ar mai putea să trăiască, s-ar măcelări unul pe altul, bărbat pe femeie, copil pe tată, fiică pe mamă. S-ar declanşa un carnagiu universal.”