• Titlul original: ”King of Scars”
• Autor: Leigh Bardugo
• Serie: ”Nikolai Lantsov”
• Volum: I
• Editura: Trei
• Colecție: Fiction Connection
• Anul apariţiei: 2019
• Număr de pagini: 608
• Traducere de: Ciprian Șiulea

O nouă aventură palpitantă în Universul Grisha

Nikolai Lantsov, tânărul şi chipeşul rege al Ravkăi, a trecut în timpul războiului civil printr-o încercare teribilă, care l-a schimbat pe viaţă — însă are de gând să ţină totul secret.
Acum, când duşmanii se adună la graniţe, Nikolai — Regele Cicatricilor — trebuie să încheie noi alianţe, să umple vistieria regatului şi să îndepărteze pericolul ce ameninţă faimoasa Armată Grisha. Dar, pe zi ce trece, secretul îi este tot mai ameninţat, căci puterea întunecată din adâncul său devine tot mai greu de stăpânit, riscând să distrugă regatul.
Cu ajutorul unui tânăr călugăr şi al unei Furtunoase legendare, Nikolai porneşte prin ţinuturile ravkane, în care se ascund cele mai tainice puteri magice, sperând să afle cum să învingă întunericul ce pune stăpânire pe el. Regele Cicatricilor e gata să rişte totul pentru a-şi salva ţara şi pe el însuşi. Dar poate că anumite răni nu se vindecă niciodată…

”Regele Cicatricilor” a ajuns în biblioteca mea anul trecut pe vremea aceasta și deși mi-am dorit să o citesc de când am văzut în mâini, am amânat-o până acum pentru că nu îmi doream să aștept prea mult până voi citi și al doilea volum. Când cei de la editura Trei au anunțat că urmează să apară și volumul doi al douologiei, dar cum s-a dezlănțuit nebunia cu al doilea sezon al serialului ”Shadow and Bone”, mi-am spus că acum e momentul să mă reîntâlnesc cu o parte din personajele Universului Grisha.

De data aceasta, cap de listă a fost Nikolai Lantsov, chipeșul rege al Ravkăi, dar și una din feblețele mele din trilogia ”Shadow and Bone”, pe care am citit-o în decembrie 2020. Acțiunea volumului are loc la câțiva ani după cea din trilogie, un război s-a încheiat, dar se apropie un altul, iar Nikolai trebuie să lege alianțe pentru a-și proteja mult iubitul regat. Este destul de dificil de îndeplinit această sarcină, mai ales că secretul lui amenință să iasă la suprafață. Lupta pe care o poartă atât cu sine, cât și pentru țara asta este una interesantă, aș putea spune, având în vedere personajele care-i sunt alături în acest volum captivant… Dacă ați fost cucerit de Nikolai prin intermediul trilogiei, e musai să-i descoperiți și mai amplu povestea prin ”Regele cicatricilor”, vor fi dezvăluite multe secrete…titlul găsiți pe site-ul editurii aici.

Mi-a fost ușor să mă pierd printe pagini și să mă conectez repede cu povestea, am dus dorul personajelor și abia așteptam să mă reîntâlnesc cu ele, nu doar o dată am avut impulsul de a citi trilogia și duologia, la cât de mult drag am prins de personaje, ca să nu mai spun să mă uit la ecranizare… Aștept al doilea sezon cu nerăbdare, mai ales că voi vedea în acțiune și personaje noi, dar aștept și mai înfocată după apariția volumul doi al duologiei ”Nikolai Lantsov”, mi-au mai rămas câteva întrebări la care vreau să primesc răspuns, iar la cum m-a lăsat finalul nu pot să nu-mi rod unghile, metaforic vorbind.

În acest volum am putut să mă reîntâlnesc cu irezistibilul și sarcasticul Nikolai, furtunoasa Zoya, năzdrăvana Nina, dar și un personaj nou despre care nu am să vă dau detalii, rămâne să-l descoperiți voi, însă nu au lipsit nici aparițiile Genyei și a lui David sau cele ale gemeilor, Tamar și Tolya. Avându-i pe toți aceștia în cele 600 de pagini ale cărții, m-am distrat copios urmărindu-i, am râs cu lacrimi la dialogurile lor, m-am amuzat de ipostazele în care se vedeau prinși, dar am stat de multe ori și cu sufletul la gură, neștiind ce urmează să se mai întâmple în povestea lor. M-am bucurat să pot pătrunde mai adânc în istoria lui Nikolai, dar și a Zoyei, să-i vâd altfel decât îi văzusem până acum, din detaliile oferite de-a lungul trilogiei, am descoperit cât de puternice sunt acest două personaje, ținând cont de evenimentele prin care au fost obligați să treacă până-n prezent. De Nina ce să mai spun? Mi s-a rupt inima pentru ea, știind cum m-a lăsat autoarea după finalizarea duologiei ”Banda celor șase ciori”, nici în zi de azi nu cred că am iertat-o complet pentru ce a făcut, dar să o revăd în acțiune, a fost un deliciu. Nu am mai putut de dragul ei în urmă cu doi ani, când am întâlnit-o prima dată, iar acum iubirea a devenit și mai mare… Ce să mai, am toate personajele Universului Grisha la suflet, fiecare este deosebit în felul său și mi-a cucerit bucățele din suflet.

”Regele Cicatricilor” a fost o lectură foarte relaxantă, deși mi-a dat palpitații pe alocuri și m-a zăpăcit de cap cu strategiile politice, dar a compensat prin sarcasmul și umorul dialogurilor dintre personaje, prin ipostazele în care se vedeau acestea prinse, demonstrându-mi, pentru a nu știu câta oară cât de puternice sunt aceste personaje, în ciuda vârstei lor fragede, dar și cât de iubibile sunt. Chiar dacă și de această dată, autoarea a avut grijă să-mi frângă inima și să-mi spulbere unele speranțe, are un stil aparte de a scrie și pe mine m-a cucerit de la prima lectură a creațiilor sale, iar modul cum a ales să-și creeze și să-și dezvolte personajele este de-a dreptul delicios, că mie, personal, îmi vine să mănânc personajele de drag. Nu știu cum să descriu exact sentiment, dar le ador și pace. Mă doare sufletul că m-am despărțit de ele, chiar și pentru scurt timp până apare volumul doi al duologiei lui Nikolai, chiar m-am atașat teribil de ele, ceea ce nu pățesc prea des, sincer, să rămână personajele cu mine atât de mult timp, să le simt ca parte din mine. Vă recomand cu tot dragul titlurile din Universul Grisha, dacă până acum nu le-ați descoperit, merită o șansă și sunt sigură că veți fi captivați de poveștile descoperite, dar și de personaje…

”(…) temerile sunt ca buruienile. Cresc necontrolat dacă nu ai grijă de ele.”

”Lupii care rămân nevăzuți sunt cei care mănâncă cele mai multe oi.”

”Credința pierdută e rădăcina unei păduri uitate, care așteaptă să crească iar.”

”Nu intri într-o luptă pe care nu o poți câștiga. (…) A fi puternic nu e același lucru cu a fi neglijent.”

”Dacă ascultai cuvintele unui om, puteai să afli care sunt dorințele lui. Șmecheria era să privești în inima lui și să-i descoperi nevoile.”

”Speranța era vântul care venea de nicăieri ca să-ți umple pânzele și să te ducă acasă.”

”Smecheria jucării unui rol e să crezi tu însuți minciuna, măcar un pic. Jocul începe în trup. Dacă vrei să convingi pe cineva de ceva, începi prin modul în care ți se mișcă trupul. Trupul spune o mie de povești înainte ca tu să apuci să dezchizi gura.”

”Uneori un dragon e doar un dragon, Zoya Nazyalensky, și pot să te asigur că nicio metaforă nu a uci vreodată atât de mulți oameni.”

”Combustibilii ard diferit. Unii mai repede, alții mai fierbinte. Ura e un tip de combustibil. Dar ura care începe ca devotament scoate un cu totul alt tip de flăcări.”

• Titlul original: ”After the End”
• Autor: Clare Mackintosh
• Editura: Trei
• Colecție: Fiction Connection
• An apariție: 2020
• Număr de pagini: 496
• Traducere de: Mihaela Ionescu

Când Dylan se îmbolnăveşte grav, iar doctorii le cer să decidă în privinţa supravieţuirii lui, părinții săi, Max și Pip, nu pot cădea de acord. Pip crede că supraviețuirea cu orice preț este de neacceptat. Max caută cu înfrigurare un tratament nou pentru boala fiului. Nereuşind să găsească o soluţie comună, Max şi Pip ajung în cele din urmă la proces. Care va fi oare soarta lui Dylan?
O captivantă explorare a iubirii, căsniciei şi vieţii de părinte, noul roman al lui Clare Mackintosh este povestea unei familii care trece prin chinuri inimaginabile, dar în cele din urmă reuşeşte să găsească forţa de a merge mai departe. Pentru că uneori sfârşitul nu e decât un nou început.

Multă vreme mi-am dorit să acord o șansă romanelor scrise de autoarea Clare Mackintosh, iar ocazia a venit o data cu romanul ”După sfârșit”, pe care l-am primit din partea editurii Trei, pe această cale le și mulțumesc pentru oportunitate; cu siguranță urmează să le citesc și pe celelalte traduse de editură, având în vedere ce impact a avut această poveste asupra mea…

Povestea romanului este una extrem de tristă și emoționantă totodată, doi părinți se văd puși în posatura de a lua o decizie extrem de grea și anume, dacă fiul lor de nici trei ani ar trebui să fie deconectat de la aparate sau să caute un tratament minune, care să-i dea o speranță de viață mai lungă decât are până-n prezent. Credințele fiecărui părinte sunt diferite și cum nu reușesc să cadă de acord, ajung în instanță, astfel un judecător va decide soarta fiului lor Dylan…

Vă mărturisesc că am citit povestea cu noduri în gât, cel puțin prima parte a cărții, m-a atins cum nu credeam și nu știu ce mi-a venit să pun mâna pe această carte. Nu citisem descrierea, am vrut să mă surprind și m-am surprins la modul că am rămas efectiv fără cuvinte… Povestea mi-a amintit de “Al nostru este cerul”, titlu ce a rupt sufletul în mine și despre care găsiți mai multe impresii pe blog aici, însă la fel face și “După sfârșit”, a frânt tot ce putea fi frânt în interiorul meu…

Copilașii nu ar trebui să cunoască ce e aia boală incurabilă, să fie condamnați la suferință, ci să se bucure de faptul că sunt copii, să-și creeze amintiri, să se dezvolte, să crească și să descopere cât de multe are lumea aceasta de oferit. Este de-a dreptul crunt ca un copil să nu cunoască aceste bucurii și să fie țintuit de pat, supraviețuind doar cu ajutorul aparatelor, dar mai cumplit este ca un părinte să fie legat de mâini și de picioare, să nu poată face nimic pentru a lua din suferința pruncului lor, de a-i oferi o alinare, dacă le-ar fi capabil, ar lua locul fără să stea pe gânduri, să pătimească ei toate cele câte sunt nevoiți a pătimi puii de om…

“După sfârșit” este tandră, încărcată de iubire, dar și de multă suferință, speranțe năruite și epuizare care, într-un final, își spune cuvântul. Asta s-a simțit și s-a văzut în această poveste, am înțeles fiecare părinte în parte și m-a durut sufletul pentru ce aveau de îndurat, nici nu vreau să mă gândesc ce aș fi făcut dacă aș fi fost în situația lor, să mă întreb oare ce ar fi fost dacă… Este tristă și atinge acolo unde trebuie, sau cel puțin pe mine m-a atins teribil, este acea poveste pe care nu doar o citești ca să spui că ai citit-o și gata, e povestea care trezește în tine unele emoții și sentimente, care te cutremură și te determină să rotești situația pe toate părțile, doar ca să găsești soluția potrivită. Dar dacă aceasta nu există, atunci ce faci? ”După sfârșit” este o poveste cu un puternic impact emotional, care captivează și totodată arată cât de puternică este iubirea unui părinte, la câte este decis să renunțe pentru copilul său, cât este de puternic și cât de grele sunt unele decizii, doar pentru a realiza că un sfârșit nu reprezintă decât un nou început…

Vi-o recomand cu dragă inimă, doar să vă pregătiți emoțional pentru ea, pentru că lovește din plin; o găsiți pe site-ul editurii aici.

”Plânsul nu este atât de simplu ca atunci când verși o lacrimă apoi găsești un șervețel și îți vezi mai departe de ale tale. Plânsul durează o oră și mai bine, chircită undeva cu respirația întretăiată de junghiuri dureroase în plămâni, în timp ce nasul meu transformă orice cuvințel într-un concert de vocale. Plânsul înseamnă că prima zi e pierdută, apoi și a doua, din cauza ochilor umflați și a unei senzații de plumb, chinuitoare, ca și cum te-ai fi trezit dintr-un somn alimentat de Valium. Plânsul nu mai este ceva ce poate fi luat prea ușor.”

”Poți să te lupți cu ce ai vrea să se întâmple, dar uneori este pur și simplu timpul. Câteodată trebuie să știi când să renunți.”

”Dar când ești la o răscruce, nu poți vedea fiecare destinație, vezi doar capătul drumurilor cate duc într-acolo. Tot ce poți să faci este să-l alegi pe unul dintre ele și să mergi pe el, sperând că cineva va păși alături de tine.”

• Titlul original: ”Aristotle and Dante Discover the Secrets of the Universe”
• Autor: Benjamin Alire Sáenz
• Serie: ”Aristotle and Dante”
• Volum: I
• Editura: Trei
• Colecție: Fiction Connection Young
• Anul apariţiei: 2015
• Număr de pagini: 384
• Traducere de: Ciprian Şiulea

Aristotel e un adolescent răzvrătit, cu un frate în închisoare. Dante e un băiat sarcastic şi curios, cu un fel neobişnuit de a privi lumea.

Când se întâlnesc la piscină, cei doi nu par să aibă nimic în comun. Dar pe măsură ce încep să petreacă mai mult timp împreună, descoperă că prietenia dintre ei e specială – una dintre acelea care te schimbă profund şi durează o viaţă. Şi tocmai prin această prietenie, Ari şi Dante vor afla adevărurile cele mai importante despre ei înşişi şi despre ce fel de oameni vor să devină.

Nici nu mai știu de cât timp am avut pe wishlist “Aristotel și Dante descoperă secretele Universului”, însă s-a întâmplat minunea, de pe wishlist a ajuns în teancul de TBR, i-a venit rândul și am citit-o, asta doar datorită editurii Trei și țin să le mulțumesc pe această cale pentru ocazia oferită, fără ei nu știu cât timp ar mai fi stat pe wishlist, tristul adevăr…

Și ce poveste emoționantă, sinceră, tandră și amuzantă am descoperit! Aristotel și Dante sunt două personaje la poli opuși, unul răzvrătit, mereu furios și singuratic, care provine dintr-o familie greu încercată, formată dintr-o o mamă cu inima frântă și un tată închis în el după ce s-a întors din război,  celălalt curios din fire, încărcat de iubire și sarcasm, a cărui familie este foarte deschisă și armonioasă. S-au întâlnit la piscină, când Dante s-a oferit să-l învețe pe Ari să înoate, iar de acolo, s-a dezvoltat una dintre cele mai frumoase prietenii, fără ca să fie ceva planificat.

Am avut un zâmbet tâmp pe chip de-a lungul lecturii, chiar de la primele pagini am simțit că am ales momentul potrivit pentru a o citi și nu m-am înșelat nicio clipă. M-am îndrăgostit de personaje, le-am urmărit cu entuziasm și mi-aș fi dorit să fiu alături de ei în toate descoperirile ascunse ale Universului. Să pătrund în sânul fiecărei familii, chiar și doar din perspectiva lui Ari (mi-ar fi plăcut să fi fost și perspectiva lui Dante) a fost o plăcere și o reală surpriză, nicio familie nu este perfecta, își au propriile cruci de dus, probleme de înfruntat, iar să crești un adolescent nu este tocmai ușor, având în vedere că sunt la vârsta la care trebuie să descopere cât mai multe, să învețe ce înseamnă responsabilitatea. Ari și Dante au avut parte de bucurii, dar și de necazuri, de secrete dureroase de împărtășit, temeri și sentimente neînțelese, greu de exprimat, însă prin toate acestea au învățat cine sunt, ce vor să devină și să se accepte așa cum sunt!  

Cartea mea este plină de adnotări, câteva dintre citatele marcate vi le voi lăsa și vouă mai jos, poate vă conving să-i acordați o șansă acestei povești. De multe ori am râs cu poftă luând parte la dialogurile dintre Ari și Dante, dar și dintre Dante și a sa familie, respectiv Ari și mama sa, iar în ciuda sarcasmului resimțit în replici, respectul nu a lipsit, ceea ce m-a încântat. M-am și emoționat, ce e drept, pe alocuri, în special când secretele au început să iasă la lumină, acele momente m-au atins acolo unde trebuie, determinând povestea să-mi intre sub piele și cu greu să mă conving a pune cartea deoparte chiar și pentru câteva mine. Nu mi-a fost deloc greu să îndrăgesc personajele, din contra, pe fiecare în parte le-am iubit de la prima apariție și le-am urmărit povestea cu bucurie și emoție în suflet.

Posibil să nu fie foarte coerentă în exprimare, încerc să nu vă dezvălui prea multe privind povestea, însă eu vi-o recomand cu dragă inimă, Ari și Dante așteaptă să vă împărtășească a lor poveste! Găsiți titlul pe site-ul editurii aici, eu însă, de acum aștept cu nerăbdare traducerea volumului doi, vreau să mă reîntâlnesc, cât mai curând posibil, cu Ari și Dante, să aflu cum va evolua povestea lor și ce alte descoperiri vor mai face…

”Problema cu viața mea era că ea era ideea altcuiva.”

”Uneori, atunci când oamenii vorbesc, nu spun neapărat adevărul.”

”Am început să mă gândesc că poeziile erau ca oamenii. Pe unii îi prindeai din prima. Pe alții, pur și simplu, nu puteai să-i înțelegi – și nici n-aveai să-i înțelegi vreodată.”

”Uneori nu trebuie decât să le spui oamenilor adevărul. N-or să te creadă, și după asta, or să te lase în pace.”

”M-am întrebat cum ar fi asta, să iubești o fată, să știi cum gândește o fată, să vezi lumea prin ochii unei fete. Poate că ele știau mai multe decât băieții. Poate că înțelegeau lucruri pe care un băiat nu putea să le înțeleagă niciodată.”

”Uneori, părinții își iubeau fiii atât de mult, încât făceau din viețile lor niște idile. Credeau că tinerețea noastră ne poate ajuta să învingem orice. Poate că mamele și tații uitau acest mic detaliu: faptul că erai în pragul vârstei de 17 ani putea fi brutal, dureros și derutant. A fi în pragul vârstei de 17 ani putea fi foarte nasol.”

”Alt secret al universului: uneori, durerea e ca o furtună care apare de nicăieri. Cea mai limpede dimineață de vară se poate termina cu o ploaie torențială. Se poate termina cu fulgere și tunete.”

”Uneori faci anumite lucruri și le faci nu din cauză că gândești, ci din cauză că simți. Pentru că simți prea mult. Și nu poți întotdeauna să controlezi lucrurile pe care le faci atunci când simți prea mult. Poate că diferența dintre a fi băiat și a fi bărbat este că băieții nu pot controla lucrurile groaznice pe care le simt uneori. Dar bărbații pot.”

”Eu nu am nevoie de ploaie, a spus el. Am nevoie de tine.”

• Titlu original: ”A Court of Silver Flames”
• Autor: Sarah J. Maas
• Serie: ”A Court of Thorns and Roses”
• Volum: IV
• Editura: RAO
• Data apariției: decembrie 2021
• Număr pagini: 760
• Traducător: Andra-Elena Agafiţei

Nesta Archeron a fost întotdeauna mândră, iute la mânie și neiertătoare. Din clipa în care a fost forțată să intre în Cazan și să devină Mare Spiriduș, s-a zbătut să își găsească locul în lumea stranie în care este nevoită să trăiască. Ea nu poate să depășească ororile războiului cu Hybernul și să uite tot ce a pierdut în acele momente.

Cassian este cel care îi provoacă furia mai mult decât oricine. Dar războinicul cu un rol important în regatul lui Rhysand și al lui Feyre îi stârnește mult mai multe trăiri. Între ei e o flacără ce nu poate fi negată. Aceasta arde tot mai puternic pe măsură ce petrec mai mult timp împreună.

Reginele umane formează o alianță ce amenință fragila pace stabilită cu greu. Cheia destabilizării acestei forțe ar putea fi curajul Nestei și al lui Cassian de a înfrunta trecutul care încă îi bânuie.

Într-o lume pârjolită de război și copleșită de incertitudine, Nesta și Cassian au de luptat cu monștrii dinăuntrul lor și cu cei din lumea exterioară, căutând în același timp acceptare și vindecare unul în brațele celuilalt.

Atât de discutat a fost acest volum la momentul apariției sale, atât de multe spoilere scăpate pe bookstagram, nici nu știu cum le-am evitat până-n prezent. Nu știu ce anume m-a determinat să-i acord o șansă volumului, sincer, posibil să fi fost o influență și nuvela seriei, pe care am citit-o în noiembrie, anul trecut, sau pur și simplu curiozitatea , dar am făcut pasul și am citit volumul cu ajutorul celor de la Cartepedia, cărora țin să le mulțumesc pentru oportunitate.

Părerile sunt împărțite în privința acestui volum, la fel sunt și sentimenele mele, contradictorii, pentru că au fost unele aspecte ce mi-au plăcut și mi-au atins o parte din laturile sensibile, dar au fost și unele de care m-aș fi putut lipsi, ce e drept, nu simțeam o nevoie anume de a le întâlni în poveste, dar au fost acolo… Nu am avut-o la suflet pe Nesta absolut deloc, de la primul volum și până la acesta, când am ajuns să-mi schimb puțin părerea despre ea și să o înțeleg, cât de cât, ceea ce nu pot spune despre Cassian, pe care l-am îndrăgit de la prima apariție în volumele anterioare. Iar cum cei doi au fost piesele de rezistență ale volumului, m- am destins urmărindu-le evoluția.

Aș minți dacă aș spune că m-a dat pe spate volumul pentru că nu s-a întâmplat asta, a fost o lectură ok, relaxantă în ce mă privește și m-a încântat să mă reîntâlnesc și cu celelalte personaje. Mi-ar fi plăcut ca povestea să se concentreze mult mai mult asupra Nestei și a lui Cassian, să evite anumite detalii privind personajele celelalte, mai ales că ei doi au fost “cireașa de pe tort”. Nu m-am entuziasmat prea mult nici în ce privește scenele de “tăvăleală”, deși știam că sunt specifice seriei și că vor fi nelipsite, dar parcă nu le-am simțit eu chiar necesare pe unele, probabil e ceva defect la mine . În schimb, ce mi-a plăcut extrem de mult a fost relația dintre Nesta, Emerie și Gwyn; m-am topit de dragul lor, când le vedeam împreună și Nesta a demonstrat că poate mult mai mult decât lasă să se observe, aici a mai crescut puțin în ochii mei…

Cum spuneam adineauri, m-a relaxat mult, am râs din suflet și cred că de asta am avut nevoie la momentul acela, să reîntâlnesc personajele și ale lor relații frumos dezvoltate, acea ferocitate în apărarea familiei, chiar dacă nu toată familia este formată din legături de sânge, sper final a reușit să mă și emoționeze puțin, recunosc, dar nu am legat conexiuni așa puternice cu Nesta și Cassian, poate și pentru că aveam o reținere în privința personajului feminin. Mă bucur că mi-am făcut curaj și am citit volumul, deși spusesem în repetate rânduri că seria ACOTAR s-a încheiat pentru mine o dată cu volumul trei, nefiind necesară o prelungire a seriei (pentru toate cele trei volume găsiți recenziile pe blog…), dar autoarea se pare că a avut alte gânduri. Curiozitatea mi-a fost satisfăcută, găsiți și voi volumul aici dacă aveți nevoie de un impuls și sunteți fani ai seriei, iar de acum, să spun că aștept volumul din perspectiva lui Azriel…Oare cu ce m-o surprinde autoarea?

”Nemurirea nu era o tinerețe senină. Era foc. Era minereu topit turnat în venele ei, fierbându-i sângele uman până ce nu mai fu decât abur, călindu-i oasele fragile până deveniră de oțel. Iar când deschise gura ca să țipe, când durerea o sfâșie în două, nu se auzi niciun sunet. Nu era nimic în acest loc, în afară de întuneric, agonie și putere…”

”Sărbătorile atrag oamenii. Și le aduc bucurie. Sunt o perioadă în care toți o iau o pauză, meditează și se adună, iar astea nu sunt niciodată lucruri rele.”

”Să știi că întunericul o să rămână întotdeauna, dar cum alego să îl înfrunți, să îl stăpânești… Asta e partea importantă. Să nu îl lași să te mistuie. Să te concentrezi la bine, la lucrurile care te umplu de mirare.”

• Titluri originale: ”Shut your eyes tight” și ” Let the Devil Sleep”
• Autor: John Verdon
• Serie: ”Dave Gurney”
• Volum: II și III
• Editura Paladin
• Colecția: Paladin CRIME Masters 
• Domeniul: Crime
• An publicație: 2018, 2021
• Număr pagini: 648, 568
• Traducere din limba engleză de Oana Chițu și Laura Ciobanu

În general suntem în stare să ne imaginăm lucruri mai rele decât ne rezervă realitatea. Cel mai mult ne temem de monstrul care ne-ar putea pândi din umbră.

Un lucru e cert: Dave Gurney nu poate sta departe de enigme. A încercat multe: s-a pensionat, s-a mutat la țară, s-a apucat de grădinărit… Dar în zadar. De îndată ce i se oferă ocazia să ancheteze un nou caz de crimă, fostul detectiv din secția Omucideri nu stă prea mult pe gânduri. Victima? O mireasă. Cel puțin, pentru început. Criminalul? Deschide ochii larg, să nu fii luat prin surprindere!

Înainte însă ca mușchii să-i dea ascultare, auzi un sunet care-i zburli părul. Era o șoaptă, foarte aproape de urechea lui. O șoaptă răgușită și șuierătoare. O șoaptă ca șuieratul unei pisici furioase: „Nu trezi diavolul adormit!”

Ce ai face dacă povestea de noapte bună care ți se spunea din copilărie ar deveni cel mai mare coșmar al prezentului? Creatoarea unui documentar despre familiile victimelor unui ucigaș în serie încă în libertate descoperă că atunci când ți-l alegi pe Dave Gurney drept consilier, adevăruri incomode ies la iveală. Iar fostul detectiv de la Omucideri se pricepe cel mai bine să provoace haos și să elucideze mistere. Poate că uneori este bine să trezim diavolul adormit!

Au trecut câteva luni bune de când am citit “Gândește-te la un număr”, primul volum din seria “Dave Gurney” despre care v-am împărtășit impresii pe blog aici, iar când am decis zilele trecute că ar fi cazul să citesc și volumele doi și trei, că tot le-am primit de la editura Paladin, cărora țin să le mulțumesc din suflet pentru oportunitate, mă temeam că sigur voi avea lipsuri din primul volum și îmi va fi greu să mă reconectez cu povestea fostului detectiv. Însă nu a fost așa, ceea ce mă bucură enorm, din contră, am reușit să mă pierd printre pagini, să le parcurg cu sufletul la gură și să mă minunez de modul în care îi funcționează mintea personajului principal…

Dar să le iau pe rând… Având în vedere că am citit “Închide ochii strâns” și “Nu trezi diavolul adormit” unul după altul, în recenzia de astăzi am să vă vorbesc despre amândouă câte puțin. Dave Gurney a ieșit la pensie și s-a mutat la țară, a încercat să se ocupe de treburile casnice, însă acestea nu se prind de el, în schimb enigmele da, și nu numai… În “Închide ochii strâns” se vede prins într-o anchetă privind uciderea unei mirese, în ziua care s-ar fi presupus a fi cea mai fericită din viața sa, deși Dave ar fi fost nevoit doar să acorde niște sfaturi unui coleg de breaslă, el se vede ancorat pe o barcă a nebuniei… Iar în cel de-al treilea volum, “Nu trezi diavolul adormit!”, Dave este rugat de o cunoștință să-i îndrume fiica în cadrul unui proiect, un documentar despre familiile victimelor unui ucigaș în serie aflat încă în libertate. Nici în acest volum nu și-a dorit să facă mai mult decât i-a fost cerut, însă nu a putut sta deoparte prea mult timp și s-a implicat peste măsură, astfel trezind diavolul adormit…

Cum spuneam mai sus, mă temeam că va fi nevoie să recitesc primul volum, nu mai țineam minte toate detaliile și nici acțiunea, personajele în schimb da, și am zis că merge să încep și volumul următor. Nu m-am înșelat și m-am putut bucura din plin de lectură, a fost o plăcere să-l revăd în acțiune pe Dave, fostul detectiv cu o minte și o logică brici, aș putea spune, ceea ce mi-a și plăcut la el de la bun început. Doar că de data aceasta, viața sa este și mai mult pusă în pericol, dar și a celor dragi lui, lucru ce nu s-a dorit de la bun început, dar care a fost greu de evitat. Mi-a fost dor să o reîntâlnesc și pe Madeline, soția lui Dave, mereu calmă și grijuluie, asta până o calci pe bătături și se dezlănțuie fiara din ea, dar mai ales i-am dus dorul lui Jack Hardwick, un fost coleg de breaslă de-al lui Dave, polițistul neconformist, slobod la gură și cu sarcasmul la înaintare; am prins drag tot mai tare de el și cred că a fost printre personajele cele mai râvnite de mine, abia așteptam să-l văd în cadru, știam că sigur dă vreo replică de mă pocnește râsul și-mi aduce un zâmbet pe buze în toată seriozitatea ce se învârtea în jurul anchetelor. În cel de-al treilea volum a mai apărut un personaj care a reușit să mă câștige, nu vă dau detalii în privința lui, însă îmi doresc să-l revăd și-n volumele următoare, aș fi dezamăgită dacă nu s-ar întâmpla asta pentru că l-am văzut că are potențial…

Și de această dată, autorul a reușit să mă captiveze prin intermediul celor două volume parcurse, să mă sucească pe toate părțile, să-mi zăpăcească gândurile și să mă învăluie într-un mister din ce în ce mai greu de elucidat. Ce e drept, am avut momente când realizam că acțiunea stagnează, însă își lua revanșa prin răsturnările de situație care aveau loc pe neprevăzute. Deși părerile sunt împărțite privind această serie, eu sunt în tabăra celor care au fost cuceriți de povestea lui Dave și care-l urmăresc pe nerăsuflate în peripețiile sale și abia aștept să văd cu ce-l mai surprind volumele celelalte, dar și pe mine, sincer, că oricât aș încerca să dezleg misterele, nu-mi reușește de niciun fel. Lecturarea volumelor m-au prins într-o stare potrivită pentru a devora thrillere, au venit la fix și au fost exact ce trebuie pentru ce aveam nevoie în acel moment.

Dacă nu ați făcut cunoștință cu Dave până acum și sunteți curioși, primele trei volume din seria ce-i poartă numele le găsiți pe site-ul editurii aici, el vă așteaptă să vă dezvăluie povestea sa și să vă prindă în mrejele nebuniei în care se vede prins și el, că vrea sau nu vrea. Veți avea parte de mult suspans și mister, crime fără un motiv anume, aparent, dar și deznodământuri care să vă lase cu semne de întrebare și o dorință aprinsă de a vedea cum continuă povestea… Eu vi le recomand cu drag, mai ales dacă sunteți fani ai genului thriller – crime.

”Ne mințim singuri. Ignorăm dovezile reale. Asta e problema. Așa funcționează mințile noastre. Ne prea prea mult poveștile. Avem nevoie să credem în ele. Și știi ce? Nevoia asta de a crede ne trage la fund.”

”Știți despre durerea fantomă? Fenomenul care însoțește amputarea? Când simți durere în locul în care  a fost mâna sau piciorul? Așa-i crima pentru familia rămasă în urmă. Ca durerea unui membru fantomă: o suferință insuportabilă într-un loc gol.”

”Coincidențele chiar se întâmplă, David. De-aia există lumea.”

”Eroii sunt imaginari. Sunt inventați ca să joace un rol anume în povești. Povestitorii din mass-media creează eroi. Și, odată ce-i creează, tot ei îi distrug.”

”Pentru tata, dificultățile sunt ca un magnet. Imposibilul e irezistibil.”

”Uneori profunzimea durerii ne spune cât de mult am pierdut.”

”Să fii împușcat e un șoc. Mințile noastre retrăiesc momentul, amenințarea, impactul. Reacțiile noastre natural sunt frica și furia. Majoritatea bărbaților prefer să fie furioși decât să le fie frică. Li se pare mai ușor să-și manifeste furia. Cred că descoperirea propriei vulnerabilități, a faptului că nu ești perfect, că nu ești supraom…”

”Adevărul este că, dacă trăiești prea mult, pierzi tot și pe toți.”

”Soarele apune și dormim. Soarele răsare și ne trezim. Ne trezim și, fie și pentru scurt timp, fie și orbește, ne bucurăm de fantezia că o luăm de la zero. Apoi, fără excepție, realitatea își face simțită prezența.”

”Omul e doar o altă specie de primate. Poate cea mai josnică și mai proastă. Ăsta-i adevărul gol-goluț. Eu sunt un tip realist. Nu eu am creat grădina zoologică. Doar trăiesc de pe urma ei. Și știi ce fac eu? Hrănesc animalele.”

”Să stingi o viață, să o risipești ca pe o pală de fum, să o calci în picioare ca pe un fir de praf, aceasta este esența răului!”

• Titluri originale: ”Aurora’s Rising”, ”Aurora Burning” și ”Aurora’s End”
• Autori: Amie Kaufman, Jay Kristoff
• Serie: ”Aurora Cycle”
• Volume: 3
• Editura: Penguin Random House
• An apariții: 2019, 2020, 2021
• Număr pagini: 480, 498, 496

THIS IS NOT THE SQUAD YOU’RE LOOKING FOR.

The year is 2380, and the graduating cadets of Aurora Academy are being assigned their first missions. Star pupil Tyler Jones is ready to recruit the squad of his dreams, but his own boneheaded heroism sees him stuck with the dregs nobody else in the Academy would touch: A cocky diplomat with a black belt in sarcasm, A sociopath scientist with a fondness for shooting her bunkmates, A smart-ass tech-whiz with the galaxy’s biggest chip on his shoulder, An alien warrior with anger management issues, A tomboy pilot who’s totally not into him, in case you were wondering And Ty’s squad isn’t even his biggest problem that’d be Aurora Jie-Lin O’Malley, the girl he’s just rescued from interdimensional space.

Trapped in cryo-sleep for two centuries, Auri is a girl out of time and out of her depth. But she could be the catalyst that starts a war millions of years in the making, and Tyler’s squad of losers, discipline-cases and misfits might just be the last hope for the entire galaxy. NOBODY PANIC.

Mi-am dorit să citesc seria de când a apărut primul volum, în 2019, și a fost greu să mă abțin să o iau până când s-a lansat și ultimul volum al trilogiei, anul trecut, dar am rezistat eroic și am putut să o citesc pe bandă rulantă, cum îmi place mie, în doar 4-5 zile, cred . A fost cadou de la mine pentru mine, unul dintre cele mai bune, sincer, în materie de cărți și nu regret nicio clipă că am luat așa decizie, din contră, sunt câștigată că am citit o serie excepțională, iar biblioteca mea e mai bogată cu o serie ce m-a făcut să-mi ies tot mai mult din zona de comfort. Parcă și rafturile bibliotecii sunt mai răpitoare cu așa serie în ele…

Pot spune că prin intermediul acestei serii am călătorit în viitor, pentru că m-a purtat în anul 2380, unde cadeții Academiei Aurora își primesc primele misiuni. Un astfel de cadet este și Tyler Jones, o “delicioșenie” de băiat, care ratează momentul selecției echipajului pentru că se vede prins în salvarea unei fete din spațiu…eroic din partea lui, n-am ce spune… Astfel, echipajul să ajunge să fie format din niște neadaptați, pe care nimeni nu i-a dorit alături, dar care vor face parte din Squad 312 datorită lui Scarlett, sora geamană a lui Tyler, și Cat, prietena lor cea mai bună. Așa că, Tyler, Scarlett, Cat, Zila, Finian și Kal formează una dintre cele mai neobișnuite echipe, pe care eu, personal, am ajuns s-o îndrăgesc din tot sufletul, mai ales după ce li s-a alăturat și Aurora, fata salvată de Tyler și care este mult mai mult decât pare… Dar nu vă spun mai multe, n-aveți decât să aflați singurei…

Să vă vorbesc despre trilogie așa cum trebuie cred că-mi va fi imposibil, în momentul de față nu-mi găsesc vorbele potrivite ca să-i aduc laudele meritate, încă nu-mi sunt gândurile aliniate, m-a dat peste cap, în sensul bun, m-a captivat, mi-a frânt inima, m-a determinat să mă îndrăgostesc de personaje și să le urmăresc cu sufletul la gură, să râd alături de ele – și ce-am mai râs, vai de steaua mea – dar mi-au scăpat și câteva lacrimi, doar nu se putea altfel… Recunosc, m-am pierdut printre unele detalii tehnice, cu spațiu și nave și din astea , nu stăpânesc domeniul și-s pe lângă , nu am un grad așa avansat în genul SF, dar “Aurora Cycle” a meritat fiecare pagină, cu toate confuziile mele și ceața dintre gânduri.

Lumea creată de Amie Kaufman și Jay Kristoff mi-a bubuit mintea, nu alta, că doar eu sunt “maestră” în ale SF-ului, dar lăsând gluma la o parte, chiar mi-a bubuit mintea și povestea, modul în care a fost țesută, legăturile întreprinse, relațiile personajelor, fie că erau rude de sânge sau prieteni. Mi-au transpirat palmele parcurgând-o, am și uitat să respir pe alocuri, au fost unele scene extrem de intense, ori era o luptă mai aprigă ori o “amorezeală” ce-mi topea inima. Personajele au reușit să mă câștige de la prima lor apariție, deși mie îmi era mai greuț să le pătrund în gânduri și să le dobor zidurile din jur, au avut unele niște ziduri, cu tancul să le dobori, dar pe bună dreptate s-au înconjurat de ele, având în vedere prin câte au trecut până să ajungă în Squad 312. Cum ziceam mai sus, Tyler este “delicioșenia” echipajului și nu doar pentru că-l ajută aspectul fizic, dar îl ajută și mintea, plus că nu s-a pus niciodată pe locul întâi și a ținut cont de ceilalți, deci puncte în plus din partea mea, Scarlett, sora sa geamănă, este sexoasa grupului și știe asta, profită de aspectul său fizic ca să-ți încurce mințile și îi reușește, mai ales că are și o înclinație spre a citi persoanele, Cat este băiețoasa grupului, nu se dă îndărăt de la luptă și e prima care ar servi niște lovituri, Zila este introvertita, cea care vorbește doar atunci când e nevoie, dar parcă și atunci cu greu, Finian este ciudatul cu simțul umorului extrem de dezvoltat și cu sarcasmul mereu prezent, Kal este Legolas upgradat, am bălit de câteva ori la aparițiile sale (dacă citiți seria, veți vedea de ce…), iar Aurora e fata misterioasă…punct. Imposibil să nu ajungi să le iubești, să trăiești alături de ei fiecare moment, să iei parte la tot ce le scoate aventura în față, să stai cu sufletul la gură și să te gândești oare ce va aduce pagina următoare?

Am devorat pagină după pagină din fiecare volum, greu mi-am găsit butonul de pauză și m-a încântat maxim faptul că povestea este redată din perspective multiple, fiecare personaj are dreptul de a-și aduce contribuția și să ajute la construirea poveștii cât mai intens și armonios posibil, astfel te prinde și mai tare în mrejele sale și cu greu îți dă drumul. Pentru mine a fost o serie de cinci stele și mă bucur că am reușit să o parcurg în prima parte a anului 2022, dacă nu am reușit s-o dovedesc în decembrie 2021. A fost exact pe sufletul meu, ce să mai, și nu puteam să încep anul cu o serie mai explozivă ca aceasta!  A avut și dragoste și acțiune, cu duiumul, să sature devoratoarea din mine, chiar și mister, au fost unele capitole ce m-au muncit psihic încercând să le deslușesc dedesupturile. Așa…și până nu închei, mai am să vă spun ceva… ”Aurora Burning” a fost favoritul meu dintre toate cele trei volume, a fost cel care m-a trecut prin cele mai multe emoții, m-a atins acolo la sentiment și cred că este cel mai adnotat din serie, ups…sau poate nu așa mult ups, însă nici ”Aurora’s End” nu pot să spun că e cu mult mai prejos. Toate au fost așa cum trebuie, însă ”Aurora Burning” rămâne top.

Trilogia “Aurora Cycle” este și romance și fantasy și science-fiction, are friends to lovers, found family, enemies to lovers…este de toate și are de toate pentru toți, doar să aveți curajul să vă alaturați acestui echipaj neobișnuit! Nu veți regreta nici măcar o clipă pentru că nu veți avea momente de răgaz…

”Love is a drop in the ocean of what I feel for her. Love is a single sun in a heaven full a stars.”

”Only the weak seek mercy. And only the weakest grant it.”

”Sometimes the only way to win is to break the game.”

”You are the fire I long to burn inside, I tell her.\ Let’s burn together, she breathes.”

“But we can’t hold ourselves in place forever, darling, not for anyone. Life is for living. The ones you left behind will be all right, I promise. The ones you leave behind in the future will be all right too, even if you make it all the way to another planet.”

“Our regrets, our fears, they hold us back. We have to let them go so we can become what we’re supposed to be. We have to burn them all away.”

“But love is purpose, be’shmai. Love is what drives us to great deeds and greater sacrifices. Without love, what is left?”

“You will not lose me. I am yours forever. When the fire of the last sun fails, my love for you will still burn.”

“A book captures a story within its pages. Not like a specimen pinned out lifelessly for diplay, but vivid and alive. A whole world lies within the cover, a life waiting to be lived by each new reader.”

“Love is more powerful than rage or hate. And it always will be. Love can change everything.”

• Titlul original: ”Between Two Kingdoms”
• Autor: Suleika Jaouad
• Editura: Humanitas
• Colecția: Memorii Jurnale. Humanitas
• Data apariției: septembrie 2021
• Număr pagini: 396
• Traducător: Ines Simionescu

La numai douăzeci și doi de ani, Suleika Jaouad are în față un viitor strălucit. Visurile îi sunt însă curmate de un diagnostic necruțător: leucemie, cu 35% șanse de supraviețuire. Vor urma ședințe îndelungate de chimioterapie și o operație foarte riscantă: transplant de măduvă. În ciuda suferinței fizice și psihice extreme, Suleika Jaouad găsește puterea de a ține un jurnal, în care consemnează amănunțit încercările la care o supune boala. Când, după patru ani, primește în sfârșit vestea că nu mai suferă de cancer, descoperă că vindecarea sufletească de abia acum începe. Dorința de a se reintegra în lumea celor sănătoși o îndeamnă să pornească într-o lungă călătorie cu mașina, împreună cu terierul ei. Pe drum, îi întâlnește pe câțiva dintre noii prieteni cu care corespondase despre boală și nu numai. În comuniunea cu ei își găsește speranța și puterea de a începe o nouă viață.

Mi-aș dori să pot spune că citesc des non-ficțiune, dar ar fi o minciună, din contră, fug de acest gen pentru că sunt un cititor care caută acțiune, povești aventuroase, emoții, trăiri, însă ”Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată” a fost o non-ficțiune care m-a surprins într-un mod extrem de plăcut. Observasem pe contul editurii Humanitas, dar și pe contul altor cititori de pe bookstagram, că romanul este foarte lăudat, de aici și teama mea de a mă avânta între coperțile cărții, și totodată dorința tot mai aprinsă de a afla povestea Suleikăi. Am încercat să o strecor anul trecut pe lista lecturilor din decembrie, însă nu mi-au ieșit planurile, așa că a fost printre primele lecturi ale anului 2022 alături de ”Cele zece mii de uși ale lui January”, despre care v-am împărtășit impresii pe blog aici.

Pornind cu gândul că e non-ficțiune și probabil va cuprinde multe detalii, mi-am propus să citesc în jur de 50-100 de pagini pe zi din ea, să nu mă prindă în vreo pasă mai puțin plăcută sau să mă lovească Sfântul Reading Slump, pentru că mai mereu după non-ficțiune mă întâlnesc cu prietenul RS, dar de data aceasta nu a fost cazul, din contră, m-a prins teribil și nu o mai puteam lăsa din mână, deși mă durea sufletul cu cât înaintam tot mai mult în povestea Suleikăi. Puneam cartea jos doar pentru câteva momente, cât să-mi trag sufletul, ce mai rămăsese din el, să asimilez toate informațiile și detaliile oferite, pentru că au fost suficiente de rumegat. Așa carte care să mă răscolească, să-mi trezească amintiri, să mă determine să empatizez din ce în ce mai mult cu Suleika, nu am mai avut de mult pe mână. N-am fost în postura ei, ca să pot spune că am înțeles-o perfect, dar am fost și încă sunt, în postura familiei sale și sunt mai mult decât conștientă de ce reprezintă boala și cât de mult poate schimba o persoană…

Povestea Suleikăi a fost ca un duș cu apă rece, o trezire la cruda realitate, că doar nu eram destul de trezită, și nu știu cum de mi-am ales să o citesc tocmai acum, cred că a fost un fel de chemare. Pe cât a fost de sfâșietoare, pentru că m-a copleșit în unele momente, pe atât de multe mângâieri a oferit, a insuflat speranță, a fost puternică și curajoasă; o parte din citatele de mai jos demonstrează acest lucru, am extras numeroase citate și mi-a fost greu să mă decid pe care să le cuprind în recenzie, sper că am făcut alegerile potrivite.

”Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată” este acea carte pe care o citești cu sufletul, nu este una despre care doar să spui că ai citit-o pentru că marchează, pune punctul pe i și intră sub piele, își face loc în inimă și-n gând, determinând cititorul să reflecteze la tot ce are ș ice nu are, să acorde importanța necesară cui trebuie. Pe mine m-a răvășit și mi-a trezit numeroase sentimente, ultimele pagini le-am parcurs cu ochii înlăcrimați, dar cu bucurie în suflet, pentru că Suleika nu a fost doar o supraviețuitoare, ci o luptătoare… Să răzbești prin asemenea boală, să rămâi fără puteri, să-ți pierzi independența, să cazi și apoi să te ridici pentru a cădea din nou, în toate acestea se găsește voința și curajul, chiar dacă sunt în cantități mici.

Volumul de memorii al Suleikăi Jaouad a fost a doua lectură pe anul 2022 și prima care a primit cinci steluțe din partea mea, desi steluțele sunt irelevante în acest caz. Povestea ei este emoționantă și copleșitoare, mai ales că autoarea relatează toată evoluția sa, de dinainte de diagnostic, după diagnostic și urmarea tratamentului, ca să-și încheie jurnalul cu o călătorie cu mașina, în care-și propune să viziteze mai multe persoane cu care a corespondat cât timp a urmat tratamentul și care, prin cuvintele lor, au reușit să o motiveze pe Suleika de a merge mai departe.

Mă bucur că am avut oportunitatea de a citi acest titlu și pentru acest lucru trebuie să mulțumesc celor de la Cartepedia, fără ajutorul lor probabil nu ajungeam așa curând la titlu, iar eu nu pot decât să vă recomand cu dragă inimă memoriile Suleikăi. Este printre puținele cărți de non-ficțiune care și-a atins scopul, în ce mă privește, mi-a deschis ochii și mai mult decât îi aveam deschiși și și-a pus amprenta. Nu știu dacă am reușit să transmit tot ce mi-am dorit sau sa fiu foarte coerentă în ce am redat până acum, cert este că titlul m-a lăsat fără cuvinte și-mi este foarte dificil să mă exprim așa cum trebuie. O găsiți și voi aici pe site-ul cartepedienilor. Chiar merită! O veți strânge la piept, la final, deși vă va răscoli cum nu vă așteptați…

”Suferința te poate face egoist, te poate transforma într-un om crud.”

”Pentru cel care se confruntă cu moartea, doliul începe în prezent, cu o serie de despărțiri intime, prevestitoare, care au loc cu mult înainte ca trupul să-și dea ultima suflare.”

”Sensul vieții nu se găsește în lucruri materiale – fie că e vorba de o cină, jazz, de cocktailuri sau de vreo conversație. Sensul este ceea ce rămâne când orice altceva a fost îndepărtat.”

”Moartea nu vine niciodată într-un moment potrivit, dar o condamnare la moarte atunci când ești tânăr este o încălcare a contractului cu prdinea firească a lucrurilor.”

”Suferința este o apariție fantomatică ce te vizitează fără să te prevină. Vine noaptea și te smulge din somn. Îți umple pieptul cu cioburi de sticlă. Te întrerupe când râzi la o petrecere, pedepsindu-te fiindcă, numai pentru o clipă, ai îndrăznit s-o uiți. Te bântuie până când devine o parte din tine, însoțindu-ți fiecare răsuflare.”

”Am crezut întotdeauna într-o lume în care dragostea poate depăși orice. Credeam că dragostea ar putea să răscumpere suferința și să transforme suferințele vieții în ceva suportabil, chiar frumos.”

”(…) când supraviețuiești unui lucru căruia de obicei nu i se poate supraviețui, câștigul este evident. Ți-ai recuperat viața – acum ai timp. Însă numai când ajungi în acest punct îți dai seama că supraviețuirea ta a avut un preț.”

”Vreau să fiu în mișcare – să găsesc o cale să mă desprind de tot ce mă ține pe loc, să pornesc să văd lumea în toată vastitatea ei. Și asta nu pentru că mi-e poftă să explorez, ci tocmai pentru că am ajuns să-mi fie frică de lume și să nu mă încred în puterea mea de a mă descurca de una singură. Nu vreau să mă aștept la nimic. Nu vreau să cer nimic. Nu vreau să depind de nimeni. Vreau să știu ce se află de cealaltă parte a hotarului dintre cele două lumi. Să încep să trăiesc din nou.”

”M-am învățat că, atunci când viața te trântește la pământ, ai de ales: poți lăsa acel lucru  – cel mai rău care ți s-a întâmplat vreodată – să te distrugă, sau poți lupta din răsputeri să revii la viață și să mergi mai departe.”

”Pentru oamenii ca noi nu există restituire, nu există întoarcele la zilele în care trupurile ne erau nevătămate, iar inocența, intactă. Recuperarea nu-i ca o vacanță în care te ocupi mai atent de tine și care apoi te readuce la starea de dinainte de îmbolnăvire. Deși cuvântul poate sugera altceva, recuperarea nu înseamnă sub nicio formă salvarea trecutului. Înseamnă acceptarea faptului că trebuie să te lepezi pentru totdeauna de tot ceea ce știi despre tine, în favoarea unui om care abia atunci se naște. Este un act de descoperire de sine brută, înspăimântătoare.”

”(…) niciodată nu știm nimic. Viața este o incursiune în mister.”

”Să ierți înseamnă să refuzi să-ți blindezi inima – e un refuz să trăiești cu inima încărcată. (…) Să trăiești cu inima deschisă înseamnă să simți durerea. Nu e deloc plăcut, dar să nu faci asta înseamnă să nu mai simți nimic.”

”Nu te gândi la lucruri care te fac nefericită; mai bine concentrează-te pe ceea ce iubești. E singura opțiune. Iubește-i pe cei din jur. Iubește-ți viața. Iubirea e cel mai puternic antidot pentru suferință.”

• Titlu original: ”The Ten Thousand Doors of January”
• Autor: Alix E. Harrow
• Editura: Paladin
• Colecția: Paladin Young Books 
• An apariție: 2021
• Număr pagini: 416
• Traducere din limba engleză și note de Oana Cristea

Întotdeauna există un portal. Un punct care desparte aici de acolo, pe noi de ei, mundanul de magic. Poveștile se petrec în momentele în care ușile se deschid, în care întâmplările circulă între lumi.

În inima reședinței Locke, January este o curiozitate printre alte curiozități – o copilă metisă, în grija unui colecționar excentric. Uneori ar vrea să plângă pe umărul tatălui ei, numai că el este aproape tot timpul absent, iar mamă nu are. Așa că, ori de câte ori simte că nu-și găsește locul în lumea ei tristă, evadează într-o carte. Pentru că o carte – nu-i așa? – poate deschide o ușă spre o altă lume. Însă cartea pe care January o găsește în cufărul albastru deschide multe uși, iar în spatele uneia dintre ele își descoperă adevărata ei poveste de viață.

Sper că această poveste este firul tău și că la capătul ei vei găsi o ușă.

Țin minte că anul trecut am tot dat peste cartea aceasta pe bookstagram, mi-a furat ochii coperta, n-am să mint, dar promitea și descrierea, ce e drept. Așa că am trecut-o pe wishlist, iar cu prima ocazie să pun mâna pe ea. Ei bine, a venit ocazia, am adus-o în bibliotecă, mă rog, întâi în teancul de TBR, cel care nu se mai termină și și-a așteptat rândul până acum, la început de 2022. Mi-am propus ca și anul acesta să fiu pornită pe TBR, să dovedesc din el cât mai multe titluri, iar ce nu mă prinde, să abandonez fără remușcări, nu toate titlurile mi se potrivesc și am început să accept asta, să mă resemnez.

”Cele zece mii de Uși ale lui January” am început-o în paralel cu o altă carte, ”Între două lumi”, am vrut să alternez genurile, nonficțiunea cu fantasy, să evit un reading slump, însă ”Cele zece mii de Uși ale lui January” nu a fost ce m-am așteptat și am început luna ianuarie cu un DNF, din păcate… Așa cum îi spune și titlul, volumul mi-a făcut cunoștință cu January, o fetiță curioasă în vârstă de 7 ani, lăsată de tatăl ei în grija ”angajatorului” său, să-i spun așa, pentru că tatăl ei obține pentru acesta diverse bunuri și este mai mereu plecat de lângă fetiță. Curiozitatea lui January este stopată forțat de către Locke, cel în grija căruia se află, însă își mai găsește alinarea în câte-o carte, atunci când citește, asta până când dă peste ”Cele zece mii de Uși”, iar schimbările încep să intervină în viața sa…

Am pornit extrem de optimistă în lecturarea titlului, mai ales că văzusem multe recenzii pozitive, eu, din păcate, mă aflu în tabăra cealaltă *inserez față pleoștită*. Butonul de stop a fost apăsat undeva după 100 de pagini parcurse, cam la un sfert de carte și ajunsesem la concluzia că mă obosește teribil, trist, știu, mai ales când am realizat că nici cu January nu puteam lega niciun fel de conexiune, iar dacă între mine, ca și cititor, și poveste nu se produce clicul, cu părere de rău o abandonez, nu vreau să mă torturez cu o lectură care nu reușește să-mi transmită nimic.

Nu știu dacă am fost eu de vină sau cartea, dacă nu m-a prins pe mine nu înseamnă că la fel va fi și-n cazul vostru, până nu o citiți nu aveți de unde să știți, dar eu se pare că am pornit cu stângul în ianuarie privind cititul, însă nu e bai, îl reglez pe parcurs. Povestea promite, are o scriitură frumoasă, metaforică, poate prea metaforică, chiar și inserție de ”carte în carte”, abia așteptam să aflu despre ce e vorba, dar se pare că a lăsat de dorit… Acțiunea lentă, statică chiar, detalii mult prea multe pentru gustul meu, personaje la fel de multe, aveam senzația să se pierde esența poveștii și-n același timp mă pierdeam și eu, ceea ce nu era deloc plăcut.

Dar mda, asta este situația și nu este deloc o plăcere să scriu o recenzie negativă, însă cum ziceam, nu e musai să fie la fel și-n cazul vostru. Dacă totuși vă faceți curaj, titlul în găsiți la Paladin pe site aici, cine știe, poate povestea este pentru voi…

”Dacă privim poveștile ca pe niște situri arheologice și îndepărtăm colbul de pe straturi cu grijă meticuloasă, descoperim că, la un anumit nivel, întotdeauna există un portal. Un punct care desparte aici de acolo, pe noi de ei, mundanul de magic. Poveștile se petrec în momentele în care ușile se deschid, în care întâmplările circulă între lumi.”

”Aceia din voi care sunteți mai mult decât familiarizați cu cărțile – aceia care își petrec după-amiezile libere în librării cu iz de vechi, care mângâie pe furiș cotoarele titlurilor cunoscute – înțeleg că frunzăritul paginilor este un element esențial atunci când cineva se prezintă unei cărți noi. Nu este vorba de citit cuvinte, ci de citit mirosul, care se ridică de pe pagini într-un norișor de praf și celuloză. Poate să miroasă a scump, a carte bine legată, sau poate să miroasă a hârtie subțire ca borangicul și a imagini tipărite în două culori, cu contururi neclare, ori a volum care a stat necitit cincizeci de ani în casa unui bătrân fumător. Cărțile pot mirosi a aventuri ieftine sau a învățăminte profunde, a literatură greu de înțeles sau a mistere nerezolvate.”

”(…) povestea asta nu este de fapt despre Uși, ci despre acele uși mai intime, cu desăvârșire mai miraculoase, care se pot deschide între două lumi. Poate că așa este, în cele din urmă – se întâmplă să cred că fiecare poveste este o poveste de dragoste dacă o surprinzi la momentul potrivit, dintr-un unghi pieziș în lumina asfințitului – dar atunci nu a fost așa.”

”Puterea, draga mea, are o limbă proprie. Are o geografie, o monedă și o culoare a ei. Nu este un fapt pe care să-l iei personal sau la care să obiectezi; este doar o realitate a lumii în care trăim, și cu cât te obișnuiești mai repede cu ea, cu atât mai bine.”

”Vezi tu, ușile sunt multe lucruri: fisuri și crăpături, căi de trecere, mistere și granițe. Dar mai mult decât orice altceva, ușile înseamnă schimbare. Când diverse chestii se strecoară pe ele, indiferent cât de puțin sau mult timp, schimbarea le urmează ca niște delfini care se țin după o navă.”

”Este un sentiment foarte ciudat să dai de cineva ale cărui dorințe sunt modelate atât de asemănător cu ale tale, încât parcă întinzi mâna către reflexia ta dintr-o oglindă și întâlnești căldura cărnii sub vârfurile degetelor. Dacă vei avea vreodată norocul să găsești această simetrie magică, înfricoșătoare, sper că vei fi destul de curajos s-o apuci cu ambele mâini și să nu-i mai dai drumul.”