”Soldații de zinc” de Svetlana Aleksievici (recenzie)

Titul original: ”Ținkovîe malciki”

Data apariție: 2016

Editura: Litera

Colectia: Clasici contemporani

Număr pagini: 350

Traducător: Justina Bandol

”În 1989, Svetlana Aleksievici a îndrăznit să încalce unul dintre ultimele mari tabuuri ale imperiului sovietic: mitul războiului din Afganistan, al soldatului „internaționalist“ care ajuta un popor înapoiat să construiască socialismul. Între 1979 și 1989, un milion de militari sovietici au trecut prin Afganistan, provocând aici distrugeri uriașe și rămânând ei înșiși marcați de experiența unui conflict nerecunoscut oficial. Morții erau trimiși înapoi în URSS în sicrie sigilate de zinc, în timp ce, întorși în patrie, mare parte din supraviețuitori nu s-au putut reintegra și au devenit, în ochii altora, niște criminali. Soldatii de zinc prezintă mărturiile emoționante ale unor participanți la război – soldați, ofițeri, asistente medicale – și ale unor mame care și-au pierdut copiii în Afganistan, într-o carte șocantă prin onestitatea ei brutală. Este o reconstituire tulburătoare și de neuitat a realității și absurdității războiului.”

Cărțile Svetlanei Aleksievici sunt cutremurătoare, acest lucru mi-a fost confirmat de ”Ultimii martori” (recenzia aici) și ”Războiul nu are chip de femeie” (recenzia aici), dar nici ”Soldații de zinc” nu mi-a schimbat părerea. Perioada războiului este una cruntă, iar să descopăr dezvăluirile celor ce au luat parte la războiul din Afganistan, fie soldați, ofițeri, asistenți medicali, fie mame ai căror copii au fost trimiși la război, m-a tulburat cumplit. Trebuia să fac pauză dupa câteva pagini citite, macăr cinci minute, totul îmi părea atât de haotic și dureros și aveam impresia că cei ce au luptat în acest război au fost mințiți într-un mod atât de josnic, să ajungă să-și pună viața în pericol pentru un război ce nu-și avea rostul.

”Soldații de zinc” prezintă o realitate foarte tristă, dovadă stau mărturiile persoanelor ce au avut curajul să se deschidă în fața autoarei, singura lor cerință fiind ca identitatea să nu le fie dezvăluită, de parcă le-ar fi rușine de acest eveniment. M-a durut sufletul și citeam cu noduri multe pasaje în care bărbații mărturiseau cum erau ”antrenați”, cum li se implementa în minte dreptatea și cum erau tratați de către veterani. Ei, soldații aduși mai târziu, erau înjosiți de către cei vechi și asta mi s-a părut extrem de dureros, se presupunea că erau frați de arme și luptă pentru aceeași cauză. Când spui că mergi să lupti în război, te mândrești, pornești cu gândul că vei deveni erou, însă majoritatea care au luat parte la acest război, se simt rușinați și nu vor să-și amintească acea perioadă. Au fost duși de nas și manipulați că a lor cauză este justă, însă…nu a fost așa. Dacă ai fost unul dintre norocoși, te-ai întors acasă întreg, dar întreg fizic, pentru că psihic ești complet distrus, dacă ai fost mai puțin norocos, te întorci olog, fără membre, fie mâini sau picioare, fie fără un ochi, te întorci distrus atât fizic, cât și psihic, iar cei ce n-au avut deloc noroc, s-au întors acasă în sicrie de zinc…de fapt, acești soldați erau cei mai norocoși, nu au mai fost nevoiți să se reintregreze în societate, să trăiască cu depresii, să devină alcoolici sau drogați, ori mai rău, să devină criminali…au fost scăpați de orice nedreptate adusă de societate. Au fost chiar invidiați de cei ce s-au întors acasă, dorința lor fiind să fi murit decât să suporte prezentul.

Cele mai tulburătoate pasaje au fost cele în care mamele își descărcau suferința, să ți se rupă sufletul, nu alta…niciun părinte nu trebuie să-și îngroape copilul, este nefiresc, însă ce mai este drept pe acest Pământ? Au fost mame care au sacrificat totul pentru binele copiilor lor, dar cum au fost răsplătite? Cu un băiat întors în sicriu de zinc…să nu le fie permis a-și lua rămas – bun, să-i mai vadă pentru ultima oară…de-a dreptul cumplit ☹. Alte mame au simțit când al lor copil a murit și acel gând le-a bântuit toată viața, ca și vina pentru că le-au permis băieților să se alăture războiului din Afganistan. Durerea acestor mame nu poate fi descrisă în cuvinte…

”Soldații de zinc” este cartea pentru care autoarea a fost dată în judecată pe motiv că ar fi sugerat un potret nepotrivit soldatului ”internaționalist”, părerea mea este că a scos la iveală secrete ce trebuiau să rămână îngropate. Este o carte total diferită de cum mi-am imaginat, probabil și pentru că a tratat un subiect total necunoscut mie, rușine să-mi fie…Cert este, că autoarea a devenit una dintre favoritele mele, iar ale sale opere, deși mă zguduie cumplit, sunt cele care-mi rămân în suflet. Acest exemplar mi-a fost oferit de către Târgul Cărții, cărora țin să le mulțumesc din suflet pentru șansa de a descoperi un nou roman semnat de Svetlana Aleksievici. Din păcate, nu se mai găsesc pe stoc niciuna din cărțile autoarei, însă aici puteți găsi multe alte cărți ce sigur vă fac cu ochiul 😊.

”La război, moartea nu mai are niciun mister. A omorî înseamnă a apăsa pur și simplu pe trăgaci. Ni s-a vârât în cap că rămâne viu cel care trage primul.”

”Trebuie să pornim de la faptul că oamenii sunt niște animale și că natura asta de animal e acoperită de o pojghiță foarte subțire de cultură – niște mofturi. Ah, Rilke ! Ah, Pușkin! Vita iese la iveală fără întârziere. Cât ai zice pește… E de ajuns ca omul să se teamă pentru sine, pentru viața lui. Sau să pună mâna pe putere. Cât de puțină. Doar o fărâmă!”

”Dragostea e un lucru nepământean… Nu pot să spun că iubesc. Dar ce înseamnă iubirea? Oamenii spun că iubesc, așa își imaginează, însă dragostea e o muncă barbară, sângeroasă, de zi cu zi.”

”Femeia nu e o usă pe care poți să intri și să ieși. Două lumi mi-au dat mie viața peste cap – războiul și femeia. M-au făcut să mă gândesc pentru ce eu, un boț mizerabil cu ochi, am venit pe lumea asta.”

”Dacă-l dobori, te copleșește gândul că de data asta ai rămas în viață. Sunt în viață! Deși nu e nicio bucurie să ucizi un om. Ucizi ca să nu fii tu ucis. Războiul nu e numai moarte, mai e și altceva. Are chiar și mirosul lui specific. Sunetul lui.”

”Al cui a fost războiul ăsta? Al mamelor, ele au luptat. Și vor lupta până la moarte. Vor avea grijă de noi, se vor ruga pentru noi. Pentru sufletele noastre. Nu tot poporul a suferit. Poporul nu știe.”

”Războiul va continua atâta vreme cât ne bântuie minţile rătăcite. Pentru că el nu este, de fapt, decât urmarea inevitabilă a răutăţii şi veninului care s-au strâns în sufletele oamenilor…”