Cărți crăciunistice de la Editura Univers Enciclopedic :)

Când se aduce vorba de Crăciun, la Kids U se declanșează isteria, este unul dintre cuvintele magice 😊. Atunci încep toți copiii să ne spună ce vor să le aducă Moșul, vorbesc unii peste alții, este o adevărată nebunie, nu te mai poți înțelege cu nimeni…Până și noi, adulții, ne bucurăm de Crăciun, doar este vremea cadourilor 😊.

Și cum altcumva să celebrezi Sărbătoarea Crăciunului, dacă nu alături de povești minunate? Iar mai jos, vă prezint o parte din cărțile crăciunistice, de data aceasta de la Univers Enciclopedic 😊.

Nu este prea devreme sau poate prea târziu să îi spunem Moșului ce ne dorim, nu? Sau trebuia să fi procedat și noi precum Ratonul Emil din “Dorință de Crăciun” și să-i trimitem lui Moș Crăciun multe scrisorele, să fiu siguri că ajunge la noi cadoul dorit? Copilașii au fost tare curiosi dacă Ratonul Emil își va primi cadoul dorit, însă au fost suprinși de cum s-a încheiat povestea. Pe toată durata lecturii s-au minunat de ilustrațiile cărții, acestea ținându-i atenți până la final 😊. Ca să nu vă mai spun, când au început să-și exprime și ei dorințele pentru Crăciun, nu s-a mai înteles nimic, toți erau tare entuzismați de a ne împărtășii dorințele și vorbeau unul peste celălalt.
O lectură magică despre minunea prieteniei! Perfectă pentru Crăciun! 😊

Cu toții îl așteptăm nerăbdători pe Moș Crăciun, până și noi, cei mari (eu, una, sigur îl aștept…), dar ce facem când el are parte de o întâmplare nefericită și își pierde memoria ☹? Află și tu ”Cum a fost salvat Crăciunul” alături de Luca în această poveste haioasă, magică și plină de ilustrații ce te teleportează direct în sânul Sărbătorii Crăciunului 😊.

În cartea “Un Crăciun elefantastic” ne-am îmbarcat în containerul mobil plutitor pe schiuri alături de Austin, Luiza și Timbo pentru a descoperi cine aduce acasă cadourile, Îngerul Crăciunului sau Moș Crăciun? La această întrebare veți afla răspunsul după ce veți citi cartea, o găsiți aici 😊. Ca de obicei, au fost fascinați de ilustrații și atât cei mari, cât și cei mici, s-au bucurat la maxim de călătoria alături de Austin, Luiza și Timbo 😊.

Esme și Urs ne-au dezvăluit cât de frumos este să legi prietenii, cât de magică este această relație, mai ales când întâlnești și obstacole pe drum…Ce ai putea să-ți dorești mai mult de sărbători decât să-i ai pe cei dragi alături, familie sau prieteni? Iar Esme și Ursul ne-au arătat care este ”Cel mai frumos cadou din lume”, cu ilustrații pe măsură și o poveste emoționantă despre prietenie. Sfat: să nu-i întrebați pe cei mici care este cel mai frumos cadou din lume, întrucât sunt foarte multe și nu se pot hotărî pe unul singur…


“Pe urmele Stelei de Crăciun” prezintă o scurta poveste despre miracolul de Crăciun, numai bună pentru cei mici! În drumul său spre Steaua de Crăciun, Ursul se întâlnește cu multe animăluțe, ce-l însoțesc în călătoria sa, vrăjiți de marea Stea și curioși de ce strălucește atât de tare 😊. Povestea este redată într-un limbaj cât mai simplu, cu fraze scurte și cât mai pe înțelesul celor mici, aceștii fiind foarte prinși de poveste și au rămas uluiți de ilustrațiile cărți, chiar s-au arătat foarte bucuroși să numească animăluțele care au ales să-l însoțească pe Urs 😊.

Cartea “Crăciunul ursulețului” ne spune o nouă scurtă poveste despre Crăciun, perfectă pentru prichindei și nu numai, cu un miros…îmbietor 😊. Ilustrată într-un mod plăcut și cu rime ușoare, ai noștrii copilași s-au bucurat de zăpadă alături de ursuleț, dar și de minunata surpriză ce îl aștepta acasă 😊. Cei mai mari ne-au mărturisit că așa supriză își doresc și ei să-i aștepte acasă…ce supriză, rămâne să aflați voi 😉.

Cine nu se bucură când vine Crăciunul? În ”Crăciunul din pădure” aflăm că și animăluțele se pregătesc să împodobească bradul, iar Mimi, șoricica, se gândește dacă Moș Crăciun îi va găsi. Ar fi trist să rămâi fără cadouri de Crăciun…Dar când hotărăște să-l aștepte pe Moș Crăciun alături de Țopăilă…eh, rămâne să descoperiți voi ce se întâmplă 😉…Ilustrațiile au creat o poveste atât de frumoasă, ce ne-a fascinate până și pe noi, adulții, ce să mai spun despre copii…

”Cel mai frumos Crăciun” ne spune o poveste ruptă din realitate, prezentată cu ajutorul unui text ușor și, totodată, încărcat de emoție. În vremuri grele pentru unii, fii mai bun și dăruiește, sigur vei împărți bucurii! Cum poate fi ”Cel mai frumos Crăciun” pentru familia Șoricescu, dacă nu alături de familie? Ilustrațiile cărții, pe mine personal, cel puțin, m-au emoționat foarte tare, copilașii au fost foarte captivați și au ascultat atenți povestea Feliciei și a lui Felix 😊.

Alături de Firicel și Firica am aflat ce lucruri interesante se întâmplă iarna: ce păsări rămn la noi pe timp de iarnă, ce animăluțe au blana sufficient de groasă pentru a nu simți frigul, am patinat pe lac împreună cu prietenii, dar am servit și o cacao caldă la Târgul de Iarnă 😊. Însă, cel mai important lucru, am copt prăjiturele alături de bunica Maia…La finalul cărții ”Micul Păianjen Firicel – ce minunată este iarna!” găsim și rețeta prăjiturelelor, eu vă sfătuiesc să o încercați, sunt delicioase 😊!

Din păcate, mare parte din cărțile prezentate nu se mai găsesc pe stoc, însă găsiți alte cărți minunate despre Crăciun pe site-ul editurii aici 😊.

Mica librărie de pe Sena, de Nina George (recenzie)

  • Autor: Nina George
  • Editura: LITERA
  • Colectie: Blue Moon
  • Nr. pagini: 320
  • Titlu Original: Das Lavendelzimmer
  • Traducator: Miruna Bolocan

“Monsieur Perdu se consideră un farmacist literar. Din librăria sa aflată pe un vas care plutește pe Sena, el prescrie romane ca medicamente contra greutăților vieții. Folosindu-și intuiția pentru a recomanda exact cartea de care cititorul are nevoie, Perdu repară inimile și sufletele sfărâmate. Dar singura persoană pe care nu o poate vindeca prin literatură este el însuși, căci librarul suferă încă după marea lui iubire care a dispărut lăsându-i doar o scrisoare, pe care el nu a deschis-o niciodată. După ce este în sfârșit tentat să citească scrisoarea, Perdu ridică ancora și pleacă într-o misiune în Provence, sperând să se împace cu pierderea suferită și să descopere sfârșitul poveștii. Însoțit de un autor de bestselleruri, care suferă de blocaj literar, și de un bucătar italian nefericit în dragoste, Perdu călătorește pe râurile Franței, împărțindu-și înțelepciunea și cărțile cu cei întâlniți în cale și arătând că literatura poate obloji sufletele oamenilor, prin călătorii vindecătoare.”

Chiar înainte să încep s-o citesc, m-am gândit că ‘Mica librărie de pe Sena’ pare genul de carte capabilă să ungă pe suflet orice cititor. Și nu mică mi-a fost uimirea când am simțit pe pielea mea că am avut dreptate. Cartea emană o căldură aparte, cum rar am mai întâlnit la alte cărți. Te doare s-o citești, dar în același timp te și vindecă. Personajele sunt atât de vii și simți o familiaritate incredibilă față de ele, încât ai impresia că te afli și tu pe vasul Lulu (Farmacia Literară), în călătoria plină de peripeții pe care Monsieur Perdu și cei doi prieteni ai săi o fac către Provence. O călătorie spre înțelegerea și acceptarea trecutului! O călătorie spre vindecarea sufletului și iertarea de sine! O călătorie spre regăsire și renaștere!

L-am îndrăgit pe Monsieur Perdu încă de când mi s-a făcut cunoștință cu el. Lucrează ca farmacist (de suflete) pe vasul său ancorat pe Sena, unde a amenajat farmacia literară. Acesta ascultă nevoile oamenilor și reușește să le ofere, prin intuiția lui, exact cărțile de care au nevoie. Cărțile pe care Perdu le oferea erau capabile să vindece durere pe care un medic specialist nici măcar nu le putea diagnostica. Și totuși…exista o persoană pe care Monsieur Perdu nu o putea vindeca prin literatură, iar această persoană nu era nimeni alta decât el însuși. Durerea lui îi era adânc ascunsă în suflet de peste 20 de ani, de când femeia pe care o iubea nespus de mult l-a părăsit fără să-i spună niciun cuvânt, dar, în schimb, i-a lăsat o scrisoare. El nu a vrut niciodată să o deschidă, temându-se de ce ar fi putut descoperi, scuze patetice pentru care a fost părăsit… Dar vine o zi când este nevoit să o deschidă, iar atunci decide să plece într-o călătorie nebuneasca pe Sena, pentru a face pace cu trecutul și pentru a afla ce s-a întâmplat cu femeia pe care a iubit-o. Cei 2 bărbați care îl însoțesc sunt niște personaje foarte înflăcărate, care reușesc să mențină o atmosferă pe cinste pe micul vas. Primul este un scriitor renumit, aflat într-un blocaj literar și speră că în această călătorie își va regăsi inspirația, iar al doilea este un bucătar italian, care suferă din dragoste și își caută o mare iubire, care să le șteargă pe cele mici. Niciunul dintre ei nu are habar ce le rezervă această călătorie și ce vor găsi la sfârșitul acesteia!

Mi-a plăcut foarte mult stilul de scriere al autoarei, atât de suav și melodios, dar și cum a fost structurată acțiunea. Capitolele din prezent sunt alternate, din când în când, cu pagini din trecut, mai exact cu file din jurnalul de călătorie al lui Manon, iubirea pierdută a lui Monsieur Perdu. Ceea ce m-a făcut să scad un punct din nota finală a cărții a fost faptul că autoarea a introdus prea puține file din jurnal, iar eu aș fi vrut să o pot cunoaște și înțelege mai bine pe această femeie atât de misterioasă. Am reușit totuși să o cunosc spre sfârșitul cărții, însă tot am rămas cu câteva semne de întrebare. După ce ajungeți la final (care, apropo, o să vă emoționeze până la lacrimi), vă recomand să vă opriți din citit dacă vă este foame! De ce? Pentru că autoarea ne împărtășește câteva rețete ale unor preparate pe care le-au savurat personajele, lucru care mi s-a părut extrem de interesant, chiar dacă îmi ploua în cerul gurii de poftă! Sper să reușesc să încerc măcar una dintre ele! Și, după paginile cu rețete, dragul nostru farmacist literar ne surprinde cu o listă plină cu recomandări de cărți pentru diverse boli ale sufletului. Numai bine că am pus deja pe wishlist câteva dintre titlurile recomandate de ele, ceea ce îmi doresc să faceți și voi, după ce citiți ‘Mica librărie de pe Sena’, bineînțeles!

Cartea este publicată la Editura Litera , căreia îi mulțumesc din suflet pentru acest exemplar!

”Uneori înoți printre lacrimile neplânse și te scufunzi, dacă le ții în tine. Și eu mă aflu pe fundul unei astfel de mări.”

”Kastner a fost unul din motivele pentru care vasul mea cu cărți se numește Farmacia literară. Am vrut să tratez sentimente care nu sunt recunoscute ca suferință și nu sunt diagnosticate niciodată de doctori. Toate aceste mici sentimente și emoții care nu sunt de interes pentru nici un terapeut, căci sunt aparent prea mici și prea greu de atins. Sentimentul care te cuprinde când se termină vara din nou. Sau acela pe care îl ai când recunoști că nu mai ai la dispoziție o viață întreagă ca să-ți găsești locul. Sau mica durere atunci când o pietenie nu merge așa cum ai crezut și trebuie să cauți mai departe un partener de viață. Sau tristețea din dimineața aniversării zilei de naștere. Dorul de aerul copilăriei. Așa ceva.”

”Frica îți schimbă corpul ca un sculptor neîndemânatic o piatră perfectă. Doar că tu vei fi sculptat din interior și nimeni nu va vedea câte așchii și straturi îți vor fi îndepărtate. Pe interior te subțiezi tot mai mult și devii mai instabil până ce te doboară chiar și cel mai mic sentiment. O îmbrățișare și te gândești că te vei sparge și ești pierdut.”

”Amintirile sunt ca lupii. Nu poti să le închizi în cușcă și să speri că o să te lase în pace.”

”Știai că noi toți suntem copiii stelelor? Când, în urmă cu două miliarde de ani, stelele au făcut implozie, a plouat cu fier, aur și cărbune. Și fierul din praful de stele este astăzi în noi. În mitocondriile noastre. Mamele dau stelele și fierul lor, mai departe, copiilor. Tu și cu mine, Jean – cine știe – suntem probabil făcuți din praful aceleiași stele și ne-am recunoscut după aceeași lumină. Ne-am căutat unul pe celălalt. Suntem căutători de stele.”

”Noi păstrăm cu toții timpul. Păstrăm edițiile vechi ale acelor oameni care ne-au părăsit. Și noi suntem, de asemenea, aceste ediții învechite, sub pielea noastră, sub stratul de riduri, și experiență, și râsete. Exact acolo suntem noi, cei de odinioară: copilul, iubitul, fiica de odinioară.”

”Dragostea este o locuință. Totul într-o locuință ar trebui să fie folosit, nu acoperit sau protejat. Doar dacă locuim de-a-ntregul într-o casă, fără să ne jenăm în fața nici unei camere, a nici unei uși, putem spune că trăim cu adevărat. E la fel de important să te cerți ca și să te atingi delicat, să stai unul lângă altul și să te îndepărtezi din nou. Este esențial ca fiecare cameră a iubirii să fie cu adevărat folosită. Astfel, se înmulțesc fantomele și zvonurile. Camerele și casele neglijate pot deveni înșelătoare și urât mirositoare…”

”Toată dragostea. Toți morții. Toți oamenii pe care i-am cunoscut. Ei sunt râurile din care se formează marea noastră interioară. Dacă nu mai vrem să ni-i amintim, se va epuiza și marea.”

”Durerea este cancerul sufletului.”

Jean Perdu se gândea la Treptele lui Hesse. Cei mai multi oameni cunoșteau bineînțeles propoziția ‘Și în fiecare început locuiește o forță magică…’ Dar completarea ‘care ne protejează și ne ajută să trăim’ o cunoșteau mai puțini oameni. Ceea ce nu întelege aproape nimeni este faptul că Hesse nu este vorba despre un nou început. Ci despre disponibiliattea de a te despărți. Despărțirea de obiceiuri. Despărțirea de iluzii. Despărțirea de o viață expirată de mult, în care omul nu mai e decât o coajă, foșnită din când în când de un oftat.”

”Pentru că mă iubești, învăț să mă iubesc și eu. Am luat întotdeauna ce mi-a oferit viața… dar mie nu mi-am oferit niciodată ceva. Nu m-am priceput să am grijă de mine.”

”Fiecare om are o cameră interioară, în care se furișează demonii săi. Abia când o deschizi și te așezi în fața lor, ești liber.”

„Zile de Crăciun: gânduri de sărbători” de M.H. Clark (recenzie)

Titlul original: „Days of Christmas”

Text: M.H. Clark

Ilustraţii: Jessica Phoenix

An publicaţie: 2019

Editura: Cartemma

Număr pagini: 64

Traducător: Laura Frunză

“Această carte cuprinde gânduri care să te însoţească în fiecare zi până la Crăciun. Citeşte câte o pagină pe zi, începând cu 1 decembrie şi terminând cu ziua de Crăciun, ca pe un calendar de Advent, sau alege cugetarea care se potriveşte cel mai bine cu starea ta de spirit din ziua respectivă. Poți citi câte o pagină dimineața, înainte de masă, la ceai sau la finalul unei zile aglomerate. Sunt gânduri care îşi vor găsi singure drumul spre inima ta și care te vor ajuta să‑ţi reamintești ce semnificaţie are sărbătoarea Crăciunului pentru tine.”

Când vine vorba de Crăciun, mă entuziasmez asemenea unui copil mic atunci când primeşte o surpiză, iar la momentul când editura Cartemma s-a oferit să-mi trimită un exemplar din cartea “Zile de Crăciun”, am fost cea mai bucuroasă fiinţă de pe pământ, pe această cale ţin să le şi mulţumesc pentru cartea oferită 😊. Când am luat-o pentru prima data în mâini, primul lucru ce l-am făcut a fost să o miros, ştiu, sună ciudat, dar mirosul de carte nouă pe mine mă înnebuneşte, plus de asta, aveam senzaţia că aceasta carte poartă mirosul sărbătorilor de iarnă :).

Am citit “Zile de Crăciun” chiar din prima zi când am primit-o, (dar şi în zilele ce au mai urmat), nu mă puteam abţine şi îi mângâiam fiecare pagină, mă bucuram de fiecare ilustraţie ce-mi răsfăţa vederea, cu fiecare pagină parcursă îmi aduceam aminte de Sărbătorile ce le petreceam alături de cei dragi când eram copil. “Zile de Crăciun” vine cu 24 de gânduri minunate perfecte pentru sărbători, fie că alegi să le descoperi în fiecare zi începând cu 1 decembrie şi până la Crăciun, indiferent de momentul zilei, fie alegi să o parcurgi cap – coadă, îţi dă o stare de bine şi te pregăteşte pentru magia Crăciunului.

Mi-am amintit de ce îmi place atât de mult Crăciunul şi de ce aştept cu nerăbdare această sărbătoare: mă umple de căldură, simt pace în suflet, am speranţa la mai bine, credinţă că minunile se înfăptuiesc, mă simt mai darnică, dar mă şi bucur nespuns atunci când sunt cadorisită :). Aştept colindătorii cu braţele deschise, să vestească Naşterea Domnului, însă, ce e drept, sunt tristă când realizez că tot mai puţini copiii merg cu colinda şi este păcat că asemenea tradiţie se va pierde cu timpul :(.

Lasă-te şi tu învăluit de magia sărbătorilor şi bucură-te de ele ca atunci când erai copil, descoperă frumuseţea lor alături de “Zile de Crăciun” (o găsiţi pe site-ul editurii Cartemma aici ).

”Pânza de paianjen” de Cella Serghi (recenzie)

An publicație: 2009

Editura: Litera

Colecție: Biblioteca pentru toți

Număr pagini: 416

”Glisând între spațiul vrăjit de la Balcic și tumultul Bucureștiului interbelic, eroina Diana Slavu își trăiește iubirile cu deznădejde și demnitate, luptându-se să evadeze din pânza de păianjen a unei existențe cenușii, marcate de apăsarea săraciei și a inconsecvenței celor din jur. Orice ființă care-a avut puterea să-și urmărească, cu ochi lucizi și uimiți, propria devenire, orice femeie care măcar o clipă s-a simțit încorsetată de condiția sa strâmbă într-o lume care nu mai are puterea să-și asume răspunderile iubirii împlinite, se poate recunoaște în povestea superbă de viață și de dragoste fără odihnă a Dianei Slavu.”

Cartea mi-a fost recomandată de două persoane dragi mie, și anume Ela (@mihaelamotreanu) și Emina (@emma.carti.cafea.citate), iar acest exemplar mi-a fost oferit de către Târgul Cărții, cărora țin să le mulțumesc pe această cale 😊. Cartea ”Pânza de paianjen” o găsiți aici.

Este prima carte ce o citesc de la autoarea Cella Serghi și am avut plăcuta supriză să aflu că este o autoare româncă. Nu am mai citit un roman clasic din literatura română de pe vremea când eram la liceu, iar atunci citeam cărțile din programa obligatorie (au trecut deja 10 ani de atunci și este păcat, pentru că avem și noi romane frumoase, ce merită descoperite – ar trebui să îmi propun ca măcar o dată pe lună să citesc un autor român clasic, nu doar autori străini, doar sunt ROMÂNCĂ, nu?).

”Pânza de paianjen” este una dintre acele cărți pe care, eu personal, o găsesc greu de descris. Deși povestea pare a fi relatată din pespectiva Ilincăi Dima, prietena Dianei, nu este chiar așa, lucrurile se schimbă și ”Pânza de paianjen” devine jurnalul Dianei Slavu, așa ajungem noi, cititori, să o cunoaștem. Până să ajung în punctul în care Diana își povestește viața, eu am reușit să o descopăr destul de bine prin ochii prietenei sale, Ilinca: Diana era o femeie cochetă, îi plăcea să strălucească, să cucerească, să aprindă focuri de paie, dornică să știe cât de departe poate merge puterea sa de cucerire, ceea ce mi s-a confirmat pe parcursul lecturii.

Diana Slavu și-a trăit copilăria în sărăcie, mereu cu grija zilei de mâine, forțată de împrejurări să-și schimbe destul de des domiciliul, rușinată de viața ce o ducea și își dorea să lase impresia că este o cu totul altă persoană. Fiind o copilă frumoasă, nu a fost lipsită de complimente, băieți și bărbați de toate vârstele o remarcau, ajungând să o dorească. În adolescență se îndrăgostește de Petre Barbu, un pictor ce l-a întâlnit la Mangalia, iar de atunci, în fiecare bărbat ce-l va întâlni de-a lungul vieții, va încerca să-l găsească pe Petre. Nici după ce se va căsători, nu se va simti împlinită complet, ceea ce mi s-a părut chiar trist, mai ales că a dus o viață încărcată de greutăți.

Am fost încercată de sentimente contradictorii cu privire la Diana. Dacă acum o admiram pentru puterea de care dădea dovadă atunci când era nevoie să se adapteze, în secunda următoare mă deranja insensibilitatea pe care o arăta faţă de părinţii ei, veșnica nemulțumire cu privire la hainele sale, dar şi la casele în care erau nevoiți să locuiască. Ce m-a impresionat a fost felul cum reuşea, de fiecare data, să se prezinte mai elegantă decât colegele sale de la școală, cele cu statut social mai înalt.

Am avut momente când romanul mă obosea datorită numeroaselor descrieri (se pare că am o problemă cu descrierile în exces, nu cred că voi remedia acest lucru prea curând…), însă au fost descrieri care m-au determinat să-mi doresc și mai mult să văd și eu marea (până în prezent, nu am ajuns să văd marea ☹), să cutreier și eu străzile Mangaliei și ale Constanței, să vizitez București-ul, dar și celelalte orașe unde a trăit Diana. Romanul mi-a plăcut datorită faptului că prezintă frânturi din viața reală a autoarei, chiar iubirea neîmplinită fiind trăită de Cella, însă mă așteptam să o descopăr și pe Ilinca mai mult, să nu rămână doar un personaj secundar care să-mi prezinte viața Dianei cu ajutorul jurnalului său.

Finalul m-a suprins puțin, dar dacă stau bine să mă gândesc, toate acțiunile sale au adus-o pe Diana în punctul în care se află acum. Mă bucur foarte mult că am descoperit romanul ”Pânza de paianjen” și sper să mă țin de promisiunea făcută mie de a mai citi și ale romane interbelibe din literatura română 😊.

”De cele mai multe ori auzeam că nu-i frumoasă, dar adorabilă, încântătoare. Faptul însă că frumusețea ei era atât de discutată m-a încredințat, până la urmă, că este frumoasă de-a binelea.”

”Nu pot să-ți spun că o iubeam. Dar mă obseda. Și nu fizic. Nu… Nu știu în ce sens, așa cum mă atrage largul mării… sau unele flori pe crestele munților.”

”Nu e ușor să-ți explic nici cu ce se ocupă tata, nici ce fel de om e. Sunt oameni care scormonesc pământul ca să găsească petrol, tata scormonește mintea ca să găsească idei.”

”Tatăl tău e ca o băutură tare. Nu e ușor să trăiești cu el, dar când trăiești lângă un astfel de om, ceilalți îți par anoști, siropoși.”

”Ca o linie puternică la orizont, mi-a apărut marea, imensă, verzuie ca jadul și umflată ca o respirație urișă. Am privit cu ochii deschiși, însetați, dornici s-o cuprindă toată. Era o lumină involtă și un aer limpede și tare, pe care mi se părea că l-aș putea pipăi. Parcă niciodată nu fusese furtună. O pulbere de aur aprins juca între cerul înalt și marea grea.”

”Tu ai atâta sensibilitate! Nu-nțelegi că merită să trăiești pentru ca să vezi cum cad frunzele și apoi cum cresc mugurii, pentru o zi în care e soare, pentru alta în care plouă?”

”Vezi tu, cei bogați au destui apărători, și nici n-au nevoie de ei. Pe ei îi apără banii… pe cei săraci nu poate să-i apere nimeni.”

”Așa îmi închupui viața, ca o pânză de paianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzește carnivorul: păianjenul…”

Noi contra voastră, de Fredrik Backman (recenzie)

  • Autor: Fredrik Backman
  • Editura: GRUPUL EDITORIAL ART
  • Colectie: Musai
  • Nr. pagini: 560
  • Titlu Original: Vi mot er
  • Traducator: Andreea Caleman

“După toate înfrângerile și deziluziile prin care au trecut, locuitorii din Bjornstad primesc o nouă lovitură: clubul de hochei în care toți își pun speranța pentru o viață mai bună va fi în curând desființat. Dar salvarea apare de unde nimeni nu spera. Un politician cu „viziune”, care merge contra curentului, vede în situația dificilă a clubului oportunitatea de a-și asigura scaunul la noile alegeri. Propunerea de salvare pe care i-o face directorului clubului, Peter Andersson, este un joc plin de compromisuri care va dezbina și mai mult comunitatea. Între timp, locuitorii din Bjornstad mai au încă de învățat câteva lecții despre acceptare, căci noul antrenor de hochei este femeie și, pe deasupra, lesbiană, iar căpitanul echipei, unul dintre cei mai admirați tineri din Bjornstad, se dovedește a fi gay.”

‘Noi contra voastră’ este continuarea cărții ‘Scandalul’ (despre care am scris aici) și totodată a treia carte scrisă de Fredrik Backman pe care o citesc. După ce am citit Scandalul, m-a declarat complet îndrăgostită de autor, iar acum nu pot să spun decât că sentimentul s-a intensificat și îmi doresc să citesc absolut tot ce a scris. Dacă nu ați citit încă nicio carte de-a lui, nu știu ce mai așteptați, pentru că este musai s-o faceți! Orice carte ați alege, vă asigur că va fi o alegere incredibil de bună, pentru că Backman este genul de autor care va surprinde de fiecare dată. Eu am primit această carte de la Editura Art, căreia îi mulțumesc din suflet! O puteți găsi și voi aici. De asemenea, dacă îndrăgiți cărțile din colecția musai și vreți să fiți la curent cu cele mai noi apariții, puteți urmări pagina de Facebook Cărți musai!

Mi-era tare dor de Björnstad, orașul urșilor, unde hocheiul este mai mult decât un simplu sport, ci este un mod de viață și o axă în care se învârt toți locuitorii micului oraș uitat de lume. La sfârșitul primului volum, am rămas cu inima cât un purice și muream de curiozitate să aflu ce se va întâmpla cu personajele de care mă atașasem atât de tare. Trebuie să vă spun din nou că Fredrik Backman aduce în scenă un număr impresionant de personaje, jucători de hochei, antrenori, directori ai clubului, familiile acestora, foști jucători, sponsori, suporteri, politicieni…toți locuitorii orașului Björnstad! Acest lucru nu trebuie să vă sperie! Mie mi s-a părut pe departe punctul forte al romanului, pentru că autorul a reușit să construiască fiecare personaj într-un mod unic, complex și foarte convingător, acestea având un rol determinant în desfășurarea acțiunii și fiind atât de diferite unele de altele, încât nu ai cum să le uiți sau să le confunzi între ele. Ele își spun rolul, deschizându-și sufletele în fața noastră, a cititorilor, și făcându-ne să râdem cu lacrimi sau să plângem cu suspine. Sau ambele, în același timp! Ne punem în locul lor, devenim părtași la evenimente, empatizăm cu ele și sentimentele lor devin și ale noaste, fără ca măcar să ne dăm seama!

Autorul are un talent extraordinar în a se juca cu emoțiile și sentimentele cititorilor. Într-un singur capitol, a reușit să îmi schimbe starea de atâtea ori, încât nici nu mai știam ce simt! M-a făcut să simt un dram de speranță, apoi am început să simt ca-mi fuge pământul de sub picioare, apoi simțeam cum mi se formează un zâmbet mic pe buze și imediat mi-a dat o palmă și doi pumni, făcându-mă să simt un nod ciudat în gât și o durere îngrozitoare în piept. Apoi o ia de la capăt, fără pic de milă! Nici măcar nu are nevoie de cuvinte multe și complicate pentru a te da total peste cap, ci o face cu atâta ușurință încât te scoate din minți! Nu am mai întâlnit un alt autor care să mă facă să râd și să plâng în același timp și nici nu cred că există altul așa ca el.

Am fost martoră la prăbușirea unui oraș, dar și la renașterea lui. Am fost martoră la o iubire cum foarte rar mi-a fost dat să văd, o iubire pentru care ești gata să sacrifici totul pentru omul pe care-l iubești, chiar și pe tine însuți. Am fost martoră la o durere care a rupt sufletul din mine și m-a dat cu capul de toți pereții. Am fost martoră la niște nedreptăți care m-au zguduit din temelii și care m-au făcut să mă îndoiesc de existența dreptății și a umanității. Și, totuși, în același timp, am fost martoră și la mici gesturi de iubire, înțelegere, compasiune și solidaritate, care m-au făcut să mă emoționez până la lacrimi. Mi s-a dovedit că în orice om există bunătate, mai ales în cei care par duri și fără suflet. Este un sentiment de nedescris acela pe care l-am simțit atunci când orașul întreg s-a unit pentru a ajuta pe cineva care avea nevoie de sprijin.

‘Noi contra voastră’ este, în esență, despre hochei, despre ceea ce se întâmplă pe gheață, în tribune, în vestiare, dar și despre ceea ce se întâmplă în jurul acestui sport. Backman aduce în discuție, și în acest roman, subiecte de o importanță majoră și de actualitate. Prietenia, dar și testele și greutățile prin care o prietenie este supusă să treacă pentru a crește în intensitate sau pentru a se destrăma. Iubirea părinților față de copii, dar și viceversa. Pierderea unor persoane dragi, peste care nu treci niciodată. Degradarea umanității, dar și renașterea acesteia. Reacțiile oamenilor față de lucrurile pe care nu le înțeleg și nu le pot accepta (cum ar fi o femeie lesbiană ca antrenor de hochei sau un jucător de hochei gay). Jocurile politice și manipularea oamenilor în interese proprii. Căsnicia, cu suișurile și coborâșurile ei. Lupta dintre bine și rău, adevăr și minciună, dragoste și ură, dreptate și nedreptate. Boala și moartea, care ne răpesc persoane dragi. Importanța familiei, aceasta fiind singura care-ți rămâne alături și la bine, și la greu. Rivalitatea și până unde este în stare un om să meargă pentru a deveni cel mai bun. Sacrificiile pe care suntem dispuși să le facem pentru cei pe care-i iubim. Loialitate și respectul, care se câștigă atât de greu și se pierde atât de repede. Abuzul și efectele lui, care nu mor niciodată. Depresia și cum înveți să trăiești cu ea. Viața, cu bune și cu rele!

“Ce înseamnă să fii un părinte bun? Nu mult. Ci totul. Pur şi simplu, totul.”

“Oamenii vor prefera întotdeauna o minciună simplă, în loc de un adevăr complicat, căci minciuna are un avantaj imbatabil: adevărul trebuie să spună tot ce s-a întâmplat, pe când minciuna trebuie să fie doar uşor de crezut.”

“Iubirea nu poate fi măsurată, dar nimic nu ne împiedică să căutăm mereu noi moduri de a încerca. Unul dintre cele mai simple e, poate, spaţiul – cât spaţiu sunt dispus să-ţi dau ţie, aşa cum eşti, pentru a deveni persoana care vrei să fii?”

“Zicem mereu că ‘bucuria împărtăşită este bucurie dublă’, dar ne încăpăţânăm să credem că tristeţea împărtăşită ar fi o povară mai uşoară. Poate că nu-i adevărat. Doi oameni pe cale să se înece, cu greutăţi de plumb legate de picioare, nu se pot salva unul pe altul dacă se ţin de mână. Doar se scufundă de două ori mai repede. În cele din urmă, devine de neîndurat să cari inima frântă a celuilalt.”

“Nu-i uşor când îţi pasă de cineva. De fapt, e epuizant, pentru că empatia e complicată. Ne cere să acceptăm că vieţile altora curg deodată cu ale noastre, tot timpul. N-avem buton de pauză când nu mai facem faţă, nimeni nu are.”

“Unii copii nu scapă niciodată de părinţii lor. Se ghidează după ei ca după o busolă, văd lumea prin ochii lor. Când se întâmplă lucruri îngrozitoare, cei mai mulţi oameni devin valuri. Dar un anumit tip de oameni devin stânci. Vântul aruncă valurile înainte şi înapoi, dar stâncile îndură neclintite şfichiuirile, aşteptând să treacă furtuna.”

”Anxietatea. E atât de ciudată. Aproape orice om a trăit-o, cu toate astea, nimeni nu știe s-o explice. Maya se uită în oglindă și se întreabă cum de nu se vede pe ea. Nici măcar la radiografie nu se vede anxietatea, cum e posibil? Cum se poate ca un sentiment care ne izbește cu atâta furie pe dinăuntru să nu apară în imagini ca cicatrice negre, arse în oasele noastre? Cum de nu se vede în oglindă toată durerea ei? Se pricepe bine.”

”La un moment dat sau altul, orice om face o alegere. Unii dintre noi nici nu băgăm de seamă, dar există întotdeauna un moment când o luăm pe un animit drum, și nu pe altul, iar asta are consecințe asupra întregii noastre vieți. Este pasul care decide ce fel de oameni vom deveni, atât în ochii altora, cât și într-ai noștri. Elisabeth Zackell avea, poate, dreptate, când zicea că acela care se simte responsabil nu e niciodată liber. Căci responsabilitatea e o povară. Libertatea e o plăcere.”

”Camera de sticlă” de Simon Mawer (recenzie)

Titlul original: ”The Glass Room”

An publicație: 2013

Editura: Art

Număr pagini: 488

Traducător: Andra Matzal

”Cehoslovacia, sfârşitul anilor ’20. Liesel se îndrăgosteşte de Viktor Landauer, moştenitorul unei familii înstărite de evrei. Cei doi tineri, care frecventează înalta societate a „anilor nebuni”, îşi doresc o casă modernă. La Veneţia îl întâlnesc pe arhitectul care i-ar putea ajuta să-şi îndeplinească visul, Rainer von Abt, un adept al lui Loos, Mondrian şi Le Corbusier. Acesta va proiecta pentru cei doi un palat de sticlă, o operă de artă bazată pe întru totul pe transparenţă şi lumină. Mai mult decât o casă, e vorba de un adevărat act de credinţă într-un secol în care, sunt convinşi cei doi tineri căsătoriţi, arta, ştiinţa şi democraţia vor reuşi să împrăştie întunericul. Însă speranţele tânărului cuplu, ca de altfel cele ale unei întregi societăţi, vor fi spulberate de hazardul vieţii conjugale şi al istoriei, pe fundalul dramatic al ocupaţiei naziste, apoi sovietice, a Europei Centrale.

Un mare roman de dragoste şi o reflecţie asupra destinului individului prins în vârtejul vremurilor.”

Cartea ”Camera de sticlă” am văzut-o pentru prima dată pe site-ul celor de la Cartepedia (o găsiți aici) și am fost atrasă în primul rând de titlu, ce-mi transmitea transparență, deci liber de minciuni, apoi am citit descrierea și am spus că ar fi interesantă o așa carte de parcurs. Iar acum că am ajuns la final și vă scriu aceste rânduri, nu știu să exprim exact cum mi s-a părut cartea. Nu pot nici să spun că mi-a plăcut, dar nici că mi-a displăcut, a fost undeva la mijloc, însă tind să spun că m-a cam dezamăgit, probabil aveam alte așteptări, dar sincer, nici eu nu știu exact la ce mă așteptam 😐.

Începutul cărții ne prezintă familia Landauer, un cuplu de tineri proaspăt căsătoriți: Liesel, ce provine dintr-o familie de germani, și Viktor, un evreu înstărit, aflați în luna de miere la Veneția. Aici îl întâlnesc pe arhitectul Rainer von Abt, care le promite că le va crea casa visurilor lor. Ajunși înapoi acasă, are loc tot procesul construirii casei (ceea ce pe mine m-a doborât complet, nu mă așteptam chiar la detalii privind construirea unei case, pozitionare și toate cele) – la final rezultând o adevărată artă, casa visurilor lui Liesel și Viktor, cea mai iubită camera fiind Camera de sticlă, cu al său perete de onix, ce creează o atmosferă ce te vrăjește.

A durat ceva până să realizez că mare parte din acțiune se învârte în jurul acelei camera, desi eu mă așteptam ca acțiunea să fie pusă pe personajele cărții. Camera de sticlă era spațiul unde, cu timpul, au ajuns să fie dezbătute diverse subiecte, să fie ținute serate muzicale – locul unde au fost dezvăluite adevăruri, dar s-au spus și multe minciuni. S-au întâmplat multe în viața cuplului Landauer, iar acea casă în care locuiau aceștia, creată complet din sticlă tocmai pentru a transmite transparența familiei – adevărul, supriza mea a fost că nu s-a dovedit a fi chiar așa, minciuna dezvoltându-se foarte bine în acest spațiu și conviețuind perfect cu transparența.

”Camera de sticlă” este asemeni unui martor, relatează întâmplări din anii `20 și până în anii `90, casa fiind supusă multor schimbări, începând cu proprietarii – Liesel și Viktor fiind nevoiți să abandoneze casa și să fugă în Elveția, ajunge să fie ocupată de naziști, apoi doctorul Werner Stahl devine noul proprietar, ca în final casa să devină muzeu. Este dovada clară a faptului că timpul își spune cuvântul asupra vieții omenești, dar asupra locuințelor nu, omul este trecut în uitare mult mai repede decât un spațiu locuit.

”Chiar despre asta e vorba: perfecțiune. Perfecțiune a proporției, a iluminării, a atmosferei și a stilului. Frumusețea făcută manifest.”

”Dincolo de latura liniștită a dragostei lor, apăru de puțin timp această înstrăinare. Poate că avea de-a face cu dificultățile nașterii și cu boala ce a urmat. Poate că avea de-a face cu ceva din comportamentul lui, o înstrăinare a minților, chiar dacă nu exista și o înstrăinare a corpurilor. Poate că la asta ar trebui să te aștepți de la o relație matură: dragostea se traduce în afecțiune, iar dorința, într-un fel de mulțumire placidă.”

”Adevărata esență a Camerei de Sticlă este rațiunea. Pentru el, reprezintă întruchiparea rațiunii pure a templului grecesc classic, frumusețea austere a compoziției perfecte, grația și echilibrul unei picture de Piet Mondrian. Nicio curbă care să perturbe austeritatea dreptunghiulară a spațiului. Nicio volută și niciun ornament, nimic straniu sau întortocheat. Aici, totul poate fi înțeles ca o chestiune de proporții și dimensiune.”

”Mie-mi place la nebunie minciuna. Tuturor ne place. Fără minciună n-ar mai exista artă.”

Soția plantatorului de ceai, de Dinah Jefferies (recenzie)

  • Autor: Dinah Jefferies
  • Editura: NEMIRA
  • Colectie: Damen Tango
  • Nr. pagini: 440
  • Titlu Original: The tea planter’s wife
  • Traducator: Monica Serban

“Tânăra Gwendolyn Hooper ajunge în exoticul Ceylon, nerăbdătoare să înceapă o viață nouă ca soție. O întâmpină însă un soț distant, secretos și întotdeauna ocupat. Explorand singură plantația de ceai, Gwendolyn descoperă uși încuiate, rochii vechi și alte semne ale unui trecut necunoscut. Când trebuie să aducă pe lume un copil, trebuie și să-i dezvăluie lui Laurence adevărul.”

‘Soția plantatorului de ceai’ este a doua carte scrisă de Dinah Jefferies pe care o citesc (prima fiind ‘Văduva de safir’, despre care am scris aici) și, fără doar și poate, aceasta mi-a plăcut mult mai mult, povestea fiind mai complexă și mai încărcată de emoție, personajele mai bine conturate și mai convingătoare, povestea de dragoste mai intensă, cu secrete și mistere la fiecare pas. Un singur lucru rămâne neschimbat, și anume modul autoarei de a descrie locurile, făcându-te să simți că ești chiar tu acolo și vezi totul cu proprii ochi, să simți mirosul scorțișoarei, al florilor exotice, al ceaiului și al oceanului, să simți ploaia torențială și soarele arzător pe piele. Deși la prima impresie ar părea o lectură greoaie, stilul de scriere este unul foarte suav și paginile curg de la sine. Nu voiam să se termine, așa tare mă atașasem de personaje, dar aveam nevoie să ajung la final pentru a afla întregul adevăr, cu toate că unele secrete le descoperisem parțial pe parcurs. Acest exemplar l-am primit de la Editura Nemira, căreia îi mulțumesc enorm, iar cartea o puteți găsi pe site aici.

Acțiunea urmărește pe de o parte relația de cuplu proaspăt căsătorit și evoluția acestuia. Dragostea care-i leagă pe Gwen și Laurence este, la început, una la care ar visa orice om, dar pe parcurs apar secrete și greutăți, suișuri și coborâșuri, încercări și sacrificii, prejudecăți și preconcepții, gelozii și neîncrederi. Secretele pe care aceștia le tăinuiesc unul de celălalt sunt unele înfiorătoare, dar într-un cuplu nu ar trebui să existe secrete….nu? Ajung aceștia să își dezvăluie cele mai întunecate secrete? Ce se va întâmpla dacă o vor face? Sau, mai rău, ce se va întâmpla dacă NU o vor face? Sunt întrebările care ne macină pe noi, ca cititori, dar și pe cei doi protagoniști, și nu putem afla decât într-un singur fel: citind! Pe de altă parte, autoarea pune accentul pe discriminare și pe preconcepțiile rasiale. Pe plantația de ceai, lucrează foarte mulți tamili, iar aceștia, din generație în generație, au fost tratați în condiții inumane, ca niște sclavi. De asemenea, nici sinegalezii nu sunt priviți cu ochi buni, iar o căsătorie între un alb și un negru ar isca foarte multe controverse. Vom fi martori la câteva revolte ale acestor oameni, fiind sătui să nu aibă aceleași drepturi ca ceilalți, drepturi pe care orice om ar trebui să le aibă: la un trai decent, la sănătate, la educație, la exprimare liberă, la vot.

Autoarea nu își judecă personajele pentru greșelile lor, doar ne prezintă faptele și ne lasă pe noi să judecăm și să punem eticheta de ‘bine’ sau de ‘rău’, să ne întrebăm ce am fi făcut noi dacă am fi fost în locul personajelor. Am ajuns într-un punct în care m-am gândit că dacă Laurence ar fi fost sincer și deschis de la început cu Gwen, nimic rău nu s-ar fi întâmplat, dar fiecare are secrete pe care le poartă și le ține ascunse de ochii lumii din motive întemeiate, deci cine sunt eu să îmi dau cu părerea? Aș putea să o blamez pe Gwen, pentru că a făcut o alegere greșită și nu a fost cea mai bună mamă, dar iarăși întreb…cine sunt eu să arunc cu pietre în ea?

‘Soția plantatorului de ceai’ este o carte care te prinde încă de la primele pagini, te face să simți un amalgam de emoții și de sentimente, de la fericire la tristețe, de la iubire la ură, de la siguranță la spaimă, neputință și vinovăție, de la speranță la disperare, de la nedreptate la acceptare. Este o carte despre viață, cu bune și cu rele, cu oameni privilegiați și cu oameni săraci lipiți, care trebuie să învețe cum să conviețuiască împreună, lăsând deoparte discriminările rasiale sau cele sociale. Este o carte despre dragoste cu tot ce înseamnă ea!

”Fata înecându-se” de Caitlin R. Kiernan (recenzie)

Titlul original: ”The Drowning Girl”

An publicație: 2012

Editura: Paladin

Număr pagini: 376

Traducător: Flavius Ardelean

”În familia lui Imp, nebunia se aliniază ordonat, ca va­goanele unui marfar: bunica, fiica, fiica fiicei… Imp este schizofrenică şi o ştie. Cu ajutorul medicamentelor şi al psihiatrei, Imp este bine – până când o întâlneşte pe Eva Canning, care seamănă tulburător de mult cu tânăra din Fată înecându-se, un tablou ce o obsedează din copilărie. Sirenă, lup sau fantomă, Eva o bântuie şi o aruncă într-un vârtej de vise şi amintiri care nu au nimic de-a face cu realitatea.

Ca să scape din labirintul obsesiilor, Imp începe să scrie, iar hotarul ce separă închipuirea de realitate şi magia de nebunie dispare cu totul. Treptat, autobiografia ei se transformă într-o poveste cu fantome, sirene şi vârcolaci, într-un fantasy întunecat şi erotic în care nimic nu e ceea ce pare.”

”Fata înecându-se” a fost una dintre cele mai ciudate lecturi, sincer. M-am pierdut printre rândurile cărții, nu am mai reușit la un moment dat să fac diferența dintre realitate și ficțiune. Ce e drept, mi-a fost puțin greu la început să avansez cu lectura, dar pe parcurs m-am lăsat învăluită de povestea lui Imp.

India Morgan Phelps este schizofrenică, dar cu ajutorul medicamentelor și al psihiatrei sale, reușește să-și țină boala sub control. Are parte și de o poveste de dragoste alături de Abalyn, o gameriță transgen, până când îi iese în cale Eva Canning – o fată ce seamănă foarte bine cu un personaj ilustrat într-un tablou ce o obsedează pe Imp încă din copilărie.

Până la întâlnirea dintre Imp și Eva, nu am întâmpinat deloc dificultăți în a deosebi adevărul de ficțiune, totul avea legătură și puteam face corelațiile, îmi era mult mai ușor să urmăresc firul poveștii. Însă de la momentul întâlnirii, am fost dată peste cap complet, nu mai știam ce e real, unde vorbește nebunia din Imp, ce este adevărat și ce este născocire. Am fost bântuită de fantome și vrăjită de fantome, dar și vânată de vârcolaci…total zăpăcită de cap, încât asemeni lui Imp, nu am mai putut separa ficțiunea de adevăr, dar nici realitatea de imaginație.

Cu toate ca sunt pasaje unde romanul oferă detalii inutile (părerea mea), ele sunt acolo să demonstreze cum funcționează mintea lui Imp (la această concluzie am ajuns…). Pătrunzi în profunzimile minții sale, trăiești câteva pagini bune aflând ce ascund gândurile ei, este totodată incredibil, dar și infricoșător. Parcurgând aceasta carte, mi-a trezit multe întrebări, dar am primit și răspunsuri, nu chiar la toate, dar la mare parte din ele. Întrebarea mea cea mai importantă a fost dacă Imp va avea același destin ca mama și bunica sa sau nu? Ce destin, rămâne să descoperiți voi 😉.

Mă bucură faptul ca am avut ocazia să descopăr și un altfel de fantasy, mai întunecat, dar și cu puțin erotism, iar dacă sunteți împătimiți ai fantasy-ului, dar și genului psihologic, chiar vă recomand să o citiți (o găsiți pe site-ul celor de la Cartepedia aici 😊).

”Nicio poveste nu are un început și nicio poveste nu are un sfârșit. Începuturile și sfârșiturile pot fi concepute pentru a servi unui scop, unei intenții momentane și trecătoare, dar sunt, în esența lor, arbitrare și există doar ca niște constructe confortabile în mintea omului. Viețile sunt dezordonate și, când începem dă le povestim, sau să povestim părți din ele, nu putem niciodată discerne momentul precis și obiectiv în care a început un eveniment anume. Toate începuturile sunt arbitrare.”

”Nimic nu e vreodată direct și pierdem mult din adevăr prefăcându-ne că ar fi.”

”Normalul e o pastilă amară pe care nu vrem s-o luăm.”

”Oamenii morți, gândurile moarte și, poate, momentele moarte nu sunt niciodată cu adevărat moarte și ne modelează fiecare clipă a vieții. Le subestimăm, iar asta le dă putere.”

”Ea m-a învățat că necunoscutul este imun la facultățile rațiunii umane, că ceva nevăzut, dar înfometat, care stă sub apă pe care nu-l poți vedea e mai înspăimântător decât un rechin de șase metri înfometat. Pentru că necunoscutul este chiar mai înspăimântător decât un adevăr atât de groaznic încât iți frânge întreaga lume.”

”Ce-ar fi trebuit să știu” de Claire Lazebnik (recenzie)

Titlul original: ”Things I Should Have Known”

An publicație: 2017

Editura: YoungArt

Număr pagini: 329

Traducător: Ruxandra Gogu

”Chloe Mitchell învață bine, e populară printre colegi și are un iubit arătos. Cum ultimul an de liceu se apropie cu pași repezi, ea trebuie să se gândească bine la ce va face în continuare: orice facultate va alege, va trebui să fie una suficient de aproape de casă, în caz că sora ei va avea nevoie de ea. La aproape 21 de ani, Ivy este în spectrul autist și are probleme cu socializarea. Iese rar din casă, doar cu familia, și nu are nicio prietenă apropiată. Așa încât Chloe decide că ceea ce-i trebuie surorii sale ca să fie mai independentă este… un iubit.

Are chiar pe cineva în minte: Ethan Fields, un tânăr drăguț și pasionat de filme, coleg de clasă cu Ivy. Iată cum se trezește Chloe că o conduce pe sora ei la întâlnirile cu Ethan – care are și el, la rândul său, un însoțitor în nesuferitul lui frate, David. Cei patru vor descoperi însă curând că nu e chiar ușor să fii nici măcar puțin diferit în această lume.”

A fost una dintre cele mai simpatice lecturi citite de mine anul acesta, m-a înduioșat profund. A tratat un subiect sensibil, și anume autismul. Astfel a reușit să-mi schimbe și mie puțin mentalitateacu privire la oameni ce fac parte din acest spectru. Până în prezent, nu țin minte să fi avut contact cu vreo presoana autistă, dar pe viitor, dacă voi întâlni, voi stii cum să reacționez și cum să mă comport datorită acestei cărți.

Povestea a fost relatată din perspectiva lui Chloe, elevă în ultimul an de liceu, fata populară ce-l are alături pe cel mai arătos iubit. Totodată, o are și pe Ivy, sora sa de 21 de ani, ce face parte din spectul autist. Ce o deosebește pe Chloe de ceilalți adolescenți de vârsta ei este faptul că ea se gândește și la cei din jurul ei, nu doar la persoana sa. Încearcă să o determine pe sora ei să devină mai sociabilă, să se independizeze, astfel încât atunci când Chloe va pleca la facultate, lui Ivy să-i fie mai ușor.

Din afară, viața ei pare perfectă, este deșteaptă, îi merge bine în liceu, are parte de popularitate, este iubita celui mai râvnit băiat din liceu, dar cu cât intri în profunzimi, realizezi că nu mai este chiar așa perfectă, nici măcar prietenii ei nu o înteleg pe deplin. Însă când îi vine ideea de a-i găsii lui Ivy un iubit, crezând că aceasta este soluția pentru a devenii mai independenta sora ei, va fii foarte surprinsă și lucrurile vor lua o întorsătură…total neașteptată.

Într-o lume în care persoanele cu autism sunt văzute ca niște ciudățenii, este o reală consolare când întâlnești o altă persoană care simte ce simți tu și te înțelege perfect. Am apreciat-o enorm pe Chloe pentru toate eforturile sale, dăruința de care a dat dovadă pentru a-i fi bine surorii sale, faptul că a comunicat cu ea în așa fel încât să se facă înțeleasă. Persoanele cu autism sunt persoane foarte sensibile și mult mai emotive, nu reușesc să se exprime cum o facem noi ”ăștia normali”, au o sinceritate aparte, ”nu o dau după vișin ca să fie bine”. Deși părem foarte diferiți, suntem asemenea: cu sentimente pure, ce iubesc cu aceeași pasiune ca și noi, doar că suferă puțin mai mult.

”Ce-ar fi trebuit să știu” este o lecție: te învață cum să nu judeci pe nimeni la prima vedere, nu au de unde știi ce se ascunde sub dedesupturile acelei persoane și nici care-i sunt frământările, ne învață cum să ne acceptăm unii pe alții, cu bune și rele, perfecți sau imperfecți.

”Dar ei…arată normal, doar cu aceste mici diferențe în felul în care se comportă și se mișcă. Și asta îi deranjează pe oameni. Nu știu cum să reacționeze la asta. E ca și cum au un loc în creier pentru ce este normal și un loc pentru ce este, în mod evident, în neregulă, dar nu știu cum să se descurce cu ceva care este doar puțin diferit. Și asta îi face să se simtă incomod. Iar când oamenii se simt incomod se poartă ca niște nesimțiți.”

”Iar cel mai greu lucru, e că știi că nu poți face nimic să forțezi acea persoană să-și dorească să fie cu tine – ăsta e singurul lucru din viața ta pe care nu-l poți îndeplini pentru că ți-l dorești, oricât de mult ai încerca – chiar dacă, probabil, e ce-ți dorești cel mai mult.”

Anul de grație, de Kim Liggett (recenzie)

  • Autor: Kim Liggett
  • Editura: Litera
  • Colectia: Blue Moon
  • Nr. pagini: 320 pagini
  • Titlu original: The Grace Year
  • Traducător: Bianca Paulevici

“Nimeni nu vorbește despre anul de grație. E strict interzis. În ținutul Garner, fetelor li se spune că au puterea să ademenească bărbați în toată firea din paturile lor și să facă femeile să înnebunească de gelozie. Cred că pielea lor emite un afrodiziac puternic, esența potentă a tinereții, a unei fete pe cale să devină femeie. De aceea sunt izgonite, în al șaisprezecelea an al vieții lor, ca să -și elibereze magia în sălbăticie și să se poată întoarce purificate, gata de măritiș. Dar nu toate se întorc în viață. La șaisprezece ani, Tierney James visează la o viață mai bună, la o societate care să nu asmută prietenii asupra prietenilor, femeile asupra altor femei, dar anul de grație se apropie și ea realizează imediat că trebuie să se teamă de mai mult decât de stihiile dezlănțuite. Nici măcar de braconierii din pădure, care abia așteaptă ocazia să apuce o fată ca s -o vândă pe piața neagră. Cel mai tare s -ar putea teme chiar de ele însele.

‘Anul de grație’ este genul de carte pe care, în mod normal, nu aș citi-o, având o tentă de fantasy (distopie, mai bine spus), iar eu nu mă înțeleg deloc cu acest gen. Am citit până acum doar o trilogie distopică, Jocurile foamei, care mi-a plăcut foarte mult, dar de atunci am tot fugit de genul acesta de cărți, de teamă să nu fiu dezamăgită, cred! Sunt atât de bucuroasă și de recunoscătoare că Editura Litera a ales să-mi trimită acest titlu, pe lângă alte delicatese! Cartea o găsiți aici.

Am fost atrasă, în primul rând, de copertă. Da, da, știu, nu trebuie să alegem cărțile după copertă, dar mai facem și excepții! Nu sunt înnebunită după culoarea roz, dar nuanțele de aici mi-ai încântat privirea, iar fata aceea misterioasă, cu părul blond împletit atât de frumos și cu panglica roșie legată în el….sublim! Mi-a plăcut mult faptul că atât titlul, cât și coperta sunt în concordanță cu conținutul cărții, deci au o semnificație aparte. Anul de grație este reprezentat de cel de-al șaisprezecelea an din viața fetelor, când acestea sunt trimise în sălbăticie pentru a-și elibera magia, magie care constă în emanarea unui afrodiziac puternic, prin care bărbații sunt ademeniți de ele, iar femeile înnebunesc de gelozie. Părul împletit într-un anumit fel și panglica roșie sunt însemnele fetelor din anul de grație.

Încă de la primele pagini, am fost cucerită de stilul de scriere atât de melodios al autoarei, care împletește cu măiestrie fantasticul cu elemente horror și cu elemente din realitatea de zi cu zi, reușind să construiască o poveste crudă despre supraviețuire. De multe ori, aveam impresia că citesc un basm, dar apoi primeam câte o palmă care mă trezea la realitate și care mă făcea să-mi dau seama de actualitatea subiectului. Am fost prinsă în mrejele acestei cărți și nu am putut să o las din mână până nu am aflat cum se termină povestea! Acțiunea este relatată de Tierney, un personaj feminin fermecător prin simplitatea, naturalețea și bunătatea care-l îmbracă. Nu ai cum să nu o îndrăgești pe această fată, care este înzestrată cu putere și curaj cât cuprinde, riscând-și de multe ori viața pentru a le ajuta pe celelalte fete, care culmea, erau întoarse împotriva ei! Aceasta nu are super-puteri, poate chiar nici magie…cel puțin, ea nu crede că are, dar adevărata magie se ascunde în sufletul ei! Curioasă din fire și visătoare, Tierney părăsește tabăra și ajunge în pădure, unde pericolele o pândesc la fiecare pas. A învățat de a tatăl ei tot ce avea nevoie pentru a supraviețui în pustietate, ba chiar și de la mama ei, care îi spunea mereu că deși are ochii larg deschiși, nu vede absolut nimic, și de la surorile ei mai mari, care au fost și ele în anul de grație și au fost nevoite să îndure lucruri îngrozitoare. Tierney va învăța să și vadă, nu doar să țină ochii deschiși, iar când asta se va întâmpla, va trăi cele mai frumoase șin cele mai îngrozitoare lucruri din viața ei, în același timp. Personajele sunt destul de numeroase, fiecare având un rol important în poveste și fiind descrise atât cât trebuie pentru a le observa și a le reține.

În toată această luptă pentru supraviețuire, autoarea a reușit să contureze frumos și două povești de dragoste, ambele foarte puternice și atât de diferite una de cealaltă. Nu vreau să intru prea mult în detalii și să stric farmecul lecturii, deci vă las pe voi să le descoperiți și să vă convingeți care este mai frumoasă! Finalul este unul plin de sacrificiu, acceptare, schimbare, sfidare, iertare și luptă pentru o viață mai bună, și cumva, în sufletul meu, a crescut o speranță pentru o continuare a cărții și tare mult m-aș bucura dacă ar fi așa! Femeile devin mai unite și pornesc o revoltă tăcută împotriva sistemului crud, care nu le-a dat niciodată șansa la o viață normală și la libertate, așa cum au avut bărbații. Diferențele de gen au fost dintotdeauna o problemă pentru femei, dar lucrurile se pot schimba dacă acestea aleg să fie unite și să creadă în forțele proprii, pentru că împreună sunt mult mai multe și mai puternice decât bărbații.

Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre istoria acelui ținut, despre cum a luat naștere societatea respectivă, despre cum a decurs anul de gratie al celorlalte generații de femei, dar chiar și așa, am citit cu sufletul la gură fiecare pagină, iar cartea va avea un loc special în mintea și în inima mea. Încă un lucru extrem de interesant mi s-a părut ideea de la care a pornit cartea. Kim Liggett chiar are imaginație, nu glumă, dacă de la o întâmplare atât de simplă și de normală a reușit să dea naștere unei povești de-a dreptul senzaționale. Lupta pentru supraviețuire, diferențele colosale dintre bărbați și femei, discriminarea, suspansul și răsturnările de situație, elementele fantastice și horror împletite cu realismul, personajele bine conturate și evoluția acestora, revolta tăcută a femeilor, iubirea, speranța, sacrificiile, toate astea au făcut din ‘Anul de grație’ o carte de 5⭐.

“Când eram mică, fiecare gând mi se citea pe față. Am învățat să mă ascund în spatele unui zâmbet plăcut, însă uneori, când mă zăresc în oglindă, văd intensitatea care-mi arde în ochi. Cu cât mă apropii mai tare de anul de grație, cu atât focul acela arde mai puternic. Uneori am impresia că ochii îmi vor ieși prin craniu.”

“Ni se spune sexul mai slab. La biserică, în fiecare duminică, ni se inoculează ideea că totul este din vina Evei pentru că nu și-a izgonit magia când a avut prilejul, dar tot nu înțeleg de ce fetele nu au niciun cuvânt de spus. Bineînțeles, există aranjamente secrete, șoapte în întuneric, dar de ce hotărăsc băieții totul? Din câte îmi dau seama, toți avem inimi. Toți avem creiere. Sunt doar câteva diferențe, din câte văd, și majoritatea bărbaților par să gândească oricum cu partea aia.”

“Tata mi-a zis mereu că o persoană este suma tuturor alegerilor mici pe care le face în viață. Alegerile pe care nu le vede nimeni niciodată.”

“Înainte îmi era groază de luna plină. Mi se părea un loc întunecat și sălbatic în care sălășluiește nebunia. Dar cred că luna plină ne dezvăluie de fapt cine suntem cu adevărat….Cine suntem meniți să fim.”