“Circe” de Madeline Miller (recenzie)

• Titlul original: “Circe”
• Autor: Madeline Miller
• Data apariției: 2020
• Editura: Paladin
• Colecții/Serii: Fantasy
• Pagini: 424
• Traducere de Ioana Filat

“Lumea este condusă de zei și titani. O lume plină de rivalități și intrigi în care Circe nu-și poate găsi locul. Mai întâi, îndură umilința și disprețul propriei familii, fiindcă ea, fiica lui Helios, zeul Soarelui și cel mai puternic dintre titani, nu-i nici la fel de puternică precum tatăl său și nici fermecătoare ca mama ei nimfă. Dar Circe se dovedește a fi un copil neobișnuit, care deține puterea vrăjitoriei, ceea ce constituie de acum o amenințare pentru zei…”

La cât de des am văzut „Circe” pe diversele conturi de bookstagram, laudele aduse, curiozitatea mea deja nu-mi mai dădea pace şi trebuia să descopăr şi eu care e treaba, de ce o laudă lumea atât de mult. Şi de această dată mi-au venit în ajutor cei de la Cartepedia şi vreau să le mulţumesc pe această cale, o nouă bookurie să mă încânte şi să-mi facă biblioteca şi mai frumoasă. Am admirat vreme îndelungată coperta, am mângăiat-o de fiecare dată când o aveam în mâini pentru a o citi, efectiv m-am amorezat de aspectul cărţii. M-am bucurat enorm când am observat şi harta de la începutul cărţii, pentru mine este o reală încântare să am hărţi ilustrate, îmi fac lectura mult mai plăcută şi mă ajută să mă poziţionez în acea lume creată.

Circe este fiica lui Helios, zeul Soarelui, şi a nimfei Perse, şi deşi face parte din lumea celor mai temute entităţi, nu-şi poate găsi locul în lumea zeilor şi a titanilor. Este mereu criticată, chiar şi de fraţii şi surorile născute după ea, consideraţi mai mici, suportă umilinţe şi pleacă, de fiecare dată, capul, dar şi dispreţuită de familia sa, Circe se dovedeşte a fii o zeiţă cu totul neobişnuită: nu are puterea tatălui, dar nici frumuseţea mamei, însă deţine puterea vrăjitoriei, iar această putere constituie o ameninţare pentru zei. Şi ce faci când simţi ameninţarea? Eh…nu vă dezvălui, sunteţi nevoiţi să descoperiţi voi cum decurge povestea lui Circe, cartea o găsiţi pe site-ul celor de la Cartepedia aici.

La începutul lecturii m-am pierdut puţin în detaliile oferite în ceea ce priveşte zeităţile, aveam eu unele cunoştinţe despre ele, însă erau foarte limitate şi m-au băgat în ceaţă toate gradele de rudenie existente, nu mai ştiam care a cui frate sau sora este, cine sunt verişorii şi de pe care parte se trag, bunicii care ai cui sunt, însă pe parcurs au prins formă şi aceste detalii, iar lectura mea a devenit tot mai plăcută. Am rămas fascinată de lumea aceasta, bogăţiile zeităţilor, viaţa lor cea fără de capăt, dar pe cât de mult m-a fascinat, pe atât de mult am simţit repulsie faţă de îngânfarea lor. Erau mult prea plini de ei, considerau că totul li se cuvine, nu le ajungeai nici cu prăjina la nas, dar aveam o mică satisfacţie când observam o mică „piedică” în lumea lor perfectă. Circe m-a cucerit foarte repede, deşi am avut momente în care aş fi vrut s-o scutur puţin, să strig la ea să fie cu băgare de seamă şi să nu acorde atâta încredere tuturor, însă ştiam că e în zadar şi am ales doar să-i urmăresc povestea, să văd pe ce drum o va lua. Iar povestea ei a fost una dintre cele mai încărcate de durere, dar şi emoţionantă…

În ciuda tuturor criticilor aduse şi a dispreţului primit din partea familiei, a suferinţelor la care a fost nevoită să le facă faţă, Circe a devenit o femeie puternică şi demnă de admirat. Pentru mine, Circe nu a fost un personaj cunoscut din mitologia greacă, însă am rămas plăcut surprinsă de cum i-a creat autoarea povestea şi m-am pierdut cu fiecare pagină parcursă tot mai mult. Deşi era o zeitate, eu am văzut-o asemeni unei muritoare, empatică, îndrăzneaţă, nechibzuită, puternică şi capabilă de multă iubire. Zeităţile şi muritorii nu se deosebesc atât de mult pe cât s-ar crede, aşa cum pot şi mândri, pot fi şi modeşti, pot simţi ură prin fiecare por sau pot simţi iubire nemărginită, depinde doar din ce fel de familie te tragi şi ce alegi să pătrezi de la cele învăţate sau văzute în cadrul familiei, cel puţin asta mi-a transmis povestea lui Circe, iar ea, chiar dacă a provenit dintr-o familie mândră nevoie mare, a fost un personaj simplu, dar totodată cu impact. Am urmărit-o cu un zâmbet pe buze, dar şi cu sufletul îndoit când îi descoperisem tristeţurile şi singurătatea, mi s-a bucurat sufletul când am văzut o fărâmă de speranţă în viaţa sa.

„Circe” este o poveste îndrăzneaţă, dar şi intimă totodată, plină de emoţie şi captivantă, încărcată de istorie fascinantă şi foarte bine scrisă. Nu pot decât să mă bucur de această nouă poveste descoperită şi să fiu cu ochii pe autoare, mi-a şoptit o vrăbiuţă că „The Song of Achilles” este la fel de bună precum „Circe”, deci nu-mi rămâne decât să pun mânuţa pe ea şi să mă bucur de zeităţi.

„Lumea-i un loc urât, în care trebuie să ne ducem traiul.”

„Până şi cel mai bun fier ajunge să se sferme dacă-l baţi prea mult.”

„Curajul nu ţine de vârstă, ci de caracterul pe care şi l-a clădit omul.”

„Se zice de obicei că femeile sunt făpturi delicate, precum florile sau ouăle, nu ştiu, ca orice se poate sparge într-o clipă de neatenţie.”

„Fiecare pas ar fi o amintire pe care nu mi-aş dori-o deloc.”

„Unii oameni sunt precum constelaţiile care nu se lasă la pământ decât un anotimp.”

„Nu vrea să-mi spună că nimic nu doare. Nu vrea să-mi spună că nu ne speriem de nimic. Ci doar atât: că suntem aici. Asta înseamnă să înoţi în valuri, să păşeşti pe pământ şi să-l simţi sub tălpi. Asta înseamnă să trăieşti.”

„Pe vremuri credeam că zeii sunt opusul morţii, însă acum îmi dau seama că sunt mai morţi decât orice altceva, căci sunt neschimbători şi totul şi se scurge până la urmă printre degete.”