”Reziliență” de Bogdan Hrib (recenzie)

  • Titlu: ”Reziliență”
  • Autor: Bogdan Hrib
  • Editura: Tritonic
  • Colectia: Thriller & Mystery
  • Număr pagini: 354

Angajat să elucideze moartea fiicei unei important baron local, Stelian Munteanu este prins într-o complicată pânză de păianjen cu grave implicații geopolitice. Împreună cu experimentatul Tony Demetriade și tânăra Anabella Păduraru, poliția britanică și serviciile secrete românești investighează o serie de evenimente care par să ducă spre o criză fără precedent în Estul Europei. Personaje noi și vechi, răsturnări de situație, politică, corupție, iubiri și trădări, mistere aparent imposibil de rezolvat – toate se amestecă cu doze potrivite în acest nou roman semnat de Bogdan Hrib.

”Reziliență” a fost prima mea întâlnire cu autorul Bogdan Hrib, deși auzisem de cărțile sale, nu am avut ocazia, până acum, să le citesc. Nu am pornit cu foarte mari speranțe pentru că nu îmi doream să mă entuziasmez prea tare, însă am rămas plăcut suprinsă când am realizat cât de repede m-a prins acțiunea romanului. Deși volumul face parte din seria ”Stelian Munteanu” (fiind cel de-al șaselea), unul dintre persoanjele principale este cel ce a dat și numele seriei, și persoanjele au fost noi pentru mine (sunt vechi pentru cei ce au parcurs celelalte volume ale seriei), nu am întâmpinat deloc dificultăți în a citi volumul și am reușit foarte repede să mă pierd între paginile coperții. Am avut ocazia de a-l cunoaște puțin pe Stelian Munteanu, un civil ce are lipici la belele, se pare, dar care are printre cunoscuții săi persoane de interes, este angajat de Pavel Coman, un baron local, pentru a elucida misterul ascuns în spatele morții fiicei sale, Ana Coman.  Această anchetă pare una extrem de dificilă de dus la bun sfârșit și Stelică se vede prins într-un joc de puzzle, doar că fără piese. Alături de Tony Demetriade și Anabella Pădureanu, Stelică își pune toată speranța și baza că va reuși să-i dea de capăt acestui mister, care, pe zi ce trece, devine tot mai complicat de descâlcit.

Acțiunea volumului este împărțită în trei părți, astfel am avut posibilitatea să descopăr locuri din Londra, dar și din aglomeratul București sau Iași. M-am bucurat foarte mult că au fost evenimente ce au avut loc în România, am citit foarte puține cărți care au avut acțiunea plasată în țara mea, iar acest lucru mi-a trezit interesul mult mai tare și urmăream firul mult mai intens. În prima parte a romanului am făcut cunoștință cu personajele și vă mărturisesc că am prins drag de Stelică instant, îmi era așa de simpatic, dar îmi părea și rău de el, în același timp, toate bubele trăgeau la el și indiferent ce făcea, măgăreața pica tot pe el…, mi-a atras atenția și cuplul Tony – Anabella, cum se completau unul pe celălalt în diverse acțiuni, dar și comunicarea lor cu ajutorul privirii…pe toți trei i-am urmărit cu sufletul la gură în această cursă și eram extrem de nerăbdătoare să văd în ce ițe vor mai fi prinși și dacă vor reuși să se desprindă. În cea de-a doua parte, acțiunea devine mai profundă, sunt introduse elemente din politică, care pe mine m-au băgat puțin în ceață, sunt total pe lângă în ceea ce privește acest subiect, însă am reușit să mă țin la nivel de plutire și să-mi formez ideile ca să pot înțelege acțiunea. Tot aici am început să simt care cum este corupt, ce smecherii întreprinde fiecare și deja curiozitatea mea era stârnită la maxim. În cea de-a treia și ultima parte a volumului se dezlănțuie nebunia. Nici nu știu când am parcurs acele pagini, dintr-o dată m-am trezit la final și eram complet năucită. Am avut eu unele mici bănuieli, chiar am simțit pe cine trebuie la un moment dat, și m-am bucurat când am văzut că mi se confirmă și mie, măcar o dată, bănuielile.

Cum vă spuneam mai sus, am reușit să mă pierd foarte repede printre pagini și acțiunea m-a prins. Volumul se citește foarte ușor, deși sunt și elemente care probabil vă vor da de furcă, în cazul meu politica, au avut parte și de iubire, relația dintre Stelian și soția sa m-a înduioșat foarte mult, dar și multe trădări, piperate cu corupție, toate acestea au fost împletite foarte bine cu numeroase răsturnări de situație și mistere ce par imposibil de elucidat. ”Ingredientele” au creat un volum cu o acțiune intensă, ce a trezit pielea de găină la viață, i-am simțit prezența, au curs și câteva ape pe mine, am fost în priză și-mi era greu să mă desprind, îmi doream mai mult și mai mult, iar paginile treceau fără să realizez. M-am întristat puțin când am ajuns la final, dar m-am și bucurat pentru că astfel am descoperit că sunt atrasă de creațile autorului și-mi doresc să descopăr și celelalte romane, să mă reîntâlnesc cu Stelică.

”Lumina dintre oceane” de M.L. Stedman (recenzie)

  • Titlul original: ”The Light between Oceans”
  • Autor: M.L. Stedman
  • Editura: Polirom
  • An apariție: 2017
  • Număr pagini: 360
  • Traducere din limba engleză şi note de Anca-Gabriela Sîrbu

”După patru ani de coşmar petrecuţi pe fronturile Primului Război Mondial, Tom Sherbourne se întoarce în ţara natală, Australia, angajîndu-se paznic de far pe Ianus Rock, o insulă aflată la distanţă de o jumătate de zi de coastă. Izolaţi de restul lumii, Tom şi frumoasa lui soţie, Isabel, încearcă zadarnic să devină părinţi. Cînd orice speranţă părea pierdută, pe ţărm eşuează o barcă ducînd un cadavru şi un nou-născut. Încălcîndu-şi principiile, Tom şi Isabel decid să păstreze copilul, considerîndu-l un dar de la Dumnezeu. După doi ani, cînd se întorc pe continent, descoperă că hotărîrea luată le-a schimbat iremediabil destinele.”

”Lumina dintre oceane” am cumpărat-o din impuls, am fost atrase de copertă și titlu, apoi mi-au căzut ochii pe informația că a fost ecranizat romanul și atât mi-a trebuit, nu se putea să nu o citesc și eu. Abia după un an și ceva am reușit să ajung la ea, e foarte complicat de ales următoarea lectură când toate cărțile necitite strigă după mine.

Tom Sherbourne se întoarce în Australia, după ce a luat parte la Primul Război Mondial, patru ani ce l-au marcat într-un mod teribil, i-au distrus tinerețea și toate speranțele la ceva mai bun. Nu știe, însă, că o plimbare pe faleză îi va schimba viața și i-o va scoate în cale pe Isabel Graysmark, o adolescentă răpitoare, plină de viață, îndrăzneață și mereu cu zâmbetul pe buze…fericirea întruchipată. Se angajează ca și paznic de far pe Ianus Rock, o insulă aflată la câțiva kilometri distanță de civilizație. Stă izolat timp de șase luni de zile, singur pe acea insulă, însă în tot acest timp corespondează cu Izabel și ajung să se căsătorească atunci când el primește permisie de concediu. Pofta de viață a lui Tom a revenit și traiul împreună cu proaspăta lui soție pe insulă este unul plăcut, mai ales când Izabel rămâne însărcinată, însă îi lovește necazul în momentul în care sarcina nu este dusă la bun sfârșit. Cu orice speranță pierdută, au parte de un eveniment ce le va schimba viața: o barcă ajunge la țărm, în ea aflându-se un cadavru și un nou-născut, cei doi hotărând să păstreze copilașul. Cum le va influența această alegere viața, dacă în bine sau rău, rămâne de descoperit…

Povestea lui Tom și a Izabelei este una frumoasă, dar și foarte tristă, iar cei doi, deși au caractere total diferite, se completează perfect. Izabel este plină de viață, zâmbăreață, îndrăzneață, deschisă către noi aventuri, pe când Tom este stors de viață, cu sufletul condamnat la nefericire, reținut în acțiuni, străbătut de gânduri cutremurătoare și vinovăție pentru că el a supraviețuit acelui infern în care a curmat viețile multor oameni și în care și-a pierdut camarazii. Întâlnirea celor doi îi trezește o mică speranță, o rază de lumină îi apare în drum și deși este protejat de un zid pe care l-a ridicat singur în jurul său, își permite acest lux de a simți măcar puțină iubire. Căsătoria celor doi nu este lipsită de probleme, chiar dacă iubirea lor este mare, Tom întâmpină dificultăți în a se deschide față de soția sa, de a-și da frâu liber amintirilor și a-și vărsa oful, ajungând să se îndoiască de alegerile făcute. M-am bucurat pentru ei, dar am și suferit, necazurile nu le mai dădeau pace și nu le permiteau să se bucure de frumusețea unei căsnicii. Am avut momente când acțiunile lui Izabel mă iritau cumplit și am ajuns s-o judec, nu o puteam înțelege și mă durea când observam cât de repede a renunțat în a-și susține soțul și se gândea doar la ea. Mi-a fost milă de Tom, sincer, îl compătimeam și mă întristam cumplit când vedeam că speranța sa este din nou spulberată. Am plâns la finalul poveștii ca o magdalenă, m-am emoționat foarte tare și mi-a răsărit un zâmbet pe bune realizând că în urma tuturor piedicilor, speranța rămâne vie, chiar dacă este foarte mică…

Mi-a fost dificil să parcurg paginile cărții, a fost încărcată de descrieri ale peisajelor, nu e un secret că nu sunt fană a descrierilor în exces, și deși am reușit să mă pierd, la un moment dat, în acele descrieri, le-am vizualizat frumusețea. De asemenea, au fost și foarte multe detalii în ceea ce privește viața personajelor, mi-a fost greu să țin pasul cu ele și m-au obosit într-un anumit punct, simțeam nevoia de pauză, altfel nu reușeam să procesez nimic. Scrisul mic a fost o altă pierdică, iar toate cumulate, mi-au dat puțin de furcă, m-au muncit când am citit romanul. În ciuda acestor impedimente, în ceea ce mă privește pe mine, am descoperit o poveste încărcată de greutăți, de speranțe năruite, apoi readuse la viață, de sacrificii, gânduri ce te macină în cel mai cumplit mod posibil, principii încălcate, judecăți, dar și una frumoasă, înduioșătoare, în ciuda tuturor piedicilor întâmpinate…

”Viețile se duc, urmele rămân. Nu doar războiul te poate face să-ți pierzi mințile.”

”Uneori e mai bine să lași trecutul să fie trecut.”

”Cred că niciodată nu putem vorbi cu adevărat despre viitor. Putem vorbi doar despre ceea ce ne închipuim că ar putea fi viitorul, despre ceea ce ne-am dori. Nu este același lucru.”

”E incredibil cum un copil îți doboară toate mijloacele de apărare. Pătrunde pur și simplu în ființa ta. E  ca un atac care te ia prin surprindere.”

”Binele și răul sunt ca niște șerpi scârboși: atât de încurcați, că nu-i deosebești unul de altul decât după ce-i împuști pe amândoi, și atunci e prea târziu.”

”Purtăm cu noi toată viața hotărârile pe care le luam. Ăsta e adevăratul curaj. Să accepți consecințele greșelilor tale.”

”Uneori viața se dovedește a fi dură. Uneori te lovește crunt. Și uneori, când îți spui că mai rău de atât nu se poate, se întoarce și îți mai trage una.”

”Elias și spioana Cărturarilor. Moartea la porți” de Sabaa Tahir (recenzie)

  • Titlu original: ” A Reaper at the Gates”
  • Autor: Sabaa Tahir
  • Data apariției:  2020
  • Editura: Young Art
  • Pagini: 512
  • Traducător: Iulia Arsintescu

Cel de-al treilea volum al seriei ridică miza: Helene Aquilla, Sfrânciocul, e asaltată din toate direcțiile. Împăratul Marcus, bântuit de propriul trecut, devine tot mai instabil mental, torturându-și, crud, soția. În vreme ce Helene caută să țină departe de ei întunericul ce se apropie, viața surorii sale și a tuturor celor din Imperiu atârnă de un fir de păr. Departe, spre est, Leia din Serra începe vânătoarea: îl caută, neobosită, ce cel ce-și spune Zburătorul, chinuită, în același timp, de amintirea mamei sale. Iar pe tărâmul aflat undeva între cei morți și cei vii, Elias Veturius abia începe să înțeleagă ce sacrificiu a făcut, renunțând nu doar la propria libertate pentru a fi Profet, ci la toți cei dragi și chiar la propria umanitate. Pentru toți aceștia, un război teribil se apropie. ”Moartea la porți” este un roman de devorat: aici se țes intrigi, se ascund secrete de nebănuit, se fac tactici și se dau lupte până la moarte pentru dragoste, familie și Imperiu.

Și uite că am reușit să pun mânuța pe volumul trei cu ajutorul celor de la Cartepedia, cărora țin să le mulțumesc din suflet pe această cale, datorită lor nu a trebuit să aștept mult timp să mă reîntâlnesc cu Elias, Laia și Helene, dar și cu celelalte persoanje, care nu-mi sunt așa dragi și pe care le-aș extremina… De data aceasta, călătoria alături de cei trei a fost una furtunoasă și captivantă, plină de lupte sângeroase, atât cu oameni, cât și cu ființe supranaturale, în care trebuie să dai absolut tot din tine, chiar și sufletul, dar și o călătorie în care am descoperit secrete de nebănuit, ce m-au bulversat, sacrifiici în care ești constrâns să renunți la ceea ce ești.

Helene, Sfrânciocul, este pusă la grea încercare și are o misiune dificilă: trebuie să-i protejeze viața surorii sale, soția Împăratului Marcus, care a luat-o grav de tot pe ulei și este bântuit de propriul trecut, nici de data aceasta nu l-am putut suporta, mai ales pentru că-și tortura soția, vaaaiii…ce l-aș fi sugrumat…, dar în același timp, trebuie să protejeze și Imperiul, întrucât este amenințat și viața tuturor este în pericol. Am empatizat foarte mult cu ea, chiar m-a durut sufletul când observam câte sacrificii trebuie să facă, să-și înfrângă sentimentele pentru a-și duce la bun sfârșit misiunea, să lupte până și cu ea însăși, doar pentru bunăstarea Imperiului și pentru a-și reprezenta cât mai bine poziția ocupată ca și Sfrâncioc. Îmi păstrasem o fărâmă de speranță că va fii împăcată și nu va mai fi nevoită să lupte atât de aprig, însă rațiunea a fost mai puternică decât simțirea… De cealaltă parte, Laia are o altă sarcină de îndeplinit: pornește în căutarea Zburătorului, vânătoare ce-i pune numeroase piedici și devine tot mai grea de dus la bun sfârșit,  mai ales când este bântuită de amintirea mamei sale. Aceasta îi apare tot mai des în minte și Laia începe să se îndoiască de cine este, își dorește să devină precum Leoaica, neștiind că în interiorul ei arde un foc mult mai puternic. În vânătoarea sa, află secrete ce o doboară și peste care cu greu reușește să treacă, o frământă și încearcă să le caute justificare, acestea o zdruncină și îi distrug încrederea în cei din jurul său. Nu a fost ferită de suferință și de sacrificii, deși am crezut că nu mai are ce să piardă, m-am înșelat amarnic, iar în această misiune am urmărit-o cu sufletul la gură, dornică să văd ce anume o va mai lovi și de data aceasta, de parcă tot ce s-a întâmplat în volumele celelalte nu a fost de ajuns… Elias este și el nevoit să-și ducă propria luptă, din nou, o luptă ce se dă pe un tărâm situat undeva între cei vii și cei morți, care-l obligă să-și asume complet sarcina luată, să înțeleagă sacrificiul ce trebuie făcut pentru a-și putea îndeplini misiunea, cu riscul de a-și pierde umanitatea și de a renunța la cei dragi. Deși fiecare își poartă propria luptă și dau tot ce este mai bun din ei, sunt amenințați de ceva mult mai teribil: un război nemit să le distrugă lumea…

Am parcurs volumul pe nerăsuflate, îmi doream să ajung la ultima pagină și-n același timp nu-mi doream, pentru că eram conștientă că nu-mi vor ajunge paginile, că vreau mult mai multe și că sunt nevoită să aștept și mai mult după următorul volum ☹…de acum așteptarea va fii și mai grea, pentru că sunt nerăbdătoare să aflu cum se va încheia povestea. Clar nu mi-au ajuns paginile, am mai căutat, dar, din păcate, nu au mai fost, iar eu eram tare tristă, am reușit să mă pierd complet, și de această dată, în poveste. Călătoria alături de Elias, Laia și Helene a fost mult mai intensă și a ridicat miza mult mai sus decât volumele anterioare, despre care am scris aici și aici, și nu am fost dezamagită nici măcar o pagină, din contră, am realizat cât de prinsă sunt de această serie și de cât de repede mi-a ajuns la suflet. Îmi era tot mai greu să las cartea din mână, să mă desprind de personaje, iar seara adormeam cu gândul la ele, digeram tot ce citisem în ziua respectivă, am simțit că trăiesc alături de ele. Am avut parte de personaje noi, m-am reîntâlnit cu o parte dintre cele vechi, s-au țesut alte intrigi, am fost lovită de secrete tulburătoare, m-am luptat cu toată forța, chiar de pe canapea, au curs puțin apele pe mine și am avut sufletul mic, mic, mi-au scăpat și câteva lacrimi, nu se putea altfel, iar finalul m-a clătinat bine, nici nu mă așteptam la altceva, sincer… Acțiunea a fost redată din trei perspective, ca și în volumul doi, a Laiei, a Sfrânciocului și a lui Elias, dar am avut și o supriză când am dat și peste o bucățică din perspectiva Zburătorului, personaj cu care am făcut cunoștință în volumele trecute, dar pe care nu am ajuns să-l cunosc atât de bine, însă nici de această dată nu am reușit să-l suport, deși într-un fel îl înțelegeam, sunt sigură că-n volumul următor îmi va da fatala… Am ajuns să cunosc personajele mult mai bine și să le înțeleg mult mai profund, să empatizez cu fiecare în parte și să le urmăresc cu interes de la început până la sfârșit.

”Elias și spioana Cărturarilor. Moartea la porți” a venit în forță și a fost forță de la prima până la ultima pagină. Am savurat la maxim acest volum și mi-a demonstrat că această serie este una ce nu trebuia să-mi scape, mă bucur din suflet că am descoperit-o și că am reușit să citesc atât de repede cele trei volume traduse la noi. Volumul patru este extrem de așteptat, atât de mine, dar sunt convinsă că și de alți cititori, nerăbdarea devine tot mai mare și greu de controlat. Nu am dus lipsă de nimic, mi-a dat și cu iubire, de m-a înduioșat până la lacrimi, mi-a creat și nervi, de-mi venea să-i iau pe toți de-o aripă și să-i zvârl cât colo, mi-a oferit puțin din toate și mi-a pătruns în suflet cu fiecare pagină parcursă. Așa că, dacă sunteți fani fantasy și până acum nu ați descoperit această serie, iar ale mele recenzii v-au convins măcar puțin, sper să fi reușit să fac acest lucru, gândurile mele sunt greu de exprimat prin cuvinte, mai ales dacă nu vreau să dau spoiler, cărțile seriei le găsiți pe site-ul celor de la Cartepedia aici 😊.

”Mânia cea mai crudă se naște din cea mai profundă durere.”

”Speranța e mai puternică decât frica. E mai puternică decât ura.”

Dragoste. Dragostea înseamnă bucurie însoțită de nefericire, exaltare menită să devină disperare. E un foc care mă ispitește delicat și pe urmă mă arde, când mă apropii prea mult. Urăsc dragostea. Tânjesc după ea. Și mă scoate din minți.”

”Există succes. Și există eșec. Locul dintre ele este pentru cei prea slabi ca să trăiască.”

”Adevărul despre cazul Harry Quebert” de Joel Dicker (recenzie)

  • Titlul original: ”La Vérité sur l’Affaire Harry Quebert”
  • Autor: Joël Dicker
  • Editura: Trei
  • Colecția: Fiction Connection
  • Anul apariţiei: 2013
  • Număr de pagini: 656
  • Traducere de: Ana Antonescu

”1975, New Hampshire: Nola Kellergan, o adolescentă în vârstă de 15 ani, dispare fără urmă. 33 de ani mai târziu, scriitorul de succes Harry Quebert este acuzat de crimă, atunci când trupul fetei este descoperit în timpul unor săpături în grădina casei sale.
Tânărul Marcus Goldman, scriitor în pană de inspiraţie, nu ezită să plece la New Hampshire şi să înceapă propria anchetă pentru a-l ajuta pe Harry, mentorul şi prietenul său.
Acolo este depăşit rapid de evenimente: investigaţia intră în impas, iar Marcus începe să primească ameninţări. Pentru a dovedi nevinovăţia lui Harry şi a-şi salva cariera de scriitor, e absolut necesar să răspundă la trei întrebări: cine a omorât-o pe Nola Kellergan? Ce s-a întâmplat în New Hampshire în vara lui 1975? Şi cum se scrie un roman de succes?”

Am această carte în bibliotecă din 23.05.2014, 6 ani fără câteva zile, dacă mă iau după data notată pe prima pagină (așa le ”făceam botezul” în momentul în care ajungeau în biblioteca mea) și am lăsat-o acolo până în prezent, din același motiv pentru care le-am lăsat și pe celelalte, noutăți pentru alte noutăți și tot așa, dar cu ideea mea strălucită de a-mi întocmi TBR-ul lunii mai în funcție de titlurile ce aveau prima literă a prenumelui meu, iaca am ajuns și la ea…hip hip hura…

Marcus Goldman este un tânăr scriitor, care, cu aproximativ un an de la prima sa carte lansată, nu a mai reușit să scrie nimic, este lipsit de inspirație, iar acest lucru nu-i dă pace deloc, mai ales că simte presiune din partea agentului, dar și a editorului său, trebuie să respecte termenul de predare a unei noi cărți, iar termenul se apropie cu pași repezi, el fiind prins într-un blocaj. În urma unei discuții purtate cu mentorul și prietenul său, Harry Quebert, ajunge să-i facă o vizită în Aurora, localitate unde fostul său profesor universitar locuiește de mai bine de 30 de ani, sperând ca această mică escapadă să-l inspire și să-l scoată din blocajul în care se află. După 6 săptămâni petrecute alături de Harry, Marcus se reîntoarce la New York, nebănuind că în scurt timp va fi nevoit să se reîntoarcă în Aurora pentru a-l sprijini și ajuta pe Harry. Acesta este acuzat de crimă, trupul unei tinere de doar 15 ani, ce a dispărut fără urmă în anul 1975, este descoperit în curtea din jurul casei sale, iar Marcus decide să-și deschidă propria anchetă pentru a dovedi nevinovăția lui Harry, în același timp fiind contrâns să-și salveze și cariera de scriitor. Cum vor decurge ancheta, dar și cariera sa de scriitor, vă îndemn să descoperiți, să vă alăturați lui Marcus în această cursă contratimp…

Așa o carte complexă și profundă n-am mai avut de mult pe mână, meticulos scrisă, n-am avut vreme nici măcar o secundă să mă plictisesc. Acțiunea nu a fost una extrem de alertă, cel puțin la început, până am reușit să pătrund în miezul poveștii, dar chiar și așa, a fost antrenantă și a reușit să mă captiveze. Marcus s-a dovedit a fi un personaj ce mi-a stârnit curiozitatea și, deși nu m-a impresionat în primele pagini și mă irita pe acoluri, îl vedeam ca o persoană prefăcută, ce lăsa impresia de total altceva decât ceea ce era, pe parcurs mi-am schimbat părerea și am ajuns să-l apreciez chiar foarte mult și să-l urmăresc cu sufletul la gură în tot ceea ce făcea. Am fost alături de Marcus în prezent, în anul 2008, acțiunea din acest an a fost redată din perspectiva sa, unde își desfășura propria anchetă, dar și unde se lupta cu lipsa inspirației pentru noul roman, însă am fost purtată și prin amintirile celorlalte personaje, unde acțiunea a fost redată la persoana a treia, astfel având posibilitatea să iau parte la evenimente petrecute înainte de 1975, în cursul anului 1975, dar și după acest an, evenimente ce au scos la iveală, încet, încet, secrete cutremurătoare de mult îngropate, care m-au zguduit bine. Am parcurs paginile pe nerăsuflate, nu realizam când treceau și chiar dacă pare intimidantă dimensiunea cărții, se parcurge foarte ușor, acțiunea curge de la sine și te pierzi fără să conștientizezi că se întâmplă acest lucru. Eu am savurat-o și am parcurs-o mai lent decât de obicei, făceam pauze dese pentru a-mi permite să procesez tot ceea ce citeam, îmi formam ideile și-mi alimentam bănuielile deja formate, mai reciteam fragmente din urmă să fiu sigură că ceea ce doar citisem nu este o iluzie, iar când eram convinsă de un anumit fapt, zbang…eram lovită de o turnură și-mi dădea totul peste cap. Nu am dus lipsă de răstrunări de situație și oricât am încercat să le prevăd, să nu fiu suprinsă, nu mi-a reușit și autorul s-a jucat cu mintea și nervii mei, m-a tocat mărunt, apoi m-a fiert la foc mic, ca într-un final să mă facă să dau în clocot, …m-a terminat ea pe mine, nu eu pe ea, sincer… Povestea a fost presărată si cu dialoguri hilare, cele dintre Marcus și mama sa au fost pentru mine un deliciu, femeia aceea clar nu avea toate țiglele pe casă și avea niște replici în ea, mă plesnește râsul doar când îmi amintesc, dar și dialogurile dintre Marcus și sergentul Petey Gahalowood au fost ce trebuie, își aruncau niște săgeți încărcate de umor, fragmentele ce-i aveau în cadru le reciteam de vreo două ori, doar să nu trec prea repede peste ele, însă cele dintre Harry și Marcus au fost încărcate de mister, învățături ce te muncesc, unde ești nevoit să sapi după esență, să-ți pui mintea la contribuție și să nu-ți plângi de milă sau să aștepți să vină din altă parte ceea ce-ți este necesar, ci să obții prin propriile puteri, să fii pe deplin satisfăcut.

”Adevărul despre cazul Harry Quebert” este o carte absolut genială și-mi este ciudă pe mine că am ținut-o atâta amar de vreme în bibliotecă, își merită premiile pe bună dreptate, iar autorul, clar, nu este unul de lepădat. Este și roman polițist, și psihologic, tratează atât de multe subiecte, printre care iubirea părintească și iubirea dintr-un cuplu, iubirea interzisă și cea bolnavă, pasiuni ce trezesc în tine ce-i mai urâți monștrii, acestea sunt împletite cu mult suspans, secrete dintre cele mai tulburătoare, sacrificii, minciuni, iluzii, dar și descoperirea sinelui. Sunt doar o mică parte din ceea ce veți descoperi între coperțile acestei cărți și eu sper să am reușit să vă conving să o parcurgeți, nu cred că mi-am găsit toate cuvintele potrivite să vă vorbesc despre ea, este o carte ce-mi pune piedici în a-mi exprima exact cum trebuie părerea în privința ei, pentru că aș vrea să vă dezvălui atât de multe, însă îi stric tot farmecul dacă-mi dau frău liber gândurilor…

”Viața e o lungă cădere. Cel mai important lucru e să știi să cazi.”

”Iubirea e foarte complicată. Este cel mai extraordinar și, totodată, cel mai rău lucru care se poate întâmpla. O să o descoperi într-o zi. Iubirea poate să facă foarte rău. Și totuși, nu trebuie să-ți fie tremă să cazi, și mai ales să te îndrăgostești, pentru că iubirea este și foarte frumoasă, dar ca tot ce e frumos, te orbește și asta îți face rău la ochi. De aceea, de multe ori plângem după ce iubim.”

”Să scrii o carte e ca și cum ai iubi pe cineva: poate să devină ceva foarte dureros.”

”Învață să-ți iubesști eșecurile pentru că ele sunt cele care te formează. Eșecurile sunt cele care dau toată savoarea victoriilor tale.”

”Viața este o scurtă alergare: vor fi întotdeauna oameni mai rapizi sau mai lenți decât tine. Tot ceea ce contează în cele din urmă este efortul pe care îl depui în a-ți parcurge drumul.”

”Prețuiește iubirea. Fă din ea cea mai frumoasă cucerire a ta, singura ta ambiție. După un om, vor fi alți și alți oameni. După o carte, alte și alte cărți. După o glorie, alte și alte glorii. După bani, alți și alți bani. Dar după iubire, după iubire nu mai rămâne decât gustul sărat al lacrimilor.”

”Cărțile sunt ca viața. Ele nu se termină niciodată cu adevărat.”

”O carte bună nu se măsoară doar prin ultimele sale cuvinte, ci prin efectul colectiv al tuturor cuvintelor care le-au precedat. În mai puțin de-o secundă după ce ți-a terminat cartea, după ce a citit ultimul cuvânt, cititorul trebuie să se simtă străbătut de un sentiment puternic; vreme de o clipă, el nu trebuie să se gândească decât la tot ceea ce tocmai a citit, să se uite la copertă și să surâdă cu o urmă de tristețe pentru că toate personajele o să-i lipsească. O carte bună este o carte pe care regreți că ai terminat-o.”

”Warcross” și ”Wildcard” de Marie Lu (recenzie)

  • Titluri originale: ”Warcross” și ”Wildcard”
  • Autor: MARIE LU
  • Data publicării: 2017, 2018
  • Editura: Corint
  • Colecție: Leda Edge
  • Număr Pagini: 368, 352
  • Traducere de Iulia Dromereschi

”Pentru milioanele de utilizatori care se loghează în fiecare zi, Warcross nu e un simplu joc, ci un mod de viață. Obsesia a început cu zece ani în urmă, iar fanii s-au întins acum pe întregul mapamond. Unii se grăbesc să scape de realitate, iar alții speră să facă profit. Zbătându-se să supraviețuiască, tânăra hackeriță Emika Chen lucrează ca vânător de recompense, urmărind jucători care pariază ilegal pe Warcross. Dar competiția este nemiloasă, iar supraviețuirea, deloc ușoară. Ca să facă rapid rost de bani, Emika își asumă un risc și intră ilegal în jocul de deschidere al Campionatului Internațional de Warcross, însă alunecă accidental în plină acțiune și se transformă peste noapte în subiect de senzație. Convinsă că va fi arestată, Emika este șocată când, în schimb, primește un apel de la misteriosul creator al jocului, tânărul miliardar Hideo Tanaka. Oferta este de nerefuzat: el are nevoie de un spion în turneul de anul acesta, pentru a descoperi originea unei probleme de securitate, și dorește ca Emika să preia acest rol. Cât ai clipi, tânăra e transportată la Tokio și aruncată într-o lume a faimei și bogăției, la care îndrăznise numai să viseze. Curând, însă, investigațiile sale dezvăluie un complot sinistru, cu urmări grave pentru întregul imperiu Warcross. În acest thriller SF, autoarea Marie Lu creează o lume captivantă, fermecătoare, în care să alegi în cine să ai încredere poate fi cel mai periculos pariu dintre toate.”

Am ochit duologia anul trecut la Bookfest și mi-am amintit că foarte multe conturi o recomandau, lumea creată de Marie Lu era cu totul explozivă și astfel, curiozitatea mea o dată stârnită, trebuia satisfăcută. Zis și făcut, luat duologie și citit după un an și câteva luni, că deh, așa-mi place mie, să citesc cărțile după ceva timp de când le iau… Prima mea întâlnire cu Marie Lu a fost prin intermediul lui ”Batman”, carte ce mi-a plăcut, având în vedere că sunt total pe lângă în ceea ce privește eroii de benzi desenate și universurile DC și Marvel (mai multe detalii găsiți în recenzia postată aici, dacă sunteți curioși 🙂 ).

În această lume captivantă a Warcross-ului, am descoperit-o pe Emika Chen, o hackeriță în vârstă de 18 ani, ce lucrează ca și vânător de recompense, urmărește jucătorii ce pariază ilegal pe Warcross, joc ce a luat ființă în urmă cu 10 ani și nu este doar un simplu joc, ci un mod de viață. Venitul ca și vânător nu este unul satisfăcător și nici constant, concurența este foarte mare, iar viața la New York nu este deloc ușoară, așa că este nevoită să găsească soluții pentru a se întreține și de a supraviețui. În urma unor evenimente din trecutul său, Emika are interdicție în a se apropia de calculatoare, însă această restricție nu o oprește să pătrundă în jocul de deschidere al Campionatului Internațional de Warcross, tentația este prea mare, și deși a pătruns ilegal, dintr-un mic accident, prezența sa se face simțită în jos și astfel, peste noapte, viața ei se întoarce cu susul în jos. Așteptând să fie ridicată de poliție pentru ceea ce tocmai a făcut, este suprinsă când primește un apel de la nimeni altul decât Hideo Tanaka, creatorul jocului Warcross, ce-i propune o ofertă greu de refuzat. Ce turnură va lua viața Emikăi după ce ajunge la Tokio și acceptă oferta de muncă propusă de Hideo, eh…rămâne să aflați voi, veți avea parte de o aventură pe cinste…

Atât de ușor m-am pierdut în această duologie, deși nu am nicio treabă cu ceea ce ține de virtual, lumea creată de Marie Lu a reușit să mă captiveze, mai ales când ai un personaj ca Emika ce-ți prezintă povestea sa, o poveste ce ascunde un trecut trist, încărcat de greutăți, care încearcă pe cât posibil să supraviețuiască. Am empatizat foarte mult cu ea și mi-a fost imposibil să nu o îndrăgesc chiar de la prima pagină, este amuzantă, inteligentă dar și nechibzuită, belele trag la ea ca la magnet, iar să-i aflu povestea a fost o reală încântare. A fost pusă în fața unor decizii ce i-au dat de furcă, au determinat-o să riște pentru ceea ce a crezut că este corect și ce trebuie făcut, chiar dacă asta înseamnă să-și pună viața în pericol. Ce mi s-a părut super tare în Warcross era capacitatea de a-ți crește nivelul caracterului chiar și cu ajutorul celor mai uzuale activități și totodată, nimic ieșit din comun, precum mâncatul sau udatul plantelor, însă cu cât activitățile tale erau mai complexe, cu atât caracterul îți creștea mai repede…cum să nu-ți placă să evadezi într-o asemenea lume, să te deconectezi de realitate și să-ți lași necazurile deoparte, chiar și pentru câteva clipe? Odată pătruns în această lume a Warcross-ului, cu greu reușești să te desprinzi și ajungi să ingori tot ce te înconjoară și să trăiești, efectiv, jocul…deconectare totală…

Duologia te poartă într-o lume nouă, dominată atât de lumină, cât și de întuneric, unde adrenalina este la ea acasă, te determină că parcurgi capitolele pe nerăsuflate, dar totodată te lovește cu numeroase răsturnări de situație, mintea îți este solicitată la capacitate maximă, iar camarazii nu știi dacă-ți sunt aliați sau dușmani…”Warcross” a avut o acțiune antrenantă, nu am avut când să iau pauză, l-am parcurs pe nerăsuflate, iar ”Wildcard” a fost, de-a dreptul, exploziv, lucrurile deja luaseră amploare și acțiunea era mult mai intensă, nu s-a lăsat mai prejos decât primul volum al duologiei. Nu am citit duologia, ci am trăit-o, am luat parte la acțiune, am fost alături de personaje și am dat tot ce a fost mai bun din mine pentru a ieși învingătoare :). ”Warcross” și ”Wildcard” nu sunt doar cărți despre joc și tehnologie, sunt și despre curaj, iubire, lupta cu proprii demoni, protejarea celor mai prețioase amintirii (acestea pot fi folosite chiar și împotriva ta pentru a te doborî), demnitate, dar și despre cât de subțire este firul dintre bine și rău, cât de repede se poate transforma o intenție bună în ceva cu totul malefic, ce pune în pericol viața ta, dar și a celor din jur.

”Iubirea care a rupt lumea în două” de Emily Henry (recenzie)

  • Titlul original: “The Love That Split The World”
  • Autor: Emily Henry
  • Editura: Youngart
  • An publicație: 2018
  • Număr pagini: 408
  • Traducere din limba engleză și note de Laura Ciobanu

”Ultima vară a lui Natalie înainte să plece la facultate se dovedește a fi foarte ciudată.Când se pomenește cu ușa propriei case vopsită în roșu în loc de verde sau când se trezește pe un deal înconjurată de bizoni, în loc să fie în clădirea școlii, Natalie își dă seama că ceva nu e în ordine. Apoi mai sunt și vizitele nocturne ale entității pe care o numește Bunica. Ceea ce complică totul este apariția unui băiat misterios care face ca timpul să stea în loc: nu mai există nimic în afară de Beau și Natalie.”

”Iubirea care a rupt lumea în două” a ajuns în biblioteca mea anul trecut cu ocazia Bookfest-ului, văzând-o la strandul celor de la Youngart m-am lăsat atrasă de coperta, dar mai ales de titlul, țin minte că am aruncat un ochi și peste descriere, iar de atunci până acum m-a așteptat, mi-am dorit foarte mult să o am și să o citesc, dar am tot amânat-o în favoarea noutăților (nu este prima care pățește asta…), iar dacă nu mă bâzâia Cătă să o citesc, poate nu ajungeam nici acum la ea…

Natalie Cleary face parte dintr-o familie extrem de iubitoare, a fost adoptată la doar 11 zile de la naștere, și deși părinții săi nu au făcut nicio diferență între ea și perechea de gemeni ce a venit în familie la ceva timp după adopția ei, Nat se lasă măcinată de gânduri, în special în privința rădăcinilor sale. A avut chiar și un iubit câțiva ani, iubit de care s-a despărțit înainte de a finaliza ultimul an de liceu, dar persoana care se pare că o cunoaște suficient de bine, ca să nu spun cel mai bine, este Megan, prietena sa, ei îi împărtășește toate sentimentele și trăirile sale și nu se simte judecată, ceea ce o face să se simtă iubită. Chiar dacă familia mereu a sprijinit-o și și-au dat toată silința în a o înțelege, persoana care i-a alinat coșmarurile avute de-a lungul timpului, a fost Bunica, iar poveștile sale, deși ciudate și aparent lipsite de înțeles, sunt încărcate de adevăruri și conțin indicii pentru ceea ce urmează să se întâmple. Vreme de trei ani, Bunica nu și-a mai făcut apariția, iar Nat îi duce dorul foarte mult, însă Bunica reapare cu puțin timp înainte să se încheie oficial liceul, în acea noaptea transmițându-i lui Nat un mesaj ce îi dă bătăi de cap și o bagă în ceață (nu doar pe ea): „Ai trei luni ca să-l salvezi.”. Perioada verii este una dintre cele mai diferite, întrucât se întâmplă evenimente ciudate, pe care Natalie nu le înțelege, mai ales când lumea dispare din jurul ei și-și face apariția o nouă prezență, și anume Beau Wilkes, un băiat misterios, de care se simte atrasă. Nu este genul de băiat pe care să-l întâlnească zilnic, ci apare când și când, însă în prezența lui se simte în siguranță și are senzația că lumea dispare din jurul lor atunci când sunt împreună, iar de la întâlnirea celor doi, viața lui Natalie se schimbă…

La început, am întâmpinat ceva dificultăți în a urmări firul poveștii, apariția Bunicii, pe care eu o asociam cu o fantomă, poveștile acesteia extrem de ciudate, dar pline de răspunsuri, dar și dispariția mediului înconjurător în prezența lui Natalie, mă bulversau complet, ca apoi să mai apară și Beau, să-mi dea totul peste cap…Mi-am făcut toate scenariile posibile, să pot înțelege care e treaba, dar avansând cu lectura, bulversarea mea a dispărut și au început să prindă formă ideile ce deja mi le făcusem în privința poveștii, însă tot am fost suprinsă, mai bine zis șocată, eram toată piele de găină și păr zburlit la ceafă, m-am cutremurat, nu alta… Povestea lui Nat și a lui Beau este una dintre cele mai neobișnuite, imposibile chiar, întrucât cei doi fac parte din lumi diferite, și nu mă refer aici la diferențe sociale, dar descoperiți voi la ce mă refer, dacă veți citi cartea. O dată pătrunsă în miezul poveștii, mi-a fost tot mai greu să mă desprind de Natalie și Beau, îmi doream să mă luminez complet și să descopăr finalul, dar și când l-am descoperit, mi-a bubuit mintea și m-a băgat din nou în ceață, am parcurs de câteva ori paginile, pentru a fi sigură că am înțeles ce trebuie, și da, m-a rupt în două…

”Iubirea care a rupt lumea în două” deși are o poveste complicată, în care sunt cuprinse elemente din domeniul fizicii, al psihologiei, al filozofiei, dar și puțin paranormal, este posibil să te pierzi prin fragmentele științifice, dar are și una dintre cele mai frumoase și neobișnuite povești de iubire. Este ciudată și interesantă în același timp, și chiar dacă rămâi cu impresia că nu ai înțeles povestea în totalitate, nu o vei uita, pe mine, personal, m-a cucerit 😊. Acțiunea te răpește, misterul și suspansul te învăluie și vei pătrunde într-o lume cu totul incintantă. Romanul conține numeroase fragmente frumoase despre viață și iubire, dar și dezvoltare, te determină să te gândești pe cine iubești cu adevărat și pentru cine ai fi dispus să faci sacrificiul suprem, iar la final să înțelegi că sentimentele sale sunt singurele ce prezintă o realitate.

”Poveștile sunt importante. Ele contează independent de noi. Suntem parte din ele. Suntem mult mai mici decât ele.”

”Poveștile se nasc din conștiința noastră. Izvorăsc din ceea ce știm deja. Vin din lucrurile pe care le învățăm de la străbunii și neamul nostru. Fiecare învață lucruri diferite, în funcție de locul unde s-a născut, așa că și poveștile pe care le vei auzi tu vor fi diferite. Așa cum și lucrurile pe care vor decide să le facă cei din neamul tău vor fi diferite. Dacă vrei să iei cele mai bune decizii, trebuie să asculți toate poveștile și să le știi pe toate pe de rost, să le simți până în măduva oaselor. E important să știi că nicio poveste nu este mai adevărată decât adevărul însuși. Toate poveștile bune și toate viețile noastre se nasc din această cunoaștere.”

”E adevărat că nimic nu te poate răni mai tare ca iubirea pe care i-o porți cuiva, dar nici leac mai bun ca ăsta nu-i.”

”Poveștile sunt firul care ne leagă de lumea care a existat înaintea noastră, o lume pe care n-o vom vedea niciodată, dar la care vom visa mereu.”

”Uneori cele mai frumoase momente din viața noastră sunt cele care ne-au durut cel mai tare. Nu le vedem așa cum au fost cu adevărat decât când ajungem la capăt și privim în urmă.”

”Când iubești, sunt puține lucruri de care te temi. Iar când ești iubit, nu ai a te teme de nimic.”

”Elias și spioana Cărturarilor. O torță în noapte” de Sabaa Tahir (recenzie)

  • Titlul original: ”A Torch Against the Night”
  • Autor: Sabaa Tahir
  • Editura: Young Art
  • Data apariției: 2017
  • Pagini: 512
  • Traducător: Iulia Arsintescu

”Elias și Laia fug ca să scape cu viață. Soldații sunt pe urmele lor în timp ce părăsesc Serra și se îndreaptă spre adâncurile Imperiului. Laia e hotărâtă să pătrundă în Închisoarea Kauf, cea mai temută temniță din ținut, ca să-și salveze fratele din mâinile căruia stă salvarea Cărturarilor. Elias e hotărât s-o ajute pe Laia, chiar dacă asta ar însemna s-o facă cu ultimele lui puteri. Dar forțe întunecate, umane sau venite din alte sfere, li se împotrivesc. Cei doi trebuie să fie mereu cu un pas înaintea inamicilor: cruntul Comandant, sângerosul Împărat Marcus, sadicul Gardian-șef al închisorii sau, vai!, Helene Aquilla, buna prietenă a lui Elias, care are de dus la capăt o misiune teribilă în noul ei rol de mare Sfrâncioc al Imperiului: să-i găsească pe trădătorul Elias Veturius și pe sclava Cărturăreasă care l-a ajutat să scape și… să-i omoare pe amândoi.”

De cum am finalizat primul volum al seriei, despre care am scris pe blog aici, am rămas cu gândul la personaje, dar și la noua poveste pe care am descoperit-o și-mi doream tare mult să aflu ce se mai întâmplă în continuare, mai ales că volumul mă lăsase cu foarte multe semne de întrebare. Din fericire, cei de la Cartepediami-au venit în ajutor și datorită lor, am reușit să parcurg foarte repede și cel de-al doilea volum, ceea ce mă încântă foarte mult, îl puteți găsi și voi aici 😊În acest volum, povestea lui Elias și Laia este mult mai intensă și plină de peripeții. Au reușit să scape din Academia Blackcliff, și-au propus să lase Serra în urmă și să se îndrepte spre Închisoarea Kauf, pentru a-l salva pe Darin, fratele Laiei, însă călătoria lor nu a fost lipsită de piedici. Cu soldații pe urmele lor, dar și mai rău, cu Marele Sfrâncioc vânându-i, misiunea lor de salvare pare imposibilă și oricât ar încerca s-o îndeplinească, au parte de multe bețe-n roate. Dacă vor reuși sau nu să-și ducă la bun sfârșit misiunile, rămâne de văzut…

Acțiunea romanului este împărțită în patru părți, fiecare din ele cuprinzând capitole redate din trei perspective, a Laiei, a lui Eias și al Helenei, de acum Marele Sfrâncioc al Imperiului, cu câte o misiunie de îndeplinit: Laia să-și salveze fratele din Închisoarea Kauf, este singurul membru al familiei sale pe care-l mai are în viață, Elias i-a făgăduit Laiei că o va ajuta să-l salveze pe Darin, întrucât deține detalii despre Kauf, ce nu sunt cunoscute decât de cei ce au fost acolo, iar Helene este obligată să-i vâneze pe cei doi și să-i omoare, asta este misiunea pe care Împăratul Marcus i-a încredințat-o. Astfel, am avut posibilitatea să îi descopăr și mai mult pe Elias și Laia, să pătrund mai adânc în sufletul lor, dar totodată să o cunosc mai bine și pe Helene, personaj despre care mi-am format o părere amplă în primul volum, însă de această dată am reușit să o aprofundez și să o îndrăgesc, deși am avut momente când mă enerva și-mi venea să o iau la palme. Cei trei au fost nevoiți să-și înfrunte propriul iad, să se lupte cu proprii demoni, să se îndoiască de ceea ce cunosc și de ceea ce văd, să se descopere tot mai mult pe sine si șă-și dezvolte tot mai mult încrederea în persoana lor. Am avut parte și de noi personaje, care încet, încet și-au făcut drum spre sufletul meu, la unele chiar nu mă așteptam, dar și de personaje ce au trezit în mine o furie și o repulsie de nedescris. Dacă în primul volum eram iritată maxim de Comandant și aș fi vrut s-o extermin, în volumul acesta i s-au alăturat Gardianul-șef al Închisoarei Kauf, un om de nimic, ce-și găsea satisfacția prin torturarea prizonierilor, iar metodele sale erau unele dintre cele mai cumplite, sadice, să se zburlească pielea pe mine, nu alta, dar și Marcus, de acum Împăratul Imperiului, alt personaj căruia i-aș fi băgat o unghie în gât sau un cuțit, ceva, să-l fac să dispară, nu l-am putut suporta din primul volum, un om de nimic și el, cu gânduri necurate, nemilos, ce nu se teme să taie gâtul oricui îi stă în cale și-i amenință tronul. Personajele cele vechi au fost conturate foarte bine, dezvoltarea lor s-a văzut, iar diferențele de la un volum la altul s-au simțit, ceea ce m-a încântat maxim.

M-am lăsat, din nou, vrăjită de lumea creată de Sabaa Tahir și nu am regretat nici măcar o pagină.  Acțiunea a fost una foarte alertă, nu am avut timp deloc să mă plictisesc, am parcurs paginile pe nerăsuflate, nici nu realizam când le dădeam ,apropiindu-mă tot mai mult de finalul volumului, ceea ce-mi doream și nu-mi doream, pentru că iar eram nevoită să mă despart de personaje. Am avut parte de o frumoasă poveste de dragoste, care, treptat, s-a dezvoltat tot mai mult și mai într-un mod armonios, deși este amenințată, dar și de scene numeroase de luptă, sângeroase, măceluri peste măceluri, unul mai cumplit decât celălalt, o luptă cât mai acerbă pentru tronul Imperiului. S-au format noi alianțe, multe neașteptate, dar au avut loc și trădări, au fost scoase la iveală noi secrete, menite să zduguie, atât lumea personajelor, cât și pe cititor, a fost nevoie de multe sacrificii pentru a duce la îndeplinire misiunea propusă, dar și reale dovezi de afecțiune, ce-ți frâng sufletul… Am fost lovită de răsturnări de situație ce au trezit pielea de găină la viață, mi-au zburlit părul la ceafă și m-au lăsat cu gura căscată, neștiind ce să mai cred, îmi venea să dau cu cartea de toate cele, îmi doream să mai citesc, dar în același timp, nu mai vroiam, era deja prea mult pentru mine, acum mă enervam, de-mi venea să-i iau pe toți de gât, ca-n secunda următoare să mă înmoi și să mi se umezească ochii, să mă întristez și să-mi pară rau pentru ce tocmai s-a întâmplat…

”Elias și spioana Cărturarilor. O torță în noapte” este o continuare extraordinară, un real page-turner, este antrenantă, frumoasă, dar și brutală, unde vei fi pus în fața luptei pentru supraviețuire și a iubirii, să-ți demonstrezi prietenia, să faci sacrificii, să-ți cunoști realii prieteni, dar și mai bine dușmanii…este un fantasy ce îți ajunge la suflet, imposibil să nu te determine să empatizezi cu personajele, pe care eu îl recomand cu tot dragul…

”Emoțiile ne fac umani. Chiar și cele mai neplăcute dintre ele au rostul lor. Nu le bloca. Dacă le ignori, nu fac decât să devină mai puternice și mai zgomotoase.”

”Nu te închide în fața celor care țin la tine doar pentru că ți se pare că îi vei face să sufere sau că ei te vor face. Ce rost are să fii om, dacă nu-ți îngădui să simți nimic?”

”Frica îi dă putere celuilalt. E ca și cum ai pune ulei într-o lampă. Arde mai tare. Se ațâță.”

„Refugiul de la Stillhouse Lake” de Rachel Caine (recenzie)

  • Titlul original: ”Stillhouse Lake”
  • Autor: Rachel Caine
  • Editura: HERG BENET
  • Colectie: Passport
  • An apariție: 2018
  • Număr pagini: 336
  • Traducere de Cristina Nemerovschi

“Gina Royal este aparent definiția banalității: o gospodină timidă din Midwest, cu o căsnicie fericită și doi copii adorabili. Dar când un accident de mașină dezvăluie viața secretă de criminal în serie a soțului ei, este nevoită să se reinventeze ca Gwen Proctor, mama luptătoare care ar face orice pentru a-și apăra copiii. Cu fostul soț acum în închisoare, Gwen și-a găsit într-un final refugiu într-o casă nouă din îndepărtatul Stillhouse Lake. Deși mai este încă o țintă pentru hărțuitorii de pe internet, care sunt convinși că a avut un amestec în crimele soțului, ea îndrăznește să creadă că și-ar putea crește fiul și fiica în liniște și siguranță. Dar chiar pe când începe să se simtă bine în pielea noii ei identități, un cadavru apare plutind pe apele lacului și Gwen începe să primească scrisori de la o adresă pe care o cunoaște foarte bine. Gwen Proctor va trebui să-și adune prietenii cât mai aproape și să-și țină dușmanii sub control, pentru a evita ca identitatea ei reală să fie dezvăluită – altfel, își va vedea copiii devenind victimele unui criminal sadic care găsește plăcere în a o chinui. Un lucru însă e sigur: a învățat cum să se lupte cu răul. Și nu se va da în lături de la nimic.”

”Refugiul de la Stillhouse Lake” a fost cartea cu care am dat startul lecturii în luna mai, după ce Roxi a citit-o, recenzia ei o găsiți aici, am rămas cu gândul la ea, iar când ai multe titluri ce te așteaptă să le descoperi, nu știi cu care să începi prima dată.  În această poveste am făcut cunoștință cu Gina Royal, mama a doi copii și soția unui bărbat ce ascunde un secret morbid. În urma unui accident de mașină, viața secretă a bărbatului său este făcută publică, iar viața ei este supusă unor schimbări majore. Este nevoită să-și schimbe identitatea de câteva ori, la fel și copiii săi, ultima oară devenind Gwen Proctor, iar după multe mutări eșuate, se pare că-și găsește refugiul în strânsa comunitate din Stillhouse Lake. Deși copiii sunt privați de a-și face viața publică, nu au voie să-și creeze conturi pe rețele de socializare, teama mamei fiind aceea că vor fi descoperiți de către Mel, tatăl copiilor, și astfel îi poate vâna și le face rău, Gwen încearcă pe cât posibil să le ofere o viață normală, să-I protejeze cum poate mai bine, chiar dacă este conștientă că fuga lor nu s-a oprit și în orice moment vor fi nevoiți să se pună din nou pe fugă. Sentiment de aparținere și confortul din noua casă nu durează prea mult, întrucât un cadavru este descoperit plutind în lacul din apropierea casei sale, iar viața sa este din nou dată peste cap și trecutul amenință s-o vâneze și s-o copleșească. Ce turnură va lua viața ei o dată cu apariția acelui cadavru, dar și ce alegeri va fi nevoită să facă pentru a se simți în siguranță, rămâne să descoperiți voi dacă sunteți curioși, cartea o găsiți pe site-ul editurii aici 😉.

Volumul m-a prins de la prima pagină și mi-a promis că mă va ține cu sufletul la gură până la final și chiar așa a fost. Din femeia banală, timidă, slabă, încrezătoare și mereu la dispoziția soțului ei , Gina se transformă în Gwen, o femeie hotărâtă, ce-și înfruntă cele mai cumplite temeri și devine o adevărată luptătoare când vine vorba de siguranța și protecția copiilor săi. Deși duce o luptă continuă cu hărțuirile anonime și încearcă, pe cât se poate, ca amenințările să nu ajungă la urechile copiilor și să-i afecteze, nu se lasă doborâtă și-i este greu să aibă încredere chiar și în umbra sa. Devine paranoică și pe bună dreptate, când știi că fostul soț este un psihopat și chiar dacă se află la închisoare, amenințările sale plutesc în aer și se pot îndeplini în orice moment. Paranoia ei m-a disperat câteodată, însă pe parcurs am ajuns să o înțeleg, teama din sufletul său, ce la început a fost imensă, s-a transformat în curaj, a devenit o neînfricată, ce a luptat cu toate forțele pentru a-și știi copii în siguranță.  Am rămas oripilată de secretul morbid al lui Mel, de reușita sa de a-și trăi viața dublă fără a întâmpina probleme, de cât de bolnavă i-a fost mintea și ce anume îi stârnea lui pasiunea și-I aducea satisfacția maximă, doar când mă gândesc, mă trec fiorii prin tot corpul… De-a lungul lecturii am tot încercat să pun idei cap la cap, poate îmi făceam o idee în privința deznodământului, să-l anticipez puțin, însă nu s-a întâmplat, acțiunea a fost împrevizibilă, iar bănuielile mele desființate. Începeam să mă îndoiesc de fiecare personaj în parte, încrederea mea era la fel de distrusă precum a lui Gwen și nu mai puteam să-mi permit să le acord acest beneficiu. Eram atât de tristă pentru ea când vedeam ce viață este nevoită să ducă, mereu plină de îndoieli și izolată, dar m-am și bucurat când a fost atinsă de o mică rază de soare, o fărâmă de speranță la mai bine a prins viață în sufletul ei. Au fost pagini pe care le-am citit și de două ori, crezând că n-am înțeles eu ce trebuie, dar și pagini pe care le-am parcurs pe repede înainte, nici nu realizam când treceau, eram dornică să aflu ce se va întâmpla mai departe. Acțiunea a avut un ritm alert, am avut momente când ma loveau transpirațiile din cauza tensiunii și a suspansului, dar și momente de respire, doar așa ca să-mi revin puțin. Ultimele pagini ale volumului le-am citit pe nerăsuflate, abia am putut ține pasul și-mi era greu să cred până în ce punct sunt capabile unele persoane de a ajunge pentru a răni, pentru a zdruncina din temelii ființa unei alte persoane și a-I amenința existența, doar pentru a se distra, pentru bani sau pentru a se răzbuna.

”Refugiul de la Stillhouse Lake” este un thriller captivant, a cărei poveste vorbește despre familie, o familie construită din minciuni, despre puterea unei mamei și iubirea nemărginită față de copii ei, despre o a doua șansă, sacrificii și încredere. Este încărcat de suspans și-ți va trimite fiori reci prin tot corpul, teama, de asemenea, te va cuprinde și vei încerca să-ți cauți refugiul pentru a fi ferit de ceea ce urmează…

”Ultima oară când ne luăm rămas-bun” de Cynthia Hand (recenzie)

  • Titlul original: ”The last time we say goodbye”
  • Editura: Grupul Editorial Corint
  • Colecţia: Leda Edge
  • Anul apariției: 2018
  • Număr de pagini: 384
  • Traducere de Ofelia Al-Gareeb

Există moarte pretutindeni în jurul nostru. Pur și simplu nu suntem atenți. Până când suntem. În tradiția romanelor ”Cele treisprezece motive” și ”Toate acele locuri minunate”, ”Ultima oară când ne luăm ramas-bun” este o poveste profundă și tulburătoare, care ne va schimba felul în care privim moartea și viața. De când fratele ei, Tyler, s-a sinucis, Lex a încercat să-și țină necazurile la distanță și să uite tot ce s-a întâmplat în acea noapte fatidică. Dar, pe masură ce face eforturi să-și reclădească viața și să-și refacă familia și relațiile de prietenie de odinioară, Lex este bântuită de un secret pe care nu l-a spus nimănui: un mesaj trimis de Tyler, care ar fi putut schimba totul…

”Ultima oară când ne luăm rămas-bun” m-a așteptat în bibliotecă de un an și câteva luni, deși mi-am dorit-o foarte mult, nu am reușit s-o parcurg la momentul când am primit-o, dar nu este târziu nici acum. Nu știu cum s-a făcut că am citit multe cărți cu subiecte sensibile în utlima vreme, parca s-au vorbit între ele să-mi pună gând rău. De data aceasta, am descoperit povestea lui Lex, o poveste sfâșietoare, ce m-a doborât…Lex și-a pierdut fratele în urmă cu câteva săptămâni, la doar 16 ani, Tyler a ales să se sinucidă, lăsând în urma sa doar un post-it adresat mamei sale, o scrisoare către fosta iubită și un singur mesaj trimis către Lex, mesaj care ar fi putut schimba totul dacă aceasta îi răspundea la el.  De la moartea lui Tyler, Lex încearcă să se repună pe picioare, să-și refacă viața, însă este bântuită de secretul mesajului ce a rămas fără răspuns. Șocul pierderii lui Ty o marchează și o determină să-și reprime sentimentele, să se închidă în ea, lacrimile nu-și mai găsesc loc în ochii ei, iar sufletul îi este înconjurat de un zid ce greu va fi doborât.

Romanul prezintă o poveste emoționantă și totodată dureroară despre pierderea unei persoane iubite, despre eforturile depuse pentru a trece peste acel eveniment nefericit și despre a o lua de la capăt, trăind cu durerea în suflet, dar împăcat cu ideea pierderii. Nu ai cum să treci peste o asemenea durere, îți rămâne doar să o îmbrățișezi și să faci pace cu tine însuți, să înveți să conviețuiești alături de ea. Am înțeles-o complet pe Lex, dar și pe mama ei, vina pe care și-o lua fiecare, scenariile pe care și le tot făceau, dacă ar fi procedat într-un anumit fel, dacă ar fi fost mai atente, dacă au fost semnale de alarmă, poate lucrurile ar fi stat diferit și Tyler nu și-ar fi luat viața. Tyler nu a fost la prima tentativă, la vârsta de 12 ani a încercat să se sinucidă cu ajutorul pastilelor, însă nu i-a reușit, și deși a dat semne că și-a revenit, nu a fost chiar așa, iar 4 ani mai târziu, tentativa i-a reușit… Este cumplit să trăiești cu neputința, gândul că nu ai putut să faci nimic pentru a schimba ceva, să mai primești măcar un moment alături de cel pierdut, pentru a-l înțelege de ce a ales ce a ales și să apuci să-ți iei rămas-bun. Moartea este peste tot și te lovește atunci când nu ești atent, iar când te-a lovit, nu îți mai rămâne să faci nimic, doar să o accepți.

Nu este o lectură alertă, însă este complexă și profundă, ce te poartă atât în prezentul, cât și în trecutul lui Lex, alături de ea ești martor amintirilor ce-i revin în minte, o urmărești în diverse etape, alături de familie și prieteni. Încet, încet, își permite să doboare câte puțin din zidul creat în jurul sufletului și să se elibereze de durere, iar odată eliberată, te doboară cu mărturisirile, pe mine cel puțin, m-a doborât complet. Ultimele pagini le-am citit cu lacrimi în ochi, dar și pe parcursul lecturii am avut inima-ndoită, simțeam că nu mai pot citi, trebuia să las cartea deoparte, era prea mult pentru mine, dar și greu. Pierderea unei persoane dragi lasă un gol imens în suflet și nu-l poate umple nimeni și nimic, cunosc pe propria piele acest lucru, iar de fiecare dată când dau peste o poveste cu subiect sensibil, acel gol își face simțită prezența și ajung să pun și mai mult suflet în cartea ce o citesc, o simt într-un cu totul alt mod. Nota autoarei de la finalul cărții a fost ca un duș cu apă rece, întrucât mi-a dezvăluit că deși este o operă de ficțiune, prezintă o poveste ruptă din realitate, exact cum a fost și cazul cărții ”Toate acele locuri minunate” (despre care am scris pe blog aici).

”Ultima oară când ne luăm rămas-bun” este o carte ce te atinge acolo unde trebuie și te determină să apreciezi ceea ce ai, să nu amâni momentul și să te bucuri de fiecare clipă, este frumoasă și tristă în același timp, extrem de emoționantă și-ți rupe sufletul, nu alta. Vorbește despre familie și prietenie, legături de mult uitate, dar și despre pierdere și acceptare… o lecție de viață prin care suntem nevoiți trecem fie că vrem sau nu, însă ne demonstrează cât de puternici suntem, de a ierta și de a merge mai departe.

”Timpul trece. Asta e regula. Indiferent ce se întâmplă, indiferent cât de mult ai avea senzația că totul în viața ta a încremenit in jurul unui moment anume, timpul curge mai departe.”

„Oamenii pe care îi iubim nu mor niciodată cu adevărat.”

„E nostim cum uneori nu vezi venind lucrurile evidente. Crezi că știi ce îți rezervă viața. Crezi că ești pregătit. Crezi că te poți descurca. Și apoi – bum!, asemenea unui tunet – ceva se repede asupra ta din senin și te prinde cu garda jos.”

„Toate lucrurile bune sunt așa, toate lucrurile frumoase. O parte a frumuseții vine din faptul că au viață scurtă.”

”Sora vitregă” de Jennifer Donnelly (recenzie)

  • Titlul original: ”Stepsister”
  • Autor: Jennifer Donnelly
  • An publicație: 2019
  • Editura: Rao
  • Număr pagini: 432
  • Traducere de Maria Adam prin Lingua Connexion

”Isabelle este o fată care trăieşte în oraşul St. Michele, în Franţa. Ea are toate motivele să fie fericită. Este pe cale să câştige inima prinţului mult dorit. Doar că Isabelle nu este fata frumoasă de care acesta s-a îndrăgostit atunci când a fost găsit pantoful de cristal; este sora cea vitregă şi urâtă, care şi-a tăiat degetele de la picioare, pentru ca să se potrivească în pantoful Cenuşăresei. Atunci când prinţul descoperă decepţia Isabellei, ea este îndepărtată şi este umilită de soartă… Evocând o versiune mai întunecată a basmului Cenuşăreasa, Jennifer Donnelly ne demonstrează că urâţenia aparţine de cele mai multe ori unei stări a sufletului şi ca, depinde cum gândeşti sau te comporţi pentru a schimba percepţia proprie asupra ta sau percepţia celorlalţi despre tine.”

Mereu m-am întrebat ce s-a întâmplat cu surorile vitrege ale Cenusăresei, după ce aceasta a plecat cu prințul la palat, lăsându-le în urmă pe surorile vitrege urâte și pe mama acestora, iar romanul ”Sora vitregă” al autoarei Jennifer Donnelly publicat la Rao m-a lămurit în acest sens. Deși nu a fost basmul clasic, repovestirea lui m-a captivat total și am citit cartea pe repede-înainte, doar să aflu ce se întâmplă în continuare.

Isabelle, sora vitregă cea mică a Ellei, ar trebui să fie extrem de fericită, întrucât este pe cale să cucerească inima prințului, astfel având șansa de a se muta la palat. Pentru a i se potrivi pantoful de cleștar, a fost nevoită să-și taie degetele de la picioare, la îndrumarea mamei sale, însă înșelătoria a fost descoperită și ea a rămas să locuiască în Casa Durerii alături de mama și sora sa, Octavia. Ella le-a lăsat în urmă, a plecat cu prințul, iar din acea zi în care a încercat să-l înșele pe prinț, nu a mai auzit nimic de Ella. Mama și surorile s-au descurcat cum au putut, au întâmpinat tot mai multe dificultăți în a se întreține și nu au fost ferite de vandalizări. Isabelle mereu și-a dorit să fie și ea frumoasă precum sora sa vitregă, să fie iubită de toată lumea, însă nu s-a întâmplat așa, a fost privită ca o soră vitregă rea, urâtă, care a batjocorit-o pe Ella și a transformat-o într-o slujnică. Dar Isabelle tot timpul a ținut la Ella și nu a dorit să-i facă niciun rău, mama sa fiind de o cu totul altă părere, obligându-le pe odraslele sale să o trateze cât mai distant pe Ella. Astfel, în sufletul Isabellei s-au dat multe lupte, a fost măcinată de gelozie și invidie, ajungând s-o rănească pe sora sa. Frumusețea nu stă doar în aspect, ci în multe alte lucruri: într-un gest, în curaj, în putere, iar Isabelle era frumoasă în felul ei, fără a conștientiza acest lucru. A încercat să intre în grațiile locuitorilor din Saint Michele, dar nu a reușit, indiferent ce făcea, mereu atrăgea belelele și era văzută ca o persoană răutăcioasă și urâtă, pe care toată lumea o evita. Odată Ella plecată, Isabelle nu și-a pierdut doar sora, ci și multe altele, iar inima sa era tot mai frântă, bucățică cu bucățică s-a pierdut…

Deși se presupune că este un roman ce prezintă partea întunecată a surorii vitrege, eu am descoperit multă frumusețe. Da, a fost și urâțenie, însă toată acea urâțenie s-a născut în urma sentimentelor nutrite de Isabelle. Între coperțile cărții am descoperit o poveste magică, plină de curaj, puternică și neînfricată, dar, în același timp, frumoasă și urâtă, o poveste magnifică ce ne demonstrează că frumusețea vine din interior, din gesturile noastre și nicidecum din aspectul fizic. Cu toată urâțenia ei și schilodită, Isabelle era frumoasă într-un mod în care puține fete la vremea aceea erau și fără să știe acest lucru, era invidiată de ceilalți. Într-o lume în care frumusețea primează, permite-ți să fii frumos în felul tău… Mi-a plăcut enorm și am devorat cartea efectiv, n-am putut s-o las din mână, îmi doream mai mult și mai mult, iar când observam cum se duc paginile și mă apropii de final, mă întristam pentru că nu voiam să ajung la finalul acest basm. A fost atât de magică, m-am pierdut în ea de la prima și până la ultima pagină, m-a purtat într-o lume în care Ursitoarele îți pictează destinul, dar tu ești propriul tău stăpân și-ți creezi destinul, iar cu puțin noroc este posibil să fie așa cum ți-ai dorit. M-am îndrăgostit de repovestirile clasice, ”Sora vitregă” mi-a confirmat acest lucru, iar dacă și voi sunteți fani ai acestui gen de carte, chiar vă recomand din suflet să o citiți, o găsiți pe site-ul editurii aici.

”Uneori e mai ușor să spui că urăști ceea ce nu poți avea, decât să recunoști cât de mult îți dorești ceva.”

”Un lup nu e nicicând mai periculos decât când e în cușcă.”

”Lupii din păduri au dinți ascuțiți și gheare lungi, dar lupul din interios e cel care te va distruge.”

”Stafiile nu sunt morți întorși din morminte, ca să-i chinuie pe cei vii; stafiile sunt deja aici. Trăiesc în noi, hrănindu-se cu cenușa durerilor noastre, mânjite cu noroiul gros și lipicios al regretelor.”

”Iată lucrurile din care mor fetele: foame, boală, accidente, naștere și violentă. E nevoie de mai mult decât inimă rea ca să omoare o fată. Fetele sunt tari ca piatra.”

Frumoasă…ei, acela e un cuvânt periculos. Frumoasă te agață repede și te ucide încet. Dacă-i spui o dată unei fete că e frumoasă, pentru totdeauna își dorește să audă același lucru din nou. Frumoasă e un ștreang pe care ți-l pui în jurul propriului gât. Orice prost poate să-l strângă și să-ți dea cu piciorul în scaun. Și atunci…”

”Cred că toți facem greșeli. Ceea ce contează este să nu lăsăm greșelile să ne facă pe noi.”

”Fiecare război e diferit, însă fiecare bătălie e la fel. Dușmanul e doar o diversiune. Cei împotriva cărora luptați, întotdeauna, sunteți voi înșivă.”

”E ca un foc. Gelozia. Arde atât de fierbinte, de luminos. Te devorează până nu mai ești decât o ruină fumegândă fără nimic în interior. Nimic, în afară de cenușă.”