”Trandafirul și hangerul” de Renée Ahdieh (recenzie)

• Titlu original: ”The Rose & the Dagger”
• Editura: Epica
• Data apariției: 2018
• Pagini: 400
• Traducere de Iris Manuela Anghel

Într-un tărâm aflat în pragul războiului, Șeherezada este smulsă din brațele iubitului ei soț, califul din Khorasan. Cândva, îl considerase un monstru, un ucigaș fără inima, ce curma viața soțiilor lui, răspândind pretutindeni în jur durere și suferință dar, pe când îi deslușește tainele, descoperă un om extraordinar și o iubire căreia nu i se poate împotrivi. Cu toate acestea, un blestem amenință s-o despartă pentru totdeauna de Khalid.
Acum, își regăsește familia, care s-a adăpostit în deșert, unde forțe înspăimântătoare se adună împotriva lui Khalid, forțe hotărâte să-i distrugă imperiul sub comanda fostului iubit din copilărie al lui Sazi. Captivă între loialitățile pe care le nutrește față de cei dragi, singurul lucru pe care Sazi poate să-l facă este să ia taurul de coarne. Folosind forțele magiei pe care le descoperă încetul cu încetul înlăuntrul ei, Șeherezada încearcă să pună capăt, o dată pentru totdeauna, cumplitului blestem și amenințărilor mocnite ale războiului. Dar că să-și ducă misiunea la bun sfârșit și ca să rămână în viață, trebuie să fugă din mâinile propriilor dușmani. Saga încântătoare a Șeherezadei și a lui Khalid, ce-a început cu ”Urgia și zorile”, își găsește acum finalul odată cu aventurile lui Sazi, care face tot ce îi stă în putință să-și croiască drum spre singura ei iubire adevărată.
O poveste de iubire palpitantă, o eroină aprigă și curajoasă, loialități schimbătoare…

Deci…m-am îndrăgostit de duologia ”Urgia și zorille”, vă jur…am mintea vraiște acum că vă scriu aceste rânduri și sper să-mi găsesc toate cuvintele ca să vă redau cât mai bine tot ce am simțit în privința volumelor. Am avut primul volum de câteva luni în bibliotecă și ca o fraieră ce sunt, nu am citit-o până acum pentru că nu aveam și cel de-al doilea volum. Mi-au venit în ajutor cei de la Târgul Cărții, iar pe această cale vreau să le și mulțumesc, datorită lor am reușit să descopăr această duologie magică, găsiți și voi cărțile aici.

Dacă primul volum, despre care am scris pe blog aici, m-a răscolit și l-am finalizat cu lacrimi în ochi (mda, sunt o fire extrem de emotivă…), cel de-al doilea a fost o adevărată cursă într-un roller – coster, singurul lucru bun a fost că nu m-a luat cu rău (n-aș avea curaj să mă dau în trenul ăla, aș face infarct instant, doar să știu că pun piciorul în vagon…am văzut destule clipuri ca să-mi fac o idee de ce este capabil un roller-coster…). Am stat cu sufletul la gură încă de la prima pagină, într-o alertă continuă, să văd ce s-a mai întâmplat, dar m-am și bucurat puțin când am realizat că Șeherezada se află alături de cei dragi. Însă nu a durat mult și speranța mi-a fost spulberată, am simțit tradările ce se uneltesc după perdeaua cortului, Șazi nimerind în mijlocul unei haite de lupi, iar cei dragi nu mai sunt cine au fost. Este greu să mai recapeți încrederea odată pierdută, dar și mai greu este să lupți cu toate forțele împotriva celorlalți, care se presupune că ar trebui să-ți fie alături și să te susțină. Chiar dacă este neprotejată și amenințările nu o ocolesc, Șazi are puterea de a le înfrunta cu capul sus și de a lupta chiar cu dinții pentru cei pe care îi iubește. Nu și-a pierdut sălbăticia, dar nici simțul umorului sau aroganța, aceste ”calități” sunt ca magnetul pentru amenințări, însă este la fel de neînfricată, aș putea să spun că și mai neînfricată…o adevărată leoaică. Nici Khalid nu se lasă mai prejos, deși inima îi este frântă și îl bântuie umbrele întunericului, persoana ce a descoperit-o Șazi în interiorul lui luptă cu toate forțele să revină la suprafață, chiar dacă este o luptă crâncenă. Mi-a râs sufletul urmărindu-i, dar mi-a și plâns, a fost un volum mult mai intens, am simțit fiecare pagină ca și cum aș fi fost acolo, am asudat alături de ei, dar m-a durut și tot corpul pentru că am stat nemișcată ore bune, doar ca să termin volumul, atât eram de captivată, îmi doream și nu-mi doream să ajung la final…mi-a intrat sub piele și în suflet… M-am delectat cu dialogurile tăioase dintre Khalid și Tariq, doi cocoșei, așa drag îmi era de ei, dar în același timp așa i-aș fi dat cap în cap, numai să le mai tacă gura o dată și să nu mai fie ei așa cocoși, m-am topit toată la unele mărturisiri ale dragostei…Doamne, ce metafore a putut folosi autoarea…să se ridice părul pe tine, nu alta…

Duologia ”Urgia și zorille” a devenit, fără doar și poate, una dintre preferatele mele și cu cel mai mare drag m-aș reîntoarce oricând la ea. Fraieră am fost că am ținut atâta vreme primul volum în bibliotecă, am pierdut o lume magică, însă am descoperit-o acum și nu pot să fiu decât încântată. Dacă nu ați citit duologia, nu știu ce mai așteptați, sincer…pierdeți o poveste de dragoste minunată, puternică, amenințată de secrete întunecate, trădări, magie, dar și o luptă pentru sentimente zămislite încă din copilărie, riscuri și sacrificii, veți simți emoții peste emoții, de nici nu veți mai ști cum să le faceți față, emoții ce vin în valuri… Nici nu știu dacă am reușit să vă transmit tot ce mi-am dorit, dar măcar am consolarea că am încercat…

”Esența rară a trandafirului sălășluiește în spini.”

”Șuieratul ascuțit al lamelor de metal îi răsună acum deasupra capului cu furia vântului sirocco. Și tot nu era îndeajuns. O șuviță de sânge i se prelingea pe braț. Nu simțea însă nimic. O vedea doar. Căci nimic nu îl durea mai tare ca dorul ce-i mistuia sufletul. Și nimic nu avea să-l doară mai tare.”

”Uneori, nu e nevoie să îmbrăcăm anumite lucruri în cuvinte. Dragostea are propriul ei limbaj.”

”Viitorul tău nu este gravat în piatră. O monedă se răsucește de nenumătare ori până cade la pământ.”

”Când îi întâlni privirea, totul se topi în preajma ei. Chiar și ploaia încremeni deodată. O clipă suspendată în timp. Sub privirea unor ochi scăldați în nuanțe de chihlimbar. Și teama se risipi numaidecât. Ca și neliniștea. Și freamătul lăuntric. Genunchii nu-I mai tremurau. Iar inima își încetă bătăile năvalnice. Și în clipa aceea – clipa unui echilibru perfect – înțelese totul. Liniștea ce-o cuprinde deodată? Temerile ce dispărură ca prin minune? Ea și el formau un întreg. El nu-I aparținea ei. Și ea nu-I aparținea lui. Nu despre asta era vorba. Ci despre faptul că erau meniți să fie împreună – că erau două jumătăți ale unui întreg.”

”Buzele li se contopiră într-un sărut pătimaș. Și începură să danseze pe acordurile unei pasiuni răvășitoare. Căutând clipa unui echilibru perfect. O clipă suspendată în timp. O clipă în care nu mai țineau seama de nimeni și nimic. O clipă unde nu exista durere. Și nici răni. O clipă unde blestemul se pierdea în negura vremurilor. Aici, timpul se oprise în loc și nimic nu mai conta. Doar ei și clipa prezentă.”

”El se aplecă spre ea, ridicându-i capul. Îi simți freamătul trupului când îi atinge buzele cu ale sale, ușor și duios la început. Apoi, își contopi frenetic gura cu a ei, iar ea înțelese, în sfârșit. Înțelese ce înseamnă să te simți acasă oricând și oriunde te-ai afla. Ce înseamnă sentimentul de apartenență. Căci, în clipa aceea, desfătându-se cu savoarea buzelor lui și dulceața-i limbii, ce îi aprindea simțurile, făcându-i sângele să-i zvâcnească prin vene, știa că va fi mereu acasă. Cu el. În acest moment. Și în acest loc. Și că inima ei nu va mai cunoaște niciodată singurătatea.”

”Suferința schimbase însă totul. Căci este ușor să fii bun și generos în vremuri tihnite și îmbelșugate. Vremurile grele sunt cele care definesc cu adevărat caracterul unui om. Și dragostea? Dragostea modelează omul. Oferă atât bucurie, cât și suferință, definind caractere. Dragostea însuflețește pe om. Ea dă sens vieții. Dar, așa cum se întâmplă cu toate lucrurile în general, dragostea are și ea o latură întunecată.”