“Dispariția lui Annie Thorne” de C.J. Tudor (recenzie)

  • Titlul original: “The Taking of Annie Thorne”
  • Autor: C.J. Tudor
  • Editura: Nemira
  • Colecţia: Armada
  • An apariţie: 2020
  • Număr pagini: 368
  • Traducere de Alexandru Macovescu

Joe nu voia să se mai întoarcă vreodată la Arnhill după tot ce s-a întâmplat: trădarea, sinuciderea, dispariția surorii lui. Dar nu are de ales, după ce primește un e-mail înspăimântător în care scrie: „Știu ce s-a întâmplat cu sora ta.“

E ușor să se angajeze ca profesor la fostul său liceu și să-i evite pe prietenii care nu se bucură prea tare că s-a întors. Însă e greu să se întoarcă la mina abandonată unde viața i s-a schimbat pentru totdeauna, ca să înfrunte adevărul. Pentru că cea mai îngrozitoare zi din viața lui nu a fost când sora lui a dispărut, ci ziua în care s-a întors.

„Inimile frânte nu se vindecă. Timpul doar ia bucățile și le fărâmițează până când se prefac în praf. Stau rezemat într-unul din balansoarele scârțâitoare din casă și iau o gură zdravănă de bere. A fost o zi lungă. Prima zi plină când am predat. Piciorul cu probleme îmi zvâcnește și chiar și cele patru pastile de codeină pe care le-am luat nu prea domolesc durerea surdă și persistentă. N-o să dorm la noapte, așa că soluția e să beau suficient de mult, până la leșin. Mă tratez singur. Camera e întunecată, iar singura sursă de lumină e veioza de pe masă și bușteanul care trosnește în foc. Am ajuns la un supermarket din afara orașului și m-am aprovizionat cu esențialul: pizza, alimente gata preparate, cafea, țigări și alcool. Pe drumul de întoarcere am văzut o pensiune care vindea lemne de foc. Nimeni nu a răspuns la ușă când am bătut, deși afară era o rablă de Ford Focus. În spate erau două scaune pentru copii, iar pe lunetă, un abțibild: Mici monștri la bord.“

Nici nu vă mai spun că am citit cartea la recomandarea Cătălinei, la cât de des am menţionat-o în recenziile mele, însă mă bucură faptul că şi de această dată am mers pe mâna ei, nu am dat rateu şi sunt extrem de încântată. Din ce mi-a spus, „Dispariţia lui Annie Thorne” i-a plăcut mult mai mult decât „Omul de cretă”, despre care eu v-am împărtăşit mai multe impresii pe blog aici, şi tind şi eu că mă alătur ei, s-a simţit o diferenţă între cele două titluri, o evoluţie chiar, ceea ce e de bine, însă să le iau pe rând.

„Dispariţia lui Annie Thorne” ne prezintă povestea lui Joe Thorne, un bărbat în vârstă de 40 de ani, care nu şi-a mai dorit să se reîntoarcă în satul natal, Arnhill, după ce au avut loc mai multe evenimente neferite în ce-l priveşte pe când avea vârsta de doar 15 ani, dar este nevoit, întrucât primeşte un mesaj ce-l înspăimântă, dar în acelaşi timp, îi trezeşte interesul pentru că are legătură cu ce i s-a întâmplat surorii lui, Annie. Primeşte un post de profesor în cadrul şcolii unde a urmat şi el cursurile, însă această întoarcere nu-i face nicio plăcere, mai ales că încearcă pe cât posibil să îşi evite foştii prieteni. Amintiri dureroase revin la suprafaţă, după ce vreme de 25 de ani au fost bine ascunse şi încuiate în gânduri, dar şi coşmaruri teribile îl frământă pe Joe. Dacă te macină curiozitatea să afli care sunt acestea, cartea o găseşti pe site-ul editurii aici, cu siguranţă povestea te va atrage şi nu vei putea să pui cartea deoparte…

C.J. Tudor m-a surprins şi de această dată, însă povestea lui Joe a fost cu mult diferită de cea a lui Eddie din “Omul de cretă”. A fost încărcată de suspans, m-a ţinut în priză şi deşi am intuit eu, pe ici, pe colo, una alta, a reuşit să mă şocheze total, că surprins e puţin spus. Am parcurs-o cu sufletul la gură, mai ales că aveam deja anumite bănuieli, nu ştiam exact la ce să mă aştept, întrucât eram lovită de turnuri din toate părţile, îmi făcusem fel şi fel de idei, încercam să găsesc legături unde nu erau şi mă zăpăcisem total de cap singură, nu era nevoie să mă mai zăpăcească şi cartea. Am citit-o pe nerăsuflate, mi-a fost imposibil să o las din mână, îmi doream să aflu tot mai multe, să văd pe ce drum o va lua povestea şi aşa o ciudă mi-a fost când am văzut că-mi cedează ochii la ultimele pagini, mai ales că devenise din ce în ce mai captivantă şi avuseseră loc nişte evenimente şi dezvăluiri ce, efectiv, m-au blocat, mi-au luat toate cuvintele, că de crezut, oricum nu mai ştiam ce să cred… Nu a fost problemă, până la urmă, că am finalizat-o în dimineaţa următoare, gândul mi-a fost tot la ea, devenisem super intrigată de poveste şi curiozitatea mea trebuia potolită, ei bine, mi-a dat să mă sature şi exact la cine nu mă aşteptam, mi-a dat fatala.

Chiar m-am bucurat că am dat peste aşa o poveste imprevizibilă, cel puţin eu, cu toată misiunea mea de detectiv jalnic, şi am savurat-o, în special şi pentru faptul că a fost încărcată de sarcasm, mare parte din acţiunile personajului principal, dar şi replicile sale, erau predominate de sarcasm, mă distrau teribil, deşi trebuiau să mă întristeze, pe alocuri. Am simţit că citesc un thriller şi n-am simţit, dacă mă înţelegeţi, nu ţin minte thriller la care să mai fi râs cu atâta patimă, că de zburlit părul pe mine, nu am dus lipsă absolut deloc. Mi-a plăcut de Joe maxim, povestea sa mi s-a părut interesantă şi totodată, m-a întristat, a făcut alegeri neinspirate, s-a încrezut în cine nu merita, a rănit când putea să protejeze, dar şi să aibă un cuvânt de spus atunci când era necesar. Fapta consumată nu mai poate fi retrasă, însă sunt şanse să nu se mai repete, dacă îţi doreşti acest lucru. Cam aşa s-a gândit şi Joe, trecutul nu mai poate fi schimbat, însă viitorul da, totul ţine de cât de mult curaj ai ca să înfrunţi ceea ce urmează să vină… Un alt aspect ce mi-a atras atenţia a fost subiectul bullying-ului, cum o persoană devine bully doar ca să impresioneze sau în urma unui model pe care-l urmează, cum se schimbă atunci când realizează că nu este tocmai ok şi cum acţioneză când vede că nu e în regulă, cât de mult se poate schimba gândirea în timp şi cât de diferite sunt percepţiile la o anumită vârstă.

„Dispariţia lui Annie Thorne” a fost o poveste complexă, a vorbit despre durere, pierdere, sinucidere, bullying, familie, prietenie, trădare, trecut, dar şi monştrii cu care ajungi să te lupţi până la ultima suflare, toate acestea redate cu un ton sarcastic, dialoguri umoristice şi ironice, dar şi detalii ce îţi ridică părul la ceafă. C.J. Tudor m-a câştigat, definitiv, cu această poveste şi mi-a demonstrat că este capabilă să construiască un thriller captivant împletind subiecte dintre cele mai diferite şi sunt extrem de nerăbdătoare să mai citesc şi alte titluri de-ale sale, aşa că, editura Nemira, sper că nu mă veţi lăsa să aştept prea mult şi veţi mai traduce şi altele cât de curând, întrucat autoarea a devenit un “auto-buy author” şi vă mulţumesc din suflet pentru oportunitatea de a descoperi o nouă autoare care mi-a câştigat inima.

“Nu te întoarce niciodată. Aşa îţi zic mereu oamenii. Lucrurile s-au schimbat. Nu vor mai fi aşa cum ţi le aminteşti. Lasă trecutul în trecut. Desigur că ultimul lucru e mai uşor de zis decât de făcut. Trecutul are prostul obicei de a se repeta. Ca un curry nasol.”

“Dar asta e viaţa. O promisiune. Nu o garanţie. Ne place să credem că avem totul rânduit pe viitor, dar avem doar o rezervare. Viaţa poate fi anulată în orice moment fără niciun avertisment, nu primeşti banii înapoi, indiferent de cât timp eşti pe drum. Chiar dacă abia ai avut timp să admiri peisajul.”

“Oamenii spun că timpul le vindecă pe toate. Se înşeală. Timpul doar le şterge pe toate. Trece şi trece fără să-i pese de nimic, ne macină amintirile, distrugând puţin câte puţin tristeţea ca pe un mare bolovan din care mai rămân mici fragmente dureroase, dar sunt suficient de mici ca să le poţi duce. Inimile frânte nu se vindecă. Timpul doar ia bucăţile şi le fărâmiţează până când se prefac în praf.”

“Unii care vor să pară înţelepţi spun că, oriunde te-ai duce, nu poţi să scapi de tine însuţi. Ce rahat! Îndepărtează-te cât poţi de relaţiile care te constrâng, de oamenii care te definesc, de peisajele familiare şi de rutina care te leagă de o identitate. Şi astfel poţi să scapi de tine măcar pentru ceva vreme. Sinele e doar un concept. Poţi să-l demontezi, reconstruieşti şi să clădeşti o altă persoană.”

“Viaţa nu e bună cu noi. Cu niciunul din noi în cele din urmă. Ne apasă pe umeri, ne îngreunează pasul. Ne smulge lucrurile la care ţinem şi ne întăreşte sufletele cu regret. Nu sunt câştigători în viaţă. Viaţa se rezumă la ce pierzi: tinereţe, aspect fizic. Dar, mai presus de toate, îi pierzi pe cei pe care îi iubeşti. Uneori mă gândesc că nu trecerea anilor te îmbătrâneşte, ci moartea oamenilor şi dispariţa lucrurilor la care ţii. Acest gen de îmbătrânire nu poate fi împiedicat cu nicio operaţie şi nici nu poţi face o injecţie cu vreun acid. Durerea ţi se citeşte în ochi. Ochi care au văzut prea multe şi te vor da de gol.”

“Asta e problema în viaţă. Nu te avertizează niciodată. Nu-ţi dă nici cel mai vag indiciu că ar putea fi un moment important. Poate ai vrea să ai un răgaz, să fii numai ochi şi urechi. Nu-ţi dă de veste că trebuie să te agăţi de ceva până nu mai e.”

“Dar puţini dintre noi vorbesc despre moarte, nu-i aşa? E un secret murder. Şi totuşi, într-un fel moartea e cea mai importantă parte a vieţii. Fără ea, existenţa noastră ar fi de negândit.”

“Nu există minciuni nevinovate. Minciunile nu sunt sfruntate sau nevinovate. Sunt la mijloc. O ceaţă care ascunde adevărul. Uneori e aşa de groasă, că abia vedem noi înşine.”

“Anne de la Green Gables” de Lucy Maud Montgomery (recenzie)

  • Titlul original : “Anne from Green Gables”
  • Autor: Lucy Maud Montgomery
  • Serie: “Anne from Green Gables”
  • Volum: I
  • Editura: Bestseller
  • An apariţie: 2021
  • Număr pagini: 521
  • Traducere de Silviana Boian

Scris pentru toate vârstele, „Anne de la Green Gables” este un roman clasic, devenit bestseller de la prima apariție. Cartea a intrat în Top 25 cele mai bine vândute cărți ale tuturor timpurilor.

Anne Shirley, o orfană de unsprezece ani, vine la Green Gables, într-un colț verde al Insulei Prințului Edward, doar pentru a descoperi că familia Cuthbert – bătrânul Matthew și sora lui severă, Marilla – vor să adopte un băiat, nu o fată. Dar înainte de a o putea trimite înapoi, Anne – care pur și simplu are nevoie de mai mult spațiu pentru imaginația ei vivace și de o casă adevărată – reușește să-i cucerească în totalitate.

O poveste încântătoare, care explorează vulnerabilitatea, așteptările și visurile unui copil care crește, Anne din Green Gables este, de asemenea, un portret minunat al unor vremuri, al unei familii și, mai ales, al iubirii.

Dacă nu mă înşeală memoria, auzisem tot mai des de Anne anul trecut, când a început pandemia şi Netflix-ul pur şi simplu explodase, „Anne with an E” fiind primul serial la cele recomandate. Ulterior, după numeroase alte recomandări şi cercetări, am observat că „Anne de la Green Gables” este de fapt o serie, ce cuprinde mai multe volume şi evident că mi-am spus că mai întâi voi citi seria şi apoi am să vizionez şi serialul, întrucât nu vreau să îi stric din frumuseţe. Din ce am înţeles, nu prea ar avea mare treabă unul cu celălalt, dar până voi ajunge să vizionez serialul mai durează… Nu mi-a luat mult să dau o căutare pe Google în ce priveşte volumele, însă ai mei ochişori au căzut pe frumuseţea lansată la editura Bestseller, ediţie tie-in chiar, şi atât mi-a trebuit, simţeam că trebuie să o fac a mea, mai ales când am observat modul în care a fost editată şi că avea diverse citate din poveste extrase.

Iar luna aceasta am avut deosebita plăcere de a o cunoaşte pe Anne, o orfană în vârstă de 11 ani, care şi-a pierdut părinţii pe când ea avea doar trei luni, aceştia murind de febră :(, de la cele trei luni ale sale şi până la 11 ani a locuit alături de două familii, apoi în grija orfelinatului vreme de patru luni. Anne a ajuns la fraţii Cuthbert printr-o încurcătură, Matilda şi Matthew îşi doreau să adopte un băiat, care să-i ajute în gospodărie, însă nu s-a întâmplat asta şi Anne a intrat în vieţile lor, că au vrut sau nu prea… Anne a reuşit, treptat, să le câştige inimile, deşi era o fată tare vorbăreaţă şi cu o imaginaţie extrem de bogată, până şi cel mai neplăcut lucru, Anne reuşea să-l transforme în ceva absolut mirobolant. Ea nu se considera a fi o fată frumoasă, se vedea urâţică şi nu-şi suporta părul roşcat, dar exceptând acestea şi năzdrăvănia ce o caracteriza, era foarte isteaţă şi ascultătoare (atunci când simţea ea că trebuie…), muncea şi învăţa repede când nevoia o cerea. A avut parte de o viaţă dificilă, o copilărie plină de trudă, sărăcie şi neglijare, iar faptul că a ajuns la Green Gables a fost un vis devenit realitate, putea şi ea să facă, în sfârşit, parte dintr-o familie. Dacă v-am stârnit puţin curiozitatea în ce priveşte povestea lui „Anne de la Green Gables”, o găsiţi aici pe site-ul editurii, este primul volum al seriei şi sper eu ca editura să lanseze repede şi celelalte volume.

Anne şi-a făcut drum spre inima mea cu foarte mare uşurinţă şi m-a vrăjit instant cu toată vorbăria ei ce-mi bubuia mintea. Imaginaţia ei m-a frapat de multe ori şi rămâneam blocată în faţa înfocării de care dădea dovadă , de cele mai multe ori. În ciuda faptului că a avut o copilărie puţin plăcută, Anne se bucura de viaţă la maxim, vedea frumuseţea în fiecare lucru şi loc pe care-l străbătea, boteza plantele, răurile şi meleagurile, reuşind să-i molipsească, dar să-i şi cucerească pe cei din jurul său. Având o imaginaţie aşa bogată, nu era ferită de belele, şi nu doar o dată a avut parte de ele, dar era şi foarte sinceră, orice îi trecea prin gând, scotea pe gură, chiar dacă unele vorbe ar fi fost mult mai bine să le fi ţinut pentru ea. Anne a fost ca o pată de culoare în viaţa lui Matthew şi a Matildei Cuthbert, iar povestea ei, dar şi anii petrecuţi la Green Gables au reuşit să mă înmoaie complet. Pe alocuri mi-a amintit de Nică din „Amintiri din copilărie” a lui Ion Creangă, în special când dădea de bucluc, făcea cum făcea, deşi nu asta îi era intenţia, dar beleaua se lipea de ea. Anne era pusă în diverse ipostaze amuzante, dar şi periculoase, aş putea spune. Cât am parcurs cartea, chiar şi acum când vă scriu aceste rânduri, zâmbetul nu mi-a părăsit chipul, nu reuşeam să mă desprind nicicun de poveste şi-mi doream să aflu mai mult şi mai mult, să văd ce îi mai bubuie mintea, astfel ajungând să dau cartea gata în câteva ore, dar şi să regret că am fost nevoită să mă despart atât de repede de personaje. M-a atins pe sufletul prietenia pe care a legat-o cu Diana, erau două fire total opuse, dar care reuşeau să se completeze perfect, dar şi sinceritatea de care dădea dovadă atunci când făcea cunoştinţă cu o persoană nouă. A reuşit să mă vrăjească cu a sa personalitate puternică şi a fost o prezenţă ieşită din comun, însă nu doar pe mine a reuşit să mă vrăjească, ci şi pe Matthew şi Matilda, chiar dacă Matilda s-a lăsat mai greu fermecată de Anne, dar a reuşit performanţa de a cuceri şi câteva dintre inimile băieţilor…sigur se va întâmpla ceva în volumele următoare, am eu un sentiment aşa, romantica din mine a mirosit o idilă…

“Anne de la Green Gables” a fost o lectură ce mi-a mângâiat sufletul, mi-a înseninat ziua şi m-a năucit de cap cu turuiala personajului principal feminine, dar chiar şi aşa vorbăreaţă, m-a cucerit pe deplin. Sunt nerăbdătoare să mă reîntâlnesc cu Anne în volumul doi şi nu numai, mai ales că finalul primului volum mi-a cam frânt puţin inima. Sper ca editura să traducă repede şi următoarele volume, întrucât am nevoie de Anne în viaţa mea.  

“Ce frumoasă e viaţa şi ce bine e să ştii că mergi acasă.”

“Dacă nu poţi fi veselă, fii cât se poate de veselă!”

“Nimic nu-i mai enervant decât un bărbat care nu-ţi răspunde – asta dacă nu cumva e vorba de o femeie care tace.”

“Omul se judecă după fapte, nu după chip.”

“Niciodată nu poţi judeca oamenii după aparenţe.”

“Sufletele pereche nu-s chiar aşa de greu de găsit pe cât credeam. E minunat să descoperi că sunt atât de multe suflete pereche în lume.”

“Mă bucur că nu plouă azi, deoarece e mai uşor să fii vessel şi să înduri tristeţea într-o zi cu soare.”

“Seara aceasta e ca un vis purpuriu. Mă face să mă simt atât de fericită că trăiesc. Dimineaţa, mereu, mă gândesc că dimineţile sunt cele mai frumoase; dar când se lasă seara, mi se pare că serile sunt încă şi mai frumoase.”

“Ei bine, nu vreau să fiu altcineva, în afară de mine însămi, chiar dacă n-o să fiu consolată de diamante niciodată, declară Anne. Sunt chiar mulţumită să fiu Anne de la Green Gables, cu şiragul meu de mărgele perlate.”

“Cât e de frumos să crezi că mâine este o nouă zi fără greşeli în ea.”

“Nu cred că ar trebui să ne închidem inimile în faţa puterilor tămăduitoare ale naturii. Dar pot să înţeleg ce simţi. Cred că toţi trecem prin acelaşi lucru. Nu putem accepta gândul că ceva ne poate aduce plăcere atunci când o persoană dragă nu mai e aici, să ne împărtăşească bucuria, şi, atunci când realizăm că ne-a revenit setea de viaţă, mai că ni se pare o trădare a propriei noastre suferinţe.”

„Lista de invitați” de Lucy Foley (recenzie)

  • Titlul original: “The Guest List”
  • Autor: Lucy Foley
  • Editura: Trei
  • Colecţie: Fiction Connection
  • Anul apariţiei: 2021
  • Număr pagini: 384
  • Traducere de Bogdan Ghiurco

Fiecare are un secret
Fiecare are un motiv
Pe coasta bătută de vânturi a Irlandei, invitații se adună pentru nunta anului
Prieteni vechi
Dușmănii din trecut
Familii fericite
Invidii ascunse
Treisprezece invitați
Un cadavru
Unul dintre invitați nu va pleca viu de la nuntă…

Decorul e pregătit pentru nunta lui Jules Keegan cu Will Slater. Peisajul e spectaculos, plani-ficarea minuțioasă, atmosfera încărcată de nostalgie în timp ce invitații închină în cinstea cuplurilor celor mai longevive.
Totuși sub aparența fericirii, secrete întunecate încep să se ivească și dușmănii vechi ies la suprafață. Iar tortul de nuntă abia a fost tăiat, când cineva este găsit mort.
O furtună se dezlănțuie asupra insulei, ținându-i pe toți captivi – în timp ce ucigașul umblă nestingherit printre invitați.
Începe cu o petrecere.
Se va sfârși cu o crimă.

Nu am ştiut foarte multe despre “Lista de invitaţi”, doar că era recomandat de Reesesbookclub şi, ştiind cât de mult mi s-au potrivit recomandările bookclubului, am spus să îi acord o şansă şi acestui titlu, să-l notez pe wishlist pentru când îi va veni rândul. S-a făcut cum s-a făcut şi rândul i-a venit, mult mai repede decât m-am aştept, dar mă bucur că s-a întâmplat aşa, întrucât am dat peste o poveste ce m-a prins de la primele pagini şi m-a determinat să o citesc pe nerăsuflate.

Jules Keegan, deţinătoarea unei veritabile reviste online, The Download, urmează să se căsătoarească, cu nimeni altul decât Will Slater, un bărbat de success şi dorit de toate femeile, pe insula Inis An Amplora, la castelul Folly, o insulă izolată ce promite a-I oferi nunta pe care şi-o doreşte, întrucât nu permite accesul facil paparazzilor, astfel putând savura liniştită evenimentul. Totul pare a fi perfect, aparent, şi nu apar semne că vor apărea probleme, însă fericitul eveniment este ameniţat de diverşi invitaţi, care prin simpla lor prezenţă tulbură atmosfera. Colac peste pupăză, insula mai este şi ţinta unei furtuni, iar după momentul tăierii tortului, cineva este găsit mort… O nuntă cu totul aparte, se pare, care prezintă latura mai puţin frumoasă a unui astfel de eveniment, mai ales când invitaţii sunt prieteni vechi, legaţi de secrete, duşmani, familii fericite şi invidii ascunse…

Am fost captivată de la primele pagini, cum spuneam şi mai sus, iar faptul că acţiunea a fost redată cu ajutorul mai mult fire narative, m-a încântat foarte mult. Aşa, am avut posibilitatea să privesc evenimentul din mai multe părţi: al organizatoarei de nunţi, Aoife, cea care deţine şi castelul Folly, unde are loc nunta, Olivia, domnişoara de onoare şi sora miresei, mireasa, Jules, Hannah, o invitată şi totodată soţia prietenului cel mai bun al miresei, şi Johnno, cavaler de onoare şi prietenul cel mai bun al mirelui, Will. Alături de aceste fire narrative, şi-a avut şi mirele momentul, dar şi câteva intervenţii din partea naratorului, care mi-au trezit interesul şi mai mult. M-am simţit ca şi cum aş fi privit un film, iar în momentele când naratorul intervenea, suspansul îmi creştea cu câteva nivele. Crezusem, iniţial, că-mi va fi foarte greu să urmăresc acţiunea, fiind redată de atât de multe personaje, însă nu a fost deloc aşa, din contră, am parcurs paginile cu sufletul la gură şi abia aşteptam să văd ce perspectivă oferă şi alt personaj. Parcurgerea pe repede – înainte a titlului a fost favorijat şi de capitolele relative scurte, spun eu, nu realizam când treceam peste pagini şi abia când mă apropiam de final am conştientizat că nu am putut lăsa cartea deloc din mână.

Nu am dus lipsă de amănunte care m-au năucit, secretele dezvăluite m-am dat peste cap şi nici nu le-am simţit venind, rămânând blocată de cum s-a învârtit totul în aşa măsură încât să implice un anumit personaj, cât de puternică a fost influenţa sa şi cât de mult a marcat persoanele ce gravitau în jurul său. Acum, că am finalizat cartea şi rumeg cele citite, fac toate conexiunile şi efectiv, simt că-mi bubuie mintea pentru că nu le-am prevăzut. Să nu mă înţelegi greşit, chiar mă bucur că s-a întâmplat aşa, m-a surprins povestea şi astfel am reuşit să mă bucur de tot ce a oferit, nu a fost deloc previzibilă în ce mă priveşte şi cred că am făcut alegerea potrivită pentru că am citit-o acum, deşi mai aveam şi alte titluri începute… Fiecare personaj în parte, invitat la nuntă, şi-a avut momentul, iar împletirea firelor narrative în modul cum au fost împletite, cursivitatea lor, au reuşit să mă prindă şi cu greu să-mi de-a drumul. Mi-au fost servite şi bombe la tavă, că tot suntem la nuntă, am avut şi momente când aş fi luat pe unul, altul de gât doar nu se putea altfel, am judecat şi criticat la maxim personajele, ce e drept, că doar asta faci la nuntă, vezi gunoiul din curtea celuilalt…

“Lista de invitaţi” prezintă o poveste captivantă cu personaje a căror viaţă este dominată de secrete şi lupte interioare, care, la prima vedere, n-au nicio legătură unul cu celălalt, cu grupuri de indivizi bine definite, familii fericite, dar şi dezbinate, invidii şi manipulări, trădări şi dezamăgiri, cu o acţiune alertă ce te prinde în mrejele sale şi de care nu te mai poţi desprinde până nu te vezi ajuns la ultima pagină, numeroase răsturnări de situaţie, toate acestea având loc pe o insulă ruptă de restul lumii, care te farmecă şi te înspăimântă, în acelaşi timp, cu locurile aflate pe această frăntură de pământ. Dacă ţi-am stârnit puţin curiozitatea prin a mea recenzie, titlul îl găseşti pe site-ul celor de la editura Trei aici, cărora eu ţin să le mulţumesc din tot sufletul pentru oportunitatea oferită, de a citit, atât de repede, acest titlul proaspăt lansat.

“Viaţa e haotică. Ştim cu toţii. Se petrec tot felul de lucruri cumplite, am aflat asta încă din copilărie. Dar, indiferent ce se întâmplă, viaţa nu este decât o înşiruire de zile. Nu le poţi controla pe toate. Dar una dintre ele o poţi controla. 24 de ore pot fi organizate. Ziua nunţii este o mica frântură de timp în care pot crea ceva deplin şi perfect, care să fie preţuit pentru tot restul vieţii, ca o perlă dintr-un colier stricat.”

“Artista Henna” de Alka Joshi (recenzie)

  • Titlul original: “The Henna Artist”
  • Autor: Alka Joshi
  • Serie: “The Henna Artist”
  • Volum: I
  • Editura: Nemira
  • Colecţia: Damen Tango
  • An apariţie: 2021
  • Număr pagini: 400
  • Traducere de Adriana Voicu

Roman aflat în curs de ecranizare ca serial Miramax, cu Freida Pinto în rolul principal.

Lakshmi, o fată de șaptesprezece ani, scapă dintr-o căsnicie cumplită și învață să se descurce singură în coloratul Jaipur al anilor ‘50.

Ajunge o fenomenală artistă de tatuaje cu henna, căutată de toată lumea nu doar pentru desene, ci și pentru sfaturi și confesiuni. Deși poate păstra secretele aristocrației, știe că nu le poate dezvălui pe ale sale…

Pe măsură ce succesul ei crește, Lakshmi trebuie să fie atentă la invidia pe care o stârnește și la viața independentă pe care o duce. Mai ales că soțul părăsit e deja pe urmele ei și o găsește după mulți ani, având o aliată neașteptată: o soră mai mică, de existența căreia Lakshmi nu avea habar. Brusc, tot eșafodajul atent construit al vieții ei e în pericol să se prăbușească.

De când am observat că “Artista Henna” a fost recomandată de Reesesbookclub, mi-am trecut-o pe wishlist cu numeroase semne de exclamare şi steluţe, să nu care cumva să o scap din vedere, iar când am văzut că urmează a fi tradusă de editura Nemira, fusesem în extaz. Ţin minte că la vremea când s-a lansat, se organizaseră multe concursuri şi cum eu am mereu baftă şi nu câştig, a trebuit să mai aştept, doar puţin. Că s-au aliniat planete şi am pus mânuţa pe carte, tot cu ajutorul editurii şi ţin să le mulţumesc pe această cale, “Artista Henna” chiar a fost o alegere mai mult decât inspirată şi mă simt câştigată că am avut ocazia de a descoperi o poveste atât de frumoasă, dar şi dureroasă, totodată.

În “Artista Henna” o urmărim pe Lakshmi, o femeie în vârstă de 30 de ani, al cărei trecut a fost încărcat de greutăţi: a fost obligată să se căsătorească la vârsta de 15 ani, a fost o victimă a violenţei domestice, ca apoi la vârsta de 17 ani să se hotărască să fugă de soţul ei abuziv şi să se refugieze în Jaipur, unde a fost nevoită să se descurce singură. Vreme de 13 ani, de când a fugit din Agra şi până în prezent, Lakshmi a devenit o artistă renumită, tatuajele ei cu henna fiind extrem de apreciate, iar serviciile ei mereu solicitate şi nu doar tatuajele, ci şi alte talente, care s-au dovedit a fi utile persoanelor instărite. Chiar dacă ea are deschidere către secretele altora, aceştia nu simt nicio jenă în a le împărtăşii, Lakshmi şi le păstrează cu sfinţenie pe ale sale, temându-se că, o dată ieşite la lumină, aceste secrete îi pot pune reputaţia în pericol. Grijile sale sunt pe bună dreptate, întrucât viaţa lui Lakshmi ia o turnură ce o dă complet peste cap şi secrete o constrâng, mai ales când îşi face apariţia Radha, sora sa în vârstă de 13 ani, despre care nu ştia absolut nimic alături de bărbatul pe care a ales să-l părăsească în urmă cu 13 ani…

Am fost fascinată de poveste de la primele pagini, deşi m-au bătut unele cuvinte în limba indiană şi mi-am dat toată silinţa în a le pronunţa, ca să nu mai spun de numele personajelor, am făcut şi eu ce am putut, dar exceptând acestea, povestea lui Lakshmi m-a fermecat, la propriu. Să descopăr India şi locurile sale, persoanele şi obiceiurile lor, m-au captivat, dar în acelaşi timp m-au şi întristat, în special obiceiurile. Aveam vagi cunoştinţe despre acestea datorită serialelor indiene pe care le-am urmărit alături de mama mea în urmă cu mulţi ani, dar şi a unor documentare pe care le-am urmărit, în tinereţile mele, când îmi doream să mă educ tot mai mult în ce priveşte cultura altor ţări. Să realizez că o copilă este nevoită să se căsătorească la o vârstă fragedă pentru că familia nu-şi permite să o întreţină, să o dea după un bărbat fără consimţământul ei, să îi dedică viaţa după bunul lor plac, mi s-a părut de-a dreptul cumplit. Nu spun că părinţii nu au de zis un cuvânt, dar nu nenoroceşti o viaţă… Din păcate, cele trăite de Lakshmi încă se întâmplă şi în zilele noastre şi este desolant, femeia să fie tratată ca o sclavă, vândută, abuzată, exploatată şi nu numai, iar eu, ca femeie, am avut sufletul frânt citind această carte…

Lakshmi a fost curajoasă, deşi a dus o viaţă grea, nu s-a lăsat bătută, a tras cu toate puterile să se realizeze, să fie independentă, a pus în aplicare tot ce a învăţat de la soacra sa, şi deşi a fost apreciată pentru talentele sale, era conştientă că va fi judecată pentru anumite acte, dacă acestea vor ieşi la suprafaţă. Nu a dus lipsă de tentaţii, însă şi-a păstrat decenţa, a apreciat, de fiecare dată, ajutorul pe care l-a primit şi a lăsat loc de bună ziua, şi-a respectat mereu clienţii, chiar dacă aceştia nu-i întorceau respectul cuvenit, tratând-o ca pe o simplă angajată. Toate sforile pe care le-a tras, relaţiile pe care le-a consolidat de-a lungul celor 13 ani cât a lucrat în Jaipur, au început să se rupă o dată cu intrarea în viaţa sa a Radhei, fiind pusă în faţa unor decizii greu de luat. Conştiinţa îi spunea una, sufletul alta, iar de aici, o bătălie nesfârşită s-a dat în interiorul său… Am îndrăgit-o instant, a fost dragoste la prima vedere, iar o dată ce i-am aflat secretele, iubirea mea faţă de ea a crescut înmiit, aprecierea, de asemenea, iar respectul, nu mai spun… M-a durut sufletul pentru ea, pătrunzând tot mai adânc în poveste şi realizând ce turnură neplăcută a luat, ce trebuie să îndure şi alegerile pe care este nevoită să le facă, pentru bunăstarea sa, dar şi a celor dragi ei. Se pare că greul nu a slăbit-o deloc, ci doar i-a dat mici reprize de pauză…

Un alt personaj ce mi-a cucerit inima a fost Malik, un puşti ce o ajuta pe Lakshmi, dar care s-a şi lipit de ea în urmă cu câţiva ani, devenind ajutorul ei de nădejde. Avea 8 ani sau cel puţin aşa tindea el să creadă, însă nu se comporta ca un copil de 8 ani, ci era determinat, smecheraş, se învârtea în fel şi chip, reuşind să obţină ce-şi propunea, dar se şi impunea, în sensul că ceilalţi, care îl zăreau, se simţeau puţin intimidaţi de el. Aşa mic cum era, impunea respect, iar cu “tanti şefa” m-a câştigat. Nu pot spune că n-am îndrăgit-o şi pe Radha, sora lui Lakshmi, însă am avut momente când aşa nişte nervi aveam pe ea, apoi îmi treceau, îi puneam pe lipsa experienţei sale de viaţă, pe dorinţa ei de a descoperi cât mai multe, faptul că nu cunoştea atât de multe pe câte credea ea că ştie, reacţiile sale la impuls şi multe altele, acţiuni ce au pus-o în mari încurcături şi nu doar pe ea, ci şi pe cei din jurul său.

“Artista Henna” este o carte cu o poveste puternică şi emoţionantă, ce te poartă printr-un carusel de emoţii şi sentimente, te urcă şi te coboară, ca să nu spun ca te izbeşte, din plin, în unele momente şi te determină să apreciezi ceea ce ai, atât cât ai, să ţii la viaţa ta, să lupţi pentru ce îţi doreşti cu toate forţele şi să nu îţi pleci capul atunci când ştii că ai dreptate. Totodată, pune în lumină familiile indiene şi relaţiile acestora, cât de diferită este cultura şi credinţele lor faţă de ale noastre, cum se consolidează relaţiile între familii, cât de protejaţi sunt copiii, dar şi cum sunt priviţi bărbaţii. Acest aspect m-a durut, sincer, când am observant că bărbaţii nu sunt vinovaţi de absolut nimic, totul fiind pus pe natura lor, iar femeia este vinovată de orice decădere, fie a sa, fie a bărbatului, efectiv, mi-a bubuit mintea, nu alta şi-mi era greu să accept asemenea lucruri. Fiecare e răspunzător de faptele sale, nu se caută ţap ispăşitor… După ce am finalizat cartea şi am stat să rumeg la cele citite, am conştientizat că nici noi nu suntem cu mult departe, în sensul că, în mediul rural, unde nu sunt foarte multe şi nici bune condiţii de trai, se practică anumite obiceiuri, deşi suntem în secolul douăzeci şi unu…

Nu mi-am găsit cuvintele potrivite să vă vorbesc despre această carte, nici nu ştiu ce cuvinte să folosesc ca să-i aduc laudele meritate, dar pe mine m-a captivat de cum am deschis-o şi vi-o recomand cu dragă inimă, să descoperiţi şi voi povestea lui Lakshmi, o găsiţi pe site-ul editurii aici, iar din ce mi-a şoptit o vrăbiuţă, urmează să se lanseze volumul doi luna aceasta, care-l pune în lumină pe smecheraşul Malik, volum pe care-l aştept cu sufletul la gură şi sper ca editura să-l traducă pe repede-nainte, aşa-s de entuziamată de acest personaj. Am spus că nu voi mai începe alte serii, dar se pare că nu mă pot ţine de cuvânt, iar de această dată chiar îmi vine să mă zgârii pe ochi că nu sunt lansate şi volumele celelalte, cu greu m-am desprins de poveste, după ce am pus cartea jos, aveam impulsul de a o reîncepe… atât e de bună, încât nici nu mă surpinde că a fost recomandată de Reesesbookclub, până acum n-am fost dezamăgită de nicio carte recomandată de bookclubul actriţei şi nici nu cred că voi fi…

“Omul de cretă” de C.J. Tudor (recenzie)

  • Titlu original: “The chalk man”
  • Autor: C.J. Tudor
  • Editura: Nemira
  • Colecția: Armada
  • An publicaţie: 2019
  • Număr pagini: 288
  • Traducere de Alexandru Macovescu

Nu rascoli amintirile copilariei daca stii ca ascund secrete intunecate…
In 1986, Eddie si prietenii lui isi petrec zilele mergand cu bicicleta printr-un orasel englez mereu adormit, in cautare de aventuri. Omuletii de creta pe care-i deseneaza peste tot sunt codul lor secret. Dar atunci cand unul dintre aceste desene ii conduce la un cadavru dezmembrat povestea se schimba definitiv.
In 2016, Eddie crede ca a lasat totul in urma. Dar apoi el si prietenii lui primesc un mesaj misterios si trecutul se intoarce la viata mai periculos ca niciodata.

De la cine credeţi că ştiu de „Omul de cretă”? Oare de la cine? De la nimeni altele decât Rox şi Cătă, „ispititoarele” mele veşnice, Rox fiind prima care mi-a vorbit despre titlu, ştiu că îl avea pe wishlist şi chiar l-a citit la un moment dat, iar Cătă mi-a spus în felul următor: „să citeşti Omul de cretă, deşi mie mi-a plăcut mai mult Dispariţia lui Annie Thorne…”. Aşa că, am ajuns să citesc titlul de faţă, iar astăzi am să vă vorbesc puţin despre a mea „distracţie” alături de Eddie… El este un băiat în vârstă de 12 ani, care ajunge să descopere, alături de prietenii săi, Gav Grasu, Hoppo şi Metal Mickey, un cadavru dezmembrat în pădure, după ce au urmat unele indicii create pe asfalt cu ajutorul cretei. 30 de ani mai târziu, Eddie primeşte o scrisoare misterioasă, iar ceea ce a lăsat în urmă, în anii copilăriei, revine în prezent şi nu este tocmai plăcut…

Chiar dacă nu a fost pe placul Cătălinei, eu am devorat povestea, în câteva ore i-am dat capătul, m-a captivat de la prima până la ultima pagină, m-a învârtit pe toate părţile, de parcă m-aş fi aflat într-o horă şi nu pe canapea, citind. Mi-a dat un vibe de King, cu care eu am o relaţie de iubire-mai puţin iubire, dar în cazul lui C.J. Tudor a fost iubire din plin şi sunt tare nerăbdătoare să descopăr şi alte cărţi de-ale ei. Deşi „Omul de cretă” a avut un început mai greoi, aşa cum m-a avertizat Rox că va fii, abia aşteptam să se dezmorţească acţiunea, a meritat la final, întrucât m-a prins între iţele poveştii şi greu mi-a fost să mă desprind de ea. Datorită celor două fire narative urmărite – acţiunea petrecută în anul 1986, pe când Eddie avea 12 ani, şi anul 2016, în prezent, la vârsta de 42 de ani – am reuşit să parcurg relativ repede cartea, în ciuda începutului greoi, descoperind o poveste tulburătoare şi înfricoşătoare, pentru care trebuie să ai stomac, întrucât a cuprins şi detalii cu un puternic impact emoţional, asemenea detalii am mai întâlnit la Stefan Ahnhem, care m-a cucerit cu seria sa, dar şi la Stephen King, cum am menţionat şi mai sus, iar acest lucru pot spune că a plusat în favoarea autoarei, are mult potenţial şi sunt curioasă cu ce mă va mai surprinde pe viitor. Mi-a plăcut alternarea dintre cele două planuri narative, am reuşit să-mi formez o idee, cât de cât ok privindu-l pe Eddie, să observ diferenţele dintre copilul şi adultul Eddie, deşi aş putea spune că nu au fost aşa mari diferenţele, întrucât, am avut impresia uneori, că-şi retrăieşte copilăria şi îi este teamă să iasă în evidenţă cu ceva, făcea anumite acţiuni nu tocmai demne de un adult, iar în acele momente aşa-mi venea să îl scutur puţin, să strig la el că are deja o vârstă şi că trebuie să se comporte asemeni unui bărbat copt la minte…

Nu doar o dată lectura mi-a dat de înţeles că ar avea legătură cu paranormalul, începusem să dezvolt anumite ipoteze în minte şi evident că nu s-a materializat nimic, ca de obicei, aş fi fost un detectiv de toată jena, cu a mea intuiţie de baltă :))… Un singur fapt mi s-a confirmat, dintre cele multe întreprinse în căpuşorul meu, iar desluşirea misterului mi-a dat puţin de furcă, mai ales că nu se potrivea nimic cu ceea ce credeem eu. Să vă mai spun şi că am sticker-uit cartea, de am zăpăcit-o? (se va observa cele spuse de mine prin multitudinea de citate extrase din carte, aflate la finalul recenziei…) Ceea ce nu s-a mai întâmplat până acum la o carte din genul thriller, deci e de bine, zic eu. Iar finalul…finalul mi-a servit-o în stil original, mi-a bubuit mintea şi mi-a demonstrat, pentru a nu ştiu câta oară, că în ce priveşte cărţile din genul thriller, „mereu trebuie să pui sub semnul întrebării absolut tot, să nu intuieşti nimic şi să fugi de ceea ce pare evident.

„Omul de cretă” este un thriller excepţional, pentru un roman de debut este chiar promiţător, în ce mă priveşte pe mine, cu o poveste cutremurătoare, a cărui acţiune este extrem de alertă o dată ce treci de primele 60-70 de pagini, cu numeroase răsturnări de situaţie, dar şi personaje cu vieţi încărcate de secrete. Dacă sunteţi fani King şi Ahnhem, merită şă-i acordaţi o şansă şi lui C.J. Tudor, poate vă cucereşte şi pe voi aşa cum m-a cucerit pe mine. Curând vin şi cu recenzia pentru „Dispariţia lui Annie Throne”, dar până atunci, pe site-ul celor de la editura Nemira găsiţi aici titlul despre care v-am vorbit astăzi.

“(…) uneori nu poţi să împărtăşeşti anumite lucruri, chiar şi cu cei mai buni prieteni. Iar copiii au secrete. Uneori mai multe decât adulţii.”

“Eram cumva obsedaţi? Cred că da. Dar aşa sunt copiii. Îi obsedează nişte chestii câteva săptămâni sau luni, apoi epuizează ideea până nu mai e bună şi nu se mai joacă nimeni niciodată cu ea.”

“Principiile sunt bune. Dacă ţi le poţi permite. Îmi place să cred că am principii, însă mulţi sunt convinşi că au. Ideea e că toţi avem un preţ, un buton pe care se apasă şi facem lucruri nu foarte onorabile. Principiile nu plătesc ipoteca şi nu ne scapă de datorii. Principiile sunt o monedă fără valoare în viaţa obositoare de zi cu zi. Un om cu principia este în general cel care are tot ce vrea sau nu are absolut nimic de pierdut.”

“Durerea pe care ţi-o provoci singur nu merită înţelegere.”

“Nu cred că după ce mori are vreo importanţă cum te-ai comportat în viaţa asta. Bine sau rău. Dar contează foarte mult cât timp eşti în viaţă. Pentru ceilalţi. De aia ar trebui să te porţi mereu frumos cu ei.”

“Moartea este abstractă şi distantă. (…) moartea este la doar o suflare rece şi amară distanţă. Cel mai mare şiretlic este că te facă să crezi că nu e acolo. Iar moartea are multe atuuri întunecate.”

“Prietenii sunt mai mare pacoste decât bucurie. Deşi nu la fel de nasoli ca familia.”

“Viaţa mea a fost definită de lucrurile pe care nu le-am făcut, pe care nu le-am zis. Cred că e la fel pentru mulţi oameni. Uneori ne defines omisiunile şi nu realizările. Nu minciunile, ci adevărul pe care nu-l rostim.”

“Trebuie să înţelegi că oamenii buni nu cântă îmnuri sau se roagă la nu ştiu ce zeu mitologi. Să fii bun nu înseamnă să porţi cruce la gât sau să te duci la biserică în fiecare duminică. Eşti bun dacă îi tratezi bine pe ceilalţi. Un om bun nu are nevoie de religie pentru că e mulţumit de sine însuşi pentru că ştie că face bine.”

“Credem că vrem răspunsuri. Dar de fapt ne dorim răspunsuri bune. Aşa e natura umană. Ne punem întrebări care sperăm să ne ofere adevărul pe care vrem să-l auzim. Problema e că nu poţi allege adevărul. Adevărul are obiceiul de a fi pur şi simplu adevăr. Singura soluţie reală pe care o ai este dacă să crezi sau nu.”

“Secretele sunt ca un cur. Cu toţii avem unul, dar unele sunt mai murdare decât altele.”

“Poate a sosit vremea să fac o plimbare pe cărarea amintirilor. Numai că nu e un drum în lumina soarelui însoţit de amintiri frumoase. Cărarea e întunecată, plină de încrengături de minciuni, secrete şi gropi ascunse. Iar pe drum mai sunt şi oameni de cretă.”

“Dragostea nu e o alegere. E iraţională. Acum ştiu. Dar poate că uneori ar trebui să alegi. Sau cel puţin să alegi să nu te îndrăgosteşti. Să lupţi, să te smulgi.”

“(…) zvonurile sunt ca microbii. Se împrăştie şi se înmulţesc imediat şi, înainte să te prinzi, toată lumea e contaminată.”

“Să fii adult e doar o iluzie. Până la urmă, nu sunt sigur că vreunul din noi se maturizează cu adevărat. Pur şi simplu suntem mai înalţi şi mai păroşi. (…) Sub pojghiţa de adult, sub straturile de experienţă pe care le dobândim pe când anii se succed cu stoicism, suntem tot copii cu genunchii juliţi şi muci la nas care au nevoie de părinţi…şi prieteni.”

“Cred că în viaţă nu există finaluri fericite, ci doar complicate şi tulburi.”

“Pentru că cine suntem dacă nu totalitatea experienţelor noastre, a lucrurilor pe care le adunăm în viaţă? Odată ce le scoţi din ecuaţie, devenim doar un boţ de carne, oase şi vase de sânge.”

“Nu cred că poţi judeca valoarea cuiva după câţi oameni vin la funeralii. Mulţi oameni au prea mulţi prieteni. Şi nu folosesc termenul de prieteni în sens restrictive. Prietenii online nu sunt prieteni adevăraţi. Prietenii adevăraţi sunt diferiţi. Prietenii adevăraţi sunt cu tine indiferent de situaţie. Prietenii adevăraţi sunt oamenii la care ţii şi pe care îi urăşti în egală măsură, dar care fac parte din tine.”

“Nu. Nimeni nu e cu adevărat pregătit pentru moarte. Pentru ceva atât de definitive. Suntem obişnuiţi să ne controlăm vieţile. Să le mărim într-o anumită măsură. Dar moartea nu admite niciun argument. Nicio ultimă pledoarie. Nicio contestaţie. Moartea e moarte şi face toate jocurile. Chiar dacă o tragi în piept o data, a doua oară nu mai merge cacealmaua.”

„Curtea Miracolelor” de Kester Grant (recenzie)

  • Titlul original: “The Court of Miracles”
  • Autor: Kester Grant
  • Serie: “A Court of Miracles”
  • Volum: I
  • Editura: Storia Books
  • Colecţia: Young Adult
  • An apariţie: 2021
  • Număr pagini: 384
  • Traducător: Simona Ștefana Stoica

O aventură incitantă pentru fanii romanelor Mizerabilii și Banda celor șase ciori, în care o tânără hoață trebuie să-i înfrunte pe Lorzii lipsiți de scrupule din tenebrele Parisului.

1828. Revoluția franceza a eșuat și orașul – o junglă urbană violentă – este împărțit între o casă regală nemiloasă și nouă ghilde criminale, cunoscute sub numele de Curtea Miracolelor.

Éponine ‘Nina’ Thénardier, pe care toată lumea o știe drept Pisica Neagră, este o membră talentată a Ghildei Hoților. Viața ei se rezumă la jafuri săvârșite în miez de noapte, evitarea pumnilor unui tată bețiv și protejarea surorii ei adoptive inocente, Cosette ‘Ettie’. Când aceasta atrage privirea Tigrului – necruțătorul Lord al Ghildei Trupului – Nina jură să o protejeze cu orice preț.

Însă jurământul o va purta din catacombele întunecate ale Parisului, aflat în pragul unei noi revoluții, până în inima curții strălucitoare a lui Louis al XVII-lea, și o va obliga să facă o alegere teribilă – să-și protejeze sora și astfel să declanșeze un război brutal între ghilde sau să o abandoneze pentru totdeauna în mâinile Tigrului.

Ce faci când ai o groază de serii începute? Vă spun eu…mai începi una, că doar de ce să le duci la bun sfârşit pe cele deja începute, când mai poţi începe şi altele? Aşa multe dubii am avut în a începe şi această serie din care face parte „Curtea Miracolelor”, pentru că doar ce s-a lansat primul volum, iar până la următorul am să mă frământ constant. Mi-am tot spus că nu voi mai începe serii incomplete, dar se pare că nu mă pot abţine, tentaţia e mult prea mare şi cu siguranţă aceasta nu va fi ultima abatere de la propria regulă, iar cum volumul de faţă a fost tradus de Simo, eram extrem de curioasă de ce poveste a mai adus la Storia Books.

De data aceasta am fost teleportată în anul 1828, când Revoluţia franceză a eşuat, iar oraşul s-a transformat, pur şi simplu, într-o jungle, împărţit în nobilime şi nouă ghilde criminale, cunoscute ca şi Curtea Miracolelor. După ce a fost nevoită să se despartă de sora ei, Nina a devenit o membră a Ghildei Hoţilor, dar şi una dintre Pisicile Negre, cum va ajunge să fiue cunoscută. Misiunea ei este de a lua parte la diverse jafuri în miezul nopţii, iar acestea sunt puse pe pauză o vreme, atunci când alege să protejeze o altă fată, pe Ettie, care-i aduce aminte de sora care i-a fost răpită şi promite să facă tot ce-i stă în putinţă ca aceasta să nu aibă acelaşi destin ca Azelma, sora ei. Această promisiune o poartă prin catacombele Parisului, prin locuri interzise, dar şi la curtea regală, însă va fi pusă la grea încercare, iar impasurile în care se va afla îi vor pune la îndoială tot ceea ce ştie, dar şi să decidă ce anume să facă pentru a o proteja pe Ettie, aşa cum a promis că va face. „Curtea Miracolelor” este un alt fel de poveste după clasicul “Mizerabilii” a lui Victor Hugo, are pe alocuri şi influenţe din “Cartea Junglei” a lui J.R. Kipling, dar aduce puţin şi cu “Banda celor şase ciori” a lui Leigh Bardugo, iar eu vă îndemn să îi acordaţi o şansă, povestea esze brutală, înşelătoare şi vă va captiva cu siguranţă…o puteţi găsi pe site-ul editurii aici.

Spre ruşinea mea, nu am citit romanul clasic „Mizerabilii”, în schimb am văzut adaptările şi aveam o vagă noţiune despre acţiune, dar chiar şi aşa, fără să pot face o comparaţie mai amănunţită, m-am bucurat de povestea pe care Simo a adus-o la noi. A fost o lectură uşor de parcurs, în ciuda evenimentelor dureroase surprinse din istorie, precum foametea suportată de cei oropsiţi, opulenţa nobilimii, asprele pedepse ale infractorilor, depravarea din acele vremuri, casele de tolenţa şi multe altele… Am admirat-o pe Nina foarte mult, determinarea ei în a-şi proteja sora adoptivă, pe Ettie, m-a înduioşat şi mi-a înfăţişat-o ca pe o femeie hotărâtă să facă orice pentru cei dragi: să manipuleze, să înşele, să întoarcă oraşul pe dos, doar ca persoana dragă să aibă o viaţă liniştită. Ferocitatea aceasta a Ninei a adus un plus poveştii, din punctul meu de vedere, şi încă un aspect ce mi-a plăcut la ea a fost modul în care s-a jucat cu personajele masculine, asemenea unei feline cu prada sa. De foarte multe ori m-au şi amuzat încercările acestora de a-i atrage atenţia, iar Nina era la modul „da’, s-o crezi tu…”, la acele pasaje mi-am dat jos pălăria în faţa ei pentru că nu ceda cu una, cu două, indiferent de statutul deţinut de personajul masculin. Ce e drept, am căutat romantismul, pentru că sunt o romantică, dar nu prea şi-a avut locul în poveste, ceea ce m-a şi întristat puţin.

Per total, a fost o lectură ce eu o recomand, chiar dacă nu a reuşit să mă wow-iască, a cuprins mult prea multe detalii pentru gustul meu, însă acestea au ajutat la contruirea mult mai bună a lumii exterioare, dar au fost şi anumite părţi când acţiunea a stagnat sau cel puţin aşa mi s-a părut, iar acolo mă pierdea. Aveam parte de pasaje unde stăteam cu sufletul la gură şi momente când îmi doream să se întâmple ceva, parcă mă fierbea prea mult şi a mea nerăbdare deja era întinsă la cote maxime. Mi-a captat atenţia de la primele pagini şi a reuşit să mă prindă în poveste, însă m-a pierdut la un moment dat şi nu mi-am dorit să se întâmple asta. Este un prim volum al unei serii ce promite o poveste încărcată de neprevăzut, poate şi romance pentru iubăreaţa din mine, am simţit eu ceva iubire spre finalul cărţii, sper să se şi înfiripe, lupte între ghilde şi nobilime, dar şi multe altele…

“Să fii fată în acest oraş înseamnă să fii slabă. Înseamnă să atragi lucruri necurate asupra ta. Iar Oraşul nu este blând cu fiinţele slabe.”

“Fă-te utilă, fii isteaţă şi păşeşte cu un pas înaintea tuturor. Fii curajoasă chiar şi când îşi este teamă. Aminteşte-ţi că toată lumea se teme.”

“Uneori trebuie să plătim un preţ îngrozitor pentru a proteja lucrurile pe care le iubim.”

“Dreptatea este un foc care îţi arde dezlănţuit în oase. Legea îţi atârnă deasupra inimii ca o povară.”

“Pentru copiii Curţii Miracolelor nu există prieteni. (…) Există aliaţi sau duşmani. Nimic altceva.”

“Băiatul distrus de bici. Se termină de unde începe. Se termină cu el. El este coşmarul, monstrul. Creatura care pândeşte din întuneric. El este teama care ne ademeneşte pe fiecare dintre noi, prinzându-ne în ghearele sale.”

“Bărbaţii îţi fură uşor minţile  cu promisiuni, dar când vine momentul să aleagă, aleg întotdeauna datoria.”

„Să ucizi un regat” de Alexandra Christo (recenzie)

  • Titlul original: “To Kill a Kingdom”
  • Autor: Alexandra Christo
  • Editura: Storia Books
  • Colecţia: Young Adult
  • An apariţie: 2021
  • Număr pagini: 360
  • Traducător: Iulia Dromereschi

Prințesa Lira este cea mai periculoasă sirenă din Marea Diávolos, deopotrivă temută și venerată, până când este blestemată de necruțătoarea Regină a Mării și transformată în om. Deposedată de cântecul ei, Lira trebuie să-i aducă reginei inima legendarului ucigaș de sirene, până la solstițiul de iarnă, sau să rămână de-a pururi om.

Prințul Elian este moștenitorul celui mai puternic regat din lume și căpitanul unui echipaj nemilos de vânători de sirene. Să le ucidă nu este doar o îndeletnicire nedemnă de rangul lui – este vocația sa. Când salvează o femeie de la înec, aceasta îi promite că îl va ajuta să distrugă definitiv sirenele. Dar poate avea încredere în ea? Și câte târguri va trebui să încheie Elian ca să elimine cel mai mare dușman al omenirii?

Cred că prima reinterpretare a unei poveşti clasice pe care am citit-o a fost cea create de Renee Ahdieh,  cu a sa duologie “Urgia şi zorile”, pentru care găsiţi mai multe detalii aici şi aici. Asta s-a întâmplat anul trecut, iar de atunci mi-am dorit să citesc şi mai multe, întrucât mi s-a părut interesantă abordarea şi totodată să privesc povestea dintr-un cu totul alt unghi. Am mai dat peste câteva reinterpretări de atunci şi până în prezent, una care mi-a cucerit complet sufletul a fost şi seria “Cronicile Lunare” de Marissa Meyer, despre care v-am vorbit pe blog aici, dar astăzi vreau să vă spun câteva lucruşoare despre „Să ucizi un regat” publicată la Storia Books, o repovestire după Mica sirenă. Am iubit basmul clasic de prima dată când l-am ascultat, apoi am dat peste ecranizări şi efectiv m-am îndrăgostit, nici nu mai ştiu de câte ori le-am vizionat, iar „Să ucizi un regat” m-a determinat să o privesc pe Mica sirenă cu alţi ochi, să conştientizez că poate fi în multe alte feluri, nu doar cum mi-a fost înfăţişată de basmul clasic.

În această repovestire facem cunoştinţă cu Lira, o prinţesă periculoasă din Marea Diavolos, până şi numele casei sale te trimite cu gândul la ceva malefic. Ei bine, este malefic, întrucât este o sirenă ucigaşă, supranumită Urgia Prinţilor, căci prada ei mereu a fost de viţă nobilă, iar în fiecare an, de ziua ei, fura inima unui print. Totul ia o întorsătură urâtă în momentul în care se abate de la ritualul ei, să-i spun aşa, iar mama sa, Regina Mării, o pedepseşte şi o transformă în om. Ca să poată redeveni sirenă, Lira trebuie să-I aducă mamei sale inima ucigaşului de sirene, altfel va rămâne veşnic în forma de om. Ucigaşul de sirene nu este nimeni altul decât un print, pe numele său Elian, moştenitorul regatului Midas, a cărui menire este să vâneze sirenele ucigaşe. Într-una din vânătorile sale pe male, zăreşte în apă o femeie şi decide s-o salveze de la înec, însă este sceptic în privinţa ei, cum e şi normal, şi nu ştie dacă este demnă de încrederea sa sau nu. De la această salvare, lucrurile se încing, dar mai mult nu vă spun, ci vă îndemn să puneţi mânuţa pe carte şi să aflaţi singurei; o găsiţi pe site-ul editurii aici, acest retteling merită o şansă, este o poveste întunecată şi sângeroasă, dar în acelaşi timp este şi de o frumuseţe aparte.

M-am bucurat enorm când am văzut că editura m-a răsfăţat cu un exemplar din această carte, aşa o încântare mi-a cuprins sufletul şi n-am amânat-o prea mult pentru că eram extrem de curioasă în privinţa ei. Am pornit super entuziasmată la drum şi chiar am reuşit să mă conectez foarte repede cu povestea, acţiunea era alertă, personajele iubibile…ce să mai, dragoste la prima vedere, şi chiar mi-am zis că am tras lozul câştigător şi cu acest titlu. Bucuria mea s-a încheiat brusc, la un moment dat, acţiunea începuse să bată pasul pe loc şi m-a lovit dezamăgirea, nu-mi dorisem să se întâmple asta, având în vedere cât de diferit a fost începutul. În schimb, apropiindu-mă tot mai mult de final, ultimele 50 de pagini au fost extrem de intense, nici nu am realizat când am trecut prin ele, aveam senzaţia că se petrec atât de multe în prea puţine pagini, eram surescitată şi aveam palmele transpirate, cred că uitasem să şi respire cât am parcurs paginile respective, au trecut ca vântul şi ca gândul, iar eu eram năucită. Cele întâmplate au fost de mult tânjite de mine şi aşa m-am bucurat de ele, mi-am fi plăcut ca acţiunea să fie la fel de intensă de-a lungul poveştii, dar n-a fost să fie… chiar şi aşa, a fost o încântare această poveste şi mi-a plăcut foarte mult.

Evenimentele au fost redate atât din perspectiva Lirei, cât şi a lui Elian, am reuşit să pătrund în gândurile lor, să le înţeleg sentimentele, dar am avut şi momente când mă ajungeau nervii şi i-aş fi pălmuit, aşa, din prea multă iubire. Personajele chiar au fost iubibile, atât cele principale, cât şi cele secundare, în special cele care făceau parte din echipajul lui Elian, mă topeam când apăreau în cadru, mai ales când Kye îşi făcea simţită prezenţa, îmi doream să fiu şi eu alături de ei. Am fost încercată şi de multe sentimente mai puţin plăcute, triste chiar, în special în ce privea viaţa Lirei, condamndarea ei pentru că era mult prea umană pentru o sirenă, am urât-o din tot sufletul pe Regina Mării, i-aş fi rupt fiecare tentacul în parte, doar s-o torturez, ştiu că sună teribil, dar atât de bine a creat-o autoarea, încât am prins o repulsie faţă de acest personaj, de nu ştiu nici cum să mă exprim potrivit, aşa cum o detest pe Regina Mării, o mai detest pe Umbridge din Harry Potter, dar şi pe Comandant din “Elias şi spioana Cărturarilor”. Lăsând puţin personajele la o parte, a mai fost un aspect ce mi-aş fi dorit să fie şi mai mult dezvoltat, şi anume lumea maritime, am avut impresia că autoarea s-a axat pe detalierea lumii tereste, iar cea maritimă a rămas puţin în umbră.

Cu plusuri şi minusuri, pentru mine, „Să ucizi un regat” a fost o lectură captivantă, cu acţiune alertă, lupte sângeroase, personaje uşor de iubit, al căror dialog a fost încărcat de replici sarcastice şi umoristice, dar şi a căror poveste de viaţă nu este tocmai plăcută. Are sirene ucigaşe, prinţi, poveşti de dragoste, alegeri multe de făcut, neînţelesuri, atât din partea familiei, cât şi a prietenilor, dar şi condamnări… chiar dacă a fost o lectură ce nu a reuşit să mă dea pe spate, aşa cum mi-am dorit, mi-a captat atenţia şi îmi doresc să mai descoper şi alte titluri de-ale autoarei, sunt curioasă cu ce mă va mai surprinde data viitoare.

“Puterea este întotdeauna atrăgătoare.”

“Durerea nu provoacă întotdeauna suferinţă.”

“În lume nu e decât durere şi rarele momente fără ea.”

“Un print poate fi eroul miturilor şi legendelor, spune el, dar nu poate trăi în ele. Ar trebui să trăiască în lumea reală, unde le poate crea.”

“Treaba cu riscurile, spune Kye, este că nu poţi şti care merită decât când e prea târziu.”

“Sirenele nu simt nici afecţiune, nici regret. Nu cunoaştem empatia pentru duşmani. O sirenă care simte aşa ceva nu va fi niciodată regină. Va fi defectă. Iar o sirenă defectă nu poate trăi.”

“Când vine vorba despre relaţii, nu ştiu nimic. În regatul meu nu ai timp să cunoşti pe cineva ca să creezi o legătură. Oameni zic a face dragoste, însă sirenele sunt foarte riguroase: facem dragoste aşa cum facem război.”

“Orice acţiune este trădătoare. Orice alegere ucide.”

“Este o altă asemănare între noi pe care ar trebui să fiu oarbă să nu o remarc. În adâncurile sufletelor noastre – dacă mă pot distra cu ideea că aş avea un suflet – Elian şi cu mine nu suntem atât de diferiţi. Două regate care vin cu responsabilităţi pe care ne este dificil să le îndeplinim. El poartă cătuşele legăturii cu o ţară şi o viaţă. Eu sunt captivă în moştenirea criminală lăsată de mama. Şi oceanul ne cheamă pe amândoi, cu un cântec al libertăţii şi al dorinţei.”

“Iubirea şi nebunia sunt două stele pe acelaşi cer. Nu poţi construi un acoperiş care să ţină departe ploaia de anul trecut.”

“Oamenii nu spun secrete fiindcă trebuie să le afle cineva. Spun secrete fiindcă au nevoie să spună cuiva.”

“O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri” de Krystal Sutherland (recenzie)

  • Titlul original: “A Semi-Definitive List of Worst Nightmares”
  • Autor: Krystal Sutherland
  • Editura: Storia Books
  • Colecţie: Young Adult
  • An apariţie: 2019
  • Număr pagini: 352
  • Traducător: Irina Stoica

„«În fiecare duminică, pentru un an de zile, spusese Jonah la lac. Cincizeci de frici. Cincizeci de săptămâni. Cincizeci de videoclipuri. Cincizeci de șanse să te întâlnești personal cu Moartea și să o rogi să ridice blestemul.» Esther a luat telefonul și i-a trimis un mesaj din numai trei cuvinte: Ne vedem duminică.”

O poveste amuzantă, despre doi outsideri care își înfruntă, rând pe rând, cele mai mai temeri legate de viață și dragoste.

De când bunicul lui Esther Solar s-a întâlnit cu Moartea, toți cei din familia ei au fost blestemați să aibă o frică teribilă. Tatăl lui Esther suferă de agorafobie și nu a mai ieșit din pivniță de șase ani, fratele ei geamăn nu poate sta pe întuneric, iar pe mama lor o înspăimântă ghinionul. Membrii familie Solar sunt chinuiți de fricile lor și, după cum spune blestemul, le este dat să moară din cauza acestora.

Esther încă nu știe care este cea mai mare frică a ei (și nici nu vrea să știe), o realizare la care ajunge evitând aproape orice. Lifturile, spațiile înguste, tunsorile, păianjenii, păpușile, oglinzile și multe alte fobii cărora le ține socoteala în lista ei semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri.

La un moment dat, Esther este jefuită de Jonah Smallwood, un fost coleg de clasă din școala primară. În afară de telefon, bani și o pungă de jeleuri colorate pe care o păstra pentru mai târziu, Jonah îi fură și lista de frici. În ciuda acestui incident, Esther și Jonah devin prieteni, iar el propune o provocare: în încercarea de a rupe blestemul care îi distruge familia, se vor întâlni în fiecare duminică a ultimului an de liceu, ca să treacă împreună prin listă și să înfrunte o frică după alta, înclusiv una pe care Esther nu a luat-o în calcul: iubirea.

Nici nu mai ştiu de câte ori mi-a fost recomandată această carte, o aveam pe wishlist de multă vreme, iar acum pot spune că mai am o carte de suflet, după ce am reuşit să o citesc. Mi-a şoptit o vrăbiuţă că este şi una dintre titlurile favorite ale lui Ingrid din cele publicate la Storia Books, eu fiind tot mai curioasă să aflu ce anume o face atât de deosebită şi de ce este îndrăgită de aşa mulţi cititori.

“O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri” prezintă povestea lui Esther solar, o adolescentă ce şi-a notat coşmarurile pe o listă, în funcţie de oroarea acestuia. Se consideră a fi blestemată alături de membrii familiei sale, dar şi rudele sale, după ce bunicul ei s-a întâlnit u Moartea. Tatăl ei suferă de agorafobie şi s-a încuiat în pivniţă, de unde nu a mai ieşit de şase ani, mama ei se teme de ghinion, iar fratele ei geamăn, Eugene, nu suportă să stea în întuneric. Esther încă nu-şi cunoaşte cu adevărat frica cea mai mare, acesta şi fiind motivul pentru care a întocmit lista cu coşmarurile. Viaţa ei se schimbă, însă, în momentul când este prădată de Jonah, un fost coleg de clasă din şcoala primară, care i-a marcat într-un fel viaţa din clasele primare, iar de la acel jaf, drumurile celor doi par să se tot intersecteze, mai ales că Jonah i-a furat şi lista cu fricile. Astfel, Esther şi Jonah devin prieteni, el ajunge să-i propună lui Esther diverse provocări prin care să-şi înfrunte fiecare frică menţionată pe listă, în încercarea de a rupe blestemul ce s-a abătut asupra familiei Solar. Voi aveţi curajul să vă înfruntaţi temerile alături de Esther şi Jonah? Cu siguranţă le veţi dovedi…

Nu pot să spun că mă aşteptam la povestea descoperită între coperţi, având în vedere că nu citisem descrierea, dar am fost captivată de titlu, iar pisica neagră ilustrată pe copertă mă trimitea cu gândul la ghinion, aşa cum e şi superstiţia, că trebuie să faci nu ştiu câţi paşi în spate atunci când îţi taie calea o pisică neagră, ca să te lepezi de ghinion. Esther m-a şocat, sincer, cu a sa listă de frici, mai ales că pe ea erau cuprinse temeri nu chiar aşa de înfricoşătoare, dar când crezi că te afli sub un blestem, orice ţi se poate părea un coşmar. Initial mi-am spus că trăieşte într-o familie de demenţi, că se lasă controlaţi de o superstiţie şi este o nebunie totală şă-şi trăiască viaţa în funcţie de blestem, îmi părea singura sănătoasă la cap, cât de cât, dar am realizat că şi Esther poartă lupte cu demonii interiori, nu doar familia ei. Mi-a părut şi rău pentru ei, în special pentru Eugene, am simţit că este ceva grav în neregulă cu el şi nu m-am înşelat, dar m-am bucurat când Jonah a reuşit să o convingă pe Esther să-şi înfrunte temerile, cumva atrăgându-l şi pe Eugene alături de ei. Modul cum reuşea să o determine pe Esther mă amuza şi mă împingea, în acelaşi timp, să-l scandez de pe canapea, să-l felicit pentru încă o reuşită. Dar cu cât mă bucuram mai tare şi pătrundeam tot mai mult în poveste, realizam că mai am câte ceva de descoperit şi este dureros, ceea ce m-a întristat enorm. Jonah şi Esther nu sunt chiar atât de diferiţi pe cum credeau ei, ambii aveau frici, unele mai mari decât altele, şi erau marcaţi de fiecare în parte, în proporţii diferite…

Cu drag i-am urmărit în provocările menite să doboare fricile, m-am şi distrat pe măsură alături de ei, umorul nu a lipsit, chiar a fost din plin, deşi povestea este una cu un puternic impact emotional. Nu cred că există vreo persoană care să n-aibă temeri, măcar una, oricât de mica, iar eu, pe alocuri, m-am identificat puţin cu Eugene, şi eu m-am temut de întuneric, îmi făceam diverse filme când mă trezeam în beznă, vedeam lucruri ce ştiam că nu există cu adevărat, mă lua cu panica şi îmi era frică să dorm singură. Am reuşit să înfrunt această temere şi mă bucur, însă mai sunt şi altele de înfruntat, dar cum aici nu e vorba despre mine, ci despre Esther, revin la ea.  Povestea ei, deşi este o opera de ficţiune, este ruptă din realitate, întrucât sunt ferm convinsă că există persoane care sunt măcinate de frici şi trăiesc cu acestea toată viaţa, devenind anxioşi sau depresivi, şi din păcate, se află într-o lume întmi-a unecată din care cu greu pot ieşi. Mi-a trezit numeroase sentimente şi m-a determinat să mă gândesc de două ori înainte de a spune ceva, să urmăresc cu atenţie persoanele din jurul meu, să observ dacă este totul în regulă cu ei sau nu. Deşi la suprafaţă pare totul perfect, interiorul duce lupte crâncene cu demonii, iar fără ajutor, persoanele respective pot regurge la gesture extreme…

“O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri” este o poveste despre frici, depresie, obsesie, dar tratează şi probleme de familie, relaţiile de prietenie, abordează subiecul sănătăţii mintale, şi deşi poate părea încărcată de pesimism, este plină de speranţă şi dorinţă, situaţiile sunt tratate cu ironie, chiar dacă fricile sunt cât se poate de reale, dar mai ales este amuzantă cu toată tristeţea cuprinsă în pagini. Dacă sunteţi în căutate de titluri ce tratează bolile mintale, “O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri” nu trebuie să vă scape, chiar dacă este o opera de ficţiune, merită toată atenţia voastră. Acum ştiu de ce o recomandă atât de mulţi cititori, de ce este printre preferatele lui Ingrid şi a reuşit să-mi ajungă şi mie la suflet, la rândul meu vi-o recomand cu dragă inimă, o găsiţi pe site-ul editurii aici, sunt sigură că veţi ajunge să o îndrăgiţi la fel de mult, dar şi că voi, la rândul vostru, o veţi recomanda mai departe. Ficţiune sau non-ficţiune, astfel de cărţi merită toată atenţia şi trebuie descoperite de cât mai mulţi cititori.

„(…) adolescenţii nu beau alcool pentru savoare. Beau pentru că e o unealtă utilă care te face mai cool şi mai amuzant şi mai puţin ciudat din punct de vedere social.”

„Lucrul de care te temi îţi consumă viaţa până ajunge să te ucidă.”

„Fricile nu pot devenii fobii adevărate dacă le eviţi, iar fobiile nu te pot omorî dacă nu le ai.”

„Lista mă ţine în viaţă. Nu îmi e teamă de niciunul dintre lucrurile astea mai mult decât de altele. Funcţionează ca un scut. Un fel de adăpost care ţine teama mare şi rea la distanţă.”

„Tuturor le e frică să moară, nu? Poate tocmai asta atrage Moartea. Poate asta o aduce spre tine. Frica.”

„Teama a distrus vieţile tuturor oamenilor pe care îi cunosc. Nu vreau să fiu ca ei. Nu cred că vreau să aflu care e marea mea teamă. E mai bine să trăieşti cu teamă, decât să nu trăieşti deloc.”

„Norocul tinde să îi neliniştească pe ghinionişti, mai ales în plin război.”

„Frica era o barieră raţională care îi ţinea pe oameni în viaţă şi care nu trebuia în niciun caz depăşită.”

„Dragostea e ca o capcană lipicioasă de melasă care ţine doi oameni împreună. E lucrul de care nu poţi fugi, o greutate pe care oamenii şi-o leagă de picioare înainte să intre în apă şi după aceea se miră că se îneacă.”

„În momentul în care recunoşti că iubeşti pe cineva, deja ai multe de pierdut. Le dai undă verde să te rănească.”

„(…) dragostea e o plantă carnivoră. Te atrage cu mirosul ei, dulce ca nectarul, dar, cum te apropii, te mănâncă cu totul. Cu tot cu suflet.”

„Poţi să iubeşti pe cineva cu tot sufletul şi tot să te urăşti pe tine suficient de mult încât să vrei să mori.”

„Toată lumea pe care o lăsăm în viaţa noastră are puterea să ne rănească. Uneori o vor face, alteori nu, dar asta nu e o reflexie a noastră, a puterii noastre. Să iubeşti pe cineva care te răneşte nu te face slab.”

„Dragostea e o oglindă care ne face părţile strălucitoare să sclipească precum stelele şi înmoaie chiar şi cea mai aprigă urâţenie. Ne place să iubim pentru că ne face frumoşi. Şi poate nu e nimic în neregulă cu asta.”

“Săruturi și croissants” de Anne-Sophie Jouhanneau (recenzie)

  • Titlul original: “Kisses and Croissants”
  • Autor: Anne-Sophie Jouhanneau
  • Editura: Nemira
  • Colecția: Young Adult
  • An apariție: 2021
  • Număr pagini: 328
  • Traducere de Cristina Broștianu

Dulce ca un macaron Ladurée, proaspătă ca un croissant abia scos din cuptor, această poveste încântătoare se desfășoară chiar în orașul iubirii.

Mia Jenrow și-a dorit dintotdeauna să fie balerină. Pare să fi fost predestinată pentru asta, fiindcă stră-străbunica ei a dansat pentru Opera din Paris și a fost muza lui Degas însuși!

Așa că Mia se bucură din tot sufletul că a obținut șansa de a petrece o vară de vis la Paris, pentru a urma cursurile uneia dintre cele mai exclusiviste școli de dans din lume. Dar lucrurile nu sunt niciodată simple precum o piruetă: rivala ei, Audrey, și instructorul de balet îi fac numai necazuri, iar Mia se trezește că e tot mai fermecată de Louis, care vrea să-i arate metropola purtând-o pe Vespa lui.

Și, cu toate că vara aceea ar fi trebuit să fie o perioadă dedicată studiului, tânăra va descoperi destul de repede de ce se spune că, la Paris, dragostea plutește în aer.

Astăzi vin către voi cu o recomandare perfectă pentru această vară şi anume una dintre noutăţile de la editura Nemira, „Săruturi şi croissants”, titlu pe care am avut ocazia de a-l citi datorită editurii pentru Instagramtour, din care fac şi eu parte pentru prima dată, ţin să le multumesc, pe această cale, pentru oportunitatea, dar şi pentru încrederea oferită.

„Săruturi şi croissants” ne face cunoştinţă cu Mia, o adolescentă în vârstă de 17 ani, al cărei vis este să devină balerină, vis pe care şi-l poate îndeplini atunci când i se oferă şansa de a lua parte la cursurile oferite de una dintre cele mai exclusiviste şcoli de dans din lume, şcoală aflată la Paris. Şi cum nimic nu este uşor în viaţă atunci când îţi doreşti cu ardoare să ţi se realizeze visurile, Mia trebuie să concureze cu rivala sa, Audrey, dar să suporte şi un instructor de dans extrem de exigent. Chiar şi cu un profesor pretenţios, multă dedicare pentru dans şi o imensă dorinţă de a profita de frumuseţea Parisului, Mia va descoperi de ce se spune că în capitala Franţei dragostea pluteşte în aer.

Prin povestea Miei am avut posibilitatea de a cutreiera străduţele Parisului, de a savura diverse băuturi la cafenele, am admirat împrejurimile şi am savurat croissant fără număr, deja îi simt pe şolduri, dar a meritat, iar dorinţa mea reală de a vizita Parisul a devenit şi mai mare, mai ales când am văzut cu cât de multă pasiune s-a bucurat Mia de absolut tot ce a oferit acest oraş fermecător. I-am simţit povestea până-n suflet, cu bucurii, dar şi tristeţi, cu temeri şi realizări, vise şi speranţe năruite, prietenii noi, unele neaşteptate chiar, dar şi primii fiori ai iubirii… Zâmbete mi s-au întins pe chip, de la o ureche la cealaltă, începând cu prima pagină şi până la ultima, sau mai bine spus, până la ultimele 30 de pagini ale cărţii, când s-a jucat cu inima mea, după bunul plac. Am chicotit de nenumărate ori ca o adolescentă îndrăgostită, m-am şi înfuriat de câteva ori, doar nu se putea altfel, dar în proporţie de 90% m-am topit efectiv realizând ce poveste simpatică am descoperit… În ce priveşte personajul masculin, Louis, mi-a căzut la inimioară de la prima apariţie şi nu mai puteam de drag când îl vedeam alături de Mia, străbătând Parisul cu a lui Vespa. Au fost atât de faini amândoi, chiar dacă au fost unele momente când mi-a frânt inima şi mă lovise cea mai mare tristeţe :(… Ah, şi să nu uit, aşa o poftă de croisants mi-a făcut această lectură, de nu ştiu cum să vă descriu, dar în lipsa acestora, am devorat puţină ciocolată…sau poate mai multă? Dar să nu spuneţi mai departe… Nu doar o dată mi-am dorit să pot intra în carte, să pot vedea şi savura tot ce i se oferă Miei, însă la un moment dat, atât de prinsă am fost de poveste, întrucât aveam sentimentul că mi se întâmplă mie şi nu ei, ceea ce e de foarte bine, înseamnă că povestea m-a cucerit şi a ajuns acolo unde cu greu se ajunge…au coeur.

„Săruturi şi croissants” este o lectură potrivită pentru vară, până şi acţiunea a avut loc în acest anotimp, îţi creşte apetitul pentru îngheţată şi croissants, mai ales croissants, te îndeamnă să savurezi o băutură pe terasa unei cafenele sau de a face plimbări. Alături de Mia poţi avea parte de toate acestea, chiar să te plimbi pe străduţe cunoscute sau mai puţin cunoscute din Paris, poţi savura croissants care să ţi se topească în gură, dar poţi descoperi şi fiorii primei iubiri, şi nu oricunde, ci în capitala unde dragostea pluteşte în aer, îţi îndeplineşti vise, legi prietenii, însă cel mai important este că înveţi cum să te bucuri de viaţă, chiar dacă te afli într-un anumit loc pentru un cu totul alt scop. Lasă-te şi tu fermecat/ă de frumuseţea Parisului şi descoperă povestea pasională a Miei, cartea o găsiţi pe site-ul editurii aici.

„Sunt sigură că aţi mâncat croissants, măcar o dată. Se găsesc aproape oriunde. De obicei, au un gust fin, uneori chiar destul de fad. La Paris, în schimb, sunt complet diferiţi de tot ce aţi gustat până acum. Sunt calzi şi moi, aurii şi plini de unt. Ca nişte norişori proaspăt scoşi din cuptor delicios de decadenţi. Poate că arată la fel ca orice alţi croissants, dar sunt de departe mai buni, din toate punctele de vedere. De ce mă gândesc la asta acum? Pentru că aşa sunt şi săruturile. Nu ştii cum sunt cu adevărat până nu ai parte de unul în Paris. Iar acum pot să spun cu mâna pe inimă că sărutul franţuzesc e de un milion de ori mai bun în Paris.”

„Să te ridici spre cer nu e deloc ceva truristic, ci foarte romantic.”

„Viaţa nu e despre şansele pe care le ratăm, ci despre a te bucura de călătorie. Urmează-ţi visul cât vrei, dar să ştii că nu e nimic rău dacă te răzgândeşti pe parcurs.”

“În derivă” de Trish Doller (recenzie)

  • Titlul original: “Float Plan”
  • Autor:  Trish Doller
  • Editura: Litera
  • Colectie: Blue Moon
  • An aparitie: 2021
  • Număr pagini:240
  • Traducere de Andreea Florescu

De când și-a pierdut logodnicul, Anna a fost copleșită de durere. Dar își aduce aminte de o călătorie pe care au plănuit să o facă împreună și, dintr-un impuls, pleacă pe mare cu barca ei cu pânze, în încercarea de a face singură voiajul.

După o noapte când a fost cât pe ce să se scufunde, își dă seama că nu se poate descurca singură și îl angajează pe Keane, care este marinar de meserie, să o ajute. Aidoma Annei, și Keane se află în fața unui viitor pe care nu l-a plănuit. Iubirea crește precum nivelul mării la flux, iar cei doi descoperă că nu e niciodată prea târziu să-ți alegi un nou drum.

“În derivă” a ajuns la mine la scurt timp de la apariţie prin intermediul celor de la editura Litera şi n-am putut decât să mă bucur de titlul oferit. Nu credeam că voi ajunge să-l citesc atât de repede, dar maratonul realizat de Lavinia a fost ca un impuls şi am devorat cartea în câteva ore, într-o singură zi. M-a prins în povestea sa de la prima pagină şi n-am putut renunţa la ea până când nu m-am văzut la ultima pagină.

Anna şi-a pierdut logodnicul şi este învăluită într-o bulă de durere, dar îşi aminteşte de o călătorie planificată alături de Ben, logodnicul său decedat, iar în urma unui impuls decide să facă acea călătorie singură, pe o barcă cu pânze. Nu pare foarte complicat, însă realizează că nu se poate descurca şi că are nevoie de ajutor, astfel ajunge să-l întâlnească şi să-l cunoască pe Keane, un marinar de meserie. Împreună pornesc în călătoria pe care Anna trebuia să o facă alături de logodnicul ei, însă ambii se trezesc în faţa unor întâmplări neprevăzute şi descoperă că nu este niciodată prea târziu să alegi un nou drum pe care să păşeşti, trebuie doar să ai curajul de a-ţi asuma riscuri şi de a face primul pas…

Am fost lovită de o poveste ce ştiam că ascunde ceva dureros încă de la prima pagină, pe parcurs mi s-au confirmat bănuielile dar chiar şi aşa, cu toată suferinţa cuprinsă între pagini, a fost o poveste drăguţă, lejeră, amuzantă, numai bună de parcurs într-o zi însorită, aşa cum a fost ziua în care am citit-o eu. A dat-o gata în doar şase ore, nici nu ştiu când au trecut paginile, aşa un dor de vacanţă mi-a făcut, de plajă, leneveală şi bălăceală, orice, doar să mă încarc cu vitamina D şi energie pozitivă. Povestea de faţă mi-a adus aminte puţin de romanele lui Nicholas Sparks, în sensul că a fost un romance uşurel, deşi a avut un subiect dureros, dar care m-a atins acolo unde trebuie.

Atât Anna, cât şi Keane au avut de înfruntat dureri şi temeri, s-au luptat cu reproşuri şi neîncrederi, dar au reuşit să le răzbească şi să-şi ia propria viaţă în mâini, deşi frica nu i-a părăsit cu adevărat niciodată, ci doar au învăţat să trăiască cu ea, aşa cum au învăţat să-şi asume şi riscuri. I-am îndrăgit foarte mult, m-am distrat alături de ei şi am râs cu poftă de nenumărate ori, ipostazele în care au fost puşi mi-au adus multe zâmbete pe chip şi a lor poveste mi-a dat o stare de bine de la început şi până la sfârşit. În ciuda faptului că Anna şi-a pierdut logodnicul şi a fost, astfel, doborâtă emoţional, şi-a găsit curajul de a porni în călătorie, aşa în necunoştinţă de cauză, iar eu am admirat-o pentru acest curaj şi totodată m-am bucurat pentru că şi-a luat inima în dinţi de a porni în aventura plină de neprevăzut. Nici Keane nu a fost de lepădat, m-a cucerit cu al său umor, iar de la prima lor întâlnire am fost de-a dreptul vrăjită de cei doi.

Porneşte şi tu “În derivă” alături de Anna şi Keane, nu vei regreta şi vei avea parte de o călătorie pe apă ce te va purta pe diverse insule, vei gusta delicatese neobişnuite, dar mai ales vei avea parte de o frumoasă poveste de dragoste, presărată cu umor şi momente încărcate de chicoteli. Este o lectură asemeni unei gure de aer proaspăt şi nu trebuie să lipsească din geanta voastră de voiaj, dacă aveţi de gând să porniţi pe meleaguri încărcate de apă şi nisip…iar dacă a mea recenzie v-a atras atenţia şi v-a făcut curioşi, chiar şi puţin, în privinţa acestui titlu, îl găsiţi pe site-ul editurii aici.

„Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat este că sinuciderea nu frânge inima cuiva doar o singură dată.”

„Etapele durerii nu sunt lineare. Sunt aleatorii şi imprevizibile, regresând până când ajungi din nou să jeleşti.”

„Clădim momente pentru a onora amintirea celor pierduţi şi pentru a ne aminti de tragedia unor oameni care tratează alţi oameni ca pe nişte obiecte.”