”Toate acele locuri minunate” de Jenniver Niven (recenzie)

• Titlul original: ”All The Bright Places”
• Autor: Jennifer Niven
• Editura: Trei
• Anul apariţiei: 2015
• Număr de pagini: 408
• Traducere şi note de: Mihaela Apetrei

”O emoţionantă poveste de dragoste despre o fată care învaţă să trăiască de la un băiat care vrea să moară. Theodore Finch e fascinat de moarte şi se gândeşte neîncetat la tot felul de modalităţi în care şi-ar putea pune capăt zilelor. Violet Markey trăieşte pentru viitor, numărând zilele rămase până la absolvire, când ar putea evada atât din micul ei oraş din Indiana, cât şi din suferinţa copleşitoare provocată de recenta moarte a surorii sale.
Când Finch şi Violet se întâlnesc pe marginea clopotniţei de la şcoală, nu este foarte limpede cine pe cine salvează. Iar când devin parteneri într-un proiect de descoperire a „minunilor naturale” din statul lor, amândoi fac descoperiri mult mai importante: Finch poate fi el însuşi numai alături de Violet. Iar Violet numai alături de Finch poate uita de numărătoarea zilelor şi poate începe să le trăiască.
Însă, în timp ce lumea lui Violet creşte, a lui Finch începe să scadă.”

În ultimele săptămâni am tot văzut această carte pe conturile Andreei, Emiliei, dar și pe cel al Laviniei, toate lăudând-o și rămânând impresionate de ea, știam doar că tratează un subiect sensibil și că recent a fost ecranizată, iar acum că am citit cartea, pot viziona și filmul (ceea ce deja am făcut…).

Violet Markey numără zilele până când va ajunge la absolvirea liceului, pe când gândurile lui Theodore Finch sunt într-o goană continuă după noi modalități de a-și pune capăt zilelor, iar întâlnirea celor doi din clopotnița școlii nici nu putea fi mai potrivită. A fost prima lor ”întâlnire”, deși a fost imprevizibilă, iar de la acea întâlnire lucrurile se schimbă atât în viața lui Violet, cât și a lui Finch. Proiectul de la Geografia Statelor Unite le încrucișează din nou drumurile, deși Violet încearcă pe cât posibil să evite realizarea acestuia, mai ales că trebuie să aibă și un partener de proiect, care nu putea să fie altul decât Finch. Deși sunt în același liceu, până la parteneriatul pentru proiect nu au avut nicio tangență unul cu celălalt, Violet avea grupul ei de prieteni, chiar și un iubit la un moment dat, era liniștită și-și vedea de treabă, își trăia suferința interioară cum putea mai bine, încă nu și-a revenit complet după decesul neașteptat al surorii sale, mai ales că a fost alături de ea în acel moment cumplit. Finch era un bezmetic, mereu cu zâmbetul pe buze, cam vulcanic în ceea ce îi privește comportamentul, avea magnet la belele, cu un grup limitat la doi prieteni, dacă se pot numi prieteni, ce se lupta cu proprii demoni. Violet și Finch erau atât de diferiți unul de celălalt, și totuși, atât de asemănători, fiecare ducea o luptă cu întunericul ce îl bântuia, dar chiar și așa reușeau să se completeze unul pe celălalt, să renunțe la măști și să se bucure de moment. Dar este oare suficient?

”Toate acele locuri minunate” tratează un subiect extrem de delicat și mă bucur că am reușit să parcurg această carte. Știam că mă va atinge pe suflet și, deși am citit-o cu zâmbetul pe buze, mi-a frânt sufletul rău de tot. Nu trebuie să luăm totul ca atare, ar trebui să ne oprim puțin din fuga noastră nebună și să analizăm persoanele din jurul nostru, să le observăm gesturile, să le ascultăm cuvintele, nu doar să fim prezenți fizic, ci și psihic, dar mai ales sufletește, să-i înțelegem. Bipolaritatea și depresia nu sunt boli obișnuite și nu se observă așa de ușor pe cum credem, sunt profunde, iar persoanele care suferă de acestea poate nici nu dau semne, simptomele lor nu sunt chiar așa vizibile și nici nu poartă bilet în frunte ca să ne atenționeze de problema lor. Toți suntem superficiali și preferăm să aruncăm cu etichete, să judecăm persoanele și acțiunile lor, în loc să deschidem ochii pe bune și să pătrundem în interiorul lor, să acordăm atenția necesarăși să lăsăm ipocrizia deoparte.  ”Toate acele locuri minunate” este genul de carte ce-ți dă mult de gândit, o parcurgi analizând fiecare rând scris, încerci să citești printre rânduri, să urmărești fiecare gest și să asculți cu două perechi de urechi replicile. Nu e acea carte de care să spui ”da, am citit-o” și s-o uiți în bibliotecă, este cartea care-ți pătrunde sub piele, îți ajunge la suflet și-ți rămâne în gând vreme îndelungată, ți se imprimă…

Povestea este emoționantă și frumoasă, dar și tristă, îți permite să-i observi pe Finch și Violet foarte bine, acțiunea este redată atât din perspectiva lui, cât și a ei, astfel ajungi să le pătrunzi în interior și în minte, să te pui în pielea lor și să încerci să le oferi un colac de salvare. Care pe care se salvează rămâne doar un semn de întrebare…Chiar dacă am prevăzut finalul și știam la ce să mă aștept, tot m-a cutremurat lectura, mai ales după ce am parcurs și nota autoarei. A reușit să surpindă atât de bine aceste frământări și totodată, a fost un semn de alarmă pentru noi, cititorii, să nu mai fim superficiali, ci să fim oameni. Am avut ochii înlăcrimați în mare parte din timp cât am citit cartea, nu am putut să mă abțin. Mă durea sufletul când vedeam cât de neputincioasă sunt în fața unor acțiuni, mă lovea frustrarea când observam unele gesturi, aș fi vrut să existe un buton de on/off și să-l folosesc de fiecare data când era nevoie, să evit cumva ceea ce prevedeam că se va întâmpla, dar nu a fost posibil ☹. ”Toate acele locuri minunate” m-a uns pe suflet, dar m-a și cutremurat, aș fi vrut s-o țin în brațe, să-i alin toate durerile, dar în același timp, îmi venea să o ascund undeva, să nu mai dau de ea și să nu-i mai simt suferințele…

”Nu-i moment mai bun ca prezentul și așa mai departe. Tu, mai mult ca oricine, ar trebui să știi că singurul moment garantat este prezentul.”

”Părerile de rău sunt o pierdere de vreme. Trebuie să-ți trăiești viața ca și când n-o să-ți pară niciodată rău de nimic. Pur și simplu este mai ușor să faci lucrurile bine din prima, ca să nu fie nevoie să-ți ceri scuze pe urmă.”

”Tu ești toate culorile într-una singură, în plină strălucire.”

”Iubesc: felul în care îi lucesc ochii când vorbește sau când îmi spune ceva ce ar vrea să știu, felul în care își soptește sieși cuvintele, atunci când citește sau se concentrează, felul în care mă privește de parcă aș fi numai eu pe lume, de parcă ar putea trece dincolo de carne, oase și ar vedea drept în mine, cel care sunt înauntru, cel pe care nu-l pot vedea nici măcar eu însumi.”

”Să fii absorbit de o gaură neagră ar fi cam cel mai tare fel în care poți muri. Nu e ca atunci când toată lumea a mai trecut prin asta, iar oamenii de știință nu pot stabili dacă ar trece săptămâni în care ai pluti spre orizontul evenimentului înainte de a te împrăștia în bucăți sau ai fi absorbit într-un soi de vâltoare de particule și ars de viu. Îmi place să mă gândesc cum ar fi dacă ne-ar înghiți, pur și simplu. Dintr-odată, nimic din toate astea n-ar mai conta. S-a zis cu grijile de genul unde să mergem sau ce se va întâmpla cu noi dacă vom dezamăgi iar pe cineva. Toate astea – pur și simplu…ar dispărea.”