”Să nu spui niciodată pentru totdeauna” de Jennifer L. Armentrout (recenzie)

• Titlu original: The Problem with Forever
• Editura: Epica
• Colecția: EpicLove
• An publicație: 2018
• Număr pagini: 476
• Traducere de Iulia Dromereschi

”Ea a învățat că tăcerea era cea mai bună armă a sa.
El a jurat că o va proteja întotdeauna.
Amândoi împărtășesc un trecut îngrozitor, în urma căruia au creat o legătură indestructibilă. Sau, cel puțin, așa credeau ei. Până când drumurile lor s-au despărțit brusc, în urmă cu patru ani.
Mallory și Rider încearcă de ceva vreme să-și depășească experiențele înfiorătoare trăite într-un centru de plasament, să-și clădească un viitor, să uite. Dar chiar când credeau că au lăsat trecutul în urmă, Mallory și Rider se reîntâlnesc la liceu și descoperă că legătura puternica din copilărie n-a dispărut… continuă să existe, la fel ca și rănile. În această încercare de a se vindeca de trecut și de a-și depăși temerile și nesiguranța, amândoi descoperă că există ceva ce-i poate ajuta: iubirea și prietenia.
O poveste fermecătoare despre o tânără curajoasă care luptă pentru a-și exprima adevărul dintr-un refugiu al tăcerii. Ascultă vocea lui Mallory, o vei păstra în suflet PENTRU TOTDEAUNA!”

Emilia este singura vinovată de faptul că eu am ajuns să iau această carte și să o citesc, nu înceta să o recomande și deja nu mai puteam, eram extrem de curioasă de ce ne-o tot bagă în ochi, mai ales că nu voia să dezvăluie nimic în privința ei, când întrebai de o recomandare, hop-țop ea cu ”Să nu spui niciodată pentru totdeauna”. Am mai citit de la Jennifer L. Armentrout doar ”Lasă-mă să te iubesc”, carte scrisă sub pseudonimul J.Lynn și care nu pot să spun că m-a impresionat în vreun fel, mi-a plăcut doar, așa că ”Să nu spui niciodată pentru totdeauna” a fost ocazia perfectă de a aprofunda cărțile autoarei, mai ales că în ultima vreme am văzut că se recomandă foarte mult și seria Lux, deci, cine știe, poate mă surprind…

Mallory și Rider au fost alături unul de celălalt mulți ani, încă de pe vremea când își trăiau copilăriile prin centre de plasament, ultimul dintre ele lăsându-le o experiență cutremurătoare, ce a dus la despărțirea lor, viețile lor au luat-o pe drumuri diferite. Mallory a fost adoptată de o familie de medici și a primit a doua șansă la o viață mult mai bună decât a trăit până atunci, însă a rămas cu traume ce s-au vindecat foarte greu, una dintre acestea este faptul că întâmpină probleme la vorbire. S-a închis foarte mult în ea, mereu a păstrat tăcerea în centrele de plasament, doar pentru a nu tulbura liniștea și nici a nu-i deranja pe cei ce se presupune că ar trebui să aibă grijă de ea și să-i ofere dragostea necesară pentru a se dezvolta armonios, iar îndemnul ”să nu scoți un sunet” a fost scutul ei, blocaj ce i-a dat de furcă multă vreme. Dorindu-și să-și continue studiile și să se îndrepte către o facultate, își propune ca ultimul an de liceu să-l încheie la un liceu public, nu să rămână acasă și să primească cursuri particulare, ultimul an de liceu între ceilalți elevi ar fi exact ce trebuie pentru a duce o viață normală și a încerca să-și înfrunte blocajul, astfel revenind la normal. Ultimul an de liceu vine cu multe suprize, se pare, iar ea se vede înfruntând temeri ce nu se credea capabilă de a le poate înfrunta, însă cea mai mare surpriză a fost reîntâlnirea cu Rider, după patru ani în care nu au știut nimic unul de celălalt și nici cum a fost viața lor în tot acest timp. Această întâlnire le trezește amintiri cutremurătoare din trecut, ce le-au marcat copilăriile și ce au fost încuiate undeva adânc, dar oare sunt capabili să lase trecutul în urmă sau se vor reîntoarce la acele amintiri?

Povestea lor este povestea fiecărui copil aflat în plasament și sunt convinsă de asta. Am copilărit cu astfel de copii, chiar în blocul unde locuiam erau trei familii ce aveau în grijă copii de la orfelinat, dar și în cartier erau apartamente ocupate de aproximativ 8-10 copii și două asistente sociale ce-i îngrijeau. Parcă le și văd chipurile, mereu abătute și aveau o reticență în ei, de nu știai cum să treci peste ea ca să-i faci să se deschidă în fața ta. Au fost copii care au primit o a doua șansă și au luat-o pe un drum mult mai bun, și-au făcut o viață și au luat tot ce a fost mai bun din experiențele lor, s-au format cât mai bine posibil, deși le-a lipsit iubirea părinților. Au legat prietenii, dar și iubiri, iar în ziua de astăzi sunt mulțumiți cu viața lor și nu pot decât să mă bucur din suflet pentru ei. Din acest motiv am înțeles foarte bine povestea ce se ascunde între paginile cărții ”Să nu spui niciodată pentru totdeauna” și am înțeles-o, în special, cu sufletul. Temerile lui Mallory și ale lui Rider, nesiguranța, lipsa de încredere, blocajul, toate acestea le-am văzut și eu în viața reală, privirile celor din jur care îi consideră ”copii speciali” pentru că nu au avut parte de o viață normală, dar cum e viața această normală? Da, ei au avut nefericitul ghinion de a fi privați de iubirea părinților și abandonați, lăsați în grija unor străini, pentru care nu contează decât banii, venitul acela ce-l obțin pentru că au în grijă niște suflete nevinovate și se comportă cu ele mai rău decât te-ai comporta cu un animal, deși nici cu animalul nu ești îndreptățit să te porți urât. Orice suflet are nevoie de iubire, fie că este persoană sau nu, iar dacă știi că nu ești capabil de asemenea act, mai bine stai deoparte și nu distruge vieți doar pentru a-ți face ție un bine, din păcate, astfel de oameni există și tot astfel de oameni distrug speranțele celor nevinovați.

Am citit ”Să nu spui niciodată pentru totdeauna” cu un fior permanent străbătându-mi corpul, de furie și de teamă, dar aveam și speranța că le va fi bine celor doi. Nu te definește trecutul, chiar dacă te-a marcat în cel mai urât mod posibil, ci te formează, nu trebuie să trăiești permanent în el și să te închizi în tine, pentru că atunci nu faci altceva decât să îți reprimi bucuriile prezentului și ale viitorului. Este dificil să treci peste o copilărie trăită în frică, dar Mallory ne-a demonstrat că este posibil să lași trecutul în urmă și să te bucuri de prezent, să îți vindeci rănile și să accepți că nu trebuie să fii normală și nici perfectă, trebuie să fii tu și atât. Fiecare a avut parte de bun și rău de-a lungul vieții și au luat decizii ce i-au marcat, însă cu ajutorul celor din jur, dacă îți permiți să le accepți mâna întinsă, vei reuși să treci peste și să te vindeci, trebuie doar să îți acorzi această șansă. Relația dintre Mallory și Rider a fost extrem de puternică, mai ales că au fost alături în cele mai cumplite momente și au avut grijă unul de celălalt, deși erau doar niște copii la vremea aceea, m-am emoționat foarte tare urmărindu-i și am avut pagini ce le-am citit cu lacrimi în ochi, mai ales ultimile pagini (care ați citit cartea, bănuiesc că știți la ce mă refer…).

”Să nu spui niciodată pentru totdeauna” vine cu un bagaj emoțional puternic, dar și cu o lecție pe măsură, că nu trebuie să privim altfel decât într-un mod firesc copii ce provin din centrele de plasament, nu sunt mai speciali decât noi, suntem toți la fel, doar că viețile diferă, să învățăm să nu mai punem etichete, iar dacă vrem să ajutăm, să nu o facem din milă, ci pentru că așa simțim. Nimic nu durează pentru totdeauna, fie bun sau rău, însă trebuie să privim mereu partea plină a paharului, din fiecare experiență învățam, iar un trecut tulburător nu ne definește atâta timp cât îl acceptăm și în același timp ne vindecăm rănile. Nimeni nu s-a născut perfect și nici nu va fi vreodată perfect, nu semănăm unul cu celălalt, nu suntem trași la indigo, ci suntem unici și așa trebuie să rămânem 😊.

”Poate că acele picturi cu grafiiti erau doar litere, o floare strălucitoare, chipul unei femei sau un băiețel care privea cerul fără speranța unui viitor mai bun, însă fiecare dintre ele spunea o poveste. Fiecare vorbea fără cuvinte. Și, cu toate că și eu încercasem ani de zile să fac asta, nu eram o pictură pe un perete.”

”Nu cunoști niciodată pe cineva cu adevărat, uneori nici măcar pe membrii familiei. Oamenii îți arată ce vor să vezi, nu trebuie să uiți asta.”

”Veșnicia era ceva ce luam de bun, însă problema veșniciei era că nu există.”

”Durerea și supărarea nu erau pentru totdeauna. Acel pentru totdeauna nu mai era o problemă. Pentru totdeauna erau bătăile inimii mele și speranța pentru ziua de mâine. Pentru totdeauna era raza de soare care se ivea după fiecare nor întunecat, oricât de negru și dens era. Pentru totdeauna însemna să știi că momentele de slăbiciune sunt trecătoare. Însemna să știu că sunt puternică. Pentru totdeauna era dragonul din mine care scuipa flăcări și care se lepădase de teamă așa cum un șarpe se leapădă de propria piele. Pentru totdeauna era pur și simplu o promisiune de mai mult. Și pentru acel pentru totdeauna era nevoie de timp. Iar eu nu mai puteam aștepta pentru totdeauna.”