“Cei Doisprezece” de Justin Cronin (recenzie)

  • Titlu original: “The Twelve”
  • Autor: Justin Cronin
  • Serie: “Transformarea”
  • Volum: II
  • Editura: Nemira
  • Colecția: Fantasy
  • An apariţie: 2019
  • Număr pagini: 768
  • Traducere de Andreea Florescu

Sfarsitul lumii a fost numai inceputul povestii.

In Transformarea, Justin Cronin arata o lume greu de uitat, modificata total de un experiment guvernamental scapat de sub control.

In aceasta apocalipsa provocata de oameni, trei straini infrunta haosul: Lila, doctor si in curand mama, Kittridge, o legenda care a supravietuit masacrului de la Denver, si April, o adolescenta care se straduieste sa isi ajute fratele sa ramana in viata, printre ruinele lumii vechi.

Peste o suta de ani, Amy si ceilalti se lupta pentru salvarea speciei umane, fara sa stie ca regulile s-au schimbat, ca dusmanul a evoluat si ca o noua factiune pregateste un viitor chiar mai rau decat extinctia oamenilor.

După cum m-a lăsat finalul primului volum al seriei, despre care găsiţi mai multe detalii aici, nu mai puteam de nerăbdare să citesc şi volumul următor, „Cei Doisprezece”, să aflu cum continuă povestea şi ce se mai întâmplă cu personajele mele de suflet, iar cei de la Nemira mi-au venit în ajutor şi volumul mult aşteptat a ajuns în mânuţele mele. M-a blocat puţin stufoşenia sa, apoi mi-am amintit cât de repede se citeşte şi mi-am mai revenit, pornind în lectură cu forţe proaspete şi deloc pregătită pentru ce avea să mă lovească…

Şi ce m-a lovit…în primul rând cu o serie de personaje noi, după ce că abia reuşisem să le ţin minte pe cele din volumul anterior, mai îmi venea cu altele, să mă blocheze de tot, în al doilea rând, acţiunea se petrecea într-un cu totul alt loc, nu cel în care rămăsesem la finalul primului volum, iar în al treilea rând, cam târziu au apărut personajele mele de suflet, după ce deja fusesem zăpăcită de cele noi şi mă luptam cu o confuzie maximă în ce le priveşte. Lămurită pe cât posibil şi cu unele conexiuni făcute între personajele vechi şi cele noi, am înaintat cu paşi mărunţi, limpezindu-se acţiunea tot mai mult, astfel a prins formă povestea şi pentru mine şi n-am mai întâmpinat niciun fel de dificultate, lectura mergând ca unsă şi parcurgând paginile ca o sălbatică, nu reuşeam să mă desprind, nemaipomenind de a pune cartea deoparte să fac altele ce aveam de făcut. „Cei doisprezece” a reuşit să mă prindă în mrejele sale şi să mă captiveze cu fiecare pagină, purtându-mă într-o cursă sângeroasă, încărcată de pericole şi decizii luate sub presiune…

N-aş putea spune că acest volum mi-a plăcut mai mult decât primul, mi-au plăcut la fel de mult în aceeaşi măsură, deşi mi-a frânt sufletul, m-a lăsat cu gura căscată şi m-a blocat de nenumărate ori, silindu-mă să-mi dau reset la gânduri şi să rumeg bine cele citite, să nu mai fiu confuză. Am prins drag şi de o parte din personajele noi, dar au fost unele pe care le-aş fi exterminat ca pe gândaci, atât de greaţă mi-a fost de ele când vedeam cât de multă răutate şi egoism pot înmagazina în sufletul lor, de ce acţiuni sunt capabile doar pentru bunăstarea lor, cât de mult pot nenorocii un suflet nevinovat doar pentru a-şi duce planurile la capăt. Acest volum m-a purtat într-un carusel de emoţii, m-a înduioşat, mi-a frânt sufletul şi m-a lăsat în pom, evident, am şi pierdut socoteala de câte ori m-a „surprins” cu câte un „copăcel”.

Încă am multe întrebări şi prea puţine răspunsuri în privinţa acestui volum, sper să primesc răspunsurile necesare în ultimul volum al trilogiei, pentru că sunt vitale, cel puţin pentru mine, mă macină neştiinţa asta şi nu-mi place că m-a lăsat aşa, ca să nu mai spun că finalul mi-a dat un mare pumn în figură, m-a şocat complet, nu prevedeam asemenea deznodământ, şi nu mă refer la faptul că a fost sângeros, toată  cartea a fost sângeroasă, dar finalul…mi-a bubuit mintea şi m-a făcut să caut acele pagini ce ştiam sigur că nu le voi mai găsi, din păcate. Abia aştept să pun mâna pe ultimul volum, să văd pe ce drumuri mai sunt purtate personajele, cât de mult îmi va mai fi frântă inima şi sentimentele călcate în picioare, de cine voi mai fi nevoită să mă despart, ceea ce urăsc să fac şi sunt constrânsă să o fac… Dar până atunci, vă las aici linkul unde puteţi găsi seria „Transformarea”, chiar dacă eu, încă n-am reuşit să parcurg volumul trei, promit să revin cu recenzia sa cât de curând posibil…

Seria “Pe tărâmul haosului” de Patrick Ness (recenzie)

  • Titlul original: “The Knife of Never Letting Go”, “The Ask and the Answer”, “Monsters of Men”
  • Autor: Patrick Ness
  • Editura: Trei
  • Colecţie: Fiction Connection
  • Serie: “Chaos Walking”
  • Volume: III
  • An apariţie: 2021, 2016, 2017
  • Număr pagini: 512, 536, 608
  • Traducere de: Florina Pîrjol, Mihai Dan Pavelescu

Todd Hewitt e ultimul băiat din Prentisstown, un oraș mai puțin obișnuit. Oamenii pot auzi ce gândesc ceilalţi. Tot timpul. Viaţa lor se desfăşoară într-un copleşitor şi neîncetat Vacarm; nu există intimitate, nici secrete.
Chiar cu o lună înainte de a împlini 13 ani, dată la care ar urma să devină bărbat, Todd descoperă întâmplător un loc liniştit. Fără Vacarm. Însă un asemenea loc nu poate exista! Înseamnă că locuitorii din Prentisstown l-au minţit.
Şi acum va trebui să fugă ca să se salveze de la moarte…
Dar unde să fugi dacă cei care te urmăresc pot auzi TOT ce gândeşti?


Un roman în tradiţia Aventurilor lui Huckleberry Finn şi a capodoperei De veghe în lanul de secară, despre un adolescent care fuge, împreună cu câinele său vorbitor, Manchee, spre o lume normală. Chiar dacă asta înseamnă să meargă până la capătul lumii… și mai departe.

În Prentisstown, niciun gând nu este în siguranță, nu există intimitate, nici secrete…nici femei. Toate au fost ucise de virusul ce i-a lovit și căruia doar bărbații i-au supraviețuit…sau cel puțin asta este ceea ce știe Todd, un băiat în vârsta de 12 ani, care mai are doar o lună până să devină bărbat.
Când descoperă un loc liniștit, Todd începe să aibă îndoieli în privința a tot ceea ce a știut până acum, iar gândurile ce-l străbat, ajung să-i pună viața în pericol, fiind nevoit să fugă pentru a putea supraviețui. Dar unde să fugă când toate gândurile îi pot fi auzite de cei porniți pe urma sa? O fugă contra-timp, gânduri haotice și un suspans continuu…asta este “Vocea pumnalului”.

Am întâmpinat mici dificultăți când am început volumul, scriitura îmi părea ciudățică și acțiunea haotică, atât de multe gânduri ce se băteau cap în cap, eram zăpăcită şi mă irita acest lucru, dar o dată obișnuită cu acţiunea şi personajele, a curs atât de lin, deși haosul încă era prezent. Îmi era imposibil să mă desprind de fuga lui Todd, am fost tare curioasă pe unde îl va mai purta, dacă va fii capabil de a-și controla gândurile, să nu mai fie atât de transparent, să-și ofere, sieși, o protecție, dacă nu o poate primi din partea altora. Mi-a plăcut, a fost antrenant, m-a ținut captivată și m-a convins să vreau tot mai mult, plus de asta, mi s-a părut interesantă ideea de a auzi gândurile tuturor și modul cum a construit autorul această lume, deși mărturisesc, nu mi-ar face o așa mare plăcere să locuiesc în ea, știind că nu aș avea pic de intimitate.

Curiozitatea nu mi-a dat pace şi de cum am finalizat primul volum, m-am şi apucat de cel de-al doilea şi mai mare mi-a fost bucuria când am realizat evoluţia personajelor faţă de cum erau în primul volum, mult mai determinate şi mai dinamice, am dat peste o acţiune mai fiorosă şi-ntr-o alertă continuă, ce m-a ţinut cu sufletul la gură, la fel fiind şi-n volumul trei, iar eu am fost în extaz total. Atât de prinsă am fost de această serie, încât am dat-o gata în câteva zile şi nu pot să spun că volumele sunt chiar subţirele, ce e drept, dar ajută foarte mult scrisul mare, astfel nu este deloc obositor şi este uşor de parcurs, dar şi capitolele scurte, unele din ele…

M-am îndrăgostit de serie, am ţinut în bibliotecă volumul doi câţiva ani, întrucât la vremea când l-am cumpărat, nu ştiam că este parte dintr-o trilogie, îl găsisem la un preţ extrem de mic, acesta fiind şi clicul care m-a determinat să o cumpăr. Ulterior, după ce-mi ajunsese comanda, am realizat că de fapt este o serie şi volumul întâi nu se mai găsea nicăieri, doar ce-l de-al treilea, astfel, a stat pe rafturile bibliotecii, adunând praf, din păcate, până anul acesta, când, datorită celor de la editura Trei am reuşit să obţin primul volumul şi aşa să citesc şi eu seria, într-un final. Aşteptarea a luat sfârşit şi pot să spun că a meritat, cel puţin în ce mă priveşte, cred că pot să înţeleg de ce nu prea vorbesc şi ceilalţi cititori despre ea, este young adult fantasy şi nu sunt mulţi cei care citesc acest gen, cel puţin nu am văzut-o deloc la cei pe care-i urmăresc eu pe Instagram şi nici nu am auzit să se vorbească despre ea, este păcat, pentru că este o serie care promite, o serie unde se observă evoluţie şi la personaje, nu sunt aceleaşi necoapte de la început, este o serie încărcată de răsturnări de situaţie şi personaje – surpriză, să le spun aşa, cred că acelea m-au cucerit total pe mine, pentru că nu mă aşteptam la ele, iar un alt aspect ce m-a încântat foarte tare a fost că, începând cu volumul doi, am avut dublă perspectivă, chiar triplă, ceea ce a fost de vis pentru mine, faţă de primul volum, unde am urmărit doar perspectiva lui Todd.

Iar ca să închei toată vorbăria mea, vă spun că seria merită descoperită, dacă până-n prezent nu aţi citit-o, are de toate pentru toţi, începând cu o lume unde liniştea nu este deloc cunoscută, gândurile sunt publice, nu există intimidate psihică, să spun aşa, personaje care cuceresc prin inocenţa sa, dar şi care surprind prin evoluţia avută de-a lungul seriei, are şi romantism pe alocuri, pentru cei mai amorezaţi, aşa ca şi mine, are acţiune în focuri o dată ce se pătrunde cum trebuie în poveste, numeroase răsturnări de situaţie, prietenii neşteptate, secrete cutremurătoare…şi cred că ajunge câte am destăinuit… Găsiţi seria completă pe site-ul editurii aici.

“Dar un cuţit nu e doar un simplu obiect, nu-i aşa? E o alegere, e ceva ce faci. Un cuţit spune da sau nu , taie sau nu tăia, mori sau nu muri. Un cuţit ia decizia din mâinile tale şi o aruncă în lume şi ea nu se mai întoarce niciodată.”

“Războiul e un monstru. Războiul e diavolul. Izbucneşte şi mistuieşte tot şi creşte şi creşte şi creşte.”

“Viaţa nu e dreaptă. Nu e. Niciodată. E lipsită de sens şi stupidă şi nu există decât suferinţă şi durere şi oameni care vor să te rănească. Nu poţi iubi nimic sau pe nimeni, fiin’că o să ţi se ia totul sau cineva o să ţi-l distrugă şi o să rămâi singur, silit în permanenţă să fugi doar ca să rămâi în viaţă. Nu e nimic bun în viaţa asta. Nimic bun nicăieri.”

“Dacă vei vedea vreodată un război (…) vei afla că el distruge. Nimeni nu scapă neatins de război. Nimeni, nici chiar supravieţuitorii. În război accepţi lucruri care te-ar îngrozi în orice alt moment, fiindcă viaţa şi-a pierdut temporar înţelesul.”

“Să trăieşti înseamnă să lupţi. Să pătrezi viaţa înseamnă să lupţi pentru tot ce reprezintă oamenii.”

“Însă asta te face puternic, Todd Hewitt. În lumea aceasta a insensibilităţii şi supraîncărcării cu informaţii, capacitatea de a simţi, băiatul meu, este un dar cu adevărat rar.”

“Nu are dreptate că n-ar trebui niciodată să iubeşti ceva atât de mult, încât să te poată controla. Ci trebuie să iubeşti ceva atât de mult, încât să nu fi niciodată controlat.”

“Războiul ne face în primul rând oameni. Până nu există un război, suntem doar copii.”

“O amintire nu este tot una cu lucrul amintit.”

“Alegerile pot fi incredibil de dure, dar nu sunt niciodată imposibile.”

“Uneori oamenii nu ştiu ce-i mai bun pentru ei. Uneori oamenii trebuie să fie convinşi de lucrurile care sunt necesare. Asta înseamnă conducere. Nu să te dai peste cap pentru a le susţine toate mofturile.”

Seria „Miss Peregrine” de Ransom Riggs (recenzie)

  • Titlul original: „Miss Peregrine”
  • Autor: Ransom Riggs
  • Serie: „Miss Peregrine”
  • Volume: 4 – „Căminul copiilor deosebiţi”, „Oraşul pustiu”, „Biblioteca sufletelor”, „Harta zilelor”
  • Editura: Youngart
  • An apariţie: 2013, 2015, 2019
  • Număr pagini: 392, 472, 544, 560
  • Traducere de Gabriella Eftimie, Laura Ciobanu

O insula misterioasă. Un orfelinat abandonat. O stranie colecţie de fotografii.

O tragedie îl aruncă pe tânărul Jacob, în vârstă de doar şaisprezece ani, pe o insulă izolată. Aici descoperă ruinele căminului “pentru copii deosebiţi” al domnişoarei Peregrine. Pe măsură de Jacob înaintează pe holurile şi prin dormitoarele părăsite, îşi dă seama că  cei care s-au adăpostit cândva acolo au fost mai mult decât deosebiţi. Poate că nu întâmplător au fost trimişi într-un loc uitat de lume. Şi, oricât de bizar ar suna, ar putea fi încă în viaţă. Un roman fascinant, ilustrat cu fotografii tulburătoare, care-i va încânta pe adulţi, pe tineri şi pe toţi cei care vor să se bucure de o aventură în lumea umbrelor.

De când am finalizat de citit „Poveştile deosebiţilor”, despre care v-am vorbit puţin pe blog aici, am încercat să mă organizez în aşa fel încât să reuşesc să citesc şi volumele din seria Miss Peregrine, dacă tot le primisem din partea celor de la Youngart, însă planetele nu s-au aliniat de niciun fel, până luna aceasta, când am lăsat orice alte titluri pentru a mă reîntoarce în universul creat de Ramson Riggs şi să mă fac cunoştinţă şi cu ceilalţi copii deosebiţi de care eram extrem de curioasă.

Zis şi făcut…m-am avântat în serie şi vă mărturisesc faptul că, am dat gata patru volume în patru zile, aşa de captivată am fost de aventura deosebiţilor, atât de dornică să văd pe unde îi mai poartă drumurile, prin ce încurcături, cât de multe pericole îi mai paşte, pe cine vor mai întâlni în călătoria lor… Primul volum nu pot să spun că m-a impresionat în vreun fel, cred că aveam eu aşteptările puţin cam mari, dar nici dezamăgită nu am fost, mi-a făcut prezentările şi m-a introdus treptat în poveste, am cunoscut personajele pe care, cu fiecare volum parcurs, am ajuns să le îndrăgesc, în special pe Enoch, cu al său sarcasm, dar nici celelalte nu mi-au fost indiferente, deşi Emma a ajuns să mă irite la un moment dat şi să mă facă să vreau să îi ard vreo două… Dacă stau bine să mă gândesc, fiecare deosebit m-a cucerit prin felul său şi prin darul cu care s-a ales, chiar dacă nu am fost eu total amorezată de toţi, dar trăgând linie, pentru toţi mi-a stat sufletul atunci când se aflau în primejdie, pentru toţi am suferit când îi păştea necazul şi pentru toţi m-am bucurat când aveau parte de reuşită. I-am urmărit cu entuziam şi mi-aş fi dorit să pot lua parte la aventurile lor, credeţi-mă, au avut parte de unele interesante…

Dintre cele patru volume parcurse şi traduse până în prezent, cel mai mult mi-a plăcut volumul trei, „Biblioteca sufletelor”, mi s-a părut a fi volumul cel mai bine închegat, cu o acţiune mult mai alertă decât în celelalte, cu mult mai multe pericole ce ameninţau şi pur şi simplu am trcut printre pagini fără să respir. Eram mereu în alertă, gândindu-mă „Oare ce se va mai întâmpla acum?” şi când credeam că gata, am şi eu un moment de pauză, situaţia o lua razna şi eram iar în priză. Un plus enorm la această serie sunt pozele cuprinse, mai ales că sunt reale, chiar autorul confirmă acest lucru la finele fiecărui volum în parte. Pentru mine fotografiile au fost un deliciu, le-am privit de nenumărate ori, le-am analizat, găsind în ele detaliile pe care mi le oferise autorul de-a lungul poveştii, iar detaliile…minunate… Acestea cred că sunt punctele forte ale seriei Miss Peregrine, pe lângă lumea complexă, personajele într-o continuă schimbare, unul mai deosebit decât celalălat, dar şi cu poveşti captivante, deşi în esenţă sunt foarte triste.

Mai multe detalii nu vă pot împărtăşi, deşi îmi doresc, am ales să vorbesc despre toate cele patru volume pentru a păstra misterul ce înconjoară această serie, plus de asta, nu am vrut să mă risc în a mă repeta în idei. Nu ştiu cât de mult am reuşit să vă transmit din tot ce am simţit eu când am parcurs volumele, dar acest ritm pe repede-nainte, alerta care-şi face simţită prezenţa spre finalul primului volum şi care continuă cu al doilea şi cu următoarele, şi-a spus cuvântul: mi-a trezit interesul şi dorinţa de a-i urmări pe Jacob, Emma, Horace, Enoch, Millard, Bronwyn, chiar şi pe Miss Peregrine, să văd ce li se mai pregăteşte şi aşteptând cu nerăbdare lansarea volumului cinci, că tot am observat că a anunţat editura că urmează a se lansa. Până atunci, vă las aici linkul unde puteţi găsi primele patru volume ale seriei.

“Aria” de Nazanine Hozar (recenzie)

  • Titlul original: “Aria”
  • Autor: Nazanine Hozar
  • Editura: Trei
  • Colecţie: Fiction Connection
  • Anul apariţiei: 2020
  • Număr de pagini: 512
  • Traducere de: Ruxandra Ana

În Iran, în 1953, un șofer pe nume Behrouz găsește un bebeluș abandonat pe o alee. Când adoptă fetița și-i pune numele Aria, nu știe cât de profund îi va schimba viitorul orfana cu ochii albaștri.
Pe măsură ce crește, Aria este prinsă între trei femei pe care soarta le-a adus în situația de a-i fi mame: soția lui Behrouz, care o bate; bogata văduvă Fereshteh, care-i oferă adăpost, dar nu-i poate oferi și dragoste, și Mehri cea nevoiașă, ale cărei secrete vor schimba tot ce credea Aria că știe despre viața ei.
În același timp, Teheranul este frământat de schimbări. Circulă zvonuri despre un cleric înflăcărat exilat la Paris, pe nume Khomeini, care pare să ofere un nou viitor țării. În mijlocul agitației, Aria se îndrăgostește de un băiat armean, surprins în tabăra greșită a revoluției. Și curând va fi și ea prinsă într-o revoltă care va schimba pentru totdeauna destinul țării și al oamenilor ei.

Nu ştiam foarte multe despre „Aria” atunci când am ales să o citesc, pur şi simplu am mers pe mâna recomandărilor şi nu am dat greş, ceea ce mă bucură foarte tare. Numele autoarei îmi suna mie că ar fi din părţile arabe, deci poate scriitura era asemănătoare lui Khaled Hosseini, aşa mă gândeam, şi deşi povestea creată de autoare a avut loc în Iran, nu m-a sfâşiat atât de tare precum „Vânătorii de zmeie” a lui Hosseini, dar tot mi-a trezit unele sentimente. Cartea a ajuns la mine cu ajutorul celor de la editura Trei şi vreau să le mulţumesc pe această cale, am reuşit să adaug încă o carte de suflet în bibliotecă; o găsiţi şi voi pe site-ul lor aici, dacă ale mele impresii reuşesc să vă trezească, măcar puţin, interesul în privinţa ei.

Titlul reprezintă numele personajului principal feminin, cel în jurul căruia se învârte acţiunea, în decurs de 28 de ani, Aria fiind o fetiţă abandonată la trei zile după naştere, între tomberoane, tatăl ei ameninţând să o omoare pentru că nu s-a născut băiat, iar mama ei, ca să-i salveze viaţa, a decis să fugă şi să o abandoneze, deşi nu ştia ce şanse sunt ca nou născuta să supravieţuiască. Norocul s-a abătut asupra ei şi a fost găsită de Behrouz, un bărbat cu suflet bun, dar cu o viaţă chinuită, iar când a decis să-i ofere protecţie fetiţei, nu a ştiut ce impact va avea asupra lui această decizie. Viaţa Ariei se schimbă, dar la fel şi a lui Bobo, aşa cum ajunge Aria să-l numească pe cel ce avea să-I devină tată…

Până la vârsta de şase ani a locuit cu Bobo şi Zahra, nevasta lui, o femeie crudă, care o bătea şi o pedepsea, dar chiar şi aşa, Aria a reuşit să se bucure, pe cât i-a fost posibil, de frumuseţea copilăriei, alături de Kamran, băieţelul din vecini, cu riscul de a o lua pe coajă când trebuia să se reîntoarcă la Zahra. Un eveniment nefericit o poartă spre locuinţa doamnei Fereshteh, ajungând să rămână aici vreme de câţiva ani, Fereshteh devenindu-i a doua mama adoptivă şi oferindu-i cu totul şi cu totul alte condiţii de trai, dar şi dreptul la o educaţie mai bună. Fereshteh încearcă să-I insulfe şi Ariei dorinţa sa de a-I ajuta pe cei nevoiaşi, obligând-o, într-un fel, să ajute o familie săracă, atfel ajunge să-i cunoască pe membrii familiei Shirazi, compusă din trei fete, o mama însărcinată şi un tată. Deşi, la început, nu înţelege de ce Fereshteh o constrânge să ofere acest ajutor, cu timpul ajunge să prindă drag de familie, fiind acceptată ca una de-a lor, scoţând la iveală secrete ce schimbă viaţa tuturor, dar şi ceea ce ştiau până în prezent…

Încă de la primele pagini am realizat că răbdarea mea va fi greu încercată şi că mă voi înfuria la culme şi chiar aşa a fost; pe Zahra îmi venea să o spânzur, nu alta, să îi aplic şi ei acelaşi tratament pe care îl aplica Ariei şi încercam să o înţeleg de unde până unde acest comportament abuziv faţă de Aria, doar fata nu îi greşise cu nimic, din ceea ce ştiam eu. Lectura a făcut lumină în jurul acestui personaj, dar tot nu am putut să o văd cu alţi ochi, pentru mine a fost o denaturată şi aşa a rămas. Şi pe Fereshteh am judecat-o, sincer, pentru că, deşi îşi dorea să facă un bine, nu ştia exact cum să-l pună în aplicare, era extrem de tăcută, vorbea cu subînţeles, uneori şi fără înţeles, însă viaţa pe care a dus-o m-a determinat să o înţeleg, pe alocuri, de ce a ajuns cum a ajuns şi că bunăstarea nu e întotdeauna suficientă. Şi-a pierdut părinţii pe când era adolescentă, în grija ei rămânând o gospodărie şi cei trei fraţi, iar asemenea responsabilitate să cadă pe umerii unei tinere, este greu de îndeplinit. Iar în ce o priveşte pe Mehri Shirazi, pot spune că mi s-a rupt sufletul pentru ea, cât de mult a suferit şi câte avea de pătimit în prezent, dar chiar şi făcând parte dintr-o familie nevoiaşă, avea alături persoane ce o iubeau din tot sufletul şi foarte grijulii cu ea.

Toate aceste trei personaje au avut un impact puternic, aş putea spune, asupra Ariei, atât în comportament, cât şi-n educaţia sa, ca-ntr-un final, eu să ajung la concluzia că Aria se regăseşte, chiar şi puţin, în fiecare din ele… Am urmărit cu interes evoluţia Ariei, cum s-a dezvoltat de-a lungul poveştii şi cine a ajuns într-un final, concluzionând că toată viaţa sa a fost condamnată, chiar de la naştere şi până la maturitate, nu a fost deloc înţeleasă aşa cum trebuie şi toate acesteau au făcut-o pe Aria să fie Aria, o fată cu nume de băiat, cu ochii albaştrii şi părul roşcat, o fată ce nu se încadra în niciun tipar… Într-o lume în care sexul feminin este condamnat încă de la naştere, văzut ca o pagubă în sânul familiei în care ajunge, exploatat la maximum, abuzat şi mereu la cheremul bărbatului, Aria reuşeşte să supravieţuiească, să iese în evidenţă şi să fie cu totul altcineva decât se aşteaptă de la ea…

“Îţi voi spune Aria, după toate suferinţele lumii şi după toate iubirile ei. Va fi ca şi cum nu ai fost abandonată nicio clipă. Şi când vei deschide gura să vorbeşti, toată lumea te va recunoaşte.”

“Poate e mai bine să sperii oamenii decât să-i urăşti. Aşa măcar nu o să te rănească.”

“Dragostea e un lucru groaznic, nu e deloc ce spun visătorii că e. Iar speranţa e la fel de rea. Speranţa te înnebuneşte.”

“Peste tot unde există o frumuseţe fabuloasă există şi o frică pe măsură – poate frica de a pierde acea frumuseţe.”

“Oamenii nu aleg ce să facă. Suntem modelaţi din mocirla vieţii. Şi dacă suntem făcuţi din lut, tot lut o să devenim.”

„Transformarea” de Justin Cronin (recenzie)

  • Titlu original: “The Passage”
  • Autor: Justin Cronin
  • Seria: “Transformarea”
  • Volum: I
  • Editura: Nemira
  • Colecția: Nautilus
  • An apariție: 2017
  • Număr pagini: 488 + 560
  • Traducere de Cristina Ghidoveanu, Florescu Andreea, Stefan Ghidoveanu

Povestea lui Amy, fetita parasita de mama ei si sechestrata pentru un experiment apocaliptic, se desfasoara intr-un univers care trece printr-un moment de dramatica schimbare.

Strabatand distante lungi si decenii intregi, destinul ei ne poarta intr-un viitor intunecat, ce sta sub semnul violentei si al disperarii. Și numai Amy poate salva lumea…

 Proiectul NOE, un experiment secret, o ia razna in clipa in care se raspandeste din greseala un virus care transforma fiintele umane in altceva – ceva ucigator, ceva indestructibil.

Amy, o fetita de sase ani, supusa si ea experimentului, e salvata de un agent FBI, impreuna cu care fuge in munti, departe de lume si de urmarile dezastruoase ale Proiectului NOE. “Transformarea” imagineaza o lume credibila, dominata de frica si de nevoia de supravietuire. E foarte posibil ca soarta omenirii sa fie in mainile unei fetite. Mizand pe o viziune ambitioasa si pe un stil puternic, romanul lui Justin Cronin spune o poveste tulburatoare despre catastrofa si supravietuire, despre sacrificiu si speranta.

De ce nu vorbeşte lumea despre seria asta? De ce? De ce? Cătălinooooo, mai terorizează lumea, aşa cum ai făcut şi cu mine, pentru că seria asta merită toată teroarea din lume. Chiar dacă mie mi-a fost recomandată de Cătă, o văzusem pentru prima dată la Elizabeth, ea era super încântată de serie şi vorbise cu aşa mult entuziasm despre ea, încât recomandarea Cătălinei m-a convins, n-am mai stat pe gânduri şi am zis gata, e momentul, chiar dacă volumele sunt destul de stufoase. În ciuda „stufoşeniei”, cele două cărţi ale primului volum din serie le-am citit foarte repede şi mi-a părut rău că le-am terminat cât ai clipi, nu îmi doream să mă despart atât de curând de acel univers post apocaliptic. Am fost absorbită de el şi i-am supravieţuit, pot să spun, deşi nu ştiu ce mă va aştepta în volumele următoare…

Amy este o fetiţă în vârstă de şase ani este părăsită de mama ei la o mănăstire, dar ajunge pe mâna unor demenţi, că altfel nu îi pot numi, pentru a fi supusă unui experiment secret. Acest experiment scapă total de sub control, iar virusul cu care au fost infectaţi Amy, dar şi alte persoane care se aflau în acea unitate, se răspândeşte în lumea întreagă, transformându-i în…vampiri, cred. Amy este salvată de unul dintre răpitorii săi, cel care a adus-o în unitatea experimentală o şi salvează de acolo după ce Proiectul Noe scapă de sub control, cei doi ajungând să locuiască în munţi, izolaţi de omenire, ce a mai rămas din ea, dar feriţi şi de cei pe care virusul i-a atins şi i-a transformat.

Recunosc, începutul a fost puţin confuz pentru mine şi nu prea pricepeam eu cum decurge povestea, dar cu cât avansam mai mult, cu atât eram mai luminată şi prindea contur totul. Dar şi când am ajuns să mă obişnuiesc cu universul, cu personajele, să le pătrund în minte şi să realizez cât sunt de bolnave unele, s-a dezlânţuit iadul… am citit primul volum pe nerăsuflate, nu mai reuşeam să mă desprind de poveste, îmi doream din ce în ce mai mult, nu mai făceam nimic altceva decât să citesc şi să citesc, mă bântuia povestea. S-a si rupt sufletul în mine la un moment dat, se întâmplase ceva ce nu mă aşteptasem, iar de acolo, tristeţea şi-a făcut loc în inima mea, ca apoi, bang…să mă relovească…iar pentru ce a venit, nu am fost absolut deloc pregătită. Nu pentru că aş fi fost pregătită înainte, să fim înţeleşi…

Ajunsesem să fiu atât de captivată de poveste, încât mă treceau diverse gânduri, la un moment dat, tindeam să cred că asemenea lucruri sunt posibile a se întâmpla şi-n realitate, iar acele gânduri, pur şi simplu, au zburlit pielea pe mine, ceva mai înfricoşător nici nu putea să-mi treacă prin minte, că fiinţa umană poate, cât ai pocni din degete, să fie lipsită de umanitate şi transformată în ceva de-a dreptul sângeros. Trist, cutremurător şi cât se poate de aproape de realitate, pentru că-n zilele noastre, aproape totul este posibil, ca să nu spun că totul este posibil. Şi da, nu ştiu cum exact să vorbesc despre acest prim volum al seriei, nu găsesc cuvintele potrivite să vi-l recomand suficient, ca să-i acordaţi atenţia pe care o merită, cu vârf şi îndesat. Chiar dacă sunt stufoase volumele, sunt convinsă că şi celelalte două, la care încă nu am ajuns, se parcurg la fel de repede precum primul. Dacă „Transformarea” mi s-a părut extrem de antrenantă, fără niciun moment de respiro oferit, „Cei doisprezece” şi „Oraşul oglinzilor” sigur mă vor lăsa fără cuvinte, complet.

Lasă-te şi tu absorbit de această lume apocaliptică, învaţă să supravieţuieşti şi luptă în fiecare clipă pentru tine şi pentru ce a mai rămas din omenire…dacă a mai rămas cineva sau ceva… Găseşti primul volum al acestei serii extraordinare pe site-ul celor de la Nemira aici.

“Nimeni nu e doar un nimeni. Există întotdeauna cineva interesat.”

“Un copil nu era doar o idee, aşa cum e dragostea. Un copil era un fapt împlinit. Era o fiinţă cu minte şi spirit şi puteai avea orice sentiment în privinţa lui, însă copilului nu i-ar fi păsat. Doar prin simplul fapt că te făcea să crezi într-un viitor: viitorul în care el avea să meargă de-a buşilea, să facă primii paşi, să trăiască. Un copil era o fărâmă de timp: o promisiune făcută, pe care lumea ţi-o făcea la rândul ei. Un copil era argumentul cel mai vechi pentru a-ţi continua existenţa.”

“Totul era din vina cărţilor acelea stupide! Fiindcă de îndată ce deschisese coperta celei dintâi şi se aşezase pe podea să citească, strângându-şi picioarele sub ea întocmai ca un Micuţ care stătea în cerc, se simţi absorbită înăuntrul ei, ca apa într-un canal de scurgere.”

“Visele ne vorbesc de o mulţime de nelinişti, influenţe, gusturi.”

“Suntem doar nişte oameni. Nu ştiu ce e sus pe munte, dar ştiu un lucru: trăim şi murim. Între astea două, dacă avem noroc, dăm peste cineva care ne ajută să mai reducem din povară.”

“Secretele Parisului” de Natasha Lester (recenzie)

  • Titlul original: “The Paris Secret”
  • Autor: Natasha Lester
  • Editura: Nemira
  • Colecția: Damen Tango
  • Anul apariţiei: 2021
  • Număr de pagini: 544
  • Traducere de Gabriela Badea

Anglia, 1939: Surorile Penrose sunt cum nu se poate mai diferite. Skye pilotează avioane, cu mult curaj, iar Liberty îi critică fiecare mișcare. Chiar dacă femeile nu sunt primite în Forțele Aeriene Regale Britanice, Skye e hotărâtă să contribuie la câștigarea războiului. Când se reîntâlnește cu sufletul ei pereche, Nicholas, bucuria e de scurtă durată, fiindcă acesta e logodit cu o misterioasă franțuzoaică.

Paris, 1947: Creatorul de modă Christian Dior își lansează prima colecție strălucitoare, într-o lume secătuită de război. Primul său parfum – Miss Dior – îi e dedicat surorii sale, Catherine, care s-a împrietenit cu Skye în Rezistența Franceză.

În zilele noastre: Kat Jourdan este uluită să găsească o neprețuită colecție vintage de rochii Dior, în cabana bunicii sale. Pe măsură ce se afundă în misterele trecutului, Kat descoperă o femeie fascinantă și o poveste de dragoste unică.

“Secretele Parisului” a ajuns în atenţia mea de cum au anunţat cei de la editura Nemira publicarea ei şi de când am zărit-o prima dată, mi-a rămas fixată în minte şi mi-o doream cu ardoare, mai ales când am început să văd reacţiile pozitive pe care le primea. Până şi Rox îmi zicea s-o citesc, să nu o amân prea mult, pentru că voi regreta apoi şi chiar m-am bucurat când am primit-o din partea editurii alături de alte două bookurii, “Misery” a lui Stephen King şi “Transformarea” de Justin Cronin, primul volum al seriei ce poartă acelaşi nume şi despre care urmează să vă vorbesc cât de curând.

Este o carte minunată, dar şi tulburatoare, care vorbeşte despre o lume în care vulnerabilitatea femeilor era folosită într-un mod îngrozitor de bărbaţi. O carte pe care am citit-o cu zâmbetul pe buze şi cu durere-n suflet, care m-a răscolit şi m-a determinat să condamn bărbaţii pentru modul în care văd şi percep femeia, drept un bun material şi nimic mai mult, nu ca pe o fiinţă unamă, capabilă de numeroase acte de vitejie şi sacrifii, mult mai puternică şi curajoasă decât bărbaţii, dar şi isteaţă peste măsură. Un titlu ce m-a zguduit, convingându-mă, încă o dată, să spun “mulţumesc” pentru că trăiesc vremurile acestea, să apreciez ceea ce am, dar totodată, înfăţişându-mi ororile petrecute în anii celui de-Al Doilea Razboi Mondial, orori despre care nu ştiam şi aici vorbesc despre alte lagăre de concentrare ce mi-au fost necunoscute până la cartea de faţă.

“Secretele Parisului” dezvăluie povestea mai multor personaje: a lui Skye şi a surorii sale, Liberty, dar şi relaţia dintre acestea, a lui Nicholas, băieţelul de 11 ani care ajunge să marcheze copilăria lui Skye, Margaux, o femeie spion, dar şi Kat, o femeie pasionată de fashion şi a cărei meserie este de a fi conservatoare de moda. Ce legătură au toate aceste personaje, dar şi cum se împletesc pasiunea pentru zbor şi lumea modei, vă îndemn să descoperiţi, titlul îl găsiţi pe site-ul editurii aici şi merită toată atenţia voastră, în special dacă sunteţi atraşi de ficţiunea istorică. Este o poveste care vorbeşte despre femei puternice şi curajoase, despre sacrificii şi adevărata iubire, prietenie şi nu numai…

De fiecare dată întâmpin greutăţi în a vorbi despre cărţile care mi-au plăcut enorm şi care au avut un impact puternic asupra mea şi la fel păţesc şi în cazul de faţă. Multe detalii nu vă pot împărtăşi, m-aş bucura să îi acordaţi o şansă şi să descoperiţi singuri cât este de superbă, cât de multă emoţie poate să cuprindă, cât de dureroase sunt unele evenimente, dar şi cu cât de mult curaj înfruntă personajele feminine toate provocările. Dacă tot nu-mi găsesc cuvintele să îi aduc laudele bine meritate, sper ca citatele de mai jos să vă convingă, nu am putut să aleg doar câteva, am sticker-it cartea de am zăpăcit-o, atât de mult am iubit povestea cuprinsă între coperţi.

Citiţi-o! Iubiţi-o! Mângâiaţi-o! Strângeţi-o la piept şi daţi frâu liber lacrimilor! Mă îndoiesc de faptul că nu veţi avea ochii înlăcrimaţi atunci când o veţi citi!

“Viitorul nu e o promisiune care trebuie ţinută, este un act care stă să înceapă. Poate a început deja.”

“Ştii, nu caut pe cineva cu care să mă căsătoresc, dar nici pe cineva care să-mi încălzească patul pentru o noapte sau când îmi convine mie. Dansează cu cine vrei, când vrei. Eu nu sunt o cuşcă. Caut doar pe cineva care e prins într-un război ca şi mine şi care are nevoie de cineva cu care să treacă prin asta.”

“Prietenii erau ca pisoii, nu provocau alte emoţii decât căldura reconfortantă şi fericită.”

“Unii oameni fac parte mereu din viaţa ta oricum.”

“Dragă soră, îţi porţi emoţiile prea la vedere, spuse Liberty. De asta te răneşte războiul.”

“Mă gândesc la tine ca la un bărbat pe care îl doresc în felul în care e interzis să doreşti pe cineva care e logodit şi urmează să se căsătorească. Un bărbat pe care îl iubesc mai mult decât orice pe lume.”

“Imaginează-ţi ce-ar fi să descoperi, după ce te-ai întors dintr-un loc ca acela, că Aliaţii decretaseră în 1944 că niciunul dintre prizonierii de lagăre nu ar trebui eliberat, pentru că ar fi însemnat prea mare confuzie, prea mulţi oameni strămutaţi care ar dăuna efortului de a câştiga războiul. Imaginează-ţi ce ar însemna să ştii că ai fi putut fi eliberat mai devreme, dacă nu ai fi fost considerat un obstacol. (…) Şi imaginează-ţi cum ar fi să fii nevoit să împaci tot ce trăiseşi în lagărele de concentrare – tortura, foamea, bătăile – cu ceea ce a urmat după război. Propaganda guvernamentală insista că femeile trebuie să se întoarcă acasă şi să gătească cine la cuptor pentru bărbaţii lor. Că rolul lor era unul decorativ.”

“Nu au niciun obiect de la Ravensbruck pe care să-l ardă, pentru că au lăsat în urmă în Elveţia puţinele lucruri pe care le aveau. În schimb, îşi aruncă amintirile în foc – toată lumea le spune, foarte insistent, că trebuie să uite, că povestea lor e prea încărcată de durere ca să poată fi conţinută de conturul fragil al limbii. Dar amintirile sunt la fel de perseverente ca păduchii de la Ravensbruck: le înţeapă pielea, se strecoară înăuntru reîntorcându-se cu forte înnoite la fiecare încercare de a le stârpi.”

“Obrajii lor se atingeau în timp ce dansau, ea în picioarele goale şi într-o rochie frumoasă, el în frac, şi fiecare dans de când aveau zece şi respective unsprezece ani era cuprins în această clipă, dezvăluind prietenia pe care o legaseră, o construiseră şi o transformaseră în ceva mult mai frumos şi mai periculos decât o furtună dezlănţuită peste marea din Cornwall.”

“Dar nu-şi puteau permite să stea să jelească prea mult timp. Ăsta era războiul: o explozie mult prea scurtă de suferinţă, care apoi trebuia să fie îngropată înăuntru, acoperită cu straturi de hotărâre.”

“Era înconjurată de femei ale căror suflete fuseseră ucise, dar ale căror corpuri continuau să trăiască o existenţă mizerabilă.”

“Niciodată nu-şi împărtăşeau visele. Nu vorbeau decât despre trecut – un timp care fusese real şi frumos şi care nu le putea fi răpit, spre deosebire de viitorul ipotetic şi prezentul fantasmagoric.”

“(…) o strânse în braţe şi plânseră împreună, pentru prima oară în viaţă ca nişte surori adevărate. Ca nişte surori pe care războiul, tortura, minciunile şi neînţelegerile nu reuşiseră până la urmă să le despartă.”

“Işi dorea să fie atât de simplu; ca viaţa să poată fi schimbată aşa cum cuvintele dintr-o carte puteau fi modificate aşa încât să rezulte o versiune mai bună. Un sfârşit de poveste, în care toţi erau fericiţi până la adânci bâtrâneţi.”