”Biblioteca de la miezul nopții” de Matt Haig (recenzie)

  • Titlul original: ”Midnight Library”
  • Autor: Matt Haig
  • Editura: Nemira
  • Colecție: Babel
  • Data publicării: 2020
  • Număr pagini: 304
  • Traducător: Cristina Nan

O singură bibliotecă. O infinitate de vieți. Care e cea mai bună?

Undeva, la marginea universului, există o bibliotecă infinită de cărți, iar fiecare poveste din ele provine dintr-o altă realitate. Una spune povestea vieții tale așa cum e, alta spune povestea vieții tale așa cum ar fi fost dacă ai fi luat altă decizie într-un anumit moment. Toți ne întrebăm mereu cum ar fi putut să fie viețile noastre. Dar dacă am găsi răspunsul într-o bibliotecă?

Atunci când Nora ajunge în această bibliotecă, are șansa să îndrepte lucrurile – o viață plină de durere și de regrete. Are ocazia să facă totul altfel și să-și dea seama cum ar putea avea viața perfectă. Dar lucrurile nu sunt tocmai cum și le imaginează ea… Curând, alegerile pe care le face o pun într-un pericol iminent.

Înainte să expire timpul, trebuie să răspundă la o singură întrebare: care e cea mai bună cale de a-ți trăi viața?

Atât de mult mi-am dorit să am și eu această carte, să mă pot răsfăța citind-o, având în vedere cât de multe le-a cucerit pe fete, o văzusem pe tot pe bookstagram și deja visam la ea. Ei bine, visul meu s-a împlinit datorită Alinei, în urma unui concurs organizat cu editura, am câștigat unul dintre exemplarele oferite și nu vă pot descrie bucuria ce am simțit-o în acele momentele.

Am făcut cunoștință cu Nora Seed, o femeie a cărei viață a fost încărcată de regrete, dar și de durere, care ajunge în Biblioteca de la miezul nopții, bibliotecă unde are șansa să îndrepte lucrurile. Biblioteca cuprinde infinite cărți, iar fiecare poveste cuprinsă în aceste cărți provine dintr-o altă realitate, una spune povestea vieții ei așa cum ar trebui să fie, alta spune povestea vieții sale așa cum ar fi fost dacă ar fi luat o anumită decizie la momentul respectiv. Viața este plină de întrebarea “Cum ar fi fost dacă…?”, însă găsim răspunsul la întrebarea aceasta în biblioteca în care a ajuns Nora? Alătură-te ei și află…

Nici nu știu cu ce să încep, sincer, dar cred că cel mai potrivit ar fi să vă mărturisesc faptul că titlul de față a fost prima mea întâlnire cu opera autorului Matt Haig și nu am fost deloc dezamagită, din contră, m-a determinat să-mi doresc să-i descopăr și celelalte titluri publicate la Nemira. De la primele pagini am fost captivată de poveste, m-a durut sufletul pe Nora și-mi doream atât de multe lucruri pentru ea, chiar i-aș fi dat vreo două pălmuțe să-i bag un gând-două în cap, însă în momentul în care am însoțit-o în bibliotecă, pur și simplu am fost fascinată. Beculețele mele deja făceau scurt-circuit, eram cucerită de ceea ce am descoperit și am urmărit-o cu sufletul la gură de-a lungul poveștii. Am simțit bucurie și tristețe, am empatizat foarte mult cu ea, i-am înțeles frustrările și de ce a ajuns să regrete atât de multe decizii, însă niciodată nu e prea târziu să…trăiești, pur și simplu.

Din această poveste emoționantă sunt foarte multe învățăminte de asimilat, îți arată cât de important este să apreciezi ceea ce ai, cu bun și rău, pentru că așa este viața. Nu există viață perfectă, iar cea mai bună viață este cea pe care o avem! De multe ori și eu am fost străbătută de gânduri și-mi imaginam cum ar fi fost dacă făceam x sau y lucru la acel moment, însă am ajuns să las trecutul să fie trecut, să mă bucur de prezent așa cum este pentru că datorită evenimentelor din trecut am ajuns unde sunt acum și am lângă mine persoane minunate, alături de care sunt pregătită să îmbrățișez viitorul, cu bune și rele. Nu putem fi feriți de rău, însă depinde doar de noi cât de multă importanță îi dăm, cum gestionăm anumite situații și cât de bine cumpănim deciziile luate. “Biblioteca de la miezul nopții” este o carte pe care consider că ar trebui să o descopere fiecare cititor, iar eu, personal, am să-mi “terorizez” prietenii cititori cu această carte!

”Cu timpul, clipele fericite din trecut pot deveni dureroase.”

”Între viața și moarte se află o bibliotecă, i-a zis. Și în acea bibliotecă sunt rafturi care se întind la nesfărșit. Fiecare carte îți oferă ocazia să încerci o altă viață pe care ai fi putut să o trăiești. Să verzi cum ar decurge lucrurile dacă ai fi făcut alte alegeri… Ai proceda diferit, dacă ai avea ocazia să-ți alungi regretele?”

”Nu te duci tu după moarte. Moartea vine după tine.”

”Fiecare viață conține milioane de decizii. Unele mai importante, altele mai puțin importante. Dar, de fiecare data când iei o decizie în defavoarea alteia, rezultatul se modifică. Are loc o variație ireversibilă, care, la rândul ei, va duce la alte variații.”

”Nu e viață. nu e moarte. Nu e lumea reală în sensul conventional al cuvântului. Dar nici vis nu e. Nu e nici una, nici alta. Pe scurt, e Biblioteca de la Miezul Nopții.”

”Biblioteca de la Miezul Nopții nu este un loc al fantomelor. Nu e un loc al cadavrelor. E biblioteca posibilităților. Pe când moartea e opusul posibilității.”

”Viața e ciudată. Cum o trăim dintr-odată. În linie dreaptă. Dar asta nu e totul. Fiindcă viaț nu constă, pur și simplu, din lucrurile pe care le facem, ci și din cele pe care nu le facem. Și fiecare clipăă din viața noastră este…un soi de cotitură.”

”Fata cu Leica” de Helena Janeczek (recenzie)

  • Titlu original: ”La ragazza con la Leica”
  • Autor: Helena Janeczek
  • Editura: Art
  • Colecții/Serii: Musai
  • An apariție: 2019
  • Număr pagini: 424
  • Traducător: Liviu Ornea

1 august 1937. Parisul e plin de steaguri roșii. Este ziua de naștere și, totodată, procesiunea de înmormântare a Gerdei Taro, prima femeie fotograf ucisă pe front. Robert Capa – cel care o învățase să folosească un aparat Leica și alături de care plecase în Spania să documenteze Războiul civil – este în fruntea procesiunii.

Gerta Pohorylle – sub numele său adevărat – fusese arestată în 1933 pentru activitățile antinaziste și se exilase la Paris, unde întâlnise alți tineri „înstrăinați”, care asemenea ei, luptau pentru a-și găsi locul într-o lume a cărei atitudine ostilă împotriva evreilor era din ce în ce mai pregnantă. Naționalitatea germană a Gerdei, desigur, nu-i spăla păcatul de a avea origini israelite. Tot la Paris l-a întâlnit pe André Friedmann, pentru care avea să inventeze pseudonimul Robert Capa. Fotografiile realizate de aceștia în Spania devastate de război constituie materialul celebrei „valise mexicane” – peste 4000 de negative dispărute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și redescoperite abia în 2007.

În Fata cu Leica, Helena Janeczek a ales să spună povestea personajului său prin prisma a trei martori, care au împărțit cu Taro aceeași viață și aceleași pasiuni: Willy Chardack, student la medicină, Ruth Cerf, prietena ei cea mai apropiată și jurnalistă, și Georg Kuritzkes, activist zelos, înscris în Brigăzile Internaționale din Spania.

Gerda Taro și-a găsit sfârșitul tragic la doar 26 de ani, dar prin subtilitatea și măiestria literară a Helenei Janeczek rămâne până în ziua de azi un model feminin surprinzător prin eleganță și nonconformism.

”Fata cu Leica” mi-a atras atenția de ceva vreme, tot zărind-o pe site-ul celor de la Cartepedia în căutare de noi titluri, coperta a fost prima ce mi-a captat atenția, imaginea alb-negru a femeii ce face cu ochiul și are o poziție destinsă, stând cu țigara fumată până la filtru în mână, m-a determinat să-mi doresc să-i descopăr povestea; o găsiți și voi pe site-ul lor aici. Am riscat cu acest titlu, sincer, nu am citit deloc descrierea cărții, mi-am format propriile idei privind și pot să spun că am mușcat-o, nu chiar într-un mod bun.

Gerda Taro, sub numele ei adevărat Gerta Pohorylle, a avut o viață scurtă, a murit la vârsta de doar 26 de ani, însă în acei ani a trăit cât pentru o sută. Era ambițioasă, plină de viață, visătoare și încăpățânată…s-a lăsat dusă de val și a experimentat totul la intensitate maximă. S-a exilat la Paris ocupând un post de stenografă, după ce a fugit din Germania, unde a fost arestată în 1933 pentru activități antinaziste, însă nu a fost deloc mulțumită de acest lucru, dorindu-și să realizeze mult mai mult și să aibă un cuvânt de spus în tot ceea ce se întâmplă în lumea din jurul său. S-a îndrăgostit de Andre Freidmann, cunoscut sub pseudonimul de Robert Capa, de la care a învățat și fotografia, alături de care a plecat în Spania, unde a surprins o țară devastată de război. Dorința de a arăta lumii cât de urât și de crud este războiul, i-a adus și sfârșitul, când moare pe front la data de 26 iulie 1937, devenind prima femeie fotograf ucisă pe front.

Nu a fost deloc lectura la care m-am așteptat, între coperți am dat peste o carte de memorii, un fel de documentar, povestea Gerdei fiind creată cu ajutorul amintirilor deținute de trei personaje care au cunoscut-o: Willy Chardack, student la medicină, stabilit în America, Ruth Cerf, prietena ei cea mai apropiată și jurnalistă, stabilită în Franța, și Georg Kuritzkes, activist zelos, înscris în Brigăzile Internaționale din Spania, care după moartea Gerdei se stabilește în Italia. Mi-a fost destul de greu să umăresc firul poveștii având în vedere modul de relatare, descrierile mi-au fost aproape fatale, eu fiind obișnuită cu lecturi a căror acțiune este alertă și nu statică precum titlul de față. Nu pot să spun că m-am bucurat foarte mult de lectură, dar nici că am fost dezamăgită, sunt undeva la mijloc în ce privește această carte. M-am muncit mult, ce e drept, pentru a fost nevoie de o atenție sporită în parcurgerea cărții, am avut episoade când eram confuză, nu mai realizam când treceam de la prezent la trecut și invers, m-ar fi ajutat o delimitare, ceva. Chiar și așa, cu un mic haos în capul meu, am descoperit povestea unei femei cu o personalitate puternică, plină de optimism, ce reușea să aducă oamenii împreună atât pe perioada cât a trăit, dar și după ce a decedat. Este o carte încărcată de emoție, amintirea Gerdei a rămas vie în memoria celor ce au cunoscut-o, chiar și la mulți ani după ce a fost ucisă.

”Mai puternici împreună” de Katie McGarry (recenzie)

  • Titlul original: ”Take me on”
  • Autor: Katie McGarry
  • Volum: IV
  • Serie: ”Pushing the Limits”
  • Editura: Epica
  • An apariție: 2018
  • Număr pagini: 480
  • Traducere de Gabriela Stoica

Haley, campioană națională la kickboxing, renunță la pasiunea ei pentru artele marțiale mixte în urmă unei întâmplări dureroase. Iubitul ei de la acea vreme a lovit-o, dar ea nu vrea să spună nimănui, de teamă că familia ei va luă măsuri. Așa că decide să stea departe de ringul de box și de băieții cărora le place lupta. Dar într-o seară este atacată de doi tineri drogați. Totuși, nu ea încasează loviturile, ci un băiat de vârstă ei, complet necunoscut, care se aruncă în luptă pentru a o apăra. Numele lui e West. Câteva zile mai târziu, ea îl reîntâlnește la liceu, iar neplăcerile nu se lasă așteptate: stârnit de ură, fostul iubit al lui Haley, Matt, caută un mijloc radical de a se debarasa de acest rival. Îi lansează o provocare: peste două luni, să se întâlnească pentru o luptă în ringul de box. Haley e îngrozită, știe că împotrivă lui Matt, membru al echipei de box thailandez, West n-are nicio șansă. Așa că decide să-l antreneze pe West Young, un băiat infatuat și impulsiv, întruchiparea a tot ceea ce ea și-a promis c-o să evite. West îi ascunde însă un mare secret: cine este el cu adevărat. Pentru el, Haley este șansa de a se mântui, așa că se încăpățânează să o ajute, să lupte pentru ea. Știe că nu-și poate schimba trecutul, dar poate va reuși să schimbe viitorul lui Haley.

Volumul a ajuns în mânuțele mele în urmă cu doi ani prin intermediul unul concurs și l-am amânat până acum în ideea că nu am toate volumele seriei și nu-l pot citi, însă se poate citi fără probleme și ca standalone. Nu am simțit nici măcar o clipă că ceva nu se leagă sau să facă vreo referire la acțiunea din volumele anterioare, iar odată finalizat volumul, mă gândeam că mult mi-a mai luat să descopăr așa poveste de…intensă.

Haley este o campioană națională de kickboxing, ceea ce mi s-a părut super tare și mi-a plăcut de când am aflat, doar auzind de lupte, deja mi s-au aprins beculețele și eram ferm convinsă că nu voi fi dezamăgită de acest volum. În urma unui eveniment dureros, iubitul ei la vremea respectivă a lovit-o, ea renunță la a mai practica acest sport, deși este pasiunea ei cea mai mare, dar totodată își impune să nu se mai implice în nicio relație cu luptătorii. Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, în cale îi iese West Young, un tânăr ce îi ia apărarea într-o seară, când este atacată de doi băieți, astfel toate planurile ei sunt date peste cap, de parcă nu era destul de tulburată viața sa până acum. West este o bombonică impulsivă, care, pe cât de simpatico era, pe atât de mult îți venea să îi arzi vreo două. Își purta și el luptele cu propria demoni, iar viața sa nu era foarte diferită de a lui Haley, chiar dacă proveneau din clase sociale total opuse. Fiecare încearcă să-și protejeze secretele și să se împace cu trecutul, însă cum le va fii viitorul o dată ce drumurile li s-au intersectat?

Am citit volumul în doar șase ore, n-am mai putut deloc să mă desprind de el odată pătrunsă în povestea lui Haley și West. I-am îndrăgit de la primele apariții și m-am răsfățat cu aparițiile lor până la ultima pagină, am savurat povestea din tot sufletul, cum doar la ”Pactul” am mai pățit. Haley este o bada** și m-a încântat enorm acest lucru, nu a jucat nici măcar o clipă rolul de ”domniță în pericol”, a avut parte de o viață încercată de greutăți, a dat dovadă de o iubire peste limite față de membrii familiei sale și a fost dispusă să facă numeroase sacrificii pentru bunăstarea acestora. Jos pălăria în fața ei, așa personaje feminine să tot întâlnesc în cărți, mai mare dragul, sincer… Am avut eu câteva personaje pe care le-aș fi ”rezolvat” din jurul ei, primul fiind Matt, următorul o rudă de-a ei, de cum îi vedeam că apar, simțeam cum scot flăcări pe nas, mă transformam în balaur și impulsul de a-I extermina apărea instant. Mi-a părut rău și de West, nici el nu a fost ferit de acuzații și judecăți, și la persoanele din jurul lui aș fi împărțit câțiva pumni, dacă tot luasem lecții de la Haley. În ciuda tuturor diferențelor dintre ei, căci erau, se asemănau și foarte mult, reușeau să se completeze cum nu se poate mai bine. M-am și emoționat pe alocuri, am parcurs pagini cu un zâmbet larg pe față, au fost și pagini unde am râs din tot sufletul, m-am bucurat la maxim și mi-a transmis o stare de bine.

”Mai puternici împreună” este o poveste despre suferință, piedici și depășirea acestora, despre familie și greutățile întâmpinate, pasiune, împăcarea cu trecutul, iertare, iubire și a doua șansă, dar mai ales despre puterea de a depăși orice urmează să se întâmple, fie cât de rău o fi. Cum este proverbul ”unde-s doi, puterea crește…”, ei bine, chiar crește și când știi că ai sprijinul necesar alături, totul este în regulă.

“Femeia din oglindă” de Rebecca James (recenzie)

  • Titlu original: ”The woman in the mirror”
  • Autor: Rebecca James
  • Editura: RAO
  • An apariție: 2020
  • Număr pagini: 368
  • Traducător: Cristina Mihaela Tripon

În anul 1947, londoneza Alice Miller acceptă un post în calitate de guvernantă la Winterbourne, pentru a avea grijă de gemenii căpitanului Jonathan Grey. Căzând sub vraja lui Jonathan, Alice crede că familia își va vindeca propriile suferințe trecute, dar acesta devine răutăcios și crud.

Odată cu trecerea timpului, conacul în sine pare că se dezlănțuie, iar Alice găsește împrejurimile subtil alterate. Constance și Edmund devin lipsiți de chef de joacă și, în curând, ea simte că o forță malefică și intenționată începe să îi urască prezența la conac, îi întunecă gândurile și o amenință din umbră.

“Femeia din oglindă” te captivează cu imaginea Conacului Winterbourne și te introduce în viața persoanelor ce locuiesc în acest conac, o viață izolată de cei din jur și încărcată de secrete. Te teleportează în anul 1947, când Alice Miller devine guvernantă pentru doi gemeni în vârstă de 8 ani, Constance și Edmund de Grey. Aceștia locuiesc alături de tatăl lor, Jonathan de Grey, fost căpitan în al Doilea Război Mondial, în impunătorul conac, singurii oameni din afara familiei care mai locuiesc la conac fiind Tom, omul bun la toate, și doamna Yarrow, bucătăreasa. În paralel, te aduce în prezent, anul 2018 desfășurat în New York, având-o drept protagonistă pe Rachel Wright, o tânără femeie care, de curând, și-a deschis o galerie de artă. Viața lui Rachel ia o întorsătură neașteptată în momentul în care primește o scrisoare care o informează de decesul unui rude necunoscute. Se decide să călătorească la Cornwall pentru a-și descoperi trecutul, astfel ajunge la Conacul Winterbourne…

Poveștile celor două protagoniste sunt diferite și totodată se asemeană, ambele au în spate un trecut dureros și sunt legate de Conacul Winterbourne, într-un fel sau altul. Acțiunea este redată atât din perspectiva lui Alice Miller, la persoana întâi și cu desfășurare în anul 1947, dar și din punctul de vedere al lui Rachel Wright, la persoana a treia în anul 2018, trecere ce m-a bulversat puțin la început până m-am deprins de cum decurge povestea. Am reușit să mă conectez destul de repede cu povestea, am fost captivată de la primele pagini, deși au fost încărcate de acțiuni dubioase, nici nu am simțit când au trecut primele 100 de pagini din volum. Atmosfera romanului este una întunecată și înfricoșătoare, imaginea Conacului deși este una impunătoare, ascunde numeroase secrete cutremurătoare și amenință viața oricărei persoane ce îi trece pragul. Am fost străbătută de fiorii de multe ori, mă îndoiam de ceea ce citeam, aveam eu unele bănuieli ale mele, însă spre finalul romanului doar una singură mi s-a confirmat, mică parte din aceasta, și n-am putut decât să mă bucur de acest lucru. Empatia mea s-a activat privind fiecare personaj în parte, le-am înțeles acțiunile și m-am întristat cumplit când am realizat prin câte au fost nevoite să treacă pentru a fi fericite, ce au sacrificat pentru acea fericire, uneori și-au sacrificat propria fericire… A fost imprevizibil, s-a jucat cu mintea mea și mi-a dat o stare de paranoia, m-a prins în mrejele sale…și ce mai mreje, că am pielea de găină doar când mă gândesc la ce am citit și retrăiesc acțiunea romanului.

“Femeia din oglindă” este un debut extraordinar, autoarea a reușit să creeze o poveste întunecată, măcinată de obsesii și încărcată de secrete, unele dintre ele cutremurătoare și dureroase. Acțiunea este antrenantă și n-ai timp să procesezi foarte bine ce se întâmplă întrucât te surprinde cu fiecare pagină, te ține cu sufletul la gură și te înfioară…

”Mai este oare acesta un om?” de Primo Levi (recenzie)

  • Titlul original: ”Se questo e un uomo”
  • Autor: Primo Levi
  • Editura: Art
  • Colecție: Desenul din covor
  • An apariție: 2018
  • Număr pagini: 246
  • Traducător: Doina Condrea Derer

„Primo Levi s-a născut în 1919 la etajul patru al unui bloc «oarecare» de apartamente din Torino și, în afara unor «întreruperi forțate», a continuat să trăiască acolo în compania mamei sale până în 1987 când s-a aruncat pe casa scărilor și a murit. Cea mai lungă întrerupere a fost din septembrie 1943 până în octombrie 1945 și i-a furnizat materialul central al carierei sale de scriitor: trei luni într-un grup de partizani dintr-o mișcare de rezistență împotriva ocupației germane, două luni într-un lagăr de internare fascist, unsprezece luni la Auschwitz [III] și alte nouă în diverse lagăre rusești de refugiați. În 1946, la 27 de ani, în ciuda faptului că lucra cu normă întreagă pe un post de chimist, Levi a scris despre timpul petrecut în lagărul de concentrare. Mai este oare acesta un om? este considerată acum o capodoperă.” Tim Parks, The New York Review of Books

Cartea ”Mai este oare acesta un om?” am zărit-o prima dată la Roxi și am remarcat că a rămas marcată de povestea descoperită între coperți, ulterior am văzut că și Alina a citit-o, deci am devenit și mai curioasă de carte. Am obținut-o cu ajutorul celor de la Cartepedia și vreau să le mulțumesc pe această cale pentru exemplarul oferit, o găsiți și voi aici dacă sunteți atrași de evenimentele petrecute în al Doilea Război Mondial, mai exact ale mărturiilor supraviețuitorilor lagărelor de concentrare.

“Mai este oare acesta un om?” reprezintă mărturia autorului Primo Levi, care în decembrie 1943, la vârsta de doar 24 de ani, a fost capturat de miliția fascistă și trimis în lagărul de concentrare de la Monowitz, de lângă Auschwitz, unde se presupune că toți prizonierii lucrează într-o fabrică de cauciuc. În momentul capturării a fost despărțit de familie și bunăstarea sa, dar și toate lucrurile materiale pe care le poseda, iar ajuns în lagăr a fost obligat să se identifice printr-un număr tatuat pe brațul stâng, ca toți ceilalți, lăsând în urmă tot ceea ce a fost vreodată, chiar propria viață. Chiar și așa, constrâns să muncească până la epuizare și să flămânzească cu fiecare zi ce trece, a avut încă capacitatea de a-și păstra umanitatea, deși infernul în care se afla îl determina să se transforme într-o fiară, doar ca să poată supraviețui.

Nu mi-a fost ușor să parcurg pagini, atât datorită descrierilor lungi (nu-s fană, prefer acțiunea alertă…), cât și a numeroaselor sentimente de care am fost încercată, unele dintre ele dureroase de-a dreptul, am parcurs volumul străbătută de tristețe și totuși având o mică speranță. Povestea supraviețuitorului este cea mai puternică voce și trebuie să se facă auzită, nu vom fi capabili nicicând să simțim cu exactitate ce a simțit el în acele momente, putem doar încerca…Pentru mine, a fost o carte cu un puternic impact emoțional și cu siguranță mă va “bântui” multă vreme… Oricât de multe cărți aș citi privind războaiele, mai ales titlurile ce cuprind mărturii ale supraviețuitorilor, niciodată nu voi fi pregătită pentru ceea ce urmează să descopăr între coperți. Au fost vremuri cumplite, ce au marcat un număr considerabil de oameni, au distrus vieți, au călcat în picioare suflete, au spublberat speranțe și au dezbinat familii…

Foarte bine ales titlul cărții, sincer… “Mai este oare acesta un om?” după ce a fost călcat în picioare, supus unor sarcini menite să-l doboare în fiecare clipă, obligat să trăiască cu o mică rație și aia oferită în batjocură? Este o întrebare tulburătoare al cărei răspuns nu va fi niciunul potrivit…

”Mai devreme sau mai târziu, toți descoperă pe pielea lor că fericirea deplină nu este posibilă în viață, însă puțini stau să cugete că tot așa stau ucrurile și cu nefericirea deplină. Obstacolele care stau în calea atingerii ambelor stări limită au aceeași natură: ele derive din condiția noastră umană, refractară oricărei obsolutizări. I se opun cunoștințele noastre niciodată suficiente despre viitor; și asta se cheamă într-un caz speranță, iar în celălalt nesiguranța zilei de mâine. I se opune certitudinii morții, stabilind o limită pentru orice bucurie, dar și pentru orice durere. I se opun inevitabilele griji materiale care, așa cum știrbesc din orice fericire trainică, tot așa ne distrug cu insistență atenția de la nefericirea care ne apasă, făcând ca aceasta să ne apară fragmentată și din acest motiv suportabilă. Tocmai neajunsurile, loviturile, frigul, setea au fost cele care ne-au ținut la suprafață în disperarea fără fund din timpul călătoriei și după aceea. Nu era voința de a trăi și nici o resemnare conștientă, pentru că puțini oameni sunt în stare de asta, iar noi eram doar niște specimen umane comune.”

”Închipuiți-vă însă un om căruia, odată cu ființele dragi, îi sunt luate casa, obiceiurile, hainele, în sfârșit, totul, literalmente tot ce posedă: va fi un om gol pe dinăuntru, redus la suferință și nevoi, care a uitat de demnitate și discenământ, deoarece este foarte ușor ca omul care a pierdut totul să se piardă și pe el însuși; într-atât încât vei putea, cu inima ușoară, să hotărăști viața sau moartea lui dincolo de orice simțământ de afinitate omenească, în cel mai fericit caz, pe baza unei simple aprecieri a utilității.”

”(…) Lagărul e o mașină uriașă care transformă oamenii în animale, noi nu trebuie să devenim animale. Și aici se poate supraviețui și prin urmare trebuie să-ți dorești să supraviețuiești, pentru a putea povesti și a depune mărturie. Pentru a trăi, important e să te străduiești să-ți salvezi cel puțin scheletul, eșafodul, aparenșa de civilizație. E adevărat, suntem sclavi, lipsiți de orice drept, expuși oricărei ofense, destinați morții sigure, dar ne-a rămas totuți o putere și trebuie să o apărăm cu forțele noastre, pentru că e ultima: puterea de a le refuza consimțământul nostru.”

”Vai de cel care visează: momentul de luciditate care însoțește trezirea este cea mai grea suferință.”

”Știm de unde venim: amintirile lumii de afară ne populează somnul și orele de veghe; ne dăm seama cu uimire că n-am uitat nimic, orice amintire evocată ni se conturează înaintea ochilor dureros de limpede. Dar încotro mergem, asta nu știm. Poate vom supraviețui bolilor, vom scăpa de selecții, poate chiar vom rezista muncii și foamei care ne consumă: dar după aceea? Aici, departe pentru un răstimp de înjurături și lovituri, putem să redevenim niu înșine și să gândim: atunci devine limpede că n-o să ne mai întoarcem acasă. Am călătorit până aici în vagoanr sigilate, ne-am văzut plecând spre neant femeile și copiii; noi, transformați în sclavi, am mărșăluit de sute de ori înainte și înapoi spre truda mută, cu sufletul stins înainte de a fi loviți de moartea anonimă. Noi n-o să ne întoarcem. Nimeni nu trebuie să iasă de aici, nimeni care ar putea să ducă lumii, împreună cu semnul imprimat în carne, groaznica veste despre ceea ce la Auschwitz a putut face sufletul omenesc din om.”

”Saga #1” de Brian Keller Vaughan, Fiona Staples (recenzie)

  • Titlul original: Saga, Vol.1
  • Autor: Brian Keller Vaughan
  • Ilustrații de Fiona Staples
  • Editura: Grafic Art
  • An apariție: 2019
  • Număr pagini: 168
  • Traducere de Beatrice Feleagă

Războiul intergalactic pare să nu se mai sfârșească. Într-un univers din ce în ce mai primejdios și mai haotic, Alana și Marko, doi soldați din tabere opuse, se îndrăgostesc și riscă totul ca să aducă pe lume o nouă viață.

”Saga” este povestea dramatică a unei tinere familii care se zbate să-i ofere fiicei lor un viitor, departe de conflictul și ura care au pus stăpânire pe lumile din jur. Fantezia și science-fictionul se împletesc cu măiestrie în această poveste impresionantă pentru publicul adult.

“Saga” a ajuns în atenția mea prin intermediul Andreei și al Laviniei, au lăudat atât de mult acest comic, încât am devenit și eu curioasă, deși până anul acesta nu am fost deloc atrasă de acest gen de cărți. Rămăsesem cu impresia că va fii prima mea experiență cu un grafic, însă mi-am amintit ca fratele meu m-a introdus în lumea asta când mi-a dat la începutul anului să citesc “Alice în Țara Minunilor”, ulterior descoperind și primele volume ale seriei “Heartstopper”. Chiar și așa, pot spune că este prima mea experiență cu un grafic matur, iar în următoarele rânduri am să vă detaliez mai multe.

Paginile graficului mi-au prezentat povestea lui Marko și a Alanei, doi soldați din tabere opuse, care se îndrăgostesc și riscă totul pentru iubirea lor, dar și pentru a putea aduce pe lume o nouă viață. Alana provenea de pe Landfall, cea mai mare planetă din galaxie, iar Marko de pe Wreath, singurul satelit al acestei planete, drumurile celor doi intersectându-se pe o cu totul altă planetă decât locurile lor de baștină și-ntru-un mediu ”interesant”, să-I spun așa. Povestea lor aduce puțin cu “Romeo și Julieta”, sunt nevoiți să lupte împotriva tuturor, dar și împotriva războiului ce s-a declanșat în jurul lor, precum și împotriva urii pe care acest război l-a născut. Viața fetiței lor este amenințată, iar Alana și Marko sunt hotărâți să-i ofere siguranță și un viitor mai bun, această “misiune” dovedindu-se extrem de dificilă de dus la bun început, mai ales când ei sunt vânați…

Acest prim volum al seriei “Saga”, din ce m-a informat Goodreads, vor fi multe volume, a fost obraznic, vulgar, brutal. M-a surprins într-un mod în care îmi e dificil să-l descriu, nu cred că a fost pagină la care să nu mă minunez, ilustrațiile au fost altceva și clar nu sunt destinate publicului sub 18 ani sau celor pudici. M-a făcut să-mi ridic sprâncenele, că nu pot ridica doar din una…ce să mai, am savurat-o la maxim! Marko și Alana formează un cuplu exploziv, imposibil să te plictisești urmărindu-i, ca să nu mai spun de replicile “colorate” pe care și le dădeau unul altuia. Se completau perfect unul pe celălalt, Alana era impulsivă și hotărâtă să elimine pe oricine îi stă în drum, era asemeni unui vulcan, pe cale să erupă când te aștepți mai puțin, iar Marko este total opusul ei, temperat, își dorea să lase bătăliile în spate, să ducă o viață în deplină armonie. Cam dificil să ai parte de o viață liniștită când pericolul pândește la orice pas…

Atât de mult am îndrăgit comic book-ul, mi-a părut rău când am ajuns la final și am realizat că a fost prea scurt, aș fi vrut mult mai multe pagini. De ce sunt atât de scurte? De ce? Poate pentru că doresc să țină cititorii în suspans și le dau câte o porție mică din poveste… Cert este că m-a captivat de la prima până la ultima pagină ilustrată, am prins drag foarte repede de personajele acestei povești fantastice, atât de Alana și Marko, cât și de Isabel. De acum nu-mi rămâne decât să obțin al doilea volum al seriei, primul volum a ajuns în mânuțele mele cu ajutorul cartepedienilor și țin să le mulțumesc pentru această bookurie, iar dacă pe voi v-a convins măcar puțin recenzia mea și doriți să-i acordați o șansă acestui comic destinat publicului adult, îl găsiți pe site-ul celor de la Cartepedia aici.