”Dragă Martin” de Nic Stone (recenzie)

  • Titlul orginal: ”Dear Martin”
  • Autor: Nic Stone
  • Editura: Young Art
  • An apariție: 2020
  • Număr pagini: 224
  • Traducător: Oana Duşmănescu

Justyce McAllister are 17 ani, este printre cei mai buni din clasa lui, as în echipa de dezbateri, și urmează să studieze la o facultate din Ivy League. Însă e, de asemenea, un băiat de culoare. Așadar, pentru polițistul care-l încătușează într-o noapte, când tânărul încerca doar să-și urce iubita în mașină și s-o conducă acasă, nimic nu mai contează în afară de stereotipul gangsterului.

Întâmplarea e doar prima dintr-o serie care-l face pe Justyce să-și pună tot mai multe întrebări cu privire la discriminarea rasială, gândindu-se nu doar la numeroasele cazuri ale tinerilor de culoare împușcați de ofițerii de poliție, ci și la orele lungi muncite de mama sa pentru ca el să-și poată permite o școală privată, precum și la invidia unora dintre colegii săi de clasă, care îl cred, uneori, discriminat pozitiv.

Încercând să-și pună ordine în gânduri și să învețe din experiențele înaintașilor săi, căutând dreptatea în tot ce i se întâmplă, Justyc pornește un experiment: începe să-i scrie scrisori reverentului Martin Luther King Jr.

Punând cu abilitate în dezbatere stereotipurile și discriminarea rasială, în multiplele sale forme de-a lungul istoriei, ”Dragă Martin” ne arată că lucrurile nu sunt niciodată doar în alb și negru.

“Dragă Martin” am luat-o datorită Deliei de la @deliaph.reads, am văzut că ea a rămas plăcut surprinsă de poveste și așa frumos a vorbit despre carte, încât m-a făcut și mai curioasă în ce privește povestea ascunsă între coperți. Am apelat la ajutorul meu de nădejde, Cartepedia evident, și bookuria nu a întârziat să apără pe rafturile bibliotecii mele. Oare îi mai rezistă polițele? Ar trebui să port o discuție cu ea, să nu mă trezesc cu titlurile vraiște pe parchet…Deci, să revenim…

“Dragă Martin” ne dezvăluie povestea lui Justyce McAllister, un licean în vârsta de 17 ani, unul dintre cei mai buni din echipa de dezbateri a clasei sale, care-și dorește să ajungă la o facultate din Ivy League, totodată este și un băiat de culoare. Într-o seară, pe când încerca să-și urce iubita în mașina și s-o conducă spre casă, un politist îl încătușează, eveniment ce-l marchează pe Justyce și-l determină să se gândească tot mai mult la discriminarea rasială. Astfel, decide să porneasca un experiment: începe să-i scrie scrisori reverendului Martin Luther King Jr.. Sincer vă mărturisesc, am rămas surprinsă când am descoperit că scrisorile erau adresate lui Martin Luther King Jr., titlul cărții mi-a transmis că ar fi vorba și despre scrisori, fiind formularea de început pentru acestea, însă nu bănuiam că era vorba de o celebritate. Povestea lui Justyce m-a purtat cu gândul la “Ura cu care lovești” (despre care am scris pe blog aici), un alt adolescent de culoare ce este judecat în funcție de culoarea pielii sale și nu în funcție de calitățile pe cale le dobândește, ceea ce mi se pare extrem de dezolant, având în vedere realitatea în care trăim…

Ce mi s-a părut interesant la această carte și mi-a captat atenția deplină, au fost fragmentele ce cuprindeau dezbaterile pe diverse subiecte, pot spune ca le-am savurat, dar totodată m-au facut să văd lucrurile și dintr-o altă perspectivă. Am observat cum gândesc mare parte din persoanele caucaziene, după ce valori se ghideaza și cât de limitați sunt în a acorda șanse egale și persoanelor de culoare, fiind de concepția că ei sunt cei cu drepturi depline doar pentru că sunt “albi”, însă am întâlnit și persoane care vedeau dincolo de culoarea pielii sș acest lucru a contat enorm. La fel stă treaba și de partea cealaltă, cum îi privesc “negri” pe cei “albi”, cum aleg persoanele de culoare să-și educe copiii, ce valori le insufla, printre care, cea mai important, se pare a fi că “negrul nu se amestecă cu albul…”

Justyce a fost prins între ciocan și nicovală, de aceea a și ales să facă experimentul cu scrisorile, crezând că astfel se va lămuri. L-am înțeles în totalitate de-a lungul lecturii, toate frământările sale, dar mai ales în momentele când scria scrisorile. Acțiunea a fost redată atât la persoana a treia, când îl observam pe Justyce din afară, în raport cu ceilalți, dar și la persoana întâi, când Justyce își dădea frău liber gândurilor. Povestea sa m-a durut, sincer, a fost o poveste despre discriminare rasiala, despre cât de limitați suntem în gândire și preferăm să observam culoarea pielii și nu ce se afla dincolo de aceasta. Este o poveste care prezinta lumea în care trăim și vorbește despre cât suntem de “dedicați” etichetelor, fără a fi în stare să le lăsăm deoparte și să fim pur și simplu oameni… “Dragă Martin” a fost mult prea scurtă pentru mine, am finalizat-o prea repede, însă m-a atins acolo unde trebuie. Mă bucur ca am mers pe mâna Deliei și nu regret nicio clipă, am dat peste povestea puternică și răvășitoare a unui tânăr ce se lupta cu nedreptatea socială…Din păcate nu vă pot împărtășii mai multe, ci vă îndrum să îi dați o șansă acestui titlu, părerea mes este că merită din plin, tratează un subiect de actualitate și, poate în acest fel, ne mai deschidem și noi mințile…Găsiți cartea pe site-ul celor de la Cartepedia aici 😊.

”Britt-Marie a fost aici” de Fredrik Backman (recenzie)

  • Titlu original: ”Britt-Marie var här”
  • Autor: Fredrik Backman
  • Editura: Art
  • Colecții/Serii: Musai
  • An apariție: 2020
  • Număr pagini: 472
  • Traducător: Andreea Caleman

Personajul Britt-Marie apare pentru prima dată, în toată splendoarea răutăților ei obsesive, în Bunica mi-a zis că-i pare rău, dar Backman a simțit imensul potențial al personajului său și, poate, a tânjit cumva să-i facă dreptate. Și reușește.

Britt-Marie are în continuare obsesiile ei legate de felul cum trebuie făcute lucrurile, are liste de la care nu se poate abate pentru nimic în lume, iar complimentele pe care concede uneori să le facă par mai degrabă atacuri la persoană. Dar curajul cu care își ia în mâini propria viață, după o căsnicie în care nu a avut aproape niciun cuvânt de spus, o umanizează și o transformă într-un personaj digerabil, pentru ca treptat, aproape fără să ne dăm seama, să ajungem să o iubim.

Nu mi-am mai intrat în piele de bucurie când am văzut că s-a tradus un nou roman de-al lui Backman și deja eram extrem de nerăbdătoare să o aduc alături de celelalte titluri ale sale aflate pe raftul bibliotecii mele. Nu știu dacă știți, deci e posibil să mă repet, dar îi iubesc romanele, de când am făcut cunoștință cu Ove am vrut mai mult și mai mult de la Backman, toate cărțile sale să vină la mine! Și de această dată am apelat la drăguții de la Cartepedia pentru a o aduce cât mai repede pe Britt – Marie la mine. Le mulțumesc din suflet pentru această oportunitate, de nu erau ei cu siguranță nu ajungea atât de repede la mine romanul, iar dacă și voi sunteti fani Backman și chiar de nu sunteți, ar fi frumos să îi acordați o șansă, cărțile autorului le găsiți aici.

Cu Britt-Marie facem cunoștință, pentru prima dată, în romanul “Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” (recenzia o găsiți pe blog aici), era soția lui Kent și vecina Bunicii, iar în ce priveste romanul de față simțeam că mă va surprinde într-un mod tare plăcut, întrucât eram curioasă tare de personajul lui Britt-Marie și aveam unele presimțiri că ceva nu a fost tocmai plăcut în trecutul ei de a devenit așa cum este, și mă bucur de faptul că autorul a ales să ne prezinte și povestea ei. Nu pot spune că am îndrăgit-o de mama focului în “Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”, mai ales când observasem că era extrem de fixistă și vedea doar într-o direcție, însă descoperindu-i povestea, am realizat că prejudecățile trebuie lăsate deoparte și să-i permit să se înfățișeze în toată frumusețea ei. Nu a avut parte de o copilărie tocmai frumoasă, un eveniment nefericit a marcat-o atât pe ea, cât și pe familia ei, acest lucru determinând-o să se transforme într-o persoană nu foarte apreciată de ceilalti, deși ea își dădea toată silința doar pentru a primi un simplu “mulțumesc”, dar și să trăiască în lumea ei, unde totul se învârtea în jurul lui Kent, soțul său. Mi s-a părut extrem de tristă această situație și îmi părea rău din suflet pentru Britt-Marie, că a fost nevoită să suporte atât de multe și să nu fie deloc apreciată nici măcar o singură dată. Nimeni nu a încercat să o înțeleagă, să discute deschis cu ea, să descopere ce se ascunde în sufletul ei, să îi ceară părerea cel puțin o dată, să o asculte, însă eu, pe cât mi-a fost posibil, am încercat să-i pătrund în suflet și-n gand, iar ce-am descoperit m-a emoționat teribil …

De-a lungul celor 450 de pagini, pe cât se întinde povestea personajului, am râs de m-am spart, cu riscul că sigur îmi va face o figură și apoi voi plange ca o Magdalenă, doar e Backman, trebuie să-mi servească ceva. Nu a fost roman de-al său la care să fi râs atât de mult și din suflet, am avut momente când mi-au plecat și lacrimile de atâta râs, ca apoi sa nu le mai pot opri când mă emoționam teribil; până și iubitul a ajuns să-mi atragă atenția că râd prea tare și mă aud vecinii, era peste 11 seara și eu încă citeam, m-a prins ora 1 și n-am putut lăsa nici măcar o clipă deoparte cartea, n-am avut pace până n-am ajuns la final. Pe cât de umoristică a fost redarea poveștii, pe atât de emoționantă…Exact cum spuneam mai sus, am ales să nu o judec absolut deloc pe Britt-Marie și am ajuns să prind un drag nebun de ea, să-i savurez fiecare înfățișare și să descopăr în ea o persoană sufletistă, încărcată de iubire, neînțeleasă, temătoare, care încearcă pe cât posibil să fie diplomată, însă când e călcată rău pe bătături…să te ții, că nu știi ce te așteaptă…

Povestea ei poate fi povestea oricăruia dintre noi, o poveste înduioșătoare despre redescoperire, prietenie și familie, despre înfruntarea adevărului și transformare, atât a ta, cât și a celor din jurul tău. Britt-Marie nu este singură în această poveste, are alături personaje dintre cele mai neobișnuite, dar și demente (în sensul bun al cuvântului, nu știu ce alt cuvânt aș putea folosi pentru a descrie personajele respective), sunt personaje a căror prezență o savurezi cu fiecare pagină, care te determină să-ți dorești să le ai alături și-n viața reală și de care nu te plictisești nici măcar o clipă. Sunt personaje cu povești tulburătoare, a căror trecut nu a fost lipsit de suferințe și deși par a fi diferite de Britt-Marie, nu este chiar așa…Britt-Marie, alături de Vega, Omar, Sami, Țestosul, Piratul, Cineva, Bancă, Sven, Max si Dino îți demonstrează cât de importantă este prezența, fie a ta, fie a altuia, să poți spune că “a fost aici”…

”Iubim fotbalul pentru ca e instinctive. Vezi o minge rostogolindu-se pe stradă și îi dai un șut. Îl iubim din același motiv pentru care ne îndrăgostim – pentru că nu știm cum să ne împotrivim.”

”Greu de spun când îmbobocește iubirea, dar, într-o bună zi, te trezești că deja a înflorit. La fel și când se ofilește – într-o zi e brusc prea târziu. Dragostea are multe în comun cu plantele de balcon.”

”Orice căsnicie are și părți urate, pentru că orice om are și slăbiciuni. Orice om care își împarte traiul cu cineva învață să suporte slăbiciunile celuilalt cum poate. De pildă, poți să le consideri un soi de mobile grele și să faci curățenie pe lângă ele, pur și simplu. Să întreții iluzia. Știi, bineînțeles, că se adună Praful sub ele, dar înveți să te preface că nu e acolo, atâta vreme cât musafirii nu văd nimic. Și, într-o bună zi, cineva mută mobile fără să-ți ceară voie și totul iese la iveală. Murdăria și zgârieturile. Urmele permanente lăsate pe parchet. Și atunci e prea târziu.”

”Uneori e mai ușor să trăiești fără să știi cine ești dacă măcar știi unde ești.”

”Poate că iubirea nu-I musai să fie, pentru toți oamenii, focuri de artificii și orchestra simfonice, dacă-mi permiți! Pentru unii dintre noi iubirea înseamnă alte lucruri! Lucruri rationale!”

”La o anumită vârstă, aproape toate întrebările pe care și le pune un om sunt, de fapt, despre același lucru: Cum să-ți trăiești viața?”

”Omul, orice om, pe măsură ce înaintează în vârstă, are din ce în ce mai ppuține șanse să trăiască într-o astfel de clipă. Să uite de timp și să îmbrățișeze clipa. Să iubească nestăvilit. Să explodeze de pasiune. De câteva ori, poate, când suntem copii, pentru aceia dintre noi care sunt lăsați să fie copii. Dar, după aceea, câte respirații ne mai fac să uităm de noi? Câte emoții pure ne mai fac să chiuim de bucurie fără să ne rușinăm? Câte șanse mai avem la o sfântă pierdere a memoriei? Toată pasiunea e copilărească. Banală și naivă. Nu se învață, e instinctive. Ne inundă. Ne răstoarnă. Ne duce în larg. Toate celelalte emoții aparțin terestrului, dar pasiunea își are locul în spațiuș cosmic. Pasiunea are valoare nu pentru ceea ce ne oferă, ci pentru ceea ce ne cere să riscăm – demnitatea noastră, clătinările condescendente din cap ale celor care nu ne înțeleg.”

”Nu e o durere care să se insinueze încet. Nu vine la capătul vreunei perioade de negare, mânie, negociere, depresie și acceptare. Ci explodează pe loc, îi incendiază toată ființa, ca un foc care îi înghite tot oxigenul din piept și o lasă lată la pământ, lovind pietrișul și horcăind după aer. Trupul încearcă să se îndoaie de la jumătate, ca și cum și-ar fi ăierdut coloanal vertebrală, ca și cum ar încerca să stingă flăcările dinăuntru. Moartea e neputința supremă. Neputința e durerea supremă.”

”Fotbalul e un joc puternic pentru că oblige viața să meargă mai departe.”

”Elantris” de Brandon Sanderson (recenzie)

  • Titlu original: “Elantris”
  • Autor: Brandon Sanderson
  • Editura: Paladin
  • Colecții/Serii: Fantasy Masters
  • An apariție: 2016
  • Număr pagini: 744
  • Traducător: Iulia Dromereschi

Elantrisul, orașul solar al oamenilor-zei, își pierde măreția atunci când, pe neașteptate, este lovit de blestemul Reodului, iar semizeii se transformă în cadavre vii. Povestea ia o întorsătură și mai sumbră atunci când însuși prințul moștenitor al Arelonului, Raoden, cade pradă blestemului și este închis în orașul decăzut. Între timp, Sarene, prințesa care urma să-i devină soție, sosește în Arelon, unde i se spune că alesul inimii ei este mort. Niciunul dintre ei nu este însă dispus să-și accepte soarta, așa că vor porni separat într-o luptă pentru aflarea adevărului și a naturii Reodului, fiind ajutați de ființe cu puteri supranaturale. Când se vor întâlni, îl va mai recunoaște Sarene pe Raoden? Soarta Elantrisului este în mâinile lor.

Vă spuneam în recenzia de la “Tunetul” că baza mea când vine vorba de fantasy este Cătălinei de la @catethereader (urmăriți-o pe Insta că merită…), datorită ei am ajuns și la cartea de față, Brandon Sanderson fiind unul din autorii ei preferați. Nu regret nici măcar o clipă că m-am lăsat pe mâna ei, n-am fost dezamăgită deloc de ceea ce am descoperit, din contră, îmi doresc să mai citesc și alte cărți de-ale autorului . Ca să vezi, Cătă, ce-mi faci tu mie… “Elantris” a ajuns la mine prin intermediul cartepedienilor și vreau să le mulțumesc pentru exemplarul oferit, sper să reușesc să vă conving să-i dați o șansă acestui autor, dacă până în prezent nu l-ați citit ; cartea se găsește pe site-ul Cartepediei aici.

Elantrisul fusese frumos cândva, i se spunea ”orașul zeilor”: un loc plin de putere, strălucire și magie, pe timp de noapte lumina asemeni unui foc argintiu uriaș, vizibil de foarte departe. Locuitorii Elantrisului erau niște zei, frumoși din cale-afară, ce păreau să lumineze în ton cu orașul. Însă acest lucru s-a schimbat în urmă cu zece ani, când eternitatea de încheiase și orașul a fost lovit de un bluestem, Shaod, care, în loc să transforme omul într-un individ fericit, ce putea conduce cu înțelepciune și venerat în eternitate, îl transforma într-un mort-viu, un cadavru umblător. De blestem a fost atins și Raoden, fiul regelui Iadon, însă nu a scăpat să nu fie aruncat în Elantris și să-și trăiască zilele rămase în orașul decăzut. Chiar și cu viața distrusă, lipsită de orice speranță pentru ceva mai bun, Raoden nu se dă bătut și încearcă să găsească o cale de a conviețui cum se poate mai bine în Elantris. Îi iese în cale Galladon, alături de care vat rage cu dinții și nu numai de fiecare fărâmă de speranță… La scurt timp după ce Raoden a fost aruncat în Elantris, prințesa Sarene, viitoarea lui soție, ajunge în Arelon și este lovită de o veste cruntă: viitorul ei soț este mort, însă chiar și mort, ea a devenit soție și brusc văduvă, fără a-și fi întâlnit vreodată soțul. O poveste întortocheată, ce ascunde în spate multe secrete, intrigi politice, o luptă pentru putere și nu numai…

Deși Cătă mă atenționase că voi fi lovită de multă politică în scrierile autorului, mă așteptam să întâmpin ceva dificultăți în a parcurge cartea, eu nefiind adepta politicii și mă depășește complet subiectul, însă am fost tare suprinsă că i-am făcut față cu brio, cu tot cu politica cuprinsă între coperți. Am avut ocazia să o cunosc pe Sarene, o femeie determinată, puternică, inteligentă, încăpățănată, considerată o încrezută de cei care au întâlnit-o pentru prima data, fără teamă de a spune ceea ce crede și susținându-și cu tărie părerea, ce să mai…o femeie demnă de admirat și de urmărit, de la care ai foarte multe de învățat. Determinarea mea m-a făcut să o îndrăgesc de la prima întâlnire și s-o urmăresc cu sufletul la gură în această poveste…Nici Raoden nu s-a lăsat mai prejos, deși a fost lovit de bluestem, mi-a demonstrat că nimic nu-l poate doborî, oricât de rău ar fi, a văzut binele în toată acea urâțenie întâlnită pe străzile pustiului oraș, speranța nu este moartă până nu-ți dai ultima suflare, și deși se spunea că blestemul îți distruge mintea, el a reușit să și-o păstreze lucidă și să pună în aplicare tot ceea ce a învățat în afara zidurilor Elantrisului.

Multe detalii nu vă pot împărtăși privind povestea, de teamă să nu vă spoiler-esc, însă ce vă pot dezvălui este că a reușit să mă prindă de la primele pagini și să mă suprindă într-un mod extrem de plăcut. Parcurgând-o, m-am simțit ca și cum aș fi urmărit un serial și fiecare capitol era un nou episod, ce mă muta într-un alt cadru diferit, să pot observa fiecare personaj în parte, să ajung să-l cunosc mai bine, dar să și înțeleg povestea cu toate intrigile sale. Am savurat fiecare pagină, îmi doream mai mult și mai mult, iar în ciuda cărții voluminoase, s-a citit destul de bine și repede, limbajul nu este unul pompos și nu pune nicio dificultate în a-l înțelege, chiar dacă intrigile politice or să vi se pară probabil rachete… Pe lângă personajele principale, pe care le-am adorat de la prima și până la ultima pagină, au mai fost câteva personaje ce mi-au câștigat sufletul, printre care familia lui Kiin, unchiul Sarenei, cum apăreau aceștia în cadru explodam de râs, nu alta, mă simțeam ca și cum fac parte din acea familie, nu că aș fi fost o persoană din afară ce doar citește, ducele Roial iar mi-a câștigat inima, dar și Shuden și Eondel…A da, și să nu uit de Ashe, seonul prințesei, Doamne, că nu mai puteam de drag când luam parte la conversațiile celor doi, erau cireașa de pe tort… Nu am dus lipsă nici de ”prietenii” mei, pe care l-aș fi ”drăgălit” prin strângerea gâtului sau mai rău, Iadon fiind ”șef de trib”, l-am simțit eu că nu-i a bună cu el și am mai avut câțiva ”campioni”, dar de aceia nu vă dezvălui nimic…

Și-n încheiere vă mai spun că povestea a fost încărcată de răasturnări de situație, exact ce trebuie la momentul când te aștepți mai puțin, a avut fragmente ce m-au atins pe suflet, dar și care mi-au frânt inima-n două, care mi-au zburit părul la ceafă și mi-au trezit pielea de găină. Acțiunea este una alertă și n-ai vreme să te plicitsești, iar când zici că iei o pauză de respiro, gândește-te de două ori…Personajele sunt foarte bine construite și povestea bine închegată, chiar dacă este romanul de debut al autorului, deci dacă acest roman mi s-a părut extrem de bun, celelalte opere ale sale sigur vor fi la fel de bune sau poate mult mai bune…vedem ce mai recomandă Cătă 😉…

”Vorbești despre foame și durere de parcă ar fi forte cărora nu li te poți împotrivi. Foamea justifică orice: dacă rămânem fără mijloace de trai, devenim animale.”

”Adevărul nu poate fi învins. Asta chiar dacă oamenii mai uită de el uneori.”

”Putem fi puternici în fața regilor și a prelaților, dar viața nu înseamnă griji și nesiguranță. Ține-le în tine și sigur te vor distruge, tranformându-te într-o persoană cu inima împietrită.”

”Adevărul și faptele nu pot fi separate. Inevitabil sau nu, adevărul se află deasupra tuturor indiferent de cine are armata mai bună, de cine poate ține cele mai lungi predici sau de cine are mai mulți preoți. Poate fi acoperit, dar va ieși mereu la suprafață. Adevărul este singurul lucru pe care nu-l poți intimida.”

”Timpul se mișcă asemeni unui munte. (…) Vine atât de încet, că mulți nici nu-și dau seama când a trecut. Dar îi va strivi cu siguranță pe cei care nu se dau înapoi din calea lui.”

”Tunetul” de Neal Shusterman (recenzie)

  • Titlu original: ”Thunderhead”
  • Autor: Neal Shusterman
  • Serie: ”Arc of a Scythe”
  • Volum: II
  • Editura: Young Art
  • An apariție: 2020
  • Număr pagini: 552
  • Traducător: Ioana Filat

Tunetul reia povestea lui Rowan și a Citrei de unde se încheiase volumul precedent al seriei, Secera. Într-o lume lipsită de foamete, sărăcie, boli sau războaie, Secerile și ucenicii lor au rămas stăpâni pe moarte semenilor. Statutul social înalt aduce însă cu sine aroganță, corupție și lăcomie. Cei doi tineri încearcă amândoi să îndrepte lucrurile: Rowan, din exterior, pornind în misiunea de a ucide Secerile corupte, iar Citra, din interior, luând vieți cu compasiune ieșită din comun. Supraveghind totul, deasupra lor, se află Tunetul. „Oamenii învață din greșelile lor“, declară Tunetul. „Dar eu nu pot. Căci eu nu fac greșeli.“

Însă Tunetului îi este interzis să comunice în mod direct cu Domul Secerilor, spre a putea interveni în caz de nevoie. Va putea oare Tunetul să-i ajute pe Rowan și pe Citra, când aceștia vor fi copleșiți nu doar de sarcinile dificile pe care și le-au impus, ci și de dușmani din locuri neașteptate?

Punând numeroase întrebări despre moralitate, erori umane, viață și moarte, Tunetul ni-i arată pe Rowan și Citra puși din nou față în față, într-o luptă pentru prietenie, dragoste, compasiune.

Încă de când am finalizat ”Secera”, a cărei recenzie o găsiți pe blog aici, mi-am dorit să citesc și ”Tunetul”, să mă pot reîntâlni cu Citra și Rowan cât mai repede posibil. Ei bine, întâlnirea mea cu ei s-a realizat, la două luni de la citirea primului volum, cu ajutorul cartepedienilor și vreau să le mulțumesc din inimă pentru această ocazie, chiar mi-a ajuns la suflet volumul și sunt extrem de curioasă de cum se va încheia seria, deci YoungArt pe când volumul trei? Dacă încă nu ați făcut cunoștință cu Citra și Rowan, nu mai așteptați, găsiți volumele pe site-ul Cartepediei aici 😊.

”Tunetul” continuă povestea Citrei și a lui Rowan, poveste ce m-a purtat pe toate culmile și mi-a trezit toate sentimentele la viață, atât cele frumoase, cât și cele mai puțin frumoase. O urmărim pe Citra, la zece luni de la hirotonisire, devenită o Seceră empatică, demnă de toată admirația, cu valori bine înfipte și puternică, deși ei i-a luat mult mai mult să realizeze acest lucru. Se află alături de Secera Curie, aceasta a luat-o sub aripa sa, neavând vreme să se plictisească (eu, cel puțin, m-am distras copios urmărindu-le, luând parte la conversațiile lor). Dacă Citra își trăiește viața de Seceră la lumină, Rowan trăiește în întuneric, făcând curățenie printre Seceri, ucigând Secerile corupte. Așa cum el vânează Secerile corupte, așa și el este vânat la rândul său, viața fiind pusă în pericol la fiecare pas, chiar și o mică greșeală constându-l grav. Deasupra lor, supraveghind tot ce mișcă, se află Tunetul, o entitate, dacă o pot numi așa, încă nu știu exact cum să-l privesc, dar mai să-l numesc, căruia îi este interzis să vorbească în mod direct cu Domul Secerilor. Însă când Citra și Rowan sunt depășiți de situație și pericolul amenință să-i ajungă, va reuși oare Tunetul să intervină și să-i ajute, fără a-și încălca regulile?

Eram extrem de nerăbdătoare să fac și eu cuniștință cu Tunetul, menționarea sa în volumul anterior mi-a stârnit curiozitatea și mă bucur că l-am descoperit. Am rămas plăcut surprinsă de imaginea sa și abia așteptam să dau iar peste fragmentele unde se destăinuia, a avut, are și va avea în continuare un rol extrem de important în această poveste. Nu am fost dezamăgită nici de Citra sau Rowan, au reușit să mă țină cu sufletul la gură și de această dată, să-i urmăresc cu interes maxim, să mă bucur și să mă tem, totodată, pentru viața lor. Am dat peste două personaje mult mai mature, care au învățat să profite, pe cât posibil, de fiecare învățătură, dar s-o și pună în aplicare, în așa fel încât să aibă câștig de cauză. N-au fost feriți de pericole, acestea trăgeau la ei asemeni unui magnet, iar când îi vedeam în pericol, parcă-mi stătea și inima. M-am bucurat nespus că i-am reîntâlnit atât pe ei, cât și pe ceilalți, o parte din personajele pe care le-am avut la suflet, am cunoscut și altele noi, ce simt că vor avea o implicare majoră în volumul următor, dar care au reușit să-mi câștige admirația și să mă determine să-mi doresc să le urmăresc evoluția la fel de mult ca ale personajelor vechi. M-am reîntălnit și cu personaje ce mi-au trezit repulsia și mi-au activat nervii, personaje ce au reușit să scoată ce a fost mai urât în mine și să mă facă să vreau să le extermin ca pe gândaci. Știu că mă voi reîntâlni cu ele și-n volumul următor, însă nu pot să mă bucur de acest lucru…

”Tunetul” m-a trecut prin toate stările posibile și imposibile, acum îmi venea să dau cu ea de pământ pentru că mă enerva teribil și nu mai știam cum să-mi controlez nervii și furia, ca-n următorul moment să-mi doresc s-o strâng la piept, să-i alin suferințele. Am râs cu lacrimi, m-am emoționat, am fost năucită de răsturnările de situație care au năvălit, s-a jucat cu mine, ce să mai, am fost asemeni unui sac de box și am încasat lovituri peste lovituri…a făcut din mine ce a vrut și am savurat la maxim fiecare pagină, chiar aș mai fi vrut câteva pagini (câteva multe) pentru că n-am cum să mă satur de această poveste. Pe cât de mult m-am entuziasmat că m-am reîntâlnit cu Citra și Rowan, pe atât sunt de tristă că sunt iar nevoită să mă despart de ei. Până la următorul volum îmi rod unghile, așa că YoungArt, fie-vă milă de unghile mele și hai mai repede cu traducerea la volumul trei…

Și mai am de adus câteva mulțumiri, în primul rând Cătălinei de la @catethereader, fără ea nu mă încumetam eu la seria asta, ea e baza mea când vine vorba de fantasy, așa că-ți mulțumesc din suflet pentru recomandare, iar în al doilea rând, Deliei de la @deliaph.reads și Antoniei de la @read.it.out, pentru că au fost companioanele mele în această poveste, alături de ele am tras un buddy read pe cinste și cu siguranță nu va fi ultimul 😉 (în cazul în care nu le urmăriți pe fete pe Instagram, nu știți ce pierdeți, sunt niște fete maxime, super simpatice și eu, una, nu mai pot de dragul lor).

”Cât de frustrant e să ai atâta putere, și totuți să fii neputincios când vine vorba de a o folosi atunci când chiar contează.”

”Suntem seceri. Noi suntem pericolul.”

”Între libertate și permisivitate este o diferență subtilă. Prima este necesară. A doua e periculoasă, poate cel mai mare pericol cu care s-a confruntat specia care m-a creat.”

”Cu timpul, orice furtună se potolește, preschimbându-se într-o adiere plăcută de vânt.”

”Păzește-ți conștiința și n-o lăsa să se vestejească. E bunul cel mai de preț al Secerilor.”

”Lumea noastră e o lume perfectă, însă perfecțiunea nu rezidă într-un singur loc. E un licurici fugar și imprevizibil prin natura sa. L-am prins noi în borcan, însă acum borcanul s-a spart și suntem în pericol să ne zdrențuim pielea cu cioburile lor.”

”Lumea e nedrepată și natura e crudă. (…) Conform naturii, tot ce e slab e eradicat în dureri și prejudecăți. Tot ce merită simpatie, milă și dragoste nu se alege cu nimic din ele. Când admirați o grădină frumoasă, vă minunați poate cât de splendidă este natura, deși natura nici nu lucrează într-un asemenea loc. Din contră, grădina este rezultatul unui proces de cultivare și îngrijire drăgăstoasă. E ocrotită cu mari eforturi de buruienile mai robuste de care se folosește natura pentru a-i submina și înăbuși splendoarea. Natura este suma unei întregi game de acte egoiste, care silește fiecare specie în parte să supraviețuiască cu ghearele și cu dinții, strivindu-le pe altele în mlaștina sufocantă a istoriei.”

”Nu poți să faci valuri scuipând în mare. Nu poți să plivești un câmp deja vestejit.”

”Nu e simplu să facem alegerile pe care le facem și nici nu trebuie să fie.”