Seria “Pe tărâmul haosului” de Patrick Ness (recenzie)

  • Titlul original: “The Knife of Never Letting Go”, “The Ask and the Answer”, “Monsters of Men”
  • Autor: Patrick Ness
  • Editura: Trei
  • Colecţie: Fiction Connection
  • Serie: “Chaos Walking”
  • Volume: III
  • An apariţie: 2021, 2016, 2017
  • Număr pagini: 512, 536, 608
  • Traducere de: Florina Pîrjol, Mihai Dan Pavelescu

Todd Hewitt e ultimul băiat din Prentisstown, un oraș mai puțin obișnuit. Oamenii pot auzi ce gândesc ceilalţi. Tot timpul. Viaţa lor se desfăşoară într-un copleşitor şi neîncetat Vacarm; nu există intimitate, nici secrete.
Chiar cu o lună înainte de a împlini 13 ani, dată la care ar urma să devină bărbat, Todd descoperă întâmplător un loc liniştit. Fără Vacarm. Însă un asemenea loc nu poate exista! Înseamnă că locuitorii din Prentisstown l-au minţit.
Şi acum va trebui să fugă ca să se salveze de la moarte…
Dar unde să fugi dacă cei care te urmăresc pot auzi TOT ce gândeşti?


Un roman în tradiţia Aventurilor lui Huckleberry Finn şi a capodoperei De veghe în lanul de secară, despre un adolescent care fuge, împreună cu câinele său vorbitor, Manchee, spre o lume normală. Chiar dacă asta înseamnă să meargă până la capătul lumii… și mai departe.

În Prentisstown, niciun gând nu este în siguranță, nu există intimitate, nici secrete…nici femei. Toate au fost ucise de virusul ce i-a lovit și căruia doar bărbații i-au supraviețuit…sau cel puțin asta este ceea ce știe Todd, un băiat în vârsta de 12 ani, care mai are doar o lună până să devină bărbat.
Când descoperă un loc liniștit, Todd începe să aibă îndoieli în privința a tot ceea ce a știut până acum, iar gândurile ce-l străbat, ajung să-i pună viața în pericol, fiind nevoit să fugă pentru a putea supraviețui. Dar unde să fugă când toate gândurile îi pot fi auzite de cei porniți pe urma sa? O fugă contra-timp, gânduri haotice și un suspans continuu…asta este “Vocea pumnalului”.

Am întâmpinat mici dificultăți când am început volumul, scriitura îmi părea ciudățică și acțiunea haotică, atât de multe gânduri ce se băteau cap în cap, eram zăpăcită şi mă irita acest lucru, dar o dată obișnuită cu acţiunea şi personajele, a curs atât de lin, deși haosul încă era prezent. Îmi era imposibil să mă desprind de fuga lui Todd, am fost tare curioasă pe unde îl va mai purta, dacă va fii capabil de a-și controla gândurile, să nu mai fie atât de transparent, să-și ofere, sieși, o protecție, dacă nu o poate primi din partea altora. Mi-a plăcut, a fost antrenant, m-a ținut captivată și m-a convins să vreau tot mai mult, plus de asta, mi s-a părut interesantă ideea de a auzi gândurile tuturor și modul cum a construit autorul această lume, deși mărturisesc, nu mi-ar face o așa mare plăcere să locuiesc în ea, știind că nu aș avea pic de intimitate.

Curiozitatea nu mi-a dat pace şi de cum am finalizat primul volum, m-am şi apucat de cel de-al doilea şi mai mare mi-a fost bucuria când am realizat evoluţia personajelor faţă de cum erau în primul volum, mult mai determinate şi mai dinamice, am dat peste o acţiune mai fiorosă şi-ntr-o alertă continuă, ce m-a ţinut cu sufletul la gură, la fel fiind şi-n volumul trei, iar eu am fost în extaz total. Atât de prinsă am fost de această serie, încât am dat-o gata în câteva zile şi nu pot să spun că volumele sunt chiar subţirele, ce e drept, dar ajută foarte mult scrisul mare, astfel nu este deloc obositor şi este uşor de parcurs, dar şi capitolele scurte, unele din ele…

M-am îndrăgostit de serie, am ţinut în bibliotecă volumul doi câţiva ani, întrucât la vremea când l-am cumpărat, nu ştiam că este parte dintr-o trilogie, îl găsisem la un preţ extrem de mic, acesta fiind şi clicul care m-a determinat să o cumpăr. Ulterior, după ce-mi ajunsese comanda, am realizat că de fapt este o serie şi volumul întâi nu se mai găsea nicăieri, doar ce-l de-al treilea, astfel, a stat pe rafturile bibliotecii, adunând praf, din păcate, până anul acesta, când, datorită celor de la editura Trei am reuşit să obţin primul volumul şi aşa să citesc şi eu seria, într-un final. Aşteptarea a luat sfârşit şi pot să spun că a meritat, cel puţin în ce mă priveşte, cred că pot să înţeleg de ce nu prea vorbesc şi ceilalţi cititori despre ea, este young adult fantasy şi nu sunt mulţi cei care citesc acest gen, cel puţin nu am văzut-o deloc la cei pe care-i urmăresc eu pe Instagram şi nici nu am auzit să se vorbească despre ea, este păcat, pentru că este o serie care promite, o serie unde se observă evoluţie şi la personaje, nu sunt aceleaşi necoapte de la început, este o serie încărcată de răsturnări de situaţie şi personaje – surpriză, să le spun aşa, cred că acelea m-au cucerit total pe mine, pentru că nu mă aşteptam la ele, iar un alt aspect ce m-a încântat foarte tare a fost că, începând cu volumul doi, am avut dublă perspectivă, chiar triplă, ceea ce a fost de vis pentru mine, faţă de primul volum, unde am urmărit doar perspectiva lui Todd.

Iar ca să închei toată vorbăria mea, vă spun că seria merită descoperită, dacă până-n prezent nu aţi citit-o, are de toate pentru toţi, începând cu o lume unde liniştea nu este deloc cunoscută, gândurile sunt publice, nu există intimidate psihică, să spun aşa, personaje care cuceresc prin inocenţa sa, dar şi care surprind prin evoluţia avută de-a lungul seriei, are şi romantism pe alocuri, pentru cei mai amorezaţi, aşa ca şi mine, are acţiune în focuri o dată ce se pătrunde cum trebuie în poveste, numeroase răsturnări de situaţie, prietenii neşteptate, secrete cutremurătoare…şi cred că ajunge câte am destăinuit… Găsiţi seria completă pe site-ul editurii aici.

“Dar un cuţit nu e doar un simplu obiect, nu-i aşa? E o alegere, e ceva ce faci. Un cuţit spune da sau nu , taie sau nu tăia, mori sau nu muri. Un cuţit ia decizia din mâinile tale şi o aruncă în lume şi ea nu se mai întoarce niciodată.”

“Războiul e un monstru. Războiul e diavolul. Izbucneşte şi mistuieşte tot şi creşte şi creşte şi creşte.”

“Viaţa nu e dreaptă. Nu e. Niciodată. E lipsită de sens şi stupidă şi nu există decât suferinţă şi durere şi oameni care vor să te rănească. Nu poţi iubi nimic sau pe nimeni, fiin’că o să ţi se ia totul sau cineva o să ţi-l distrugă şi o să rămâi singur, silit în permanenţă să fugi doar ca să rămâi în viaţă. Nu e nimic bun în viaţa asta. Nimic bun nicăieri.”

“Dacă vei vedea vreodată un război (…) vei afla că el distruge. Nimeni nu scapă neatins de război. Nimeni, nici chiar supravieţuitorii. În război accepţi lucruri care te-ar îngrozi în orice alt moment, fiindcă viaţa şi-a pierdut temporar înţelesul.”

“Să trăieşti înseamnă să lupţi. Să pătrezi viaţa înseamnă să lupţi pentru tot ce reprezintă oamenii.”

“Însă asta te face puternic, Todd Hewitt. În lumea aceasta a insensibilităţii şi supraîncărcării cu informaţii, capacitatea de a simţi, băiatul meu, este un dar cu adevărat rar.”

“Nu are dreptate că n-ar trebui niciodată să iubeşti ceva atât de mult, încât să te poată controla. Ci trebuie să iubeşti ceva atât de mult, încât să nu fi niciodată controlat.”

“Războiul ne face în primul rând oameni. Până nu există un război, suntem doar copii.”

“O amintire nu este tot una cu lucrul amintit.”

“Alegerile pot fi incredibil de dure, dar nu sunt niciodată imposibile.”

“Uneori oamenii nu ştiu ce-i mai bun pentru ei. Uneori oamenii trebuie să fie convinşi de lucrurile care sunt necesare. Asta înseamnă conducere. Nu să te dai peste cap pentru a le susţine toate mofturile.”

Seria „Miss Peregrine” de Ransom Riggs (recenzie)

  • Titlul original: „Miss Peregrine”
  • Autor: Ransom Riggs
  • Serie: „Miss Peregrine”
  • Volume: 4 – „Căminul copiilor deosebiţi”, „Oraşul pustiu”, „Biblioteca sufletelor”, „Harta zilelor”
  • Editura: Youngart
  • An apariţie: 2013, 2015, 2019
  • Număr pagini: 392, 472, 544, 560
  • Traducere de Gabriella Eftimie, Laura Ciobanu

O insula misterioasă. Un orfelinat abandonat. O stranie colecţie de fotografii.

O tragedie îl aruncă pe tânărul Jacob, în vârstă de doar şaisprezece ani, pe o insulă izolată. Aici descoperă ruinele căminului “pentru copii deosebiţi” al domnişoarei Peregrine. Pe măsură de Jacob înaintează pe holurile şi prin dormitoarele părăsite, îşi dă seama că  cei care s-au adăpostit cândva acolo au fost mai mult decât deosebiţi. Poate că nu întâmplător au fost trimişi într-un loc uitat de lume. Şi, oricât de bizar ar suna, ar putea fi încă în viaţă. Un roman fascinant, ilustrat cu fotografii tulburătoare, care-i va încânta pe adulţi, pe tineri şi pe toţi cei care vor să se bucure de o aventură în lumea umbrelor.

De când am finalizat de citit „Poveştile deosebiţilor”, despre care v-am vorbit puţin pe blog aici, am încercat să mă organizez în aşa fel încât să reuşesc să citesc şi volumele din seria Miss Peregrine, dacă tot le primisem din partea celor de la Youngart, însă planetele nu s-au aliniat de niciun fel, până luna aceasta, când am lăsat orice alte titluri pentru a mă reîntoarce în universul creat de Ramson Riggs şi să mă fac cunoştinţă şi cu ceilalţi copii deosebiţi de care eram extrem de curioasă.

Zis şi făcut…m-am avântat în serie şi vă mărturisesc faptul că, am dat gata patru volume în patru zile, aşa de captivată am fost de aventura deosebiţilor, atât de dornică să văd pe unde îi mai poartă drumurile, prin ce încurcături, cât de multe pericole îi mai paşte, pe cine vor mai întâlni în călătoria lor… Primul volum nu pot să spun că m-a impresionat în vreun fel, cred că aveam eu aşteptările puţin cam mari, dar nici dezamăgită nu am fost, mi-a făcut prezentările şi m-a introdus treptat în poveste, am cunoscut personajele pe care, cu fiecare volum parcurs, am ajuns să le îndrăgesc, în special pe Enoch, cu al său sarcasm, dar nici celelalte nu mi-au fost indiferente, deşi Emma a ajuns să mă irite la un moment dat şi să mă facă să vreau să îi ard vreo două… Dacă stau bine să mă gândesc, fiecare deosebit m-a cucerit prin felul său şi prin darul cu care s-a ales, chiar dacă nu am fost eu total amorezată de toţi, dar trăgând linie, pentru toţi mi-a stat sufletul atunci când se aflau în primejdie, pentru toţi am suferit când îi păştea necazul şi pentru toţi m-am bucurat când aveau parte de reuşită. I-am urmărit cu entuziam şi mi-aş fi dorit să pot lua parte la aventurile lor, credeţi-mă, au avut parte de unele interesante…

Dintre cele patru volume parcurse şi traduse până în prezent, cel mai mult mi-a plăcut volumul trei, „Biblioteca sufletelor”, mi s-a părut a fi volumul cel mai bine închegat, cu o acţiune mult mai alertă decât în celelalte, cu mult mai multe pericole ce ameninţau şi pur şi simplu am trcut printre pagini fără să respir. Eram mereu în alertă, gândindu-mă „Oare ce se va mai întâmpla acum?” şi când credeam că gata, am şi eu un moment de pauză, situaţia o lua razna şi eram iar în priză. Un plus enorm la această serie sunt pozele cuprinse, mai ales că sunt reale, chiar autorul confirmă acest lucru la finele fiecărui volum în parte. Pentru mine fotografiile au fost un deliciu, le-am privit de nenumărate ori, le-am analizat, găsind în ele detaliile pe care mi le oferise autorul de-a lungul poveştii, iar detaliile…minunate… Acestea cred că sunt punctele forte ale seriei Miss Peregrine, pe lângă lumea complexă, personajele într-o continuă schimbare, unul mai deosebit decât celalălat, dar şi cu poveşti captivante, deşi în esenţă sunt foarte triste.

Mai multe detalii nu vă pot împărtăşi, deşi îmi doresc, am ales să vorbesc despre toate cele patru volume pentru a păstra misterul ce înconjoară această serie, plus de asta, nu am vrut să mă risc în a mă repeta în idei. Nu ştiu cât de mult am reuşit să vă transmit din tot ce am simţit eu când am parcurs volumele, dar acest ritm pe repede-nainte, alerta care-şi face simţită prezenţa spre finalul primului volum şi care continuă cu al doilea şi cu următoarele, şi-a spus cuvântul: mi-a trezit interesul şi dorinţa de a-i urmări pe Jacob, Emma, Horace, Enoch, Millard, Bronwyn, chiar şi pe Miss Peregrine, să văd ce li se mai pregăteşte şi aşteptând cu nerăbdare lansarea volumului cinci, că tot am observat că a anunţat editura că urmează a se lansa. Până atunci, vă las aici linkul unde puteţi găsi primele patru volume ale seriei.

“Aria” de Nazanine Hozar (recenzie)

  • Titlul original: “Aria”
  • Autor: Nazanine Hozar
  • Editura: Trei
  • Colecţie: Fiction Connection
  • Anul apariţiei: 2020
  • Număr de pagini: 512
  • Traducere de: Ruxandra Ana

În Iran, în 1953, un șofer pe nume Behrouz găsește un bebeluș abandonat pe o alee. Când adoptă fetița și-i pune numele Aria, nu știe cât de profund îi va schimba viitorul orfana cu ochii albaștri.
Pe măsură ce crește, Aria este prinsă între trei femei pe care soarta le-a adus în situația de a-i fi mame: soția lui Behrouz, care o bate; bogata văduvă Fereshteh, care-i oferă adăpost, dar nu-i poate oferi și dragoste, și Mehri cea nevoiașă, ale cărei secrete vor schimba tot ce credea Aria că știe despre viața ei.
În același timp, Teheranul este frământat de schimbări. Circulă zvonuri despre un cleric înflăcărat exilat la Paris, pe nume Khomeini, care pare să ofere un nou viitor țării. În mijlocul agitației, Aria se îndrăgostește de un băiat armean, surprins în tabăra greșită a revoluției. Și curând va fi și ea prinsă într-o revoltă care va schimba pentru totdeauna destinul țării și al oamenilor ei.

Nu ştiam foarte multe despre „Aria” atunci când am ales să o citesc, pur şi simplu am mers pe mâna recomandărilor şi nu am dat greş, ceea ce mă bucură foarte tare. Numele autoarei îmi suna mie că ar fi din părţile arabe, deci poate scriitura era asemănătoare lui Khaled Hosseini, aşa mă gândeam, şi deşi povestea creată de autoare a avut loc în Iran, nu m-a sfâşiat atât de tare precum „Vânătorii de zmeie” a lui Hosseini, dar tot mi-a trezit unele sentimente. Cartea a ajuns la mine cu ajutorul celor de la editura Trei şi vreau să le mulţumesc pe această cale, am reuşit să adaug încă o carte de suflet în bibliotecă; o găsiţi şi voi pe site-ul lor aici, dacă ale mele impresii reuşesc să vă trezească, măcar puţin, interesul în privinţa ei.

Titlul reprezintă numele personajului principal feminin, cel în jurul căruia se învârte acţiunea, în decurs de 28 de ani, Aria fiind o fetiţă abandonată la trei zile după naştere, între tomberoane, tatăl ei ameninţând să o omoare pentru că nu s-a născut băiat, iar mama ei, ca să-i salveze viaţa, a decis să fugă şi să o abandoneze, deşi nu ştia ce şanse sunt ca nou născuta să supravieţuiască. Norocul s-a abătut asupra ei şi a fost găsită de Behrouz, un bărbat cu suflet bun, dar cu o viaţă chinuită, iar când a decis să-i ofere protecţie fetiţei, nu a ştiut ce impact va avea asupra lui această decizie. Viaţa Ariei se schimbă, dar la fel şi a lui Bobo, aşa cum ajunge Aria să-l numească pe cel ce avea să-I devină tată…

Până la vârsta de şase ani a locuit cu Bobo şi Zahra, nevasta lui, o femeie crudă, care o bătea şi o pedepsea, dar chiar şi aşa, Aria a reuşit să se bucure, pe cât i-a fost posibil, de frumuseţea copilăriei, alături de Kamran, băieţelul din vecini, cu riscul de a o lua pe coajă când trebuia să se reîntoarcă la Zahra. Un eveniment nefericit o poartă spre locuinţa doamnei Fereshteh, ajungând să rămână aici vreme de câţiva ani, Fereshteh devenindu-i a doua mama adoptivă şi oferindu-i cu totul şi cu totul alte condiţii de trai, dar şi dreptul la o educaţie mai bună. Fereshteh încearcă să-I insulfe şi Ariei dorinţa sa de a-I ajuta pe cei nevoiaşi, obligând-o, într-un fel, să ajute o familie săracă, atfel ajunge să-i cunoască pe membrii familiei Shirazi, compusă din trei fete, o mama însărcinată şi un tată. Deşi, la început, nu înţelege de ce Fereshteh o constrânge să ofere acest ajutor, cu timpul ajunge să prindă drag de familie, fiind acceptată ca una de-a lor, scoţând la iveală secrete ce schimbă viaţa tuturor, dar şi ceea ce ştiau până în prezent…

Încă de la primele pagini am realizat că răbdarea mea va fi greu încercată şi că mă voi înfuria la culme şi chiar aşa a fost; pe Zahra îmi venea să o spânzur, nu alta, să îi aplic şi ei acelaşi tratament pe care îl aplica Ariei şi încercam să o înţeleg de unde până unde acest comportament abuziv faţă de Aria, doar fata nu îi greşise cu nimic, din ceea ce ştiam eu. Lectura a făcut lumină în jurul acestui personaj, dar tot nu am putut să o văd cu alţi ochi, pentru mine a fost o denaturată şi aşa a rămas. Şi pe Fereshteh am judecat-o, sincer, pentru că, deşi îşi dorea să facă un bine, nu ştia exact cum să-l pună în aplicare, era extrem de tăcută, vorbea cu subînţeles, uneori şi fără înţeles, însă viaţa pe care a dus-o m-a determinat să o înţeleg, pe alocuri, de ce a ajuns cum a ajuns şi că bunăstarea nu e întotdeauna suficientă. Şi-a pierdut părinţii pe când era adolescentă, în grija ei rămânând o gospodărie şi cei trei fraţi, iar asemenea responsabilitate să cadă pe umerii unei tinere, este greu de îndeplinit. Iar în ce o priveşte pe Mehri Shirazi, pot spune că mi s-a rupt sufletul pentru ea, cât de mult a suferit şi câte avea de pătimit în prezent, dar chiar şi făcând parte dintr-o familie nevoiaşă, avea alături persoane ce o iubeau din tot sufletul şi foarte grijulii cu ea.

Toate aceste trei personaje au avut un impact puternic, aş putea spune, asupra Ariei, atât în comportament, cât şi-n educaţia sa, ca-ntr-un final, eu să ajung la concluzia că Aria se regăseşte, chiar şi puţin, în fiecare din ele… Am urmărit cu interes evoluţia Ariei, cum s-a dezvoltat de-a lungul poveştii şi cine a ajuns într-un final, concluzionând că toată viaţa sa a fost condamnată, chiar de la naştere şi până la maturitate, nu a fost deloc înţeleasă aşa cum trebuie şi toate acesteau au făcut-o pe Aria să fie Aria, o fată cu nume de băiat, cu ochii albaştrii şi părul roşcat, o fată ce nu se încadra în niciun tipar… Într-o lume în care sexul feminin este condamnat încă de la naştere, văzut ca o pagubă în sânul familiei în care ajunge, exploatat la maximum, abuzat şi mereu la cheremul bărbatului, Aria reuşeşte să supravieţuiească, să iese în evidenţă şi să fie cu totul altcineva decât se aşteaptă de la ea…

“Îţi voi spune Aria, după toate suferinţele lumii şi după toate iubirile ei. Va fi ca şi cum nu ai fost abandonată nicio clipă. Şi când vei deschide gura să vorbeşti, toată lumea te va recunoaşte.”

“Poate e mai bine să sperii oamenii decât să-i urăşti. Aşa măcar nu o să te rănească.”

“Dragostea e un lucru groaznic, nu e deloc ce spun visătorii că e. Iar speranţa e la fel de rea. Speranţa te înnebuneşte.”

“Peste tot unde există o frumuseţe fabuloasă există şi o frică pe măsură – poate frica de a pierde acea frumuseţe.”

“Oamenii nu aleg ce să facă. Suntem modelaţi din mocirla vieţii. Şi dacă suntem făcuţi din lut, tot lut o să devenim.”

„Transformarea” de Justin Cronin (recenzie)

  • Titlu original: “The Passage”
  • Autor: Justin Cronin
  • Seria: “Transformarea”
  • Volum: I
  • Editura: Nemira
  • Colecția: Nautilus
  • An apariție: 2017
  • Număr pagini: 488 + 560
  • Traducere de Cristina Ghidoveanu, Florescu Andreea, Stefan Ghidoveanu

Povestea lui Amy, fetita parasita de mama ei si sechestrata pentru un experiment apocaliptic, se desfasoara intr-un univers care trece printr-un moment de dramatica schimbare.

Strabatand distante lungi si decenii intregi, destinul ei ne poarta intr-un viitor intunecat, ce sta sub semnul violentei si al disperarii. Și numai Amy poate salva lumea…

 Proiectul NOE, un experiment secret, o ia razna in clipa in care se raspandeste din greseala un virus care transforma fiintele umane in altceva – ceva ucigator, ceva indestructibil.

Amy, o fetita de sase ani, supusa si ea experimentului, e salvata de un agent FBI, impreuna cu care fuge in munti, departe de lume si de urmarile dezastruoase ale Proiectului NOE. “Transformarea” imagineaza o lume credibila, dominata de frica si de nevoia de supravietuire. E foarte posibil ca soarta omenirii sa fie in mainile unei fetite. Mizand pe o viziune ambitioasa si pe un stil puternic, romanul lui Justin Cronin spune o poveste tulburatoare despre catastrofa si supravietuire, despre sacrificiu si speranta.

De ce nu vorbeşte lumea despre seria asta? De ce? De ce? Cătălinooooo, mai terorizează lumea, aşa cum ai făcut şi cu mine, pentru că seria asta merită toată teroarea din lume. Chiar dacă mie mi-a fost recomandată de Cătă, o văzusem pentru prima dată la Elizabeth, ea era super încântată de serie şi vorbise cu aşa mult entuziasm despre ea, încât recomandarea Cătălinei m-a convins, n-am mai stat pe gânduri şi am zis gata, e momentul, chiar dacă volumele sunt destul de stufoase. În ciuda „stufoşeniei”, cele două cărţi ale primului volum din serie le-am citit foarte repede şi mi-a părut rău că le-am terminat cât ai clipi, nu îmi doream să mă despart atât de curând de acel univers post apocaliptic. Am fost absorbită de el şi i-am supravieţuit, pot să spun, deşi nu ştiu ce mă va aştepta în volumele următoare…

Amy este o fetiţă în vârstă de şase ani este părăsită de mama ei la o mănăstire, dar ajunge pe mâna unor demenţi, că altfel nu îi pot numi, pentru a fi supusă unui experiment secret. Acest experiment scapă total de sub control, iar virusul cu care au fost infectaţi Amy, dar şi alte persoane care se aflau în acea unitate, se răspândeşte în lumea întreagă, transformându-i în…vampiri, cred. Amy este salvată de unul dintre răpitorii săi, cel care a adus-o în unitatea experimentală o şi salvează de acolo după ce Proiectul Noe scapă de sub control, cei doi ajungând să locuiască în munţi, izolaţi de omenire, ce a mai rămas din ea, dar feriţi şi de cei pe care virusul i-a atins şi i-a transformat.

Recunosc, începutul a fost puţin confuz pentru mine şi nu prea pricepeam eu cum decurge povestea, dar cu cât avansam mai mult, cu atât eram mai luminată şi prindea contur totul. Dar şi când am ajuns să mă obişnuiesc cu universul, cu personajele, să le pătrund în minte şi să realizez cât sunt de bolnave unele, s-a dezlânţuit iadul… am citit primul volum pe nerăsuflate, nu mai reuşeam să mă desprind de poveste, îmi doream din ce în ce mai mult, nu mai făceam nimic altceva decât să citesc şi să citesc, mă bântuia povestea. S-a si rupt sufletul în mine la un moment dat, se întâmplase ceva ce nu mă aşteptasem, iar de acolo, tristeţea şi-a făcut loc în inima mea, ca apoi, bang…să mă relovească…iar pentru ce a venit, nu am fost absolut deloc pregătită. Nu pentru că aş fi fost pregătită înainte, să fim înţeleşi…

Ajunsesem să fiu atât de captivată de poveste, încât mă treceau diverse gânduri, la un moment dat, tindeam să cred că asemenea lucruri sunt posibile a se întâmpla şi-n realitate, iar acele gânduri, pur şi simplu, au zburlit pielea pe mine, ceva mai înfricoşător nici nu putea să-mi treacă prin minte, că fiinţa umană poate, cât ai pocni din degete, să fie lipsită de umanitate şi transformată în ceva de-a dreptul sângeros. Trist, cutremurător şi cât se poate de aproape de realitate, pentru că-n zilele noastre, aproape totul este posibil, ca să nu spun că totul este posibil. Şi da, nu ştiu cum exact să vorbesc despre acest prim volum al seriei, nu găsesc cuvintele potrivite să vi-l recomand suficient, ca să-i acordaţi atenţia pe care o merită, cu vârf şi îndesat. Chiar dacă sunt stufoase volumele, sunt convinsă că şi celelalte două, la care încă nu am ajuns, se parcurg la fel de repede precum primul. Dacă „Transformarea” mi s-a părut extrem de antrenantă, fără niciun moment de respiro oferit, „Cei doisprezece” şi „Oraşul oglinzilor” sigur mă vor lăsa fără cuvinte, complet.

Lasă-te şi tu absorbit de această lume apocaliptică, învaţă să supravieţuieşti şi luptă în fiecare clipă pentru tine şi pentru ce a mai rămas din omenire…dacă a mai rămas cineva sau ceva… Găseşti primul volum al acestei serii extraordinare pe site-ul celor de la Nemira aici.

“Nimeni nu e doar un nimeni. Există întotdeauna cineva interesat.”

“Un copil nu era doar o idee, aşa cum e dragostea. Un copil era un fapt împlinit. Era o fiinţă cu minte şi spirit şi puteai avea orice sentiment în privinţa lui, însă copilului nu i-ar fi păsat. Doar prin simplul fapt că te făcea să crezi într-un viitor: viitorul în care el avea să meargă de-a buşilea, să facă primii paşi, să trăiască. Un copil era o fărâmă de timp: o promisiune făcută, pe care lumea ţi-o făcea la rândul ei. Un copil era argumentul cel mai vechi pentru a-ţi continua existenţa.”

“Totul era din vina cărţilor acelea stupide! Fiindcă de îndată ce deschisese coperta celei dintâi şi se aşezase pe podea să citească, strângându-şi picioarele sub ea întocmai ca un Micuţ care stătea în cerc, se simţi absorbită înăuntrul ei, ca apa într-un canal de scurgere.”

“Visele ne vorbesc de o mulţime de nelinişti, influenţe, gusturi.”

“Suntem doar nişte oameni. Nu ştiu ce e sus pe munte, dar ştiu un lucru: trăim şi murim. Între astea două, dacă avem noroc, dăm peste cineva care ne ajută să mai reducem din povară.”

“Secretele Parisului” de Natasha Lester (recenzie)

  • Titlul original: “The Paris Secret”
  • Autor: Natasha Lester
  • Editura: Nemira
  • Colecția: Damen Tango
  • Anul apariţiei: 2021
  • Număr de pagini: 544
  • Traducere de Gabriela Badea

Anglia, 1939: Surorile Penrose sunt cum nu se poate mai diferite. Skye pilotează avioane, cu mult curaj, iar Liberty îi critică fiecare mișcare. Chiar dacă femeile nu sunt primite în Forțele Aeriene Regale Britanice, Skye e hotărâtă să contribuie la câștigarea războiului. Când se reîntâlnește cu sufletul ei pereche, Nicholas, bucuria e de scurtă durată, fiindcă acesta e logodit cu o misterioasă franțuzoaică.

Paris, 1947: Creatorul de modă Christian Dior își lansează prima colecție strălucitoare, într-o lume secătuită de război. Primul său parfum – Miss Dior – îi e dedicat surorii sale, Catherine, care s-a împrietenit cu Skye în Rezistența Franceză.

În zilele noastre: Kat Jourdan este uluită să găsească o neprețuită colecție vintage de rochii Dior, în cabana bunicii sale. Pe măsură ce se afundă în misterele trecutului, Kat descoperă o femeie fascinantă și o poveste de dragoste unică.

“Secretele Parisului” a ajuns în atenţia mea de cum au anunţat cei de la editura Nemira publicarea ei şi de când am zărit-o prima dată, mi-a rămas fixată în minte şi mi-o doream cu ardoare, mai ales când am început să văd reacţiile pozitive pe care le primea. Până şi Rox îmi zicea s-o citesc, să nu o amân prea mult, pentru că voi regreta apoi şi chiar m-am bucurat când am primit-o din partea editurii alături de alte două bookurii, “Misery” a lui Stephen King şi “Transformarea” de Justin Cronin, primul volum al seriei ce poartă acelaşi nume şi despre care urmează să vă vorbesc cât de curând.

Este o carte minunată, dar şi tulburatoare, care vorbeşte despre o lume în care vulnerabilitatea femeilor era folosită într-un mod îngrozitor de bărbaţi. O carte pe care am citit-o cu zâmbetul pe buze şi cu durere-n suflet, care m-a răscolit şi m-a determinat să condamn bărbaţii pentru modul în care văd şi percep femeia, drept un bun material şi nimic mai mult, nu ca pe o fiinţă unamă, capabilă de numeroase acte de vitejie şi sacrifii, mult mai puternică şi curajoasă decât bărbaţii, dar şi isteaţă peste măsură. Un titlu ce m-a zguduit, convingându-mă, încă o dată, să spun “mulţumesc” pentru că trăiesc vremurile acestea, să apreciez ceea ce am, dar totodată, înfăţişându-mi ororile petrecute în anii celui de-Al Doilea Razboi Mondial, orori despre care nu ştiam şi aici vorbesc despre alte lagăre de concentrare ce mi-au fost necunoscute până la cartea de faţă.

“Secretele Parisului” dezvăluie povestea mai multor personaje: a lui Skye şi a surorii sale, Liberty, dar şi relaţia dintre acestea, a lui Nicholas, băieţelul de 11 ani care ajunge să marcheze copilăria lui Skye, Margaux, o femeie spion, dar şi Kat, o femeie pasionată de fashion şi a cărei meserie este de a fi conservatoare de moda. Ce legătură au toate aceste personaje, dar şi cum se împletesc pasiunea pentru zbor şi lumea modei, vă îndemn să descoperiţi, titlul îl găsiţi pe site-ul editurii aici şi merită toată atenţia voastră, în special dacă sunteţi atraşi de ficţiunea istorică. Este o poveste care vorbeşte despre femei puternice şi curajoase, despre sacrificii şi adevărata iubire, prietenie şi nu numai…

De fiecare dată întâmpin greutăţi în a vorbi despre cărţile care mi-au plăcut enorm şi care au avut un impact puternic asupra mea şi la fel păţesc şi în cazul de faţă. Multe detalii nu vă pot împărtăşi, m-aş bucura să îi acordaţi o şansă şi să descoperiţi singuri cât este de superbă, cât de multă emoţie poate să cuprindă, cât de dureroase sunt unele evenimente, dar şi cu cât de mult curaj înfruntă personajele feminine toate provocările. Dacă tot nu-mi găsesc cuvintele să îi aduc laudele bine meritate, sper ca citatele de mai jos să vă convingă, nu am putut să aleg doar câteva, am sticker-it cartea de am zăpăcit-o, atât de mult am iubit povestea cuprinsă între coperţi.

Citiţi-o! Iubiţi-o! Mângâiaţi-o! Strângeţi-o la piept şi daţi frâu liber lacrimilor! Mă îndoiesc de faptul că nu veţi avea ochii înlăcrimaţi atunci când o veţi citi!

“Viitorul nu e o promisiune care trebuie ţinută, este un act care stă să înceapă. Poate a început deja.”

“Ştii, nu caut pe cineva cu care să mă căsătoresc, dar nici pe cineva care să-mi încălzească patul pentru o noapte sau când îmi convine mie. Dansează cu cine vrei, când vrei. Eu nu sunt o cuşcă. Caut doar pe cineva care e prins într-un război ca şi mine şi care are nevoie de cineva cu care să treacă prin asta.”

“Prietenii erau ca pisoii, nu provocau alte emoţii decât căldura reconfortantă şi fericită.”

“Unii oameni fac parte mereu din viaţa ta oricum.”

“Dragă soră, îţi porţi emoţiile prea la vedere, spuse Liberty. De asta te răneşte războiul.”

“Mă gândesc la tine ca la un bărbat pe care îl doresc în felul în care e interzis să doreşti pe cineva care e logodit şi urmează să se căsătorească. Un bărbat pe care îl iubesc mai mult decât orice pe lume.”

“Imaginează-ţi ce-ar fi să descoperi, după ce te-ai întors dintr-un loc ca acela, că Aliaţii decretaseră în 1944 că niciunul dintre prizonierii de lagăre nu ar trebui eliberat, pentru că ar fi însemnat prea mare confuzie, prea mulţi oameni strămutaţi care ar dăuna efortului de a câştiga războiul. Imaginează-ţi ce ar însemna să ştii că ai fi putut fi eliberat mai devreme, dacă nu ai fi fost considerat un obstacol. (…) Şi imaginează-ţi cum ar fi să fii nevoit să împaci tot ce trăiseşi în lagărele de concentrare – tortura, foamea, bătăile – cu ceea ce a urmat după război. Propaganda guvernamentală insista că femeile trebuie să se întoarcă acasă şi să gătească cine la cuptor pentru bărbaţii lor. Că rolul lor era unul decorativ.”

“Nu au niciun obiect de la Ravensbruck pe care să-l ardă, pentru că au lăsat în urmă în Elveţia puţinele lucruri pe care le aveau. În schimb, îşi aruncă amintirile în foc – toată lumea le spune, foarte insistent, că trebuie să uite, că povestea lor e prea încărcată de durere ca să poată fi conţinută de conturul fragil al limbii. Dar amintirile sunt la fel de perseverente ca păduchii de la Ravensbruck: le înţeapă pielea, se strecoară înăuntru reîntorcându-se cu forte înnoite la fiecare încercare de a le stârpi.”

“Obrajii lor se atingeau în timp ce dansau, ea în picioarele goale şi într-o rochie frumoasă, el în frac, şi fiecare dans de când aveau zece şi respective unsprezece ani era cuprins în această clipă, dezvăluind prietenia pe care o legaseră, o construiseră şi o transformaseră în ceva mult mai frumos şi mai periculos decât o furtună dezlănţuită peste marea din Cornwall.”

“Dar nu-şi puteau permite să stea să jelească prea mult timp. Ăsta era războiul: o explozie mult prea scurtă de suferinţă, care apoi trebuia să fie îngropată înăuntru, acoperită cu straturi de hotărâre.”

“Era înconjurată de femei ale căror suflete fuseseră ucise, dar ale căror corpuri continuau să trăiască o existenţă mizerabilă.”

“Niciodată nu-şi împărtăşeau visele. Nu vorbeau decât despre trecut – un timp care fusese real şi frumos şi care nu le putea fi răpit, spre deosebire de viitorul ipotetic şi prezentul fantasmagoric.”

“(…) o strânse în braţe şi plânseră împreună, pentru prima oară în viaţă ca nişte surori adevărate. Ca nişte surori pe care războiul, tortura, minciunile şi neînţelegerile nu reuşiseră până la urmă să le despartă.”

“Işi dorea să fie atât de simplu; ca viaţa să poată fi schimbată aşa cum cuvintele dintr-o carte puteau fi modificate aşa încât să rezulte o versiune mai bună. Un sfârşit de poveste, în care toţi erau fericiţi până la adânci bâtrâneţi.”

“Moartea doamnei Westaway” de Ruth Ware (recenzie)

  • Titlul original: “The Death of Mrs. Westaway”
  • Autor: Ruth Ware
  • Editura: Trei
  • Colecţie: Fiction Connection
  • Anul apariţiei: 2019
  • Nr. de pagini: 464
  • Traducere de: Tudor Călin Zarojanu

Deşi nu crede în arta divinaţiei, Hal Westaway îşi câştigă traiul ca ghicitoare în tarot. Când găseşte în cutia poştală o scrisoare prin care este anunţată că a primit o moştenire considerabilă de la o anume Hester Mary Westaway, înţelege repede că e o greşeală. Dar ştie şi că poate folosi trucurile din cartomanţie pentru a pune mâna pe bani.
Hal hotărăşte să meargă la înmormântarea femeii, însă, odată ajunsă acolo, îşi dă seama că a nimerit în mijlocul unei situaţii încâlcite şi că toţi cei prezenţi încearcă să pună mâna pe moştenire.
Lucrurile nu sunt deloc atât de simple pe cât păreau la început. Oare ce mister ascunde moartea doamnei Westaway?

Ruth Ware a reuşit să facă o impresie extrem de bună la această primă întâlnire cu ea, nu mă aşteptam absolut deloc să fiu năucită în felul acesta, dar este bine că s-a întâmplat aşa, am încredere să mai citesc şi alte romane de-ale sale, mai ales când am observat cât de mult o laudă Ana-Maria. Toate celelalte titluri ale sale sunt adaugate pe wishli şi sper cât de curând să le adaug pe toate în bibliotecă, dar până atunci vreau să mulţumesc editurii Trei pentru ocazia de a citi unul dintre romanele lui Ruth.

Astfel, am ajuns să o cunosc pe Hal, o tânără orfană, mama sa a murit într-un nefericit accident de circulaţie, iar tatăl este o persoană necunoscută pentru ea, ducându-şi traiul ca şi ghicitoare în tarot. Deşi nu poate spune că a sa credinţă în cărţile de tarot este una foarte puternică, reuşeşte să-şi convingă clienţi şi să le spună ceea ce-şi doresc aceştia să audă. Viaţa sa banală ia o turnură, care poate spune că o scapă de o belea, dar posibil să o bage în alta, întrucât primeşte o scrisoare prin care este anunţată că a primit o moştenire. Aşa că se hotărăşte să ia parte la înmormântarea bâtrânei ce i-a lăsat moştenirea, chiar dacă este ferm convinsă că totul este o greşeală, nimerind în mijlocul unei situaţii neplăcute, dar şi-ntr-o luptă de a pune mâna pe moştenire. Vorba aia, “a dat din lac în puţ”, se pare… şi Hal se vede prinsă într-un mister greu de desluşit, dar care scoate la iveală secrete întunecate…

“Moartea doamnei Westaway” mi-a dat un vibe de “Jocurile moştenirii”, despre care găsiţi mai multe impresii pe blog aici, miza a fost tot moştenirea, însă de această dată nu am avut parte de un joc pentru a intra în posesia ei, ci de un mister ce învăluia moartea doamnei Westaway, dar şi trecutul încărcat de secrete al lui Hal. Cu uşurinţă m-am pierdut printre pagini, povestea a mers relativ repede, mai ales datorită capitolelor scurte care mă îndemnau să citesc mai mult şi mai mult, să-mi fie tot mai aprinsă dorinţa de a desluşi misterul. Mi-ar fi plăcut dacă perpectiva lui Hal ar fi fost redată la persoana întâi şi nu la a treia, cred că aş fi legat mult mai bine o conexiune cu ea, însă nici aşa nu pot spune că n-am legat, dar am avut parte şi o perspectivă a unui personaj necunoscut, ce a reuşit să-mi trezească maxim interesul. Aveam eu o vagă bănuială în privinţa acestuia, care a ajuns să se confirme într-un final, a fost singura, de altfel, dar şi asta abia, abia s-a confirmat pentru că şi de asta mă îndoiam că e cum cred eu…

Nu pot spune că a avut o acţiune alertă tare, dar nici statica, a fost undeva la mijloc, dar pentru mine a fost perfect, chiar şi aşa a reuşit să-mi zăpăcească gândurile şi să-mi desfiinţeze toate bănuielile (în afară de cea menţionată mai sus), nu s-a materializat nimic din ce am suspectat eu şi mă bucur enorm că a fost aşa imprevizibilă. Atmosfera gotică mi-a trezit pielea de găină la viaţă şi mi-a ridicat părul la ceafă, iar ultimele pagini ale cărţii le-am citit pe nerăsuflate, nici nu conştientizam când treceam, mereu fiind ceva de genul: “Stai…ce? Ce tocmai s-a întâmplat?” şi reciteam paginile, fiindu-mi greu să cred că aveau loc atât de multe răsturnări de situaţie… Povestea mi-a transmis fiori prin tot corpul şi am devorat fiecare pagină, o încântare, ce să mai… Am avut mood-ul potrivit pentru thrillere şi s-au nimerit a fi ce trebuie la vremea respectivă.

Şi era să uit de personaje…cum să fac aşa ceva? Deci doamna Warren, bătrâna ce s-a îngrijit de Hester Mary Westaway până la moartea sa, m-a distrat teribil, mereu îmbufnată şi cu replici seci, avea un talent fantastic de a-i pune la punct pe ceilalţi locatari ai casei şi chiar dacă nimeni nu o îndrăgea, ei nu-i păsa, îşi vedea de treabă. Un alt personaj ce mi-a căzut la suflet a fost Mitzi, nora lui Hester, aceasta fiind soţia lui Harding, fiul cel mare al lui Hester, alături de care avea doi copii. Poate şi pentru că era mama, era atât de drăgăstoasă şi ştia să se facă plăcută, era mereu grijulie şi am apreciat-o pentru tot ceea ce făcea. Ezra, mezinul familiei Westaway m-a vrăjit de la prima apariţie, era tânăr şi atrăgător, chiar şi la aproape cei patruzeci de ani ai săi. Acea vrajă a început să dispară în momentul în care am început să avansez cu lectura şi să realizez alte lucruri, atunci lăsând deoparte prima impresie şi fiind tot mai atentă la ce îi bubuie mintea flăcăului ăstuia…

Având în vedere toate acestea, pot spune că “Moartea doamnei Westaway” îşi va ocupa locul de cinste pe rafturile bibliotecii mele, dar vi-o şi recomand cu drag, mai ales dacă sunteţi familiari cu romanele autoare şi nu numai, dacă sunteţi atraşi de genul thriller – crime. A adus puţin şi cu atmosfera din romanele autoarei Agatha Christie, doar că aici atmosfera a fost mult mai întunecată, poate şi datorită coţofanelor… Dacă v-am făcut măcar puţin curioşi în privinţa acestui roman, vă las aici linkul unde îl puteţi găsi pe site-ul editurii, eu consider că merită o şansă, dar totul ţine de voi, dacă i-o veţi acorda sau nu…

“(…) cărţile nu ghicesc viitorul. Tot ceea ce fac este să ne arate cum se poate manifesta o anumită situaţie, pe baza energiilor pe care le aducem în interpretarea lor. O altă zi, altă stare de spirit, un set diferit de energii – şi aceeaşi întrebare ar putea avea un răspuns complet diferit. Avem liberul – arbitru. Răspunsul pe care îl oferă cărţile ne poate schimba drumul. Tot ceea ce trebuie să facem este să înţelegem ce spun ele.”

“Pentru că superstiţia era o capcană (…). Să baţi în lemn, să-ţi încrucişezi degetele, să numeri coţofene – toate erau minciuni. False promisiuni, menite să-ţi dea iluzia controlului şi a sensului, într-o lume în care destinul şi-l face fiecare. Nu poţi ghici viitorul, Hal, îi amintea mereu mama ei. Nu poţi înfluenţa soarta sau schimba ceea ce nu controlezi. Dar poţi alege ce faci tu însuţi cu cărţile pe care le-ai primit.

“Muza coșmarurilor” de Laini Taylor (recenzie)

  • Titlul original: “Muse of Nightmares”
  • Autor: Laini Taylor
  • Editura: Epica
  • Colecţia: EpicWave
  • An apariție: 2021
  • Număr pagini: 528
  • Traducător: Iulia Dromereschi

În zorii tragediei, nici Lazlo, nici Sarai nu mai erau cei de dinainte. Unul zeu, celălalt fantomă, amândoi luptă să depășească hotarele din adâncul sinelui lor, în timp ce macabra Minya îi ține ostatici, ca să se răzbune pe cetatea Plângerea.

Lazlo e pus să aleagă între ce nu se poate alege — să o salveze pe femeia pe care o iubește sau pe toți ceilalți? —, pe când Sarai se simte mai neajutorată ca niciodată. Dar este ea? Uneori, numai cea mai disperată nevoie ne poate arăta ce sunt propriile abisuri, iar Sarai, muza coșmarurilor, încă nu știe de ce este în stare. Oamenii și odraslele zeilor sunt năuciți din cauza căderii aproape iminente a cetății, un dușman nou le distruge orice urmă de speranță, iar misterele Mezartimilor trebuie din nou deslușite: de unde vin zeii, și cu ce scop? Ce s-a întâmplat cu miile de copii născuți în creșele din cetate? Și, lucrul cel mai important dintre toate, fiindcă, odată ce porțile uitate au fost deschise, s-au arătat lumi noi: e întotdeauna nevoie ca eroii să masacreze monștri, ori, din contră, e cu putință să îi salveze?

Iubire și ură, răzbunare și împăcare, distrugere și salvare.

Şi…la un an şi o lună de când am finalizat de citit “Visul îşi alege visătorul”, am reuşit să citesc şi mult aşteptata continuare a duologiei. Aveam impresia că nu se va mai traduce şi că nici nu va mai apărea anul acesta, însă minunea s-a întâmplat şi sunt extrem de încântată, “Muza coşmarurilor” a fost una dintre cele mai aşteptate cărţi ale anului 2021, pentru mine. Cu ajutorul celor de la Cartepedia am reuşit să o aduc pe raftul bibliotecii mele, alături de primul volum al duologiei, şi vreau sa le mulţumesc din inimă pentru această şansă, iar astăzi am să vă împărtăşesc impresiile mele privind cartea.

Deşi a trecut ceva timp şi mare parte din acţiunea primului volum s-a cam şters din mintea mea, finalul în schimb nu, m-a marcat teribil, iar odată începând volumul doi, m-au lovit sentimentele de tristeţe, dar şi acţiunea a început să revină în flash-uri, să mă reconectez cu povestea, să se facă puţină lumină şi-n gândurile mele, să am impresia că n-a trecut chiar atât de mult timp între citirea celor două volume, ceea ce m-a surprins. Pot spune că mi-a fost dor de personaje, mai ales la cât de dorit a fost volumul şi am fost tare curioasă să aflu cum va evolua povestea, ce se va întâmpla cu Sarai şi Lazlo, dar şi cu celelalte personaje, chiar dacă pe unele dintre ele le cam uitasem şi nu mai ştiam ce rol au… În schimb, au apărut şi personaje noi ce au reuşit să mă cucerească şi să îşi facă loc spre inima mea, alături de celelalte.

Dar să o iau pe rând: mi-am amintit de ce nu am putut să o sufăr pe Minya, de ce de fiecare dată când apărea în cadru îmi venea să îi scot ochii şi recunosc, că o parte bună din carte nu am avut ochi să o văd, ca ulterior, să îmi schimb părerea, am aflat anumite detalii ce m-au determinat să o văd cu totul altfel, chiar să îi înţeleg acţiunile, deşi la început nu le puteam concepe… Am adorat-o pe Ruby şi am râs de multe ori datorită ei, mai ales când vedea cât de mult suferă că nu se poate răsfăţa cu ceva dulce, Feral m-a distrat cu năucirea sa, săracul, îmi era şi milă de el că toate se spărgeau în capul lui, Sparrow a reuşit să mă surprindă, nu ştiu de ce aveam eu impresia că a stat mult prea mult timp în umbră şi sigur trebuie să se remarce prin ceva, şi chiar s-a remarcat, iar în ce-I priveşte pe Sarai şi Lazlo, m-am topit, la propriu şi la figurat, urmărindu-i. Afecţiunea pe care şi-o purtau unul altuia mă îndemna să mă strâng în braţe, să mă îmbujorez şi să-I îndrăgesc tot mai mult cu fiecare pagină parcursă. Cum ziceam, am cunoscut şi personaje noi, mi s-a rupt inima pentru ele şi am fost cuprinsă de multă furie când realizam de cât de multă nedreptate au parte…

Volumul acesta m-a trecut prin numeroase stări şi mi-a trezit sentimente dintre cele mai neplăcute, chiar dacă m-am şi înduioşat de multe ori. Am suferit când conştienţizam că rolul oamenilor era doar de a fi marionete, că vieţile le erau distruse doar cât ai pocni din degete, dacă asta se dorea, dar şi că, odraslele zeilor sufereau la fel de mult precum oamenii, toţi erau nevinovaţi, dar aveau cel mai mult de pătimit. Am citit volumul pe nerăsuflate, adormeam cu gândul la el şi mă trezeam cu gândul la el, abia aşteptam să termin programul de lucru, să ajung acasă, să mă plantez pe canapea şi să mă pierd în universal creat de Laini Taylor. Nu mă aşteptam să mă îndrăgostesc atât de tare de această lume, să fiu aşa fascinată, să descopăr o lume magică, creată din vise, deşi ea însăşi era un vis, cel puţin pentru mine.

“Muza coșmarurilor” a venit cu alte întrebări la cele pe care deja le aveam, dar şi cu o mulţime de răspunsuri, chiar şi la multe evenimente din primul volum al duologiei, iar dacă ziceam că finalul de la “Visul îşi alege visătorul” m-a şocat, ei bine, finalul din acest volum m-a blocat, efectiv. Nu prevedeam absolut nimic, niciun hint de-a lungul lecturii şi finalul a avut efectul dorit: de a mă lăsa înmărmurită. Duologia este de-a dreptul superbă şi cu ajutorul elementelor fantastice, autoarea reuşeşte să atingă subiecte dintre cele mai delicate, printre care abuzul fizic, moartea, suferinţa, sacrificiul, iar în ce mă priveşte, pot spune că am fost cucerită complet de “Visul îşi alege visătorul” şi “Muza coșmarurilor” şi nu pot decât să vi-o recomant cu cel mai mare drag. Din păcate, “Visul îşi alege visătorul” nu ştiu dacă îl mai găsiţi disponibil, iar dacă aveaţi dubii dacă să citiţi sau nu “Muza coșmarurilor”, vă spun eu să lăsaţi îndoielile deoparte, găsiţi volumul disponibil aici, pe site-ul celor de la Cartepedia.

“Dar lanţul de miracole şi de orori nu se oprise la moartea ei. Nu era lumea, (…), din afara cărţilor sale de poveşti. Era un loc în care moliile erau magie, iar zei, realitate, şi unde îngerii arseseră demonii pe un rug de mărimea unei luni. Aici, moartea nu era finalul.”

“Stafiile pot face orice fac cei în viaţă (…). Câtă vreme cred asta.”

“Multe alegeri se fac chiar aşa: pretinzând că s-ar contura singure. Şi multe destine sunt hotărâte de cei care nu pot hotărî.”

“Mintea se pricepe la ascuns lucruri, dar un lucru nu poate face: nu poate şterge. Poate doar ascunde, iar lucrurile ascunse nu dispar. Putrezesc. Coc şi supurează otravă. Dor şi duhnesc. Sâsâie ca şerpii în iarba înaltă.”

“Femeile din Plângerea se luptau, toată viaţa lor, cu senzaţia că nu erau decât pe jumătate oameni, că erau resturi de la masa zeilor. Că o parte din ei rămăsese în urmă, în citadelă, sau fusese ucisă, devorată.”

“Dorinţele nu se îndeplinesc, pur şi simplu. Sunt doar ţinta pe care o desenezi în jurul a ceea ce vrei. Trebuie să nimereşti singură.”

“Cronicile din Narnia. Călătorie cu Zori de zi” de Clive Staples Lewis (recenzie)

  • Titlu original: “The Chronicles of Narnia. The Voyage of the Dawn Treader”
  • Autor: Clive Staples Lewis
  • Ilustrator: Pauline Baynes
  • Editura: Arthur
  • Colecții: Arthur GOLD
  • Serie: “Cronicile din Narnia”
  • Volum: V
  • An apariție: 2020
  • Număr pagini: 232
  • Traducător: Irina Oprea, Radu Paraschivescu

Lucy și Edmund, împreună cu nesuferitul lor văr Eustace, sunt absorbiți ca prin minune într-un tablou cu o corabie pe mare. E vorba despre Zori de zi, la bordul ei găsindu-se Caspian, Regele Narniei. Alături de însoțitorii săi, printre care și nelipsitul Reepicheep, viteazul șoarece războinic, Caspian îi caută pe cei șapte lorzi rătăciți ai Narniei iar călătoria îi duce către Capătul Lumii. Până acolo sunt legați și scoși la vânzare de negustori de sclavi, se întâlnesc înfricoșător de aproape cu un balaur și vizitează mai multe insule fermecate – inclusiv locul unde se împlinesc visele.

“Călătorie cu Zori de zi” este al cincilea volum din Cronicile din Narnia, o serie care atrage cititorii pe un tărâm magic, locuit de personaje de neuitat.

Ta na na na…poate că era dor să revin cu o recenzie privind seria „Cronicile din Narnia”, dar şi dacă nu, ei bine, am revenit, de data aceasta am să vă disper în legătură cu „Călătorie cu Zori de zi”, volumul cinci al acestei minunate serii, care a ajuns în mânuţele mele datorită celor de la Cartepedia şi vreau să le mulţumesc pentru această oportunitate. M-am îndrăgostit de serie şi în acelaşi timp sunt extrem de tristă pentru că mai sunt doar două volume de descoperit şi apoi voi fi nevoită să mă despart de ţinutul Narniei…

Lăsând tristeţea mea la o parte, pentru moment, vă spun că am fost extrem de încântată să mă reîntâlnesc cu Lucy şi Edmund, să-i urmăresc într-o nouă aventură plină de peripeţii, avându-i alături pe vărul lor nesuferit, Eustace, dar şi pe Caspian, prinţul cu care am făcut cunoştinţă în volumul patru al seriei, despre care am scris pe blog aici. Lucy şi Edmund îşi petrec vacanţa de vară la vărul lor Eustace, părinţii lor fiind plecaţi pe perioada verii alături de Susan, iar Peter este preocupat să înveţe pentru un examen important şi petrece timpul alături de un profesor, astfel cei doi mezini rămân, deocamdată, în grija unchiului Harold şi a mătuşii Alberta. Nu pot spune că au o relaţie foarte plăcută cu vărul lor, acesta este îngâmfat, face mereu pe şeful şi se crede cel mai deştept, mereu căutând să îi înţepe şi să se lege de Lucy şi Edmund. Dar, această vacanţă de vară nu va fi una obişnuită, iar timpul ce-l vor petrece împreună aduce mari schimbări… Cei trei se văd absorbiţi de un tablou aflat pe un perete în casa mătuşii Alberta, pe care Lucy şi Edmund îl admirau, tablou ce avea ilustrată o corabie pe mare, şi ajung să se întâlnească cu Prinţul Caspian, dar şi cu viteazul Şoarece, Reepicheep, aceştia fiind într-o călătorie pe mare pentru a-i căuta pe cei şapte lorzi rătăciţi ai Narniei, călătorie ce îi va purta până la Capătul Lumii… Dar până să ajungă acolo este cale multă de parcurs, pericole de înfruntat, persoane noi le ies în cale, înţelepciunea le este pusă la încercare, dar cel mai important, relaţiile de prietenie se consolidează şi mai mult, deşi o posibilă reîntâlnire nu se mai întrevede la orizont…

Mi-a fost drag să mă revăd cu Lucy şi Edmund, deşi la început pe Edmund nu l-am putut suferi deloc, mereu îl vedeam extrem de neîncrezător, dar de la primul volum şi până acum, s-a schimbat în ochii mei şi poziţia sa este cu totul alta, în schimb a apărut Eustace, alt personaj cu nasul pe sus, dar care ajunge să fie pus cu botul pe cale după o păţanie straşnică. Nu ştiu exact ce să spun despre Caspian, sincer, nu am observat o evoluţie semnificativă în ce-l priveşte, dar cert este că viteazul Şoarece, Reepicheep, mi-a ajuns la inimă şi n-am mai putut de dragul lui de-a lungul poveştii. Deşi este doar un Şoarece şi se ştie că şoarecii sunt fiinţe mărunţele, fricoase şi evită pericolul pe cât posibil, Reepicheep este exact contrariul, astfel reuşind să-mi dovedească, încă o dată, că nu contează statura, ci cât de înflăcărat îţi este sufletul şi că nu trebuie să fugi din faţa pericolului, ci să fii curajos şi să-l înfrunţi. Reepicheep este un personaj demn de urmărit şi iubit!

Să călătoresc cu Zori de zi şi să iau parte la această aventură a fost minunat, m-am delectat cu diverse peisaje, am înfruntat fiinţe dintre cele mai neobişnuite, m-am temut pentru viaţa personajelor şi i-am urmărit cu sufletul la gură în fiecare capitol parcurs, au fost puşi în faţa unor decizii dificile, care le-au schimbat viziunile, dar şi modul de a se comporta, nu am dus lipsă de peripeţii, iar la final am rămas, din nou, cu câteva învăţăminte, ca de fiecare dată, de altfel. Deşi mă consider o persoană coaptă, să citesc middle grade mă destinde şi mă poartă pe tărâmuri de basm, mă determină să fiu neînfricată şi-mi dovedeşte că orice este posibil, dacă îţi pui imaginaţia la contribuţie.

Nu ştiu ce mă aşteaptă în ultimele două volume ale seriei, posibil să mă reîntâlnesc cu Lucy şi Edmund, posibil să nu, având în vedere că deja şi ei au crescut asemeni lui Peter şi Susan, dar rămâne de văzut ce-mi pregătesc şi celelalte. Oricum ar fi, cu reîntâlnire sau nu, eu abia aştept să mă reîntorc pe ţinutul Narniei şi să iau parte la o nouă aventură. Până atunci, vă las aici linkul unde puteţi găsi volumul despre care v-am vorbit astăzi, pe site-ul cartepedienilor.

„O familie aproape normală” de Mattias Edvardsson (recenzie)

  • Titlul original: “En helt vanlig familj”
  • Autor: Mattias Edvardsson
  • Editura: Trei
  • Colecţie: Fiction Connection
  • Anul apariţiei: 2019
  • Număr de pagini: 512
  • Traducere din limba suedeză de Iulia Dromereschi

Credința unui tată.
Loialitatea unei fiice.
Moralitatea unei mame.

În această poveste complicată despre dragoste și crimă, un eveniment înfiorător îi face pe membrii unei familii aproape normale să pună la îndoială tot ceea ce credeau că știu despre viaţa lor – și unul despre celălalt.
Stella Sandell, o adolescentă de 19 ani, este acuzată că a ucis cu brutalitate un bărbat. Fata provine dintr-o familie respectabilă – ce motive ar fi avut să cunoască un om de afaceri dubios, darămite să-l omoare?
Tatăl Stellei – preot și mama ei – avocat specializat în drept penal descoperă că standardele morale le sunt puse la încercare în timp ce își apără fiica, străduindu-se să înţeleagă de ce poliţia o suspectează.
Construit pe trei voci narative, romanul lui Mattias Edvardsson aduce în discuţie subiecte dificile: Cât de bine îţi cunoști copiii? Cât de departe ai merge ca să-i protejezi?

“O familie aproape normală” iti demonstrează că nicio familie nu este normală, cel putin în intimitatea casei şi nu în exterior, la ceea ce lasă să se vadă în afară…

Romanul dezvăluie povestea Stellei, o adolescentă în vârsta de 19 ani, fiica unui preot şi a unei avocate, care ajunge sa fie acuzată de crimă. Însă, ca părinte, de ce anume eşti în stare ca să îţi protejezi propriul copil? De minciună? De manipulare? De a acorda încredere oarbă în ceea ce se susţine asupra faptului împlinit? Îţi crezi copilul sau pe ceilalţi? Poate îndoiala să prindă rădăcini în sufletul unui părinte? Dacă vrei să afli, te îndrum să te pierzi printre paginile acestui thriller cutremurător care atinge subiecte precum familia, prietenia, abuzul fizic, manipularea psihologică, anturajul nepotrivit, dar şi crima. Care este limita pentru toate acestea, pentru a considera că este suficient şi este necesară o cale de ieşire, numaidecât?

Acţiunea romanului este redată cu ajutorul a trei fire narative:

– al tatălui, ce prezintă acţiunea până la momentul crimei şi puţin după aceasta, dar cuprinde şi mici frânturi din trecutul familiei văzute din perspectiva acestuia, îndoielile cu care s-a luptat în trecut, temerile pe care le-a avut, dar şi relaţia pe care o are cu fiica sa,

– al Stellei, adolescenta acuzată de crimă, care ne dezvăluie ce se întâmplă în prezent, evenimente ce se împletesc şi cu trecutul, făcând lumină, cât de cât, în jurul evenimentelelor, dar totodată scoate la suprafaţă întâmplări cutremuratoare din trecutul acesteia şi

– al mamei, care redă acţiunea din prezent, de asemenea cu mici trimiteri la amintiri din trecut, frustrările cu care s-a luptat, neîncrederea pe care a avut-o în sine şi teama de a nu fi o mamă bună.

Fie că eşti părinte sau fiică, de ce esti capabil pentru a-i proteja pe cei iubiţi? Citeşte “O familie aproape normala” şi vei afla…

Pe mine povestea m-a prins de la primele pagini şi datorită celor trei fire narative, am putut să-mi fac o idee în privinţa fiecărui personaj în parte, să le înţeleg mai bine acţiunile, recunosc, i-am şi judecat, dar pe final, am ajuns să le dau dreptate, să realizez de ce au ales să acţioneze în acel mod şi nu altfel. Am observat numeroasele temeri cu care se confruntă un părinte, dar şi o fiică, principala team fiind cea de a nu dezamăgi, de a-ţi dori să fii perfect sau aproape de perfecţiune în tot ceea ce faci, să tinzi spre un ideal. Aparte de relaţia părinte-copil pe care o abordează povestea, mai regăsim şi abuzul fizic, manipularea psihologică, anturajul nepotrivit, dar şi adevăratele dovezi de prietenie. Mie, personal, mi-a aprins nişte beculeţe cartea, iar povestea a reuşit să-mi transmit fiori. Am avut unele suspiciuni, care spre final s-au confirmat şi m-au durut când am realizat că cele întâmplate sunt cât se poate de reale, nu a fost vorba doar despre a citi o operă de ficţiune, un thriller, ci ar fi putut fi, lejer, povestea unei familii, cu bune şi rele… Eu, personal, am ales titlul la plesneală, m-am lăsat cucerită de titlu, nu am citit descrierea şi nici n-am căutat păreri, am vrut să mă surprind şi m-am surprins într-un mod foarte plăcut. Am devorat 500 de pagini în 2 zile şi mă bucur că nu am dat rateu cu ea, astfel vi-o pot recomanda din suflet, o găsiţi pe site-ul editurii aici.

“Durează să îţi contruieşti o viaţă, însă e de ajuns o clipă ca să o distrugă. Durează ani, chiar decenii, poate o viaţă să devii cine eşti. Căile sunt aproape mereu întortocheate şi cred că există un motiv pentru care viaţa se contruieşte din trial and error. Ne formăm prin încercările noastre.”

“Minciuna este o artă pe care puţini o stăpânesc pe deplin.”

“Iubirea este cea mai dificilă misiune omenească.”

“Vârsta e doar un număr. Pentru majoritatea oamenilor, e precum caloriile goale. Anii se adaugă, dar dezvoltarea stagnează.”

“Un părinte e capabil de cele mai cumplite lucruri ca să îşi salveze copilul.”

“Poate că, uneori, e suficient să fii apreciat şi lăudat, ca să te consideri îndrăgostit. Să fii văzut drept ceea ce eşti, plăcut pentru tine, şi nu pentru acţiunile tale.”

“Nu există dreptate. Tot ce există este ceea ce creăm împreună.

„Crângul de Alun” de Melissa Albert (recenzie)

  • Titlul original: “The Hazel Wood”
  • Autor: Melissa Albert
  • Editura: Youngart
  • An apariţie: 2019
  • Număr pagini: 360
  • Traducere din limba engleză și note de Laura Ciobanu

Alice și mama sa, Ella, și-au petrecut ultimii 17 ani pe drumuri, fugind mereu de ghinioanele care se încăpățânează să le urmărească oriunde. Atunci când primesc o scrisoare din care află că bunica lui Alice, Althea Proserpine – o scriitoare faimoasă, dar foarte retrasă -, a murit, cele două se liniștesc, crezând, pentru o clipă, că s-a terminat cu nenorocul. Însă, atunci când mama ei e răpită de Hinterland, lumea supranaturală din poveștile bunicii își face loc în realitate. Ca să-și salveze mama, Alice decide, în ciuda interdicției, că trebuie să ajungă la Crângul de Alun. Însă cum îl poate găsi, din moment ce locul nu e trecut pe nicio hartă?

Foarte mult timp mi-am dorit să citesc “Crângul de Alun”, am fost fermecată de copertă instant, de cum am ochit-o pe bookstagram, nici nu mai ştiu exact la cine am văzut-o prima dată, însă de atunci mi-am tot dorit-o. A ajuns pe rafturile bibliotecii mele anul trecut în decembrie, dar până de curând nu am reuşit să mă apropii de ea şi…pe cât de superbă este coperta, cu toate detaliile cuprinse, pe atât de mult m-a dezamăgit povestea descoperită între coperţi, din păcate…

Alice este nepoata unei scriitoare faimoase, dar nu atât de cunoscută între oameni, pe cât s-ar crede, în schimb, operele ei sunt la mare căutare, fiind extrem de rare. Timp de 17 ani, Alice şi mama sa, Ella, au fugit de ghinioane, ajungând să-şi schimbe locuinţa chiar şi de trei ori într-un an, neavând niciun fel de stabilitate. Chiar şi cu domiciliul flotant, la ele soseşte o scrisoare prin care le este adus la cunoştinţă decesul Altheei Proserpine, cea care a fost mama şi bunică. O data cu trecerea în nefiinţă a Altheei, Ella crede că le-a părăsit ghinionul şi în sfârşit au pace, dar nimic nu poate fi mai greşit de atât: Ella este răpită de Hinterland, fiinţe ce fac parte din lumea supranaturală create de Althea în basmele sale şi care ajung în lumea oamenilor… Pentru a-şi salva mama, Alice este nevoită să meargă în Crângul de Alun, neştiind cum încă, nu cunoaşte poziţia exactă a acestui loc pentru că nu este trecut pe nicio hartă… Această salvare nu promite a aduce nimic bun, iar dacă eşti curios, alătură-te şi tu lui Alice, găseşti cartea pe site-ul editurii Youngart aici.

Am pornit cu mari speranţe la drum, dornică să mă pierd într-o nouă lume de basm, aşa cum promitea coperta şi descrierea, dar nu a fost să fie, cel puţin pentru mine. Atenţia mi-a fost captivată în primele pagini, dar realizând că nu se petrece mare lucru, interesul mi-a pierit pe parcurs. Un alt factor ce a dus la pierderea interesului a fost că nu am reuşit să leg niciun fel de conexiune cu personajele, Ella mă irita cumplit, îmi lăsa impresia că nu se comport deloc asemeni unei mame, era neglijentă, mereu s-a pus pe primul loc, neţinând cont de fiica sa, pe când Alice, de mică, a fost nevoită aă aibă grijă de ea, dar şi de mama sa. Nu pot spune că m-au atras în vreun fel personajele, din contră, mi s-au părut şterse, fade, şi am fost întristată când am realizat că nu mă prinde, de niciun fel, povestea. Elemente de basm au fost, nu contest, dar neputând să mă pierd aşa cum mi-am dorit, nici acelea nu au reuşit să-mi menţină interesul aprins.

Acţiunea mi s-a părut că a bătut pasul pe loc, mai ales în primele 150 de pagini ce le-am parcurs din cele 360 câte are cartea, spunând stop după acest număr şi încheind tortura. 150 este un număr, zic eu, relativ ok de a opri o lectură atunci când simt că nu e ce trebuie pentru mine, dacă nu reuşesc să mă conectez cu povestea şi personajele sau dacă pur şi simplu nu îmi trezeşte interesul de a o duce la bun sfârşit. Dacă-n cele 150 de pagini nu s-a petrecut mare lucru şi nici acţiunea nu se dezmorţise, probabil lucrurile s-au schimbat în următoarele 200 de pagini, însă eu n-am mai descoperit dacă s-a întâmplat aşa sau nu. Sunt o cititoare care caută acţiune multă, alertă, nu plafonată, să mă bucur de lectură şi să o citesc galopând, nu să trag de mine sau de carte, să mă terorizez doar ca să o duc la final. Sunt mult prea multe cărţi de citit şi mă aşteaptă sute, nu exagerez, să ajung la ele, că doar aşa le promit de luni de zile…Nu văd rostul de a continua o lectură dacă nu m-a captivat, şi deşi mă încearcă sentimente de toate felurile, renunţ să continui cartea dacă nu e pentru mine.

Aşa s-a întâmplat cu “Crângul de Alun”, din păcate, nu a fost pentru mine, însă îi puteţi acorda o şansă, poate descoperiţi că este un titlu ce vi se potriveşte şi nu trebuie să vă luaţi, musai, după experienţa mea. Dacă aveţi mai multă răbdare decât mine, dacă sunteţi adepţii descrierilor şi a acţiunii statice, dar dacă sunteţi în căutarea unei acţiuni alerte, nu ştiu ce să spun, eu, una, nu am găsit-o… Îmi pare rău, sincer, are o copertă superbă şi detaliile de la începutul fiecărui capitol sunt deosebite, dar nu a fost suficient… Chiar am căutat şi păreri de-ale altor cititori, cu gândul că sunt singura care nu a apreciat povestea şi am realizat că foarte mulţi o laudă, ceea ce e bine, eu n-am fost aşa norocoasă şi din păcate, mă aflu în cealaltă tabără…