“O mie de săruturi” de Tillie Cole (recenzie)

  • Titlul original: “A thousand boy kisses”
  • Autor: Tillie Cole
  • Editura: Litera
  • Colecția: New Moon
  • An apariție: 2021
  • Număr pagini: 400
  • Traducere de Mădălina Boboc

UN SĂRUT DUREAZĂ O CLIPĂ DAR O MIE DE SĂRUTURI POT DURA O VIAȚĂ

Când Rune Kristiansen se mută din Norvegia în Georgia împreună cu părinții când abia împlinește cinci ani, Poppy Litchfield, fata noilor lui vecini, îi devine cea mai bună prietenă. Mai mult chiar, cei doi copii devin de nedespărțit și își promit să rămână cei mai buni prieteni pentru totdeauna. Iar peste ani, după ce ajung să trăiască împreună primul sărut și își promit să își dăruiască o mie de săruturi, fiecare împărtășit într-o clipă specială din viața lor, nimic nu îi mai poate despărți. Dar se pare că destinul le pune prietenia și iubirea la încercare și îi desparte vreme de doi ani.

Reîntors din Norvegia în liniștitul orășel Blossom Grove, Rune, acum un adolescent rebel de 17 ani, se gândește la un singur lucru: de ce Poppy, prietena lui din copilărie, fata pe care o considerase sufletul său pereche și care promisese că avea să-l aștepte, a rupt orice legătură cu el fără nici o explicație? Dar, când află adevărul crud din spatele tăcerii lui Poppy, își dă seama că adevărata încercare a destinului abia acum începe: timpul este cel mai mare dușman al iubirii lor, amenințând cele o mie de săruturi promise.

“O mie de săruturi” a făcut ravagii în vară, Aida şi Andreea au fost devastate de poveste, iar din ce văzusem pe story-urile Aidei, titlul a frânt inimile multor altor cititori. De atunci am trecut-o pe wishlist, mi-o luasem pe kindle, la un moment dat, în ideea că poate reuşesc să o strecor printre cărţile stabilite în TBR, apoi am văzut că cei de la Litera au tradus-o şi atât mi-a fost, trebuia să pun mâna pe ea şi fizic, e o cu totul altă senzaţie când ştiu că pot parcurge povestea în format fizic. Şi de această dată am apelat la Cartepedia pentru a o obţine şi ţin să le mulţumesc pe această cale, deşi povestea mi-a frânt şi mie inima, precum altor cititori, dar îmi asum pentru că am căutat-o…

La vârsta de cinci ani, Rune se mută din Oslo, Norvegia, în Blossom Grove, America, fiind cât de poate de trist de schimbare, însă Poppy, o fetiţă de aceeaşi vârstă cu el şi vecina sa, se pare, îi iese în cale, se prezintă şi-i mărturiseşte că vor fi cei mai buni prieteni pentru totdeauna. Vreme de zece ani, cei doi chiar au fost cei mai buni prieteni, dar şi mai mult, au devenit un cuplu, dezvoltând o relaţie invidiată de mulţi adolescenţi. Relaţia lor este pusă la grea încercare, întrucât Rune este nevoit să se reîntoarcă în Oslo alături de familia sa, pentru o perioadă determinată de doi ani… În aceşti doi ani în care au fost despărţiţi, atât Rune, cât şi Poppy au suferit numeroase schimbări, iar relaţia dintre ei nu mai este ce a fost. La întoarcerea sa în Blossom Grove, Rune este dispus să afle de ce s-a răcit relaţia dintre el şi cea mai bună prietenă a sa, totodată şi iubirea vieţii lui…

Mi-a fost dat să descopăr o poveste dulce precum o acadea, dar şi sfâşietoare, din păcate. Deşi pe alocuri a fost previzibilă pentru mine, tot a reuşit să-mi rupă inima şi să-mi fure lacrimi. Povestea dintre Rune şi Poppy m-a înduioşat teribil, m-am bucurat enorm pentru ei, mai ales pentru Rune, ştiind cât de greu trebuie să-i fi fost să-şi schimbe domiciliul la o vârstă atât de fragedă şi cât de mult contează să îţi faci chiar şi un singur prieten, care să tea jute să te adaptezi mult mai uşor unui nou mediu. Aşa relaţie, precum a lor, este una de vis şi cred că oricine îşi doreşte una la fel, însă nu mereu se întâmplă, mai ales că trecerea timpului poate avea un impact puternic asupra ei. M-am topit urmărindu-I pe protagonişti, m-am bucurat pentru fiecare împlinire de-a lor, dar am şi suferit alături şi pentru ei, chiar mă aşteptam să se întâmple ceva urât.

Nu aş vrea să vă dau prea multe detalii pentru a-i descoperi şi voi frumuseţea, cu riscul de a vă rupe sufletul în mii de bucăţele. Mie, personal, mi l-a rupt de nenumărate ori, deşi îmi făcusem speranţe că va fi bine, într-un final…ultimele pagini ale cărţii m-a fatalizat teribil, activându-mi acel “ugly cry” şi toate suspinele posibile, m-a atins acolo unde trebuie şi m-a determinat să mă gândesc la unele aspect legate de viaţă… Am mai spus asta şi-n alte recenzii, deci ştiu că mă repet, dar orice operă de ficţiune are un sâmbure de adevăr, iar adevărul ascuns printre paginile acestei cărţi este cutremurător.

Vă recomand cu dragă inimă “O mie de săruturi” şi vă sfătuiesc să vă înarmaţi cu multe cutii de şerveţele pentru că va fi nevoie, cu cât mai multe, cu atât mai bine. “O mie de săruturi” este o poveste emoţionantă, care vorbeşte despre prietenie şi cât de puternică este şi poate devein aceasta, despre prima iubire şi fiorii săi, despre suferinţă şi pierdere, dar mai ales despre frumuseţea fiecărei clipe din viaţă şi cum să te bucuri de ea la maxim. Titlul îl găsiţi pe site-ul cartepedienilor aici, nu ezitaţi şi puneţi mâna pee a, va merita, iar dacă aveţi îndoieli, un mesaj către Aida şi sigur vă convinge…

„Viaţa asta…e o aventură minunată atât timp cât avem parte de ea. O aventură în care să ne bucurăm şi să iubim din tot sufletul înainte de a pleca în cea mai lungă aventură dintre toate.”

„Nu ştiu de ce, dar mă fascina să imortalizez momente. Poate pentru că uneori momentele sunt cele cu care rămânem. Nu există a doua şansă. Momentele definesc viaţa – sau poate reprezenta viaţa. Dar imortalizarea unui moment pe peliculă îl face să dăinuie pentru totdeauna.”

„(…) lucrurile cele mai frumoase în viaţă se duc repede, ca floarea de cireş. Pentru că un lucru atât de frumos nu poate şi nici nu trebuie să ţină o veşnicie. Durează puţin pentru a ne aminti cât de preţioasă este viaţa, după care dispare la fel de uşor cum a apărut.”

„Frumuseţea absolută se destramă uşor. Iubirea noastră dăinuie de atâta vreme, încât ne dă o lecţie. Ne arată câtă dragoste poate exista în noi.”

„Am ajuns la concluzia că pentru cei bolnavi moartea nu e atât de greu de îndurat. Pentru noi, durerea dispare, în cele din urmă, ne îndreptăm spre un loc mai bun. În schimb, pentru cei rămaşi în urmă, durerea nu face decât să se amplifice.”

„(…) ne amintea că viaţa trebuia trăită. Că viaţa era fragilă ca un fir de aţă, dar în această fragilitate exista putere. Exista dragoste. Exista un scop. Ne amintea că viaţa era scurtă, că nu trăim veşnic şi că nu ne putem împotrivi voinţei destinului. Ne amintea că nicio secundă nu trebuia irosită. Că trebuia să trăim din plin şi să iubim din tot sufletul. Să ne îndeplinim visurile, să luăm parte la tot felul de aventuri…să imortalizăm momente. Să trăim frumos.”

“Divanul păsărilor” de Ransom Riggs (recenzie)

  • Titlu original: “The Conference of the Birds. The Fifth Novel of Miss Peregrine’s Peculiar Children”
  • Autor: Ransom Riggs
  • Seria: “Miss Peregrine”
  • Volum: V
  • Editura: Young Art
  • An apariție:  2021
  • Număr pagini: 392
  • Traducător: Laura Ciobanu

Cu limbă de moarte, H îi încredințează lui Jacob o misiune ieșită din comun: să se asigure că Noor Pradesh, o deosebită nouă în lumea lor, ajunge în siguranță în grija ultimului vânător de strigoi, o femeie pe nume V. Doar că sunt mulți cei care se țin pe urmele lui Noor și-i vor răul și, în plus, se pare că fata e subiectul unei profeții străvechi care prevestește apocalipsa inevitabilă. Jacob înțelege curând că, pentru a salva bizara și fascinanta lume a deosebiților, trebuie să o salveze mai întâi pe Noor și să-și ducă misiunea la bun sfârșit. Iar singura cale e să o găsească pe V, ale cărei puteri ar putea înclina balanța în favoarea lor. Problema e că V se ascunde și tot ce-și dorește e să nu fie găsită niciodată.

Eram nerăbdătoare să se traducă volumul cinci al seriei “Miss Pergrine” după ce am citit primele patru volume ale seriei în doar patru zile, un volum pe zi, aşa de prinsă am fost de serie, iar când cei de la Young Art au anunţat că urmează să lanseze şi volumul cinci al seriei, am fost în extaz. Nu mă aşteptam să se întâmple atât de repede şi chiar la scurtă vreme după ce eu citisem volumele, parcă a fost un semn, însă mă bucur pentru că-mi era dor să mă revăd cu deosebiţii, să-i urmăresc în călătoria lor şi să iau parte la o nouă aventură, mai ales ştiind cât de mult îi pândeşte pericolul, dar şi că am devorat primele patru volume ale seriei, atât de captivate am fost de lumea creată de Ransom Riggs. Cartepedia mi-a venit şi de această dată în ajutor, datorită lor am reuşit să pun mâna repede pe volum şi să-l citesc la fel de repede, deşi ştiu că acum trebuie să aştep după volumul şase şi ultimul al seriei…

Zâmbete mi-au străbătut chipul când am început să mă avânt în lecturarea titlului “Divanul păsărilor”, a fost râvnit şi aşteptările mele atinse. Chiar nu am fost nicio clipă dezamăgită, am parcurs volumul pe nerăsuflate şi l-am citit cu plăcere. Numeroase răsturnări de situaţie m-au lovit din toate părţile, nu aveam vreme să-mi revin şi să procesez toate cele câte se întâmplau, că imediat intervenea altceva şi eram din nou năucită. Personajele m-au cucerit şi de data asta, îmi fusese dor de ele, mai ales că au avut parte şi de schimbări, dar au apărut şi alte personaje noi. Deosebiţii mi-au demonstrat că merită să-i urmăresc în această nouă etapă a vieţii lor şi nu am mai putut de drag. Enoch mi-a intrat şi mai mult sub piele cu umorul său sarcastic, iar Jacob, ei bine…pot spune că m-am bucurat de schimbările pe care le-a suferit, i-au fost benefice.

Paginile am simţit că au zburat atunci când citeam, îndemnându-mă să vreau mai mult şi mai mult, să mă tem pentru ce avea să vină şi deşi am avut o mica intuiţie în ce priveşte finalul, am fost surprinsă de cum a evoluat povestea şi ce întorsături a mai luat. Am savurat “Divanul păsărilor” la fel de mult cum am savurat şi celelalte volume, se clasează printre favorite, alături de “Biblioteca sufletelor” şi sunt extrem de curioasă de cum se va încheia povestea, cu ce deznodământ mă va zgudui… M-am ataşat de personaje, chiar şi de Noor, unul dintre personajele noi, şi ştiu că-mi va fi greu să mă despart de ele, aşa păţesc de fiecare data când vine vorba de serii. Volumul a fost ciudat, multe evenimente neobişnuite au loc, lupte dintre cele mai neaşteptate şi fiinţe din ce în ce mai…deosebite şi tocmai această ciudăţenie a sa m-a ademenit puţin câte puţin şi m-a captivat cum nici nu m-am aşteptat. Din nou, m-am delectate cu ilustraţiile cuprinse între paginile cărţii, de data aceasta au avut o pată de culoare, lăsându-mi impresia că şi povestea ţesută de Riggs este una ruptă din realitate, asemeni fotografiilor.

Mie, personal, mi-a plăcut enorm volumul şi nu ştiu dacă am reuşit să redau tot ceea ce mi-am dorit în privinţa sa, nu pot decât să vă recomand seria; pe blog găsiţi aici recenzia pentru primele patru volume, poate reuşeşte să vă convingă să-I acordaţi o şansă, iar aici, pe site-ul cartepedienilor găsiţi volumul cinci, dacă aveţi seria în stand by.

“Heartless” de Marissa Meyer (recenzie)

  • Titlul original: “Heartless”
  • Autor: Marissa Meyer
  • Editura: Storia Books
  • Colecţia: Young Adult
  • An apariţie: 2021
  • Număr pagini: 544
  • Traducere de Simona Ștefana Stoica

Cu mult înainte ca Alice să cadă într-o gaură de iepure…
Și înainte ca trandafirii să fie vopsiți în roșu…
Regina de Cupă a fost doar o fată îndrăgostită pentru prima oară.
Catherine Pinkerton are o singură dorință: să deschidă cea mai minunată patiserie din Regatul Cupelor. Dar, potrivit mamei sale, un astfel de vis este de neconceput pentru tânăra care ar putea fi următoarea regină.
Lucrurile se complică atunci când Catherine îl întâlnește pe Jest, chipeșul și misteriosul joker de la curte, care îi face inima să bată mai tare cu o singură privire. Cu riscul de a-l ofensa pe Regele de Cupă și de a-și mânia părinții, Cath este hotărâtă să-și schimbe destinul și să-și asculte inima.
Însă într-un tărâm care abundă în magie, nebunie și monștri, soarta are alte planuri…

Dacă ai văzut “Alice în Ţara Minunilor”, este imposibil să nu ştii cine este Regina de Cupă şi mă îndoiesc de faptul că ai avut-o la inimă, asta dacă nu eşti fan personaje negative. Ei bine, Marissa Meyer vine cu “Heartless” şi îţi oferă o altfel de poveste, în care vei ajunge să o îndrăgeşti pe Regină şi să-ţi pară rău pentru toate câte a pătimit, dar şi să afli de ce a devenit cine a devenit…

Însă, până să fie Regina de Cupă, Catherine Pinkerton era o fată pasionată de patisserie, crea cele mai savuroase deserturi ce-ţi lăsau gura apă şi erau râvnite de toate fiinţele tărâmului. Visa să-şi deschidă propria patisserie alături de Mary Ann, o slujnică şi totodată, prietena ei cea mai bună, dar visul ei nu se potrivea deloc cu cel al mamei sale, care-şi dorea ca fiica ei să devină regină. Colac peste pupăză, Jest îşi face apariţia, este noul Joker de la curte şi reuşeşte să cucerească inimile tuturor, inclusiv pe cea a lui Cath, lucrurile complicându-se puţintel…

Am devorat volumul aşa cum au devorat personajele delicatesele create de Cath, nici nu cred că am respirat cum trebuie citind romanul, nu am putut să mă rup de poveste în niciun chip. Am fost fascinată de lumea magică, m-am minunat de nenumărate ori şi am chicotic ca o puştoaică amorezată. A fost un deliciu şi am savurat fiecare pagină parcursă, chiar şi detaliile oferite, eu, aia care nu sunt deloc fană a descrierilor… Ar fi trebuit să fie un buddy read cu Anto şi Delia, însă am fost Rodica (Lavi e de vină cu Rodica a ei…) şi am citit carte ape nerăsuflate, lăsându-le cu mult în urmă. Neseriozitate din partea mea, dar n-am avut ce face dacă a fost mult prea bună cartea. N-am vrut să mă lungesc cu ea, am profitat că am început-o la momentul potrivit şi-şi merită din plin toate cele 5 steluţe pe care i le-am oferit.

Cath m-a fermecat şi am îndrăgit-o instant, nu doar pentru că era un foarte bun patiser, ci şi pentru faptul că era inimoasă, darnică, visătoare, capabilă de sacrificii şi de multă iubire, chiar şi faţă de cei care nu meritau. Nu doar o data mi-a părut rău pentru ea şi aş fi vrut să o desprind din poveste pentru a-i oferi umărul meu şi multe îmbrăţişări, drept consolare, dar tot ce am putut face a fost să strâng cartea în braţe. Jest, de asemenea, m-a cucerit de la prima apariţie şi simţeam că ascunde ceva sub tot acel şarm al său, nu m-am înşelat şi i-aş fi dat două palme când am aflat ce secret ascundea. Cath şi Jest au fost iubilili, ce să mai, la fel a fost şi Creshire, mă topeam de drag când apărea şi i-am urmărit cu zâmbetul pe buze de la prima şi până la ultima pagină. Cu toate zâmbetele mele, am şi plâns, ce e drept, ştiam că atâta râs nu va aduce nimic bun, niciodată nu aduce…

Marissa Meyer m-a convins, pentru a doua oară, că merită să-i citesc toate titlurile, prima mea întâlnire cu ea a fost prin intermediul seriei “The Lunar Chronicles”, pe care am citit-o anul trecut când a început pandemia şi despre care găsiţi mai multe detalii pe blog aici, iar prin “Heartless” mi-a demonstrate că este capabilă să ofere o perspectivă extrem de fermecătoare.

“Heartless” este aşa cum îi spune şi titlul pentru că îţi intră sub piele cu fiecare rând parcurs, îţi cucereşte inima cu fiecare apariţie a personajelor şi îţi frânge sufletul când nici nu te aştepţi, îndemnându-te să îţi doreşti să le tai capetele tuturor… Este magică şi captivantă, superbă şi delicioasă, dar şi nebună, monstruoasă, crudă, iar Cath te aşteaptă să-i descoperi povestea. O găseşti aici pe site-ul celor de la Storia books, datorită lor am reuşit să citesc cel mai nou titlu tradus de editură şi le mulţumesc din tot sufleţelul meu, ce a mai rămas din el după lecturarea volumului.

„Uneori, inima ta este singurul lucru care merită ascultat.”

„Cel mai bun mod de a fura ceva, a murmurat Jest, este să îţi fie oferit de bunăvoie.”

„Inima mea îţi aparţine (…). Nu ştiu dacă o meriţi sau nu. Nu-mi dau seama dacă eşti eroul sau personajul negativ al poveştii, însă nu pare să conteze. Orice ar fi, inima mea îţi aparţine.”

„Promisese. Dar promisiunea fusese făcută de o fată care încă urma să deschidă o patiserie cu cea mai bună prietenă a ei. Promisiunea fusese făcută de o fată căreia nu-i păsa dacă era un membru al nobilimii, atâta vreme cât îşi putea trăi restul zilelor alături de bărbatul pe care îl iubea. Promisiunea fusese făcută de o fată cu o soartă cu totul diferită.”

„Ea este un trandafir, Jest. Minunat de privit, da, însă astfel de spini nu pot fi ignoraţi. Locul ei e în grădina unui rege, nu în a ta.”

„Dar speranţa, a spus el, este, până la urmă, modul în care imposibilul poate deveni posibil.”

“Oraşul oglinzilor” de Justin Cronin (recenzie)

  • Titlul original: “The City of Mirrors”
  • Autor: Justin Cronin
  • Editura: Nemira
  • Serie: Transformarea
  • Volum: III
  • An apariţie: 2020
  • Număr pagini: 816
  • Traducere de Andreea Florescu

Lumea pe care o știm nu mai este.

Cei Doisprezece au fost distruși, iar teribila lor domnie de o sută de ani s-a încheiat. Supraviețuitorii pot ieși din adăposturi ca să încerce să repună pe picioare civilizația umană, cu speranța unui viitor lipsit de pericole.

Dar undeva departe, într-o metropolă ajunsă acum relicvă, Zero, Tatăl celor Doisprezece stă la pândă. Furia lui clocotește încă, punând pe toată lumea în pericol. Amy, fata de nicăieri, salvatoarea lumii, trebuie să facă o nouă încercare de a schimba soarta omenirii o dată pentru totdeauna.

O ultimă noapte. O ultimă șansă ca lumina să câștige lupta împotriva întunericului.

Şi…am reuşit să mai finalizez o serie anul acesta, deşi nu o începusem de multă vreme şi nu pot fi decâz încântată. Seria „Transformarea” a fost una extraordinară, cu multe pagini şi totuşi insuficiente pentru mine, iar al treilea volum al seriei a fost aşa cum trebuie să fie un ultim volum şi a încheiat trilogia într-un mare fel. Pentru primele două volume ale trilogiei găsiţi aici şi aici recenziile postate pe blog…

Mă bucur că am mers pe mâna Cătălinei şi am acordat o şansă trilogiei, mi-a ajuns la suflet şi deja-mi doresc să o recitesc, chiar dacă ştiu că am multe alte cărţi care mă aşteaptă. „Oraşul Oglinzilor” a reuşit să mă prindă de la primele pagini şi eram ferm convinsă că o dată ce mă voi avânta în poveste, îmi va fi greu să mă desprind. M-a ţinut cu sufletul la gură, am citit paginilie pe repede – înainte, fiind captivată de tot ceea ce descopeream, inima mi-a fost frântă de câteva ori, nu mă aşteptam la unele evenimente, iar când au venit, m-au lovit teribil, m-am temut şi mi-am făcut speranţe, în acelaşi timp, am urmărit personajele cu cea mai mare dedicare. De multe ori mi-am dorit să le pot oferi alinare şi lacrimi mi-au scăpat pe obraz, mi s-au spulberat visele, dar m-am resemnat, într-un final…

Fiecare personaj în parte mi-a cucerit inima, mi-a intrat sub piele şi le-am urmărit evoluţiile şi poveştile cu sufletul cât un purice. Am simţit că sunt o umbră în urma lor, însoţindu-i la fiecare pas. Mi-a fost imposibil să nu mă ataşez de ele, sincer, să nu mă tem pentru ce aveau să mai întâmpine, mai ales când pericolul pândea după colţ. Personajele au fost construite în aşa fel încât să te îndemne să le urmăreşti, să nu te desprinzi de ele nici măcar o clipă, în ciuda locului şi a împrejurărilor în care a avut loc acţiunea.

Seria „Transformarea” este o serie magnifică şi este păcat că nu este atât de cunoscută pentru că merită cu vârf şi îndesat. 5 stele sunt prea puţine pentru a-i oferi, este acel gen de serie despre care îmi este greu să vorbesc, pentru că orice aş spune, mi s-ar părea insuficient. Are de toate pentru toţi cititorii, indiferent de genul agreat: este şi thriller, are suspans cu duiumul, aduce puţin şi cu western-ul, pe alocuri se găseşte şi romance, dar şi fantasy, lumea post-apocaliptică creată poate fi uşor desprinsă din realitate, ţinând cont de ce vremuri trăim, nimic nemaifiind o surpriză…

Dacă până-n prezent nu a-ţi citit-o, faceţi-o, merită toate şansele şi vă garantez că nu veţi regreta. Dacă nu sunteţi convinşi, scrieţi lui Liz, o găsiţi pe Insta aici, sigur vă convinge ea… La mine, ea şi Cătă au fost butoanele declanşatoare şi a meritat din plin, nu am niciun regret şi sunt câştigată pentru că am descoperit o capodoperă. Şi ultimul dacă…nici rândurile de mai sus nu v-au convins, poate o fac citatele de mai jos, iar aici vă las linkul unde puteţi găsi seria completă pe site-ul celor de la editura Nemira, cărora ţin să le mulţumesc, cu această ocazie, pentru oportunitatea oferită ce a citi această trilogie minunată…

„Fuseseră lucruri pe care le pierduse, oameni care muriseră. Toate treceau. Până şi pământul însuşi, cerul, râul şi stelele pe care le iubea aveau, într-o bună zi, să-şi înceteze existenţa. Dar nu era nimic de speriat; aceasta era frumuseţea dulce-amăruie a vieţii.”

„Într-o sută de ani, ajungi să te gândeşti la aproape tot. La toate lucrurile pe care le-ai făcut, la oamenii pe care i-ai cunoscut, la greşelile pe care le-ai comis. La cărţile citite, la cântecele auzite, la cum se simţea soarele, ploaia. Totul e încă acolo, înăuntrul tău. Dar nu e suficient, nu-i aşa? Aici e problema. Trecutul nu e niciodată suficient.”

„Ne naştem plini de credinţă şi temători, când ar trebui să fie exact contrariul; viaţa este cea care ne învaţă câte avem de pierdut.”

„Fiecare dintre noi este personajul propriei poveşti; numai aşa reuşim să dăm sens vieţii.”

„Gândiţi-vă la specia numită om. Minţin, înşelăm, râvnim la lucrul altuia şi îl luăm; ne războim între noi chiar şi din cauza pământului; semănăm vieţi nenumărate. Am ipotecat planeta şi am cheltuit banii pe nimicuri. Poate că am iubit, dar nu destul de bine. Nu ne-am cunoscut niciodată pe noi înşine aşa cum ar trebui am uitat de lume, iar lumea a uitat de noi. Câţi ani vor mai trece până când, geloasă, natura să pună stăpânire pe locul ăsta? Până când va fi ca şi cum noi nici n-am fi existat niciodată? Clădirile se vor face fărâme. Zgârie-norii se vor prăbuşii la pământ. Copacii vor creşte şi îşi vor resfrânge coroanele. Oceanele se vor ridica, ştergând de pe faţa pământului tot ceea ce va mai fi rămas. Se spune că, într-o bună zi, totul va fi acoperit din nou de ape; un ocean nesfârşit va îmbrăca aceasta lume. (…) Toate poveştile se sfârşesc atunci când ajung în punctul de unde au plecat.”

„Era adevărat ce se spunea despre stele. Cu cât te uitai mai îndelung, cu atât vedeai mai multe. Erau o sursă de alinare, prezenţa lor străjuitoare plină de o forţă reconfortantă; şi totuşi, nu fusese aşa dintotdeauna.”

„Viaţa are darul de a ne răpi această senzaţie. Frânturile sublime ale copilăriei ne sunt luate zi după zi. Dragostea şi numai dragostea, fireşte, ne restituie pe noi înşine, aşa că sperăm, însă şi asta ne este luată. Şi ce ne mai rămâne când nu mai e dragoste? O funie şi o piatră.”

„Când te transformi, rămâi cu un singur lucru: o amintire. Cea mai dragă. Din toată viaţa ta, numai una.”

„Copiii sunt cei care ne dau viaţă, se gândi el; fără ei, nu suntem nimic, venim aici, apoi plecăm, ca praful dus de vânt.”

„Omul ăsta e blestemul tău, aşa cum Liz e al meu. Iubirea e cea care ne transformă în sclavi, Amy. Este piesa dinăuntru piesei, scena pe care ne desfăşurăm drama vieţii noastre omeneşti. Asta e lecţia pe care trebuie să ţi-o predau.”

„Toate lucrurile devin de domeniul trecutului, în afară de unul: dragostea.”

„Istoria nu e ce ai mâncat la micul dejun. Acelea sunt informaţii neimportante, luate de vânt. Istoria este cicatricea de pe mâna dumneavoastră. Sunt poveştile care au un impact, trecutul refuză să rămână trecut.”