“A discovery of witches” de Deborah Harkness – recenzie

Primul volum din seria All Souls

An publicatie: 2018

Editura:  Headline Publishing Group

Numar pagini: 688

“It begins wih absence and desire. It begins with blood and fear. It begins with a discovery of witches.”

A trecut ceva timp de cand am citit cartea, insa este inca proaspata in mintea mea, ca si cum as fi citit-o in urma cu cateva zile.

Cand am vazut prima oara cartea in Carturesti, mi-am spus: “Ohhh, asta pare interesanta, mai ales daca sunt actori pe coperta, clar e serial facut dupa carte, deci trebuie sa o iau!”. Zis si facut, am rasfoit-o putin, mi-a placut titlul si am luat-o 😊.

                Inca din noiembrie o tineam pe raft, dar noroc cu bookclub-ul organizat de Julia (de la @carti_cu_colti, unul dintre bookstagrameri mei favoriti) in luna martie a acestui an, ca altfel cine stie cat mai statea pe raft ☹ (asa se intampla cand iei prea multe carti si le tot amani, ca deh…zici ca ai timp de toate, dar nu e chiar asa).          

                Ce e drept, cand am vazut cate este de groasa (o noua caramida, se pare ca sunt atrasa de astfel de carti 😊), parca ma batea un gand sa abandonez cartea stiind ca am altele mai subtiri in biblioteca, deci mai usor de citit. Insa, nu am abandonat-o si bine am facut 😊.

                Daca ati stii voi cat de faina este cartea, nu are cum sa nu te prinda…are de toate, dar chiar de toate 😊. Am citit-o in decurs de o saptamana, putin mai greut la inceput, intrucat editia mea este in engleza si are scrisul mic (nu chiar mic, mic, sa-l citesti cu lupa, dar pentru mine ca imi tin ochii in vitrina este putin mai dificil), dar toata incarcatura cu care a venit cartea a fost in deliciu.

                Toata acea lume a vrajitorilor, alaturi de vampiri si demoni, colac peste pupaza si oameni (doar nu se poate fara ei, era mai meeh fara), m-a purtat cu gandul la filmele din seria “Twilight” (am iubit cartile si inca le iubesc, iar filmele sunt printre preferatele mele), dar si la serialul “The Vampire Diaries” (am adorat serialul acela, dar acesta este un subiect de dezbatut in alt articol 😊), deci nu avea cum sa nu imi placa.

                Alaturi de Diana Bishop am descoperit o noua lume, una unde poti obtine tot ce iti propui daca iti doresti cu adevarat, mai ales daca ai alaturi de tine un vampir fermecator precum Matthew Clairmont (pana si numele asta frantuzesc de “Clairmont” te seduce).

                A fost bogata in informatii cartea, captivanta de asemenea, cu greu o puteam lasa din mana pe masura ce avansam in citit. Ma pierdusem foarte repede in acea lume fantastica si nu voiam sa mai revin la realitate. Mi-a placut foarte mult ca a avut si pasaje romantice (parca nu se poate fara o bucatica de romantism, oricum ar fi genul cartii, cel putin in cazul meu – sunt o romantica incurabila 😊), a avut si suspans mult, cand credeai ca situatia e previzibila, bang…se intorcea roata.

                Am citit-o cu sufletul la gura, iar cand am ajuns la final, nu mi-a venit sa cred…imi explodase mintea, nu alta. Ma irita si mai tare faptul ca nu aveam continuarile in biblioteca si trebuia sa astept sa imi ajunga comanda, iar tot acest timp cat am asteptat dupa carti era ca o tortura, sa stau fara sa aflu ce se intampla mai departe era prea mult.            

                Dar si cand am inceput al doilea volum…un deliciu 😊 (despre al doilea volum va voi vorbi intr-un alt articol, sa va mai tin putin in suspans).

                Este o aventura la care cu siguranta vrei sa iei parte…     

“A little book can hold a big secret – one that might change the world…words have power.”

“If the butterfly wings its way to the sweet light that attracts it, it’s only because it doesn’t know that the fire can consume it.”

“Nor dying nor living nor healing, there is no pain in my sickness, for I am not kept from her love. I don’t know if I ever have it, for all the mercy that makes me flourish or decay is in her power.”

“Remember our dinner in Oxford? You wanted to know how you would taste…you taste of honey. Honey – and hope.”

Advertisement

Eu si After :)

de Lore 🙂

Am scris aceste randuri in urma cu o aproximativ o luna, nu neaparat cu gandul de a le publica, dar daca tot e asa mare nebunie cu filmul “After” m-am gandit ca este o ocazie buna sa public si gandurile mele privind seria (ma rog, trei sfert din primul volum 😐)

Auzisem atat de multe despre seria asta, doar pareri bune intr-o vreme, incat m-au convins sa imi iau si eu seria. Ulterior, am aflat ca se va face si film, deci mi s-a parut super tare.

Asa ca zis si facut. Caut volumele seriei pe toate site-urile sa mi-o iau si eu, ca deh, toata lumea a citit After, doar eu nu (efectul de turma 😐 ). Reusesc si-mi iau toate volumele inainte de sarbatori, insa imi propun sa o citesc in luna aprilie, inainte sa apara filmul, sa am actiunea proaspata in minte, sa nu cumva sa uit vreun detaliu.

Citesc eu ce citesc, ca apoi sa-mi cada fisa: eu citisem cu mult inainte celelalte doua volume din seria Landon Gibson (acestea sunt dupa After, daahh) si eu nu stiam (fraiera), incepand sa se lege si pentru mine lucrurile ulterior.

Toate bune si frumoase, numai panselute in carte, in jur de vreo 200 de pagini si imi spun: “Da’ e draguta cartea, se citeste usor, super…”, ca dupa…bang…dau peste o replica de imi darama lumea si de acolo s-a stricat tot.

Nu iau in seama, in prima faza, trec peste, ca dupa…supriza…explodeaza bombe la fiecare 5-10 pagini. Ceva nu imi pare mie ok, dar continui…si citesc eu din volum cam trei sfert pana cand spun “Gata!!!”.

Era prea mult pentru mine sa ii suport comportamentul lui Hardin, chiar daca se vrea a fi bad boy si toate cele, dar asta nu inseamna ca trebuie sa fii marlan, iar Tessa, asa inocenta imi parea…este o fata care nu stie pe ce lume traieste si ii suporta toate iesirile astuia, ca deh…asa e in iubire…

Iubire sau nu, nu este ok deloc ce relatie au astia, cel putin din punctul meu de vedere, nu e sanatoasa in niciun fel. Ajungi sa te termini psihic si pentru ce? De teama ca nu vei mai gasi altul… Fata mea, e plina lumea de barbati, daahhh…

Nu spun ca in iubire totul este roz, plin de unicorni si de vis, dar nici cand este asemenea unei bombe nucleare, nu e ok…Da, este bine sa fii alaturi de persoana iubita cand ii este rau, s-o sustii, sa fii acolo pentru ea, dar ce e prea mult…e prea mult 😐

Cert este ca imi pare enorm de rau ca am dat banii pe toate volumele seriei, asa imi trebuie daca ma simt bogata si imi iau tot odata, mai bine luam primul volum si vedeam care e treaba cu el, ulterior sa le fi luat pe restul, dar nu…eu sunt viteaza, stau averile inghesuite in pusculita…big, big mistake…invatatura de minte o sa-mi fie asta, jur…

Insa ma gandisem la momentul acela, daca mi-au placut “Nimic mai mult” si “Nimic mai putin” tot de aceeasi autoare (repet, nu stiam ca sunt un fel de continuare a lui After, doar ca il privesc pe Landon) si chiar mi-au placut, am spus ca de ce sa nu le iau pe toate, asa nu fac pauza in serie daca nu gasesc volumele.

Acum stau si ma trec alte ganduri…oare merita sa ma uit la film?

Si privind filmul, sunt pareri impartile, se pare 😐…eu cum nu am facut fata seriei, nu stiu cum mi se va parea filmu, sincer…mai ales ca am avut o “draguta” pe Intragram care pusese la un moment dat fragmente din film la story 😐…ce sa mai si zici? Nu mai spui nimic, dai skip si atat…

Insa, va voi tine la curent daca voi hotari sa vad filmul sau nu, inca nu ma pot pronunta…probabil il voi viziona dupa ce trece toata febra cu Hessa 😐.

Privighetoarea-Kristin Hannah (recenzie)

Titlu original: The Nightingale
Editura: Litera, Colecția Blue Moon
Număr pagini: 476
Traducere: Ruxandra Târcă și Gabriel Tudor

Pasiunea mea pentru ficțiunile istorice a început nu de mult, mai exact anul trecut, când mi-a picat în mână ”Printre tonuri cenușii”, de Ruta Sepetys. De atunci, sunt interesată de toate cărțile care au legătură cu războiul, cu toate că sunt conștientă de cât de mult voi suferi citindu-le, dar și după ce le voi termina.

”Franța, 1939. În liniștitul orășel Carriveau, Vianne Mauriac își ia rămas bun de la soțul ei, Antoine, întrucât acesta pleacă pe front. Ea nu crede că naziștii vor invada Franța…și totuși, soldații își fac apariția, mărșăluind în număr mare, în convoaie de camioane și tancuri, în avioane care înnegresc văzduhul și bombardează ținuturile locuite de oameni nevinovați. Când un căpitan neamț iși stabilește cartierul general în casa lui Vianne, ea și fiica sa au două opțiuni: fie să locuiască sub același acoperiș cu dușmanul, fie să piardă totul. Fără hrană și bani, deznădăjduită în timp ce pericolul pândește după fiecare colț, tot mai amenințător, Vianne e silită să facă alegeri imposibil de îndurat pentru a-și ține familia în viață.

Sora sa, Isabelle, este o puștoaică rebelă de optsprezece ani, aflată în căutarea unui țel în viață cu toată pasiunea necugetată specifică tinereții. Pe când mii de parizieni se retrag din capitală, trecând prin ororile războiului, ea îl întânește pe Gaetan, un partizan care crede că Franța poate lupta cu naziștii, și se îndrăgostește nebunește de el. Dar când el o trădează, Isabelle se alătură Rezistenței fără a se uita în urmă și, riscându-și viața zilnic, o salvează pe a altora.”

”Privighetoare” este una dintre cele mai bune ficțiuni istorice pe care le-am citit, reușind să o parcurg aproape în întregime într-o singură zi…mai exact, 450 de pagini într-o zi. Spuneam mereu că mai citesc un singur capitol și gata, dar fiecare capitol avea ceva anume care mă făcea să vreu să aflu mai mult, și mai mult…să aflu totul, într-un final. Asta face o carte bună…te ține cu sufletul la gură de la început până la sfârșit, apărând mereu detalii și întâmplări cutremurătoare, care dau peste cap atât viețile personajelor, dar mai ales pe ale cititorilor.

Când vorbim despre război, ne gândim la bărbații care au plecat pe front și au luptat, dându-și viața pentru a apăra țara sau întorcându-se acasă cu trupul și cu sufletul în bucățele. Această carte ne face să ne gândim și la femeile lăsate acasă, care nu au stat cu mâinile în sân, așteptâdu-și bărbații, ci au îndurat și înfruntat foametea, bolile necruțătoare, abuzurile, umilințele și nedreptățile naziștilor. Ba mai mult, au ales să lupte cu dușmanii, dovedind că femeile sunt la fel de curajoase și de puternice precum bărbații…sau chiar mai mult.

Un alt lucru care m-a impresionat la această carte este legătura de familie. Deși cele două surori s-au îndepărtat după moartea mamei lor și după abandonul tatălui lor, care a avut de suferit într-un alt război și s-a întors ca fiind cu totul un alt om, războiul a reușit să le apropie din nou pe cele două surori. De asemenea, prietenia, iubirea și umanitatea nu au murit, nici măcar în vreme de război. Cele două surori, deși în locuri diferite, încearcă să ajute alți oameni, chiar dacă acest lucru le pune de multe ori pe ele în pericol de arest, de deportare sau chiar de moarte. Într-o lume în care cei mai mulți au uitat ce înseamnă să fie oameni și au trecut de partea dușmanului, am fost bucuroasă să văd că încă au mai existat câțiva oameni care nu au uitat, care au luptat, care și-au riscat viețile, care au ajutat….care nu au lăsat războiul să le ia ceea ce aveau cel mai de preț: sufletele. Deși chinuite, sufletele au rămas puternice și iubitoare.

Recomand cu drag ”Privighetoarea”, fie că sunteți sau nu atrași de astfel de subiecte. Important este să lăsați cuvintele să vă pătrundă-n suflet, indiferent de impactul puternic pe care îl au asupra lui. Și pentru că mi-am umplut telefonul cu citate din această carte minunată, o să vă las mai jos câteva care m-au impresionat.

”Dacă am învățat ceva în lunga mea viață, acel ceva este asta: în dragoste, aflăm cine dorim să fim; în război, aflăm cine suntem de fapt.”

”Însă, în ultima vreme, mă trezesc gândindu-mă la război și la trecutul meu, la oamenii pe care i-am pierdut. Pierdut. Sună ca și cum i-aș fi rătăcit pe cei dragi mie; sau poate chiar i-am lăsat undeva, unde nu era locul lor, și mi-au întors spatele, prea tulburați ca să-mi mai calce pe urme. Nu sunt pierduți. Și nici nu s-au dus într-un loc mai bun. Au dispărut. Acum, că mă apropii de sfârșitul vieții, știu că durerea, la fel ca regretul, se instalează în ADN-ul nostru și rămâne pentru totdeauna o parte din noi.”

”Vreau s-o protejez pe Sophie și s-o știu în siguranță, dar ce folos să fie în siguranță dacă trebuie să crească într-o lume în care oamenii dispar fără urmă doar fiindcă se închină unui Dumnezeu diferit?”

”Cu toții suntem fragili, Isabelle. E un lucru pe care îl învățăm în război.”

”- Bărbații spun povești…Dar femeile acționează. Pentru noi, a fost un război din umbră. N-au existat parade pentru femei atunci când războiul s-a sfârșit, nici medalii, nici menționări în manualele de istorie. În război, am făcut ce trebuia să facem și, când războiul s-a terminat ne-am cusut viețile la loc și am pornit mai departe.”

”Dar iubirea trebuie să fie mai puternică decât ura, altfel nu am avea niciun viitor.”

”Peisajul sufletului unei femei se putea schimba la fel de rapid precum o lume în război.”

”Plângea, în sfârșit, pentru tot-pentru durere, și pierdere, și spaimă, și furie pentru război și pentru ce le făcuse acesta, pentru amintirile cumplite de care nu se mai putea dezlega, pentru ororile pe care le trăise și pentru ceea ce fusese nevoită să facă ca să supraviețuiască.”

”Datorită lor știu acum ce contează cu adevărat: nu ceea ce am pierdut, ci amintirile. Căci rănile se vindecă. Iubirea dăinuie. Noi, oamenii, rămânem.”

Al nostru este cerul-Luke Allnutt (un fel de recenzie)

Titlu original: We Own the Sky
An apariție: 2018
Editura: Herg Benet
An publicație: 2018
Nr. pagini: 352
Autor: Luke Allnutt

Încă de când a apărut această carte, mi-am spus că trebuie s-o am neapărat în bibliotecă. Habar nu aveam ce subiect tratează, pentru că nu citisem descrierea, dar atât titlul cât și coperta m-au captivat. Un tată și un copil, ținandu-se de mână, iar în spatele lor, cerul infinit…cum să nu te captiveze o asemenea copertă?

a335929d-5ce7-4fef-9a88-857776feec07

Aș vrea să punctez un lucru despre mine înainte de a începe să vă vorbesc despre această carte. Mie nu-mi place să citesc recenzii, nici nu știu dacă ceea ce scriu eu aici se numește sau nu recenzie, dar o să scriu exact ceea ce mi-aș dori eu să aflu despre o carte atunci când aș citi o recenzie.

În primul rând, o să vorbesc  puțin despre subiectul cărții: este prezentată o familie, formată din Rob și Anna, împreună cu cea mai importantă persoană din viețile lor, și anume fiul lor, Jack. Atât de mult și-au dorit acest copil și prin atât de multe încercări au trecut până l-au avut, încât fericirea lor este acum de nedescris. Și cum fericirea niciodată nu durează prea mult, familia primește cea mai cumplită lovitură: o boală necruțătoare, cancerul. La început, vestea este primită ușor, cu gânduri pozitive și mari speranțe, însă loviturile nu încerează să apară, zdruncinând întreaga familie.

b76893e6-3748-4223-92c8-f8ad092abc8f

Atât despre subiectul cărții, nu vreau să dau prea multe detalii, altfel unde ar mai fi famecul?! Acum încerc să-mi adun gândurile și să vă vorbesc despre ceea ce am simțit eu citind această carte. Deși au trecut câteva săptămâni de când am citit-o, încă sunt profund marcată de ea și o port în suflet și-n gând.

Inevitabil, am intrat în pielea personajelor și simțeam că fac parte și eu din povestea lor. Am simțit cum îmi înflorește sufletul atunci când a venit pe lume Jack și când fericirea lor era aparent de netulburat. Am simțit disperarea lor atunci când universul tot li se prăbușea, primind cumplita veste despre boala necruțătoare. Am simțit speranța și optimismul lor, dorința de a se convinge că totul este sub control și că, în curând, va fi doar o amintire mai puțin plăcută din viața lor. Am simțit neputință, furie, rătăcire, durere atunci când speranțele le-au fost spulberate și când am înțeles că nu mai era nimic de făcut. Am simțit totul atât de profund, încât am avut o durere atât de ciudată și puternică în dreptul pieptului mult timp după ce am închis cartea.

Este o lectură copleșitoare, tulburătoare, sfâșietoare, dar în același timp, este plină de mici bucurii și de speranță. O poveste despre iubire, despre familie, despre disperare, despre durerea pierderii cuiva drag, despre lupta cu moartea, despre alegeri greșite, dar și despre regăsirea speranței și a puterii de a continua să trăiești.

La final, înveți din nou să respiri și să trăiești, chiar și cu un gol imens în suflet. Orice inimă frântă poate să bată din nou, chiar dacă o face mai defectuos. Al nostru este cerul te va duce până la cer și înapoi de mii de ori.

„Când sunt pe afară și mă plimb pe dunele de nisip, sau când stau la birou și privesc marea, îmi șoptesc și mie cuvintele misterioase – al nostru este cerul, al nostru este cerul. Mă trezesc cu sunetul lor în minte și înainte să adorm le pot auzi din nou. Patru cuvinte, ca și cum ar fi o mantră, o rugăciune care mi-a fost spusă de mii de ori pe când eram copil.”

„Uneori, să îți spui povestea este singurul fel în care poți rămâne în viață.”

„Nu uiți niciodată, se spune. Nu uiți. Moliciunea degetelor lor mici, zâmbetul dulce și dezarmant, râsul pe care îl auzi prin cameră dintr-o dată atunci când te apuci de curățenie ca să scapi de depresie. Nu uiți niciodată. Dar totuși uiți, și uitarea vine mai repede decât te aștepți, apoi îi urmează rușinea – rușinea că nu ai iubit cu adevărat, că ești un impostor.”

Hai s-o facem si pe asta…recenzia seriei Harry Potter 😊

Cum spusesem in articolul trecut, sunt nevoita sa fac recenzia seriei Harry Potter, intrucat doar asa o va citi si iubitul meu (sper sa-l conving si sa nu ma pacaleasca).

Nici nu stiu cu ce sa incep, sincer, nu are ce sa nu-ti placa la Harry Potter. L-am adorat de cand am vazut pentru prima oara filmele si mi-am dorit cartile enorm de mult inca de la varsta de 11 ani, dar minunea s-a intamplat abia anul trecut si am reusit sa citesc prima carte a seriei la varsta de 28 ani 😊 (varsta e doar un numar in cazul meu, sunt un adult cu suflet de copil).

Inca rememorez momentul cand am luat cartile in brate, nu imi venea sa cred ca in sfarsit le am si le voi citi, ca sunt ale mele, acel sentiment minunat de proprietate 😊. Mi-a placut foarte mult cum arata fiecare coperta, faptul ca la inceputul fiecarei carti este harta reprezentata, culorile alese pentru ilustrarea copertii, parca doar privindu-le te duceau in lumea aceea magica, ca sa nu mai spun ca fiecare capitol are in jurul titlului mii de stelute (stelute de genul celor ce ies din bagheta magica); cum sa nu te pierzi in asemenea pagini?

Cand am inceput sa citesc prima carte, am fost cea mai fericita fiinta de pe fata Pamantului, nu va pot explica sentimentul ce l-am trait rasfoindu-i paginile. Stiam ca ma voi indragosti pe loc de personaje si mai ales ca ma voi pierde complet in povestea ce aveam sa o descopar.

Am fost atrasa inca de la primele pagini de impulsivitatea lui Harry, acel curaj de a-ti asuma anumite riscuri, stiind ca ulterior o vei incasa si nu e chiar placut, ca apoi lui sa i se alature Ron, cu al sau simt al umorului mega dezvoltat si Hermione, crush-ul meu fantastic (sa fie oare pentru ca este inebunita dupa carti, ca si mine?).

Ca sa nu va spun, in momentul in care am ajuns la Hogwarts, mi s-a taiat filmul cu realitatea, instant m-am deconectat. Cat nu mi-am dorit sa fiu si eu acolo, alaturi de toti acei elevi, sa invat vraji, sa ma joc cu bacheta magica, sa-l irit pe Snape 😊…sa fac si eu nazbatii si sa am parte de o multime de peripetii. Atat de bine a fost creat acel loc magic, ca era imposibil sa nu ma indragostesc, dar cresc eu mare si ajung la Hogwarts…

Citind seria, toate sentimentele posibile le-am trait, emotii peste emotii, lacrimi si suspine, rasete pe masura, nu a fost loc de plictiseala, eram mereu in priza. Nu am putut sa las deloc cartile din mana, asa de captivata am fost de toata actiunea, curioasa sa descopar ce se va intampla mai departe.

Sa va spun si faptul ca in ziua Anului Nou eu citeam Harry Potter? (Asta este ca sa va faceti o idee de cat de atrasa am fost de serie). Bineinteles, la miezul noptii am lasat-o pe noptiera si am iesit si eu ca omul normal la artificii si urari, dar cum a venit dimineata zilei de 1 ianuarie 2019, cine era in pat si citea Harry Potter? Eu, eu, eu 😊.

Am fost extrem de trista in momentul cand am vazut ca ajunsesem la ultima carte din serie, dar si mai trista am fost cand am finalizat volumul de citit. Aveam lacrimi in ochi cand am finalizat-o (chiar si acum ca scriu aceste randuri imi revin lacrimile), am citit ultimile pagini pe nerasuflate si am avut impresia ca asa de repede s-a intamplat totul si nu mi-a venit a crede ca e gata totul.

Este o serie pe care o poti citi indiferent de varsta, citind-o vei deveni din nou copil, vei trai alaturi de toate acele personaje aventuri la care doar ai visat, te vei pierde in toata acea lume a vrajilor, poti chiar tu fi un vrajitor sau varcolac, vei descoperi vietati ce nici nu credeai ca pot exista…este absolut fantastica, Harry Potter este una dintre seriile mele de suflet si imi doresc sa fac un ritual din a o reciti an de an, la finalul anului. Nu stiu de ce, dar mi se pare atat de potrivita de a fi citita in prejma sarbatorilor de iarna, poate datorita faptului ca actiunea in carti se petrece in decursul unui an scolar si cuprinde toate anotimpurile, iar iarna la Hogwarts mi se pare ireala…chiar este ceva de vis 😊

Si cred ca am scris tot ce mi-am dorit sa va transmit, iar cu toate acestea sper sa reusesc sa-mi conving iubitul sa citeasca seria. Chiar daca nu reusesc, eu oricum o voi reciti pentru ca au fost cartile cele mai dorite de mine si totodata, unul dintre cele mai frumoase cadouri oferite de iubitul meu. Poate dupa ce le voi reciti, il conving 😊 (daca nu iese din prima, poate din a doua incercare 😊).

Cum m-am hotarat sa-mi fac blog 😊

Intreaga nebunie cu ideea de “blog” a inceput anul trecut in decembrie, prin preajma sarbatorilor de Craciun, cand am decis sa citesc seria Harry Potter. Seria am primit-o in dar de la iubitul meu, drept cadou de Mos Nicolae (anticipat, intrucat am primit coletul pe la mijlocul lui noiembrie 😊).

Mi-am dorit cartile Harry Potter inca de cand eram pustoaica si lucrurile s-au intamplat in asa fel incat sa citesc Harry Potter la 28 ani, desi niciodata nu e tarziu sa citesti HP (parerea mea 😊). De cum am luat prima carte in mana, am fost fascinata, incepand de la aspectul copertii si pana la fontul literelor fiecarui capitol, absolut totul te rapeste din realitate si te transpune intr-o lume fantastica.

Alaturi de trioul Harry-Hermione-Ron am fost in numeroase aventuri, am invatat cum sa actionezi din instinct, sa te lasi dus de val (desi nu este potrivit de fiecare data), mai ales am descoperit prietenia adevarata, iar relatia dintre ei mi s-a parut una dintre cele mai frumoase.

Cu fiecare carte parcursa, am ras, am plans, am stat cu sufletul la gura asteptand sa vad ce se intampla mai departe, mereu in alerta. Desi am vazut filmele de nenumarate ori, nu se compara cu povestea cartilor, sau cel putin asta e parerea mea…filmul nu va bate niciodata cartea (sau mai bine spus, rare sunt filmele care bat cartea).

Deci, sa revenim la oile noastre 😊. Am inceput sa citesc seria cartilor inainte de vacanta de Craciun, daca nu ma insel in data de 16 decembrie 2018 si am finalizat-o la inceputul lunii ianuarie. Mi-a fost foarte greu sa ma despart de ele, asa de captivata am fost de acea lume magica, ca nici nu mai stiam ce era de viata mea, am strans ultimul volum la piept si aveam lacrimi in ochi, parca nu imi venea a crede ca am ajuns la final. Odata finalizata seria, iubitul meu m-a intrebat: “Si? Cum ti s-a parut?”, la care i-am raspuns: “Nu stiu cum faci, dar trebuie neaparat sa o citesti si tu, nici nu se compara cu filmele!!!”. Auzind asta, nici nu i-a trebuit mult sa-mi spuna: “Daca imi faci o recenzie a seriei, o citesc si eu. Mai mult de atat, iti fac si blog, asta ca un cadou de ziua ta, ca oricum nu mai stiu ce sa iti iau…”.

Si m-am blocat…”eu? Blog? Da de unde…nu e de mine asa ceva, nici nu as avea timp sa ma ocup de el.” Nu e vorba de timp aici, e vorba despre ce vrei sa faci, daca vrei sa faci. A trecut putin timp de cand mi-a spus el de blog, abandonasem cat de cat ideea de blog, recenzii ale cartilor si toate cele, ca apoi sa discut cu diverse persoane legat de blog si sa-mi schimb parerea din nou.

Mi-am spus: “De ce nu? Ce poate fi rau? Scriu ce imi trece prin cap, ganduri de-ale mele, pot vedea blogul ca un fel de jurnal, sa scriu despre tot ceea ce imi face mie placere.”

Aici este si meritul Roxanei (pe Instagram @citesc_cu_sufletul, acolo am descoperit-o prin intermediul altor conturi de bookstagram), pentru ca in urma tuturor discutiilor cu ea, mi-a aprins un beculet si ar iesi ceva frumos cu blogul, mai ales daca va accepta sa-mi fie colega de blog 😊.

Si asta este scurta poveste a acestui minunat nou inceput 😊

Iar daca tot am scris aceste randuri, urmatorul articol va fi recenzia seriei Harry Potter, poate il conving pe iubitul meu s-o citeasca, ma tin de capul lui din ianuarie de cand am finalizat-o…acesta era si scopul, sper sa il ating 😊.