”Fiecare moare singur” de Hans Fallada (recenzie)

• Titlul original: ”Jeder stirbt fur sich allein”
• Autor: Hans Fallada
• Editura: Art
• Colecții/Serii: Cărţi cult
• Data apariției:  2019
• Pagini: 736
• Traducător: Gabriella Eftimie

În timp ce Hitler alimentează cu carne de tun fronturile din întreaga Europă, în Berlinul anului 1940, Otto și Anna Quangel – un cuplu simplu din clasa muncitoare –, după ce își pierd singurul fiu în război, trec de la resemnare tacită și indiferență la furie mocnită și hotărăsc că a venit timpul să lupte împotriva sistemului. Rezistența lor pare lipsită de semnificație – denunță regimul nazist prin cărți poștale și scrisori pe care le distribuie la întâmplare –, dar este egală cu sfidarea supremă într-o lume unde chiar și cea mai mică nesupunere înseamnă moarte.

”Fiecare moare singur” vorbește despre sadismul grotesc de care e capabilă omenirea și, într-un contrast izbitor, despre simplitatea binelui și noblețea decenței. Poate că, într-adevăr, fiecare moare singur, dar nimeni nu trăiește singur sau în deplină intimitate, mai ales într-un oraș sufocat de teroare, suspiciuni și crime. Hans Fallada își bazează cartea pe povestea adevărată a lui Otto și-a Elisei Hampel, care prin textele lor subversive au încins spiritele în Gestapo până când, în cele din urmă, au fost capturați și ghilotinați. Evocă, totodată, imaginea luptei simbolice care adeseori a mișcat și-a încurajat insurecții uriașe ce-au răsturnat dictatori și regimuri totalitare.

În ultimele săptămâni am văzut tot mai des cartea pe conturile Anei, Emmei, Andei, Mădălina și apoi am observat că și pe Roxi o bate un gând să o citească, așa că îmi doream să aflu și eu care e treaba cu volumul, mai ales că era extrem de lăudat. Zis și făcut, drăguții de la Cartepedia m-au ajutat să o aduc în bibliotecă, însă nici nu am apucat să o pun pe raft că m-am și apucat de ea de cum sosise coletul. Le mulțumesc din suflet celor de la Cartepedia pentru exemplarul oferit, îl găsiți și voi aici dacă vi-l doriți, iar dacă sunteți fani al genului ficțiune istorică, ”Fiecare moare singur” nu trebuie să vă scape.

Între coperțile cărții am descoperit povestea Annei și a lui Otto Quangel , un cuplu de muncitori modești, ce și-au pierdut singurul fiu pe front, luptând pentru Hitler, iar în urma acestei pierderi, aleg să înfrunte sistemul nazist, și cum altfel, dacă nu prin sfidare? Încep prin a scrie cărți poștale și scrisori săptămânal, pe care le distribuie la întâmplare prin oraș, însă acest act dovedește nesupunere și este pedepsit cu moartea. Dacă reușesc să schimbe ceva în gândirea celorlalți cu ale lor cărți poștale sau nu, dacă au vreun impact acele acuzații cutremurătare, nu vă rămâne decât să aflați, Anna și Otto vă împărtășesc povestea lor.

Recunosc, am fost puțin șocată de dimensiunea cărții atunci când am ținut-o în mâini, nu mă așteptam și fie așa voluminoasă (are peste 700 de pagini), însă în ciuda acestui aspect, cartea s-a citit foarte ușor, paginile au trecut de la sine și am reușit să mă pierd între coperți de la primele capitole. Totodată, am descoperit și povestea altor personaje, care au avut mai mult sau mai puțin contact sau legătură cu cuplul Quangel, însă povestea fiecăruia a avut ceva dureros în ea. De multe ori m-au lovit frustrările și nervii, unele personaje m-au călcat cumplit pe bătături și așa-mi venea să le extermin, nu-mi venea să cred că sunt capabili de atâta răutate, de a călca în picioare pe oricine și orice, pentru a le ieși socotelile. Deși nu sunt străină de brutalitățile și ororile celui De-al Doilea Război Mondial, tot îmi este greu să nu mă șochez de existența unor persoane capabile de brutalități ieșite din comun, să nu mă cutremur în fața faptelor și să nu fiu lovită de o furie greu de controlat.

Acțiunea cărții este împărțită în patru părți, fiecare parte devenind mai intensă decât cealaltă, iar dacă în prima parte am avut o acțiune mai domoală, am făcut cunoștiință cu personajele, aveam impresia că este puțin groaie, prea multe informații de asimilat, ei bine, începând cu a doua parte, asta fiind undeva în jurul paginii 200, lucrurile au început să se dezmorțească bine și să-mi fie tot mai greu să pun cartea deoparte, în ciuda durerilor ce le simțeam la degete și mâini. Cu fiecare pagină, a devenit tot mai intensă, m-a prins tot mai mult, m-a ținut cu sufletul la gură, deși intuiam că ceva se va întâmpla, s-a instalat și pielea de găină, fiorii pe șina spinării și palmele transpirate, iar cum mă apropiam de finalul poveștii, m-a lovit o tristețe teribilă și ochii mi s-au încărcat de lacrimi. Este a doua carte ce o citesc din perspectiva germanilor, cum gândesc ei în ceea ce privește sistemul nazist, sentimentele lor, lupta pe care o duc în interior, greutățile pe care le întâmpină. ”Fiecare moare singur” este o lecție despre curaj și adevăr, este povestea unor oameni ce n-au încetat să lupte, deși au fost dominați de frică și neîncredere, să creadă în bine și să spere la o schimbare.

”Noi nu trăim pentru noi înșine, ci pentru cei din jurul nostru. Iar dacă facem ceva și ajungem cineva, n-o facem pentru noi, ci pentru cei din jurul nostru…”

”(…) fiecare dintre noi a fost nevoit să se descurce singur, fiecare a fost prins singur și fiecare va trebui să moară singur. Dar tocmai de-aia nu suntem singuri, Quangel, și nici nu vom muri degeaba. Nimic nu se întâmplă degeaba pe lumea asta și, fiindcă luptăm pentru dreptate și împotriva brutalității, vom fi învingători în cele din urmă.”

”Nu contează câți luptă, unul sau zece mii; dacă cineva simte că trebuie să lupte, atunci o face, fie că-l ajută cineva sau nu.”

”Conștiința liniștită doarme și pe furtună.”

”Suntem ca semințele bune într-un camp plin de buruieni. Dacă n-ar exista semințe bune, câmpul s-ar umple numai de buruieni. Dar semințele bune se pot înmulți…”