”Ultima oară când ne luăm rămas-bun” de Cynthia Hand (recenzie)

• Titlul original: ”The last time we say goodbye”
• Editura: Grupul Editorial Corint
• Colecţia: Leda Edge
• Anul apariției: 2018
• Număr de pagini: 384
• Traducere de Ofelia Al-Gareeb

Există moarte pretutindeni în jurul nostru. Pur și simplu nu suntem atenți. Până când suntem. În tradiția romanelor ”Cele treisprezece motive” și ”Toate acele locuri minunate”, ”Ultima oară când ne luăm ramas-bun” este o poveste profundă și tulburătoare, care ne va schimba felul în care privim moartea și viața. De când fratele ei, Tyler, s-a sinucis, Lex a încercat să-și țină necazurile la distanță și să uite tot ce s-a întâmplat în acea noapte fatidică. Dar, pe masură ce face eforturi să-și reclădească viața și să-și refacă familia și relațiile de prietenie de odinioară, Lex este bântuită de un secret pe care nu l-a spus nimănui: un mesaj trimis de Tyler, care ar fi putut schimba totul…

”Ultima oară când ne luăm rămas-bun” m-a așteptat în bibliotecă de un an și câteva luni, deși mi-am dorit-o foarte mult, nu am reușit s-o parcurg la momentul când am primit-o, dar nu este târziu nici acum. Nu știu cum s-a făcut că am citit multe cărți cu subiecte sensibile în utlima vreme, parca s-au vorbit între ele să-mi pună gând rău. De data aceasta, am descoperit povestea lui Lex, o poveste sfâșietoare, ce m-a doborât…Lex și-a pierdut fratele în urmă cu câteva săptămâni, la doar 16 ani, Tyler a ales să se sinucidă, lăsând în urma sa doar un post-it adresat mamei sale, o scrisoare către fosta iubită și un singur mesaj trimis către Lex, mesaj care ar fi putut schimba totul dacă aceasta îi răspundea la el.  De la moartea lui Tyler, Lex încearcă să se repună pe picioare, să-și refacă viața, însă este bântuită de secretul mesajului ce a rămas fără răspuns. Șocul pierderii lui Ty o marchează și o determină să-și reprime sentimentele, să se închidă în ea, lacrimile nu-și mai găsesc loc în ochii ei, iar sufletul îi este înconjurat de un zid ce greu va fi doborât.

Romanul prezintă o poveste emoționantă și totodată dureroară despre pierderea unei persoane iubite, despre eforturile depuse pentru a trece peste acel eveniment nefericit și despre a o lua de la capăt, trăind cu durerea în suflet, dar împăcat cu ideea pierderii. Nu ai cum să treci peste o asemenea durere, îți rămâne doar să o îmbrățișezi și să faci pace cu tine însuți, să înveți să conviețuiești alături de ea. Am înțeles-o complet pe Lex, dar și pe mama ei, vina pe care și-o lua fiecare, scenariile pe care și le tot făceau, dacă ar fi procedat într-un anumit fel, dacă ar fi fost mai atente, dacă au fost semnale de alarmă, poate lucrurile ar fi stat diferit și Tyler nu și-ar fi luat viața. Tyler nu a fost la prima tentativă, la vârsta de 12 ani a încercat să se sinucidă cu ajutorul pastilelor, însă nu i-a reușit, și deși a dat semne că și-a revenit, nu a fost chiar așa, iar 4 ani mai târziu, tentativa i-a reușit… Este cumplit să trăiești cu neputința, gândul că nu ai putut să faci nimic pentru a schimba ceva, să mai primești măcar un moment alături de cel pierdut, pentru a-l înțelege de ce a ales ce a ales și să apuci să-ți iei rămas-bun. Moartea este peste tot și te lovește atunci când nu ești atent, iar când te-a lovit, nu îți mai rămâne să faci nimic, doar să o accepți.

Nu este o lectură alertă, însă este complexă și profundă, ce te poartă atât în prezentul, cât și în trecutul lui Lex, alături de ea ești martor amintirilor ce-i revin în minte, o urmărești în diverse etape, alături de familie și prieteni. Încet, încet, își permite să doboare câte puțin din zidul creat în jurul sufletului și să se elibereze de durere, iar odată eliberată, te doboară cu mărturisirile, pe mine cel puțin, m-a doborât complet. Ultimele pagini le-am citit cu lacrimi în ochi, dar și pe parcursul lecturii am avut inima-ndoită, simțeam că nu mai pot citi, trebuia să las cartea deoparte, era prea mult pentru mine, dar și greu. Pierderea unei persoane dragi lasă un gol imens în suflet și nu-l poate umple nimeni și nimic, cunosc pe propria piele acest lucru, iar de fiecare dată când dau peste o poveste cu subiect sensibil, acel gol își face simțită prezența și ajung să pun și mai mult suflet în cartea ce o citesc, o simt într-un cu totul alt mod. Nota autoarei de la finalul cărții a fost ca un duș cu apă rece, întrucât mi-a dezvăluit că deși este o operă de ficțiune, prezintă o poveste ruptă din realitate, exact cum a fost și cazul cărții ”Toate acele locuri minunate” (despre care am scris pe blog aici).

”Ultima oară când ne luăm rămas-bun” este o carte ce te atinge acolo unde trebuie și te determină să apreciezi ceea ce ai, să nu amâni momentul și să te bucuri de fiecare clipă, este frumoasă și tristă în același timp, extrem de emoționantă și-ți rupe sufletul, nu alta. Vorbește despre familie și prietenie, legături de mult uitate, dar și despre pierdere și acceptare… o lecție de viață prin care suntem nevoiți trecem fie că vrem sau nu, însă ne demonstrează cât de puternici suntem, de a ierta și de a merge mai departe.

”Timpul trece. Asta e regula. Indiferent ce se întâmplă, indiferent cât de mult ai avea senzația că totul în viața ta a încremenit in jurul unui moment anume, timpul curge mai departe.”

„Oamenii pe care îi iubim nu mor niciodată cu adevărat.”

„E nostim cum uneori nu vezi venind lucrurile evidente. Crezi că știi ce îți rezervă viața. Crezi că ești pregătit. Crezi că te poți descurca. Și apoi – bum!, asemenea unui tunet – ceva se repede asupra ta din senin și te prinde cu garda jos.”

„Toate lucrurile bune sunt așa, toate lucrurile frumoase. O parte a frumuseții vine din faptul că au viață scurtă.”