An publicație: 2018

Editura: Libris Editorial

Număr pagini: 202

”‘Eu, cea de pe locul doi’ este inspirată dintr-o multitudine de surse și prezintă perspectiva personajului principal feminin referitor la identificarea pe locul doi în absolut orice aspect al vieții ei, negăsind puterea să depășească acestă condiție. Momentul culminant este acela al descoperirii faptului că și un sentiment atât de nobil precum iubirea, o poate plasa pe același loc, făcând-o să își defragmenteze, psihologic vorbind, personalitatea, astfel ajungând de nerecunoscut atât pentru cei apropiați, cât și pentru societatea din care face parte.

Pornind de la premisa că toți ne naștem inocenți și neatinși de defectele clasice ale societății, cartea urmăreste povestea unei tinere ce cunoaște suferința la limitele ei cele mai acerbe, se redescoperă și decade moral prin intermediul unei aventuri pe care o are cu un bărbat însurat. Prin această poveste, încerc să urmăresc traseul psihic și nu numai al tinerei Amalia, ce învață pe parcurs că doar în ea va găsi puterea necesară să treacă de fiecare dată peste orice obstacol pe care i-l impune soarta.

Această poveste este una clasică și de actualitate în același timp. Ea nu vrea să mulțumească publicul feminin cu oratorii motivaționale, nu vrea să judece pe nimeni, nu vrea să atragă atenția asupra infidelității. ci vrea să expună din toate punctele de vedere, un caracter cât se poate de obișnuit al societății de zi cu zi care decade, se schimbă, învață sau nu din greșeli și într-un final ia decizii ce vor genera consecințe indiferent de situație. Cheia acestor consecințe este asumarea, ceea ce naște o bătălie interioară în Amalia creionată în carte la nivel semi-erotic și psihanalist.”

Începusem să văd tot mai des această carte pe rețelele de socializare în ultimele luni, iar pe Instagram urmăream un cont ce o lăuda extrem de mult, atunci a crescut și dorința mea de a o avea în bibliotecă. Cezara Zamfir a fost o drăguță și mi-a dăruit cartea, astfel am avut ocazia să o descopăr, iar pe această cale vreau să-i mulțumesc din tot sufletul, a făcut un omuleț tare fericit 😊. Pornisem cu ideea că voi face recenzia cărții ”Eu, cea de pe locul doi” împreună cu volumul doi, dar nu am putut să mai rezist, trebuia să mă descarc cumva, dar o să vă surprind și cu recenzia volumului doi cât mai curând (să îl cumpăr întâi…).

Amalia este personajul în care este imposibil să nu te regăsești măcar o bucățică. Femeie cu capul pe umeri, cu valori bine stabilite, determinată și independentă, dar care, în momentul în care îl zărește pe el, își pierde mințile…ca majoritatea femeilor, dar tind să cred că și bărbații au avut parte de astfel de momente. Să nu fim ipocriți, cel puțin o dată a pățit-o fiecare, să-și piardă capul și să nu mai judece limpede când vine vorba de un el sau o ea…eu, una, clar mi l-am pierdut de câteva ori… M-am regăsit foarte mult în acest personaj și am înțeles-o, deși îmi venea să o scutur puțin câteodată, toate sentimentele trăite de ea și acțiunile nechibzuite, acțiuni ce erau produse în urma iubirii nebune ce nu-i dădea pace. De-a lungul poveștii, am observat cât de mult se schimbă un om din cauza iubirii, și nu neaparat în bine, cum își pierde onoarea și-și calcă singur în picioare valorile, doar pentru o fărâmă de dragoste, să nu mai judeci cum trebuie…ce să mai judeci când fluturi de la stomac ți s-au mutat la mansardă?

L-am îndrăgit foarte mult pe Octav, a fost personajul exact pe sufletul meu, de așa om clar are nevoie fiecare în viața lui și mi-a amintit puțin de iubitul meu, probabil de aceea l-am și îndrăgit așa de tare, îl asociam cu bărbatul ce deja există în viața mea, o persoană ce ți-o spune verde-n față, că-ți place sau nu, dar este necesar, altfel nu te mai trezești la realitate și rămâi să trăiești în minciună, într-o relație toxică…

”Eu, cea de pe locul doi” nu este doar o poveste, este o realitate prezentată printr-o poveste și sunt convinsă că mulți s-au regăsit și încă se regăsesc în Amalia. Lucrurile scapă de sub control fără să realizezi acest lucru, iar când te afli pe locul doi nu este chiar așa de plăcut. Toți ne dorim să ne situam pe primul loc în viața cuiva, dar nu tot timpul este posibil, din păcate…Trebuie să învățăm să ne apreciem adevărata valoare și să permitem accesul în viața noastră doar acelor persoane care merită, de la care avem ceva de învățat și care ne sunt mereu alături, nu doar pentru beneficii și nici cu minciuni. Pare așa ușor câd este spus, dar este foarte greu să ne putem ține…

Volumul a avut și puțină psihologie, ne-a demonstrat cum relațiile dintre oameni produc schimbări în viața acestora, te pun în fața alegerilor, fie că este vorba de prietenie sau de iubire, și oricât de solide îți sunt zidurile, acestea pot fi dărâmate cu doar un simplu gest. Așa cum un om te urcă, la fel te și coboară, deși coborările s-ar putea să fie mult mai neplăcute. Am citit cartea pe nerăsuflate, nu am avut deloc stare până nu am dat-o gata, am trecut de la agonie la extaz, am savurat-o…Nu a fost loc pentru dezamăgire și mă bucur de acest lucru. M-a surprins într-un mod plăcut, iar finalul m-a lăsat cu foarte multe întrebări și probabil am să-mi fac toate scenariile posibile până când am să citesc volumul următor. Dacă și tu ai fost pus pe locul doi măcar o dată în viață, este imposibil să nu simți cartea în toată profunzimea ei, să nu te regăsești în cuprinsul ei. I-am acordat 5 stele pentru că am simțit-o așa cum trebuie și sunt tare curioasă de volumul doi, am sentimentul că voi fi plăcut surprinsă, la fel cum s-a întâmplat cu ”Eu, cea de pe locul doi”.

”Mi s-au înmuiat inima și tot trupul când ni s-au întâlnit privirile…era tot ce aveam nevoie în seara aia și într-o secundă îmi creasem o mie de scenarii în minte despre cum avea să decurgă seara, mai puțin despre cum avea să se întâmple cu adevărat.”

”În momentele alea, simțeam că sunt alt om și am realizat că sunt dependentă de tot ce înseamnă el. L-am primit în brațele mele și i-am dăruit trupul, sufletul, gândurile…tot. I-am dat toată ființa mea pentru eternitate, știind că niciodată nu voi mai privi pe altcineva cum îl priveam pe el. Eram dependentă de un om căsătorit și pentru acele momente cu el aș fi fost în stare să accept orice, chiar și locul doi în viața lui.”

”Între noi era un război continuu de cuvinte, gesturi, priviri și manipulări pline de seducție. Niciodată nu încetam să ne incităm, ca apoi să ne răsplătim reciproc cu clipe minunate, cu drogul aprig al corpurilor incinse printre cearșeafuri. Tot ce făceam noi era să ne jucăm cu focul fără să ne pese prea mult de consecințe, căci atunci când iubirea âți ia mintea, cu ce naiba mai poți gândi?”

”Se spune despre iubire că este un sentiment magic și nobil ce naște bunătate, istoria ne arată că iubirea poate naște și războaie, căci niciun sentiment nu este în esență pur. Cred că sentimentele pot fi puse în valoare și pot fi caracterizate mai pe înțelesul oricui dacă sunt puse în balanță sau dacă se întrepătrund. În definitiv, un om este o multitudine de sentimente, care nasc un comportament și duc la crearea unui portret emoțional.”

”Iubirea poate fi un lucru înșelător de cele mai multe ori. Eu am învățat pe propria piele că iubirea este sentimentul care doare cel mai mult: este sentimentul pentru care sacrificiul suprem este considerat normal.”

”Oamenii au un singur dușman natural: ei înșiși. Nimeni nu te poate obliga să faci altfel decât îți dorești, totul ține doar de tine, iar eu am rămas blocată încă de atunci în acel infim moment de revelație, spunându-mi că nu mă voi mai lăsa călcată în picioare niciodată.”

Titlul original: „The Vaults”

An publicaţie: 2011

Editura: Rao

Număr pagini: 416

Traducere de Lingua Connexion

“Într-o Americă distopică a anilor 1930, o serie de evenimente
favorizează descoperirea unui secret întunecat despre oraşul lor.
În timpul celei mai corupte guvernări din istoria Oraşului, duplicatul
unui dosar este găsit undeva în Arhive, o sală cavernoasă care
adăposteşte documente conţinând toate fărădelegile municipalităţii din
ultimii şaptezeci de ani. Personajele principale sunt Arthur Puskis,
singurul angajat al Arhivelor, un om cu o încredere aproape mistică în
sistemul căruia şi-a dedicat viaţa, Frank Frings, un celebru jurnalist
de investigaţii, şi Ethan Poole, detectiv particular cu înclinaţie spre
şantaj. Aceşti trei bărbaţi pornesc împreună o investigaţie în trecutul
întunecat al Oraşului, întrebându-se dacă îşi vor putea păstra
convingerile în acel climat de corupţie generalizată şi conspiraţie.”

„Arhivele” mi-a amintit de filmele cu mafioţi, unde cel mai influent bărbat se află la comandă, în cazul de faţă un bărbat puternic din punct de vedere fizic, impunător ca şi statut, ce este înconjurat de cei mai fideli oameni ai săi, dar care are în subordine şi „matahale” ce-i execută comenzile. Tot ce se întâmplă într-un anumit loc, are legătură cu acea persoană. Probabil şi datorită subiectului am avut senzaţia că urmăresc un serial, fiecare capitol constituind un episod, iar cu fiecare capitol devenea tot mai intereantă cartea. Am fost surpinsă de complotul poveştii şi abia spre final am început să intuiesc unele acţiuni şi să fac tot mai multe legături.

Numărul personajelor este relativ mare, şi ce este drept, la început am întâmpinat mici dificultăţi în a le reţine numele şi a face corelaţii între ele, însă după ce am avansat cu lectura, dificultăţile mele au dispărut complet şi mi-a fost tot mai uşor să fac legături între personaje. Cele mai importante personaje din poveste au fost Arthur Puskis, Ethan Poole şi Frank Frings. Arthur Puskis este arhivar, responsabil de Arhiva Oraşului, ce se află sub sediul Poliţiei, şi m-a suprins cu a sa capacitate de a stoca informaţiile dosarelor, având în vedere volumul acestora ce i-au trecut şi încă îi trec prin mână, dar şi de determinarea sa de a duce la bun sfârşit ce şi-a propus, ştiind că există posibilitatea de a se pune în pericol. Ethan Poole este detectiv particular, ce nu se jenează să obţină venituri şi din şantaje. Primeşte un caz destul de ciudat, unde informaţiile sunt insuficiente, neştiind dacă va avea sorţ de izbândă sau nu în a-l soluţiona. Frank Frings este unul dintre cei mai pricepuţi jurnalisti de investigaţii, ce reuşeşte să pună mâna pe toate informaţiile valoroase şi care nu se teme să dezvăluie adevărul, chiar dacă acesta poate avea repercusiuni. Cei trei, deşi nu au nicio legătură unul cu celălalt, la un moment dat se vor intersecta şi vor fi puşi in situaţia de a porni într-o investigaţie in trecutul întunecat al oraşului.

Am fost prinsă de investigarea fiecărui personaj în parte, de a elucida complotul, dar şi dezgustată de cât de multă corupţie se poate regăsi într-un Oraş. Sunt foarte multe lucruri care au fost şi rămân ascunse o perioadă îndelungată de timp, dar de la o singură sacină ajungi să realizezi că ceva nu a fost în regulă în tot acest timp. Firul poveştii a reuşit să mă ţină captivată până la maxim, îmi doream să descopăr mai mult şi mai mult, m-am şocat de unele detalii, de brutalitatea acestora, dar am realizat că aşa se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi, că o persoană influentă cu o poziţie bine situată, ce are oameni temuţi în subordine şi nu se jenează în a executa ordine ilegale, ajunge să ne controleze şi să ne îngrădească viaţa. Trebuie să-ţi găseşti curajul necesar pentru a-i înfrunta, păstrându-ţi totuşi caracterul, deşi este un risc enorm.

„Arhivele” este un debut interesant, cu o intrigă captivantă, ce te va prinde de la prima până la ultima pagină şi-ţi va alimenta curiozitatea puţin câte puţin.

„În asta consta esenţa relaţiei lor. Ea, captivată de munca lui. El, captivat de ea – de frumuseţea ei, de aura ei, de încrederea pe care o avea în sine ca artistă.”

„Nu sunt luptător, sunt boxer. Luptătorii sunt nişte barbari, netalentaţi, sadici. Eu sunt savant, artist şi filozof.”

Titlu original: ”The Last Policeman”

An publicație: 2017

Editura: Paladin

Colecţie: Paladin CRIME Masters

Domenii: Crime

Număr pagini: 328

Traducere din limba engleză de Dan Doboș

”Ce rost mai are să rezolvi crime când oricum toată lumea va muri? Detectivul Hank Palace se confruntă cu această întrebare din momentul în care ciocnirea Pământului cu un asteroid devine iminentă.

Ultimul poliţist înfăţişează în culori fascinante atmosfera preapocaliptică din Statele Unite: economia se prăbuşeşte, recoltele zac pe câmpuri, lăcaşurile de cult sunt supraaglomerate, iar majoritatea oamenilor îşi părăsesc slujbele. Însă Hank Palace rămâne la datorie, anchetând un caz de spânzurare dintr-un oraş în care sinuciderile sunt la ordinea zilei. Aici însă pare să fie vorba despre cu totul altceva…”

Când un asteroid amenință să lovească Pământul în aproximativ jumătate de an, toată lumea o ia razna, renunță la joburi pentru a pleca în diverse vacanțe, își pun în practică visurile, dacă tot se apropie sfârșitul lumii sau…își pun capăt zilelor. Cei mai mulți dintre ei aleg să se sinucidă, de aceea orașul Concord din Statele Unite ale Americii este denumit Orașul Spânzuraților. Iar când detectivul Hank Palace este chemat să ancheteze un nou caz de suicid petrecut în toaleta unui restaurant McDonald’s, ceva nu se leagă cum trebuie.

Care este rostul în a mai soluționa crimele când nimeni nu mai prezintă niciun interes pentru nimic, când sunt nepăsători și așteaptă o nouă informație cu privire la traiectoria asteroidului, dornici să afle unde va lovi. Hank Palace nu se lasă atras de acest subiect și își dă toată silința în a-și face treaba cât mai bine. Asta și-a dorit toată viața, să fie cel mai bun în meseria sa și munca depusă să-i fie apreciată. Chiar dacă sfârșitul lumii se apropie, Hank nu poate renunța la anchetă și vrea să-i dea de capăt, deși cu greu obține susținerea colegilor săi.

”Ultimul polițist” a fost o lectură interesantă, ce m-a prins de la prima pagină și mi-a trezit interesul de a rezolva misterul cu fiecare capitol parcurs. Am încercat să urmăresc indiciile pentru a intui cine e în spatele faptelor, însă nu mi-a reușit, iar finalul m-a surprins, mai ales că nu mi-a trecut prin cap, nicio secundă, cine e făptașul. Să fi capabil de a-ți face meseria fără a fi bulversat de nebunia celorlalți, de haosul din jur, este un lucru extraordinar, iar Hank Palace dă dovadă de o determinare de fier. Convins de ipoteza sa cu privire la suicidul din toaleta restaurantului McDonald’s, reușește să tragă niște concluzii ce m-au uimit, având în vedere informațiile limitate pe care le deținea și agitația în care s-a petrecut acțiunea. Aș vrea să vă pot dezvălui mai multe, însă nu se poate, iar dacă v-am stârnit măcar puțin curiozitatea cu privire la această carte, o găsiți pe site-ul edituri Paladin aici 😊.

”Da, există diferențe de comportament, dar toate astea sunt amănunte. Principala diferență, din punctul de vedere al unui polițist, ține mai degrabă de atmosferă și e greu de definit. Dacă ar fi să încerc să descriu starea de spirit din oraș, aș zice că e aceea a unui copil care n-a încurcat-o încă, dar știe că are s-o facă destul de curând. E în camera lui și așteaptă. ‘Stai așa, să ajungă taică-tău acasă!’ E trist și încordat, totul e pe muchie de cuțit. E confuz, posac, tremură gândindu-se la ceea ce va urma și toate acestea îl aduc aproape de violență. Nu e încă furios, ci neliniștit, dar asta poate duce rapid către furie. Așa e în Concord. Nu știu cum e în restul lumii, dar pe-aici așa stau lucrurile.”

”Ultimul polițist” este primul volum din trilogia cu același nume, iar dacă sunteți fani ai romanelor de crime și ceva apocaliptic, ”Ultimul polițist” este o alegere bună. Eu, personal, sunt tare curioasă cu ce mă va surprinde volumul următor 😊, având în vedere cât de bine s-au împletit misterul și apocalipsa.

”Deprimat? Nu suntem oare cu toții deprimați? Nu purtăm oare pe umeri greutatea acestei așteptări? Dumneavoastră nu sunteți deprimat?”

Titlul original: “Konan við 1000°”

An publicaţie: 2019

Editura: Art

Colecţie: musai

Număr pagini: 552

Traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu

“Singură într-un garaj închiriat, loială doar unei grenade de mână din al Doilea Război Mondial, Herra Björnsson își trăiește la optzeci de ani începutul sfârșitului vieții. Dar este pregătită: și-a făcut deja programare la crematoriu, unde i se garantează o dispariție rapidă la 1000 °C. Dar înainte de toate astea, ne cere ea, „permiteți-mi să-mi povestesc viața.“

Istoria care urmează pleacă de la viața reală a nepoatei primului președinte al Islandei – cu care autorul a interacționat întâmplător într-o conversație telefonică în anul 2006 –, dar își urmează propriul curs ficțional.

Pusă în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, povestea individuală a Herrei completează tabloul atrocităților care devastau în acei ani Europa, însă amintirile personajului despre sine și despre întâmplările care i-au marcat existența se întrețes cu cel mai rafinat și mai surprinzător umor, cu o revigorantă autoironie, dar și empatie pentru cea care a fost în tinerețe. Fiecare capitol al romanului este o piesă dintr-un puzzle care se construiește încet, impredictibil.”

“Femeia la 1000°C” mi-a atras atenţia atât datorită titlului, cât şi a coperţii. Bătrâna ilustrată, cu ţigara în gură şi ochelari de soare pe ochi, o femeie dezinvoltă,  îmi transmitea că merită să îi aflu povestea. Încercam să îmi fac diverse scenarii cu privire la conţinutul cărţii (nu citisem descrierea), că şi-a trăit viaţa intens, mereu cu temperatura ridicată…ştiu că sună ciudat, dar aceasta a fost prima remarcă. Şi, a meritat fiecare pagină, viaţa Herrei a fost încărcată de evenimente, cărora eu, personal, nu cred că le-aş fi făcut faţă. Nu mi-am ales momentul potrivit să o citesc, am avut intenţia de a o citi înainte de Anul Nou, însă nu mi-a reuşit figura şi am lăsat-o câteva zile pe tuşă, nu am vrut să o citesc forţat, ci să mă bucur de ea, să o simt. Şi bine am făcut, că aşa am simţit cartea asta, mi-a intrat sub piele şi am reuşit să dau gata peste 350 de pagini în câteva ore. Foarte interesantă viaţa Herrei, mă mir că i-au ajuns atâtea pagini…

Herra Björnsson îşi trăieşte restul vieţii într-un garaj închiriat, alături de un laptop şi o grenadă veche de mână. Cât de nebun să fii să locuieşti într-o încăpere cu o grenadă? Asta a fost prima mea remarcă, sigur femeia asta nu are toate ţiglele pe casă…dar şi mai interesant mi s-a părut faptul că la cei 80 de ani ai săi, Herra mânuia laptopul de parcă s-ar fi născut făcând asta, având în vedere perioada în care şi-a trăit copilăria. Chiar de la primul paragraf am fost captivată şi am știut că merită din plin cartea, doar este o #cartemusai. Înainte să părăsească această lume şi nu oricum, şi-a făcut până şi programare la crematoriu (acel capitol a fost maxim, nu ştiu cum să-l explic, cert este că am râs cu lacrimi şi l-am recitit de câteva ori…), Herra a hotărât să ne destăinuie viaţa ei…şi încă ce viaţă a trăit…

De mică a suferit, nevoită să se despartă de părinţi şi să locuiască printre străini în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost violată, maltratată fizic, dar şi exploatată…toate atrocităţile au tras la ea ca un magnet şi deşi a avut parte de atâtea evenimente crunte, a fost capabilă să iubească şi să dea viaţă. A născut copii, dar a şi pierdut, iar acea pierdere lasă răni profunde în inima unei mame, nu se vindecă şi te marchează pentru totdeauna. A fost mamă, însă nu a ştiut să se comporte ca o mama, dar nu îi este ruşine să recunoască acest lucru, şi-a asumat greşelile făcute şi şi-a trăit viaţa cum a putut mai bine. Povestea Herrei este împărţită în capitole ce se desfăşoară în diverşi ani, nu sunt succesivi, însă acest lucru nu prezintă o dificultate, este asemenea unui puzzle şi piesele trebuie potrivite pentru a rezulta produsul final. Ne este redată cu mult umor şi autoironie, scriitura mi-a amintit puţin de cărţile lui Fredrik Backman, iar acest aspect m-a determinat să iubesc şi mai mult această carte. A fost ceva de genul : “Chiar dacă viaţa şi-a bătut joc de mine şi am fost chinuită în toate felurile posibile, eu încă sunt capabilă să-mi păstrez simţul umorului şi să o povestesc cu umor.”

Herra a fost puternică încă de pe vremea când a fost copilă, a devenit femeia în faţa căreia îţi dai jos pălăria. M-a durut sufletul pentru toate câte a pătimit de-a lungul vieţii, iar povestea sa a fost asemeni unei curse de roller – coaster, acum râdeai de te durea stomacul, ca în secunda următoare să te emoţioneze până la lacrimi, imposibil să nu empatizezi cu ea. Cu acelaşi umor cu care Herra ne relatează povestea vieţii ei, tot aşa îmi doresc să fiu şi eu capabilă să îmi destăinui trăirile copiilor şi nepoţilor mei, când va veni vremea…

“Femeia la 1000°C” este o carte complexă şi nici nu ştiu dacă am ales cuvintele potrivite pentru a vorbi despre ea. Acum o înţeleg perfect pe Roxi, de ce îmi spunea că nu-şi găseşte cuvintele să vorbescă despre carte (recenzia ei o găsiţi aici ) şi îi dau dreptate, este dificil să vorbeşti despre aşa o carte. Este puternică şi profundă, încărcată de umor, deşi prezintă o poveste tristă…este o #cartemusai de citit şi nu trebuie să vă scape, o găsiţi pe site-ul editurii Art aici.

“Cu cât mă gândesc mai bine, cu atât mai mult îmi surâde ideea celor o mie de grade. Flăcările purgatoriului n-ar putea fi mai fierbinţi, şi poate aşa se vor şterge o parte din petele de pe sufletul meu nenorocit, pete pe care singură n-am reuşit să le şterg.”

“Fiecare acţiune conţine opusul său. Oricât ar fi de dureros să fii trădat, e şi mai rău să trădezi. Când se rupe o legătură bazată pe încredere, întâi simți o durere acută, apoi o senzație de libertate. Cel care rupe legătura însă rămâne cu lanțul în jurul gâtului, se crede liber până în momentul în care simte strânsoarea. Încet – încet. Atâta lucru știu.”

”Uneori norocul îți oferă o singură șansă și vai de cel care-și bate joc de ea.”

”Eu, pasărea condamnată să zacă la pat, afirm: zilele devin tot mai diluate pe măsură ce înaintezi în viață. La început, existența ni se pare enormă, iar noi ne părem insignifianți: o sorbim cu nesaț. Ne petrecem viața lipăind-o lacomi până când ne dăm seama că nu a rămas nimic de stors din ea și realizăm că noi înșine suntem mult mai importanți decât zilele, decât timpul și toate lucrurile pe care le numim realitate, fenomen pe care bărbații îl venerează de secole, dar care pălește devenind insignificant în comparație cu irealitatea.”

“Stă scris în cartea vieţii că fiecare capitol al existenţei noastre se încheie cu o cădere nervoasă. Ne prezentăm pentru următorul renăscuţi, după ce vom fi plâns toate lacrimile, slăbiţi de tânguielile care ne răsună încă în suflet.”

“Aici, în prezenţa focului şi a morţii, a mării şi a stelelor, clipa ne dezbrăcase de veşmintele timpului, iar noi stăteam asemenea unor suflete strâvechi, primitive pe cea dintâi plajă, lângă cel dintâi foc, trăind cea dintâi dorinţă.”

”Deșteptăciunea n-are nimic de-a face cu dragostea. Iar dragostea n-are nimic de-a face cu deșteptăciunea. Când vine vorba de dragoste, toți suntem la fel de proști.”

“Şi de fiecare dată am reuşit să mă scutur de această etichetă bând peste măsură, căci toată viaţa m-am simţit cel mai bine în tovărăşia bărbaţilor. Mă simţeam în elementul meu după ce femeile plecau acasă, iar eu rămâneam cu doctorii îmbibaţi în gin şi angrosiştii afumaţi cu tutun. Atunci ieşeau la suprafaţă toate poveştile şi lucrurile bune. E groaznic de plictisitor să fii doamnă, dar extrem de distractiv să fii domn.”

“Probabil că n-am trăit o dragoste adevărată decât o dată, o dragoste la o mie de grade. N-a durat decât o noapte. Dar mulţi au parte de mai puţin. Mulţi ani mai târziu, mi-a fost dat să trăiesc o astfel de dragoste care a durat ceva mai mult. A fost dragostea vieţii care nu a supravieţuit însă morţii.”

Titlul original: „Room”

An publicaţie: 2019

Editura: Art

Colecţie: Musai

Număr pagini: 456

Traducere de Ruxandra Ana

“Pentru Jack, un băiețel de cinci ani, Camera reprezintă întregul lui univers: aici s-a născut, aici a crescut și aici continuă să trăiască alături de mama lui și, uneori, de o prezență masculină apăsătoare pe nume Bătrânul Nick. În timp ce pentru Jack acesta este spațiul în care se simte în siguranță, pentru mama lui, Camera reprezintă o închisoare. Cu o răbdare și un curaj demne de admirat, ea încearcă toate soluțiile posibile pentru a se elibera, iar singura șansă reală să reușească este chiar fiul ei.”

Am văzut „Camera” pentru prima dată pe un cont străin de bookstagram şi încă de atunci am trecut-o pe wishlist, nu ştiam ce subiect tratează, însă am fost atrasă de copertă, sincer. Apoi am observat că cei de la editura Art au tradus-o în colecţia Musai şi am început să mi-o doresc tot mai mult. Dorinţa mi-a fost îndeplinită de către editura Art şi ţin să le mulţumesc pentru acest exemplar, a fost o carte cutremurătoare şi profundă în acelaşi timp. O găsiţi pe site-ul editurii aici, vă conving eu cumva să o citiţi… Am rămas marcată când am aflat că subiectul cărţii porneste de la un caz real întâmplat în Austria în anul 2008, acest aspect mi-a trezit interesul şi mai mult, drept dovadă, am citit cartea într-o singură zi, nu am putut să mă despart absolut deloc de Jack şi Mami.

Jack s-a născut în Camera şi la cei cinci ani ai săi, nu cunoaşte alt spaţiu decât cei 43 de metri părtaţi ai Camerei. Acolo se găsesc toţi prietenii săi: Masă, Pat, Dulap, Bufer, Covor, alături de mulţi alţii, şi se simte confortabil în acest spaţiu, mai puţin în serile când vine Bătrânul Nick. Nu mi-a plăcut de acest personaj, aşa i-aş fi făcut nişte lucruri neortodoxe, ca să nu mai spun cu ce vocabular m-aş fi adresat către el, ştiam că este un om extrem de rău (încerc să folosesc cuvinte cuviincioase, însă îmi este foarte greu să fiu politicoasă când vine vorba de persoane asemeni lui…). Cu cât mă cufundam mai mult în carte, cu atât mă cutremuram mai mult. Conştientizam că ceea ce citesc se întâmplă şi în realitate, iar mintea mea era bulversată complet. Nu-mi venea să cred că există oameni atât de cruzi încât să pună stăpânire pe viaţa altei persoane, să o facă proprietatea sa, s-o priveze de libertate, să-i distrugă viaţa în modul în care Bătrânul Nick i-a distrus viaţa Mamei. Jack era un băieţel nevinovat şi nu realiza pericolul în care se afla, iar Mami s-a dovedit a fi una dintre cele mai puternice femei întâlnite de mine în cărţile citite până în prezent. Mami a dat dovadă de un curaj ieşit din comun, mult sacrificiu, dar şi de o răbdare de fier, calităţi pentru care am admirat-o până la ultima pagină. I-am înţeles suferinţa şi riscurile pe care şi le asuma pentru a se elibera, să scape din acea închisoare. Când ştii că singura şansă este fiul tău de cinci ani, încerci să găseşti cuvintele potrivite pentru a explica situaţia în care te afli cât mai pe înţelesul unui copil, punându-ţi toată încrederea în reuşita lui.

Am citit cartea cu sufletul la gură, nu am putut deloc să o las din mână, îmi doream să aflu dacă vor reuşi vreodată să scape din acel infern sau nu stăteam ca pe ghimpi. Doar gândul de a sta închisă într-o încăpere timp îndelungat mi se părea cumplit, m-aş fi îmbolnăvit psihic din start. Să supravieţuieşti într-un asemenea mediu mi se parea imposibil, dar se pare că Jack şi Mami s-au descurcat, chiar mă distrau câteodată activităţile lor…ca să vezi ce ironie… Ajungând la finalul romanului, mi-am amintit de reportajele ce le urmăream pe Discovery într-o perioadă (până când a fost scos din grila de programe, nu ştiu de ce…), cu fete dispărute timp îndelungat şi care au scapat din infern după mulţi ani de abuzuri, atât fizice, cât şi psihice. Nici nu vreau să mă gândesc cât de distrus le este sufletul, că trupul…de nedescris. Asemenea monştrii precum Bătrânul Nick nu-şi au locul pe Pământ, dar din păcate trăiesc printre noi şi nici măcar nu-i observăm…

„Camera” este o #cartemusai de citit, deşi este dureroasă, îţi demonstrează cât de puternică este dragostea maternă, te va emoţiona până la lacrimi şi-ţi va fi greu să o laşi din mână, chiar dacă-ţi va frânge inima…

„Vapoarele sunt doar poveşti şi la fel e şi marea. Pădurile sunt poveşti şi de asemenea junglele şi deşerturile şi străzile şi zgârie – norii şi maşinile. Animalele sunt poveşti, mai puţin furnicile şi Păianjeniţa şi Şoarecele, dar el a plecat. Microbii sunt adevăraţi şi sângele. Băieţii sunt poveşti, dar arată cam ca mine, ca mine din Oglindă care nu e nici el adevărat, ci numai o imagine.”

„Suntem ca nişte oameni dintr-o carte. Şi el nu lasă pe nimeni altcineva să o citească.”

„La bibliotecă trăiesc milioane de cărţi pentru care nu trebuie să plătim niciun ban. Atârnă tot felul de insecte uriaşe, nu adevărate, ci făcute din hârtie.”

Titlul original: ”Among Others”

An publicație: 2017

Editura: Paladin

Număr pagini: 376

Traducere de Liviu Szoke

”Premiile HUGO, NEBULA şi BRITISH FANTASY pentru cel mai bun roman.

Aceasta nu este o poveste simpatică şi nu este nici o poveste uşor de spus. Dar este o poveste despre zâne, aşa că simţiţi-vă liberi să vă gândiţi la ea ca la o poveste cu zâne. Oricum, nu e ca şi cum o să-i daţi crezare.

Rămasă infirmă în urma unui accident, Mori fuge de la mama ei şi ajunge să locuiască cu tatăl pe care nu-l cunoscuse niciodată. Citeşte enorm, ţine un jurnal şi tot ce-şi doreşte este să întâlnească pe cineva cu aceleaşi pasiuni. Între timp, se mulţumeşte să discute cu zânele despre minunata, şi totuşi periculoasa, lume a magiei. Trimisă la un internat unde prietenii adevăraţi sunt greu de găsit, Mori încearcă să se desprindă de copilăria nefericită şi să trăiască în lumea reală, în ciuda suferinţelor pe care le are de înfruntat.

În lume sunt o mulţime de lucruri îngrozitoare, e adevărat, dar sunt şi câteva cărţi minunate.”

Cartea mi-a sărit în ochi anul trecut când Roxi a dăruit-o Andradei, una dintre bookstagramerițele pe care eu le urmăresc cu mare drag și-mi este la suflet 😊. Tot atunci, am aruncat un ochi și peste descriere, mi s-a părut interesantă și am trecut-o pe wishlist. Cu ajutorul celor de la Cartepedia, de pe wishlist am inclus-o în bibliotecă, iar dacă și voi o doriți în bibliotecă, o găsiți aici 😊.

Coperta mi s-a părut superbă de la bun început, pădurea străbătută de razele de lumină, aleea dintre pomii ce-și încrucișează ramurile, mi-a furat ochii și îmi trezise interesul, la fel și descrierea, însă…am rămas doar cu admiratul coperții pentru că nu m-a prins deloc povestea și-mi este ciudă, mă așteptam la o poveste intrigantă, având în vedere că mi se promiseseră zâne și magie.

Morwenna este o fată de 15 ani, care fuge de la mama sa și ajunge în custodia tatălui său, un necunoscut pentru ea, având în vedere că a părăsit-o la naștere, poate să vorbească cu zânele și acest lucru îi mai alină din suferință, deși știe că este periculos. Trimisă la internat, îi este dificil să-și facă prieteni și-și dorește să găsească pe cineva cu aceleași pasiuni ca și ea. Citește foarte mult, ceea ce mi s-a părut tare interesant, de unele tilturi am auzit și eu, The Lord of the Rings chiar am citit-o în urmă cu câțiva ani, iar când făcea vreo referire cu privire la volume, știam despre ce vorbea. Și Mori ține un jurnal…acest jurnal mie mi-a dat daună complet, sincer vă spun. În el sunt consemnate toate activitățile de zi cu zi, frământările ei și nu numai.

Pentru mine, personal, a fost foarte dificil să parcurg paginile cărții încă de la început, nici nu am reușit să ajung la 100 de pagini că am abandonat-o, a fost suficient pentru mine să realizez că nu voi simți absolut nimic cu privire la această carte, nu se va lega nicio conexiune între mine și ea. Îmi oferea niște detalii inutile, descrieri cu fraze interminabile ce mă oboseau teribil ☹, iar descrierea zânelor mi s-a părut odioasă, adică eu văd zânele ca pe niște ființe gingașe și simpatice, nu cum le descrie Mori. Mă așteptam la cu totul altceva, o acțiune mai dinamică având în vedere că este o carte fantasy, dar acțiunea este foarte statică și nu se întâmplă nimic fantastic, din păcate ☹…

Nu spun că este o carte proastă, având în vedere că a obținut trei premii, însă pe mine nu m-a convins absolut deloc să o parcurg complet. Am crezut că este o problemă la mine în a înțelege povestea, dar după câteva cercetări, am realizat că nu sunt singura de care nu s-a prins povestea Morwennei. Foarte rar pățesc să abandonez o carte și nu mă așteptam să abandonez chiar din prima lună a anului. Mi-am dorit să-mi placă, m-am străduit să o citesc și să leg o conexiune, însă nu s-a putut…păcat…dragostea cu de-a sila nu prea merge…