Orele îndepărtate, de Kate Morton (recenzie)

• Autor: Kate Morton
• Editura: HUMANITAS
• Colectie: Raftul Denisei
• Nr. pagini: 520
• Titlu original: The distant hours

“O scrisoare care ajunge la destinatar la câteva zeci de ani după ce fusese trimisă bulversează existența unei familii din Londra: Edie Burchill, editoare pasionată, descoperă astfel un mister surprinzător legat de mama ei, Meredith, care implică un castel plin de secrete – Milderhurst, un autor celebru – Raymond Blythe, și pe cele trei fiice ale acestuia – Percy, Saffy și Juniper. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Meredith este evacuată, alături de alți copii, din Londra, iar ea ajunge la castelul Milderhurst, devenind cea mai bună prietenă a lui Juniper. Dar castelul, deși aparent un loc minunat, înconjurat de o grădină fabuloasă, ascunde multe mistere pe care Meredith doar le intuiește, pentru ca fiica ei, Edie, să le descopere ani mai târziu. Povești despre trădare, întâmplări dramatice, iubiri nefericite alcătuiesc un labirint periculos în care Edie e pe cale să se rătăcească, la fel cum mama ei, Meredith, cu jumătate de secol mai devreme, se pierduse pe coridoarele întunecate și întortocheate ale castelului. Singure zidurile acestuia mai știu însă toate poveștile de demult, și Edie nu trebuie decât să le asculte pentru a le desluși.”

Pe Kate Morton am descoperit-o prin intermediul cărții ‘Casa de lângă lac’ și atunci mi-am dat seama că este genul de autoare care știe cum să-ți ajungă la suflet și să rămână acolo. Drept urmare, mi-am făcut mie însămi o promisiune, și anume aceea de a citi toate cărțile scrise de ea. Foarte greu m-am hotărât care să fie următoarea carte pe care o voi citi de la ea, iar atunci când m-am hotărât, destinul s-a jucat puțin cu mine. Îmi pusesem în minte să citesc ‘Grădina uitată’ (@mihaelamotreanu a spus că este preferata ei), însă atunci când am plasat comanda, am apăsat din greșeală pe cartea ‘Orele îndepărtate’ și habar nu am cum de nu mi-am dat seama de ceea ce am făcut, decât atunci când m-am văzut cu cartea-n mână. Dar nu-i bai! Dacă așa a vrut destinul, înseamă că a știut el ce știe și, ca să fiu sinceră, am adorat fiecare părticică din ea! Mi-era puțin teamă să o încep, pentru că țin minte că am citit destul de greu prima carte, însă pe aceasta am devorat-o în două zile și tare rău mi-a mai părut când mi-am dat seama că trebuie să părăsesc locul acela de poveste și personajele care mi-au devenit atât de dragi.

Autoarea este o adevărată maestră a descrierilor, acestea fiind atât de vii și însuflețite încât ai impresia că ai ajuns chiar tu pe acele meleaguri, pășind timid prin cotloanele întunecate ale castelului, pe potecile înguste din pădurea roșiatică sau pe străzile pustii ale Londrei din acele vechi timpuri. Devii unul dintre personaje! Misterul este foarte bine dozat printre rânduri, iar din momentul în care ai deschis cartea, cu greu o mai închizi. Nu vă speriați de cele 520 de pagini, pentru că la final vă veți dori să mai fie încă pe atât! Acțiunea este împărțită în 5 părți, fiecare dintre acestea fiind la rândul ei împărțită în 2 planuri temporare, trecut (în timpul celui de-al Doilea Război Mondial) și prezent (anii 1990). Cele două planuri se împletesc și se contopesc cu măiestrie, ajutându-ne să descoperim misterele și secretele pe care le păstrează zidurile castelului de secole. Acțiunea din prezent este relatată de personajul-narator, Edie, iar cea din trecut este povestită, pe rând, din perspectiva celorlalte personaje: Meredith (mama lui Edie), cele 3 surori Blythe (gemenele Percy și Saffy și excentrica Juniper), cât și din perspectiva unui personaj misterios.

Personajele sunt de o complexitate extraordinară, atât de vii și de puternice, dar fiecare poartă în spate regrete și secrete care le împovărează sufletele. Le îndrăgești încă din prima clipă în care faci cunoștință cu ele și îți devin și mai dragi pe măsură ce încep să-și arunce măștile și să își dezvăluie trecutul, pas cu pas. Bineînțeles că misterul este menținut până la ultima pagină, oricât de mult ai crede tu că te-ai apropiat de adevăr. Finalul îți dă o ultimă lovitură…sub centură!

Kate Morton este alegerea perfectă dacă sunteți amatori de cărți pline de mister și suspans, secrete de familie păstrate de zeci de ani și dezvăluite la final, alternări între trecut și prezent, legături puternice între membrii familiei, urme lăsate de război asupra oamenilor și a locurilor, atmosferă de epocă, femei puternice și luptătoare, presiunea părinților asupra copiilor, puterea iubirii, efectele iubirii neîmpărtășite sau pierdute și multe alte subiecte pe măsură, pe care vă invit cu drag să le descoperiți!

Cartea o am de la anticariatul @targulcartii, căruia îi mulțumesc din suflet. Pe site-ul lor găsiți atât cărți publicate recent într-o stare foarte, foarte bună, cât și cărți mai vechi, cărți rare sau cărți cu autograf. Cărțile lui Kate Morton s-au vândut ca pâinea caldă, iar din păcate ‘Orele îndepărtate’ nu mai este pe stoc, însă oricând poate reapărea și puteți verifica apăsând aici.

“V-ați întrebat vreodată cum miroase trecerea timpului? Eu n-aș spune că aș fi făcut-o înainte de a ajunge la castelul Milderhurst, dar acum știu. Miroase a mucegai și amoniac, cu un pic de lavandă și un pospai bun de praf, cu iz de hârtie veche măcinată de timp. Și mai e ceva, mai pătrunzător ca orice, ceva ce aduce a putred sau răscopt, fără să fie niciuna dintre ele. Mi-a luat ceva vreme să-mi dau seama a ce miroase, dar cred că acum știu. Miroase a trecut. Gânduri și vise, speranțe și dureri, toate lăsate la dospit, să fermenteze încet în aerul rânced, imposibil să se risipească pe de-a-ntregul.”

“Lipea cartofilor făcea stomacul să chiorăie, dar lipsa frumosului împietrește sufletul.”

“Dragostea, de bună seamă! Asta era ceea ce lipsea poveștii ei! Căci dragostea – acea tresărire minunată a inimii – era ceea ce făcea lumea să se miște.”

“Ah, dar mie îmi place cerul înnorat, e mult mai complex decât cel senin. Dacă ar fi o ființă, sunt sigură că mi-ar plăcea să-mi pierd timpul aflând mai multe despre ea. E mult mai interesant să te întrebi ce o fi sub straturile de nori decât să vezi mereu același albastru, simplu, limpede și fără pată.”