Cântec lin, de Leila Slimani

• Autor: Leila Slimani
• Colectie: Literary Fiction
• Editura: PANDORA
• Nr. pagini: 174
• Titlu Original: Chanson douce
• Traducator: Nadine Vladescu

”Când Myriam, mama a doi copii mici, se hotărăște, în ciuda reticenței soțului ei, să-și reia activitatea, cuplul începe să caute o bonă. După o serie de interviuri, o angajează pe Louise, care cucerește rapid afecțiunea copiilor și ajunge să ocupe un loc central în căminul familiei. Treptat însă, cercul dependenței reciproce se închide, ducând la producerea unei tragedii. Dincolo de descrierea minuțioasă a tânărului cuplu și a personajului fascinant și misterios al bonei, se intrevede tabloul epocii în care trăim, cu concepțiile sale despre dragoste și educație, raportul dintre dominație și bani, prejudecăți de clasă ori culturale.”

Prima oară când am văzut această carte la Andreea Chiuaru, mi-am spus că trebuie să pun și eu mână pe ea, știind că face recomandări faine și care coincid cu gusturile mele în materie de lectură. După ce m-am văzut cu cartea-n mână, am aflat faptul că Leila Slimani s-a inspirat pentru această carte dintr-o tragedie reală, petrecută în New York, în care doi copii sunt găsiți morți în baie, de către mama lor, aceștia având plăgi căpătate prin înjunghiere. De asemenea, bona este găsită lângă copii, cu răni grave, autoprovocate. Pare o carte cu un subiect dur, de fapt, nu pare, chiar este. Începe cu o palmă puternică peste față, autoarea prezentând pe prima pagină chiar finalul cărții: cei doi copii găsiți morți și bona în stare gravă. Începi să te întrebi dacă autoarea este nebună, spunând acest lucru chiar de la început și speriind cititorii, dar nu… În acestă carte este vorba de mai mult decât de uciderea celor doi copii și nu poți afla decât citind.

Mi-am luat inima în dinți și am continuat lectura, deși simțeam o durere îngrozitoare în piept după ce am aflat câteva detalii ale tragediei. Nu puteam să mă gândesc decât la neputința și la durerea părinților, care tocmai au pierdut tot ceea ce aveau mai scump pe lume. Am intrat timid în poveste, curioasă să aflu ce anume a făcut-o pe acea bonă să comită o faptă atât de îngrozitoare. Unul dintre lucrurile cele mai de apreciat la această carte este faptul că autoarea nu îți oferă răspunsurile frumos, pe o tavă de argint. Trebuie să cauți tu răspunsurile în fiecare acțiune, în fiecare vorbă, în fiecare gest, în fiecare tăcere, în fiecare respirație. Trebuie să fii atent la detalii, cu alte cuvinte!

Citind și tot citind, am descoperit o bonă perfectă, o bonă pe care toți părinții ar vrea-o pentru copiii lor. Dar perfecțiunea este ceva ireal…prea frumos să fie adevărat. Eram atentă la fiecare acțiune, încercând să descopăr ceva ce i-a scăpat, ceva care să o dea de gol, dar se comporta atât de frumos cu copiii, făcea atât de multe lucruri utile prin casă, chiar și fără să fie angajată pentru așa ceva, încât părinții au considerat-o chiar un înger. Și eu la fel am considerat-o, doar că eu, spre deosebire de părinți, știam și așteptam momentul când îi vor crește coarnele și își va arăta adevărata față. De la normalitate la nebunie e un singur pas…și am observat mometul în care bona Louise a început să își arate demonii.

Și, pentru că am spus că acțiunea nu se axează doar în jurul acelei crime, trebuie să vă spun ce mai găsiți în carte: descrierea vieții de cuplu, descrierea bonei cu trecutul și prezentul ei tulbure, dorința femeii de a fi o mamă și o soție responsabilă dar și un om de succes, alegeri și consecințe ale alegerilor, obsesii, prejudecăți, societate și diferențe sociale și multe altele.

Deși este o carte scurtă, doar de 174 de pagini, nu este o lectură ușor de digereat și nu o pot recomanda oricui. Dacă totuși vă faceți curaj să o citiți, atunci pregătiți-vă, pentru că veți descoperi o poveste care o să vă rămână întipărită în suflet și în gând pentru mult, mult, mult timp!

”Bona este asemenea acelor siluete care, la teatru, mişcă pe întuneric decorul de pe scenă. Ele ridică un divan, împing cu o mână o coloană de carton, un panou dintr-un perete. Louise se agită în culise, discretă şi puternică. Ea este cea care ţine firele transparente fără de care magia nu poate să se întâmple.”

„Încetul cu încetul, Louise îmblânzeşte copilul. Zi după zi, îi spune poveşti în care apar mereu aceleaşi personaje. Orfani, fetiţe pierdute, prinţese prizoniere şi castele pe care căpcăuni îngrozitori le lasă în paragină. O faună ciudată, compusă din păsări cu nasul strâmb, din urşi cu un singur picior şi unicorni melancolici, populează peisajele lui Louise. Fetiţa tace. Rămâne lângă ea, atentă, nerăbdătoare. Cere întoarcerea personajelor. De unde vin poveştile astea? Vin din ea, în flux continuu, fără să facă nici cel mai mic efort de memorie şi imaginaţie. Dar în ce lac negru, în ce pădure adâncă s-a dus ea să pescuiască aceste basme crude în care cei blânzi mor la sfârşit, nu fără să fi salvat lumea?”

”… ea nu e decât cioburi, sufletul ei este îngreunat de pietre.”