”Toată lumina pe care nu o putem vedea” de Anthony Doerr (recenzie)

• Titlul original: ”All the Light We Cannot See”
• Editura: Humanitas Fiction
• Colecția: Raftul Denisei
• Dată apariție: 2016
• Număr pagini: 464
• Traducător: Iulia Gorzo

”Cu o structură labirintică pusă în pagină magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează vieţile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franţuzoaică lipsită de vedere – şi Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depăşească suferinţa fizică şi psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuieşte unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, şi în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv vieţile generaţiilor viitoare. Povestea lor e însă şi a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofiţerii germani şi despre care se spune că îi va oferi posesorului viaţă veşnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al naraţiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanţa solidarităţii şi a iubirii aproapelui.”

Deși este abia începutul anului, știu deja că ”Toată lumina pe care nu o putem vedea” va ajunge pe lista cu cele mai bune cărți citite în 2020. Este o carte premiată cu Premiul Pulitzer în 2015, deci nu a fost mirare să descopăr o scriitură deosebit de frumoasă. Îmi doream s-o citesc de foarte mult timp, dar mereu se întâmpla ceva și ajungeam să-i amân achiziționarea. Acum, însă, am primit-o în perioada Crăciunului de la oamenii faini de la Târgul Cărții, cărora doresc să le mulțumesc din suflet. Din păcate, această carte nu se mai află pe stoc, însă puteți găsi o mulțime de titluri interesante, atât mai vechi, cât și mai noi aici.

Îmi este foarte greu să-mi găsesc cuvintele potrivite pentru a vă vorbi despre această carte, însă un lucru este sigur: o consider o carte de nelipsit din nicio bibliotecă. Acțiunea este redată din perspectiva mai multor personaje, dar cele principale sunt Werner Pfenning și Marie – Laure LeBlanc. Werner este un copil orfan, de origine germană, trăiește într-o casă de copii împreună cu sora sa mai mică, este pasionat de matematică și tehnologie, în special de radiouri, și visează să ajungă într-o zi cineva, însă toți îi spun că va ajunge să lucreze în mina care i-a ucis tatăl. Și totuși, oamenii lui Hitler au alte planuri pentru Werner. Marie – Laure este o fetiță cuminte și timidă, crescută doar de tată și care ajunge să orbească la o vârstă fragedă. Cu ajutorul tatălui său, care îi construiește o machetă a orașului, Marie – Laure învață să facă lucruri pe cont propriu, chiar dacă îi este foarte greu la început. Este pasionată de istorie naturală, în special de istoria melcilor, și de Jules Verne. Deși cele doup personaje sunt despărțite de câteva mii de kilometrii și au destine total diferite, acestea au și o legătură incredibilă. Destinele lor se vor intersecta pentru o singură zi, însă este de ajuns pentru a le marca existența.

Acțiunea este plasată în mai multe planuri temporale: 1934, 1940, 1941, 1944, 1974 și 2014, autorul făcând multe salturi de la un plan la altul, fapt care la început mi s-a părut ușor derutant și obositor, dar pe parcurs m-am obișnuit și mi-am dat seama că tocmai aceste salturi din trecut în prezent și din prezent în trecut reprezintă adevărata frumusețe a cărții. Acestea mențin tensiunea narativă și ritmul viu al acțiunii, nelăsând cititorul să se plictisească nici măcar o secundă.

”Toată lumina pe care nu o putem vedea” este o carte plină de emoție, cu trimiteri indirecte la multitudinea de calități pe care le deține o persoană oarbă și care ne oferă o lecție esențială: ”Deschideți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie.”. Este o carte despre același război văzut prin ochii mai multor personaje, despre mici gesturi de umanitate și solidaritate, despre prietenie, despre familie, despre curaj și supraviețuire în acele vremuri crâncene.

”Astăzi vreau să scriu despre mare. Atâtea culori în ea! Argintiu în zori, verde la amiază, albastru închis seara. Uneori ai zice să e aproare roșie. Sau capătă cuoarea monedelor vechi. În momentul ăsta, peste ea trec umbrele norilor și totul e presărat cu petice de soare. Șiruri albe de pescăruși trec peste ea ca niște mărgele.”

”Nu are amintiri cu mama ei, dar și-o imaginează albă, o strălucire mută. Tatăl ei radiază o mie de culori, opal, roșu – căpșună, ruginiu – închis, verde – crud; un miros de ulei și metal, senzația de cheie potrivită în yală, zornăitul cheilor lui de pe inel în timp ce merge. E verde oliv când vorbește cu un director de secție, o serie de portocaliuri tot mai intense când vorbește cu Mademoiselle Fleury de la sere, roșu viu când încearcă să gătească. Nuanța safirului strălucitor seara, când se așează la masa de lucru, fredonând în surdină în timp ce lucrează, cu vârful țigării lucind într-un albastru iridiscent.”

”Aici, prizonierii mai întâi văd obuzele prăvălindu-se peste oraș și abia apoi le aud. În primul război, Etienne cunoscuse artileriști care puteau privi prin biboclu și deduce unde loviseră obuzele lor după culorile care tâșneau spre cer. Gri înseamnă piatră. Maro, pământ. Rozul venea de la carne.”

”Ce de labirinturi pe lumea asta. Crengile copacilor, filigranul frunzelor, matricea cristalelor, străzile pe care le reconstituia tatăl ei în machete. Labirinturi în nodulii cochiliilor de murex, în structura scoarței de platan, în oasele goale pe dinăuntru ale vulturilor. Dar tot mai complicat e creierul uman, ar spune Etienne, care ar putea fi cel mai complex obiect existent: un kilogram jilav înauntrul căruia se rotesc universuri.”

”Privește obstacolele ca pe niște șanse. Privește-le ca pe niște surse de inspirație.”

”Cu toții venim pe lume ca o celulă mai măruntă decât un fir de praf. Mult mai măruntă. Împărțiri. Înmulțiri. Adunări și scăderi. Materia trece dintr-o mână în alta, atomii zboară încolo și încoace, moleculele pivotează, proteinele se aglutinează, mitocondriile emit dictatele lor oxidative.  La început, suntem un roi electric microscopic. Plămânii, creierul, inima. Dupa patruzeci de săptămâni, șase trilioane de celule sunt strivite în menghina filierei genitale a mamelor noastre și urlăm. Iar lumea vine peste noi.”

”Viața fiecărei făpturi e în sine o scânteie efemeră într-un întuneric fără fund.”