Al nostru este cerul-Luke Allnutt (un fel de recenzie)

Titlu original: We Own the Sky
An apariție: 2018
Editura: Herg Benet
An publicație: 2018
Nr. pagini: 352
Autor: Luke Allnutt

Încă de când a apărut această carte, mi-am spus că trebuie s-o am neapărat în bibliotecă. Habar nu aveam ce subiect tratează, pentru că nu citisem descrierea, dar atât titlul cât și coperta m-au captivat. Un tată și un copil, ținandu-se de mână, iar în spatele lor, cerul infinit…cum să nu te captiveze o asemenea copertă?

Aș vrea să punctez un lucru despre mine înainte de a începe să vă vorbesc despre această carte. Mie nu-mi place să citesc recenzii, nici nu știu dacă ceea ce scriu eu aici se numește sau nu recenzie, dar o să scriu exact ceea ce mi-aș dori eu să aflu despre o carte atunci când aș citi o recenzie.

În primul rând, o să vorbesc  puțin despre subiectul cărții: este prezentată o familie, formată din Rob și Anna, împreună cu cea mai importantă persoană din viețile lor, și anume fiul lor, Jack. Atât de mult și-au dorit acest copil și prin atât de multe încercări au trecut până l-au avut, încât fericirea lor este acum de nedescris. Și cum fericirea niciodată nu durează prea mult, familia primește cea mai cumplită lovitură: o boală necruțătoare, cancerul. La început, vestea este primită ușor, cu gânduri pozitive și mari speranțe, însă loviturile nu încerează să apară, zdruncinând întreaga familie.

Atât despre subiectul cărții, nu vreau să dau prea multe detalii, altfel unde ar mai fi famecul?! Acum încerc să-mi adun gândurile și să vă vorbesc despre ceea ce am simțit eu citind această carte. Deși au trecut câteva săptămâni de când am citit-o, încă sunt profund marcată de ea și o port în suflet și-n gând.

Inevitabil, am intrat în pielea personajelor și simțeam că fac parte și eu din povestea lor. Am simțit cum îmi înflorește sufletul atunci când a venit pe lume Jack și când fericirea lor era aparent de netulburat. Am simțit disperarea lor atunci când universul tot li se prăbușea, primind cumplita veste despre boala necruțătoare. Am simțit speranța și optimismul lor, dorința de a se convinge că totul este sub control și că, în curând, va fi doar o amintire mai puțin plăcută din viața lor. Am simțit neputință, furie, rătăcire, durere atunci când speranțele le-au fost spulberate și când am înțeles că nu mai era nimic de făcut. Am simțit totul atât de profund, încât am avut o durere atât de ciudată și puternică în dreptul pieptului mult timp după ce am închis cartea.

Este o lectură copleșitoare, tulburătoare, sfâșietoare, dar în același timp, este plină de mici bucurii și de speranță. O poveste despre iubire, despre familie, despre disperare, despre durerea pierderii cuiva drag, despre lupta cu moartea, despre alegeri greșite, dar și despre regăsirea speranței și a puterii de a continua să trăiești.

La final, înveți din nou să respiri și să trăiești, chiar și cu un gol imens în suflet. Orice inimă frântă poate să bată din nou, chiar dacă o face mai defectuos. Al nostru este cerul te va duce până la cer și înapoi de mii de ori.

„Când sunt pe afară și mă plimb pe dunele de nisip, sau când stau la birou și privesc marea, îmi șoptesc și mie cuvintele misterioase – al nostru este cerul, al nostru este cerul. Mă trezesc cu sunetul lor în minte și înainte să adorm le pot auzi din nou. Patru cuvinte, ca și cum ar fi o mantră, o rugăciune care mi-a fost spusă de mii de ori pe când eram copil.”

„Uneori, să îți spui povestea este singurul fel în care poți rămâne în viață.”

„Nu uiți niciodată, se spune. Nu uiți. Moliciunea degetelor lor mici, zâmbetul dulce și dezarmant, râsul pe care îl auzi prin cameră dintr-o dată atunci când te apuci de curățenie ca să scapi de depresie. Nu uiți niciodată. Dar totuși uiți, și uitarea vine mai repede decât te aștepți, apoi îi urmează rușinea – rușinea că nu ai iubit cu adevărat, că ești un impostor.”