”Pământ american” de Jeanine Cummins (recenzie)

  • Titlul original: ”American Dirt”
  • An apariție: 2020
  • Editura: Litera
  • Colecția: BuzzBooks
  • Număr pagini: 524
  • Traducere de Bogdan Perdivară

Lydia Quixano Pérez trăiește în orașul mexican Acapulco și este proprietara unei mici librării. Are un fiu în vârstă de opt ani, Luca, lumina ochilor ei, și un soț minunat, jurnalist de profesie. Și cu toate că realitatea dură a cartelurilor începe să-și facă simțită prezența, viața Lydiei este, în principiu, una destul de confortabilă.

Deși știe că nu se vor vinde, Lydia aduce în librărie și o parte dintre cărțile ei favorite. Iar într-o bună zi, un bărbat intră în magazin și alege câteva cărți, printre care și două dintre preferatele ei. Javier este un erudit și un bărbat fermecător. Și, ceea ce Lydia nu știe, este liderul celui mai nou cartel al drogurilor din oraș. După ce soțul ei publică un articol în care vorbește fără ocolișuri despre proaspătul jefe, viața întregii familii se va schimba radical. Silită să fugă din oraș în urma asasinării soțului și a rudelor sale, Lydia călătorește împreună cu fiul ei cu faimosul tren La Bestia spre nord, către Statele Unite, acolo unde Javier nu-i poate găsi.

Scrisă cu măiestrie, sfâșietoare și încărcată de o profundă umanitate, Pământ american este acel gen de carte care te marchează și te schimbă fundamental, unul dintre cele mai importante romane contemporane.

Mi-am dorit să citesc cartea ”Pământ american” încă de când am aflat că urmează să fie publicată la editura Litera, iar faptul că am văzut-o la foarte multe persoane în avanpremieră m-a făcut să mi-o doresc și mai tare, dar în același timp să și mor de ciudă că nu aveam și eu posibilitatea de a o citi atât de curând. Așa că am așteptat cât de cuminte am putut să apară pe piață, am profitat de niște reduceri tare frumoase și am reușit să pun și eu mâna pe ea. A meritat toată așteptarea, căci am descoperit o poveste extrem de frumoasă și de copleșitoare.

Povestea începe în forță, exact cu evenimentul nefericit care declanșează adevărata desfășurare a acțiunii. În decurs de câteva minute, într-o răpăială de împușcături, Lydia își pierde întreaga familie, formată din 16 persoane, inclusiv soțul, mama, sora, nepoata. Masacrul acesta a fost pus la cale de către Javier, liderul celui mai nou cartel de droguri din oraș, din cauză că Sebastian, soțul Lydiei și jurnalist de profesie, a scris un articol în exclusivitate despre Javier, făcându-i astfel cunoscută identitatea și afectându-i nu doar imaginea, ci și familia. Printr-o minune, Lydia alături de fiul său de opt ani, Luca, reușesc să supraviețuiască, însă viețile le sunt încă în pericol, căci Javier nu se va opri până nu va rade de pe fața pământului orice urmă a familiei acelui jurnalist. Astfel, Lydia, decide într-o fracțiune de secundă să-și facă un bagaj cu strictul necesar și să fugă din oraș cu Luca, lăsându-și în curte întreaga familie moartă, neavând ocazia nici măcar să-i plăngă așa cum ar trebui pe oamenii cei mai dragi. Se simte vinovată, căci ea îl cunoscuse pe Javier la librăria pe care o deținea, ba chiar deveniseră prieteni buni. Nu știa că este liderul cartelului, nu credea că este în stare să facă asemenea atrocități, dar atât de tare s-a înșelat în privința lui.

Cum să scape cu viață, cum să-și apere copilul, încotro să se îndrepte pentru a fi în siguranță? Uitându-se mereu peste umăr, trăind cu spaima în sânge și luptându-șe cu durerea provocată de pierderea familiei, Lydia este motivată doar de dorința și nevoia disperată de a-și salva copilul. Cei doi ajung să călătorească, alături de alți imigranți, pe faimosul și temutul tren ”La Bestia”, spre ”el norte”. Lupta pentru supraviețuire este una crâncenă, riscurile de a călători cu acest tren sunt imense, însă și cele de a rămâne în Mexic sunt la fel, dacă nu chiar și mai mari. Pe acest tren poți să urci și să cobori doar în mers, poți să ajungi într-o fracțiune de secundă sub roțile bestiei, poți fi bătut, jefuit, vândut, trimis în ghearele morții…dar nu există alternativă, mai bine să riști și să încerci, decât să stai pe loc și să-ți aștepți călăul.

Nu am citit cartea asta, ci am trăit-o intens, am simțit-o până în măduva oaselor, am stat cu sufletul la gură pe parcursul întregii ”călătorii”, m-am atașat de personajele pe care le-am întâlnit, fiecare având propriile traume și fugind spre viață. Nu spre o viață mai bună, ci pur și simplu spre viață. Deși este o operă de ficțiune, Jeanine Cummins s-a documentat ani de zile pentru a pune bazele acestei cărți și a reușit să transmită totul într-un mod cutremurător de realist. Este prima carte pe care o citesc despre imigranții din Mexic, despre lupta lor pentru supravieșuire, despre atrocitățile la care au fost părtași din cauza celor din carteluri, dar cu siguranță nu va fi ultima. Din păcate, acesta este încă un subiect de actualitate, iar noi trebuie să deschidem ochii și să aflăm toate cele câte se întâmplă în jurul nostru. Întreaga carte, inclusiv nota autoarei, a fost ca un duș cu apă rece, ca un pumn puternic în față, care m-a trezit la realitate și m-a făcut să privesc puțin și în afara bulei în care trăiam.

”Și munții au ecou” de Khaled Hosseini (recenzie)

  • Titlul original: ”And the Mountains Echoed”
  • Autor: Khaled Hosseini
  • Data publicării: 2013
  • Editura: Niculescu
  • Număr Pagini: 414
  • Traducere de Andreea Giorgiana Nicolae

O poveste spusă de-a lungul mai multor generaţii care gravitează nu doar în jurul părinţilor şi copiilor, dar şi a fraţilor şi surorilor, a verilor şi a tuturor celor ce au grijă de ceilalţi, ŞI MUNŢII AU ECOU explorează nenumăratele feluri în care membrii familiei iubesc, jignesc, respectă, înşală, surprind şi se sacrifică unii pentru ceilalţi, atunci când contează cel mai mult. Urmărind diversele personaje şi ramificaţiile vieţilor acestora, alegerile şi iubirile fiecăruia, de-a lungul mai multor generaţii, peste tot în lume – de la Kabul la Paris, de la San Francisco până în Insula Tinos din Grecia – povestea se extinde gradual, devenind din ce în ce mai emoţionantă, mai complexă şi mai puternică cu fiecare pagină parcursă.

ŞI MUNŢII AU ECOU este un roman incitant şi provocator, demonstrându-ne modul în care autorul înţelege în profunzime legăturile şi acţiunile care ne definesc şi ne modelează vieţile şi, în final, ce înseamnă să fii om.

Iată că am ajuns că citesc și cea de-a treia carte scrisă de Khaled Hosseini ”Și munții au ecou”, și mă bucur că am lăsat-o la urmă, căci mi s-a părut mult mai complexă decât ”Splendida cetate a celor o mie de sori” (despre care am scris pe blog aici) și ”Vânătorii de zmeie” (o găsiți pe blog aici). Pentru toate cele trei romane eu le mulțumesc din suflet celor de la Târgul Cărții, fără ei nu aș fi reușit să le citesc pe toate într-un timp atât de scurt. Pe site-ul lor se mai găsește un singur exemplar din ”Și munții au ecou”, dar și câte un exemplar în engleză din celelalte volume (aici).

După cum spuneam mai sus, cartea aceasta este mult mai complexă decât celelalte două, deoarece acțiunea se desfășoară în locuri diferite și este relatată, pe rând, din perspectiva mai multor personaje. Am descoperit același Hosseini în cartea asta, și totuși altul. O carte ca un puzzle, o colecție de povestiri, care, puse cap la cap, fac o punte între începutul și sfârșitul cărții, punte pe care pășesc Abdullah și Pari, cei doi frați cu care începe totul.

Primele pagini încep cu o poveste pe care Saboor, tatăl celor doi copii, le-o spune acestora într-o seară târzie. Povestea face referire la un Div (element ce aparține folclorului person și care este prezentat ca o ființă monstruoasă), care vine la casa unei familii sărace și cere să i se ofere un copil. Dacă familia refuză să ofere un copil, Div-ul va lua cu el toți copiii acelei familii. După ce Div-ul pleacă cu copilul lui preferat, tatăl înnebunește de durere și decide să plece în căutarea acestuia pentru a-l ucide. Străbătând un drum lung și anevoios, tatăl ajunge la muntele pe care locuiește Div-ul și mare i-a fost uimirea când și-a văzut copilul fericit și îngrijit, jucându-se cu alți copii și având tot ce și-ar putea dori și în același timp, lucruri care i-ar fi lipsit cu desăvârșire acasă, în satul lor sărac, uitat de lume. Astfel, tatăl decide să își lase copilul să fie fericit aici și pleacă înapoi acasă cu inima frântă, însă cu un dar oferit de către Div: uitarea. După cum poate v-ați dat seama, Saboor își pregătește copii pentru ceea ce vrea să facă, și anume, să o vândă pe Pari unei familii bogate, deoarece sărăcia este mare, iar iarna ”fură” în fiecare an câte un copil din satul lor. Astfel, Pari ajunge să locuiască la familia pentru care lucrează Nabi, fratele mamei sale vitrege, Parwana.

În continuare, autorul face un salt în trecut în viața mamei vitrege, Parwana, viață care îi era legată de cea a surorii sale din cauza vinovăției pe care o simțea față de aceasta. Povestea celor două surori este plină de trădări, dar și de sacrificii supreme, ambele fiind îndrăgostite încă din copilărie de același bărbat. Următorul salt este în viața fratelui lor, Nabi, care lucrează pentru familia formată din Suleiman și Nila Wahdati. Nabi povestește circumstanțele în care a plănuit vânzarea lui Pari, dar și întreaga sa viață pe care și-o petrece slujindu-l pe Suleiman. Urmează apoi o călătorie la Paris, unde Nila se mută împreună cu Pari, după ce soțul ei suferă un atac cerebral și rămâne imobilizat într-un scaun cu rotile. Ajungem și în America, în Grecia și înapoi în Afganistan, călătorind alături de alte personaje, care mai de care mai interesante și aflându-le poveștile de viață. Fiecare personaj are o legătură mai mică sau mai mare cu cei doi frați, Abdullah și Pari, și fiecare istorisire ne aduce mai aproape de regăsirea celor doi.

Legătura dintre Abdullah și Pari a fost extrem de puternică încă de când s-a născut fetița. Abdul a crescut-o, deși era și el tot un copil. Toată viața i-a dus dorul lui Pari, iar Pari, prea mică fiind atunci când a fost despărțită de fratele ei pentru a și-l aminti, toata viața a simțit că-i lipsește ceva, dar nu știa ce. Am suferit profund alături de fiecare în parte, i-am urât și judecat pe toți cei care au contribuit la despărțirea lor, dar, în același timp, pe parcurs, am încercat să le și înțeleg acțiunile și să-i compătimesc. Nu lipsesc nici detaliile legate de războaie și de violențele talibanilor, însă mai pregnante sunt poveștile de viață ale personajelor decât evenimentele istorice care au marcat Afganistanul.

”Și munții au ecou” este un roman complex, cu o structură total diferită de tot ce am citit până acum, urmărind poveștile unei întregi generații și făcând salturi, atât dintr-o țară în alta, cât și din prezent în trecut și viceversa. Un roman despre legăturile de familie, dragoste, pierdere, trădare, sacrificii supreme, loialitate, curaj, alegeri și consecințele acestora, regret, dar și despre a doua șansă, speranță și regăsire. Un roman format dintr-o multitudine de povești menite să zguduie din temelii sufletul cititorului.

”O poveste este precum un tren în mișcare: indiferent de locul în care urci, ești obligat să ajungi mai devreme sau mai târziu la destinație.”

”Am învățat că lumea, în general, nu vede ce se află înăuntrul tău, că nu dă nici doi bani pe speranșele, visele, necazurile tale, care rămân ascunse dincolo de piele și oase. Era atât de simplu, de absurd și de crud în același timp!”

”Știu acum că unii oameni simt nefericirea în același mod în care alții iubesc: în taină, intens și fără posibilitatea vreunui remediu.”

”Când trăiești atât de mult cât am trăit eu, afli că bunăvoința și cruzimea nu sunt decât nuanțe ale aceleiași culori.”

”Kabul înseamnă…o mie de tragedii pe metru pătrat.”

„Splendida cetate a celor o mie de sori” de Khaled Hosseini (recenzie)

  • Titlul original: “A Thousand Splendid Suns”
  • Autor: Khaled Hosseini
  • Editura: Niculescu
  • Data aparitie: 2008
  • Numar pagini: 400
  • Traducator: Crenguţa Năpristoc

În acelaşi stil fermecător, inconfundabil care a făcut din “Vânătorii de zmeie” (Editura NICULESCU, 2007) un bestseller internaţional, Khaled Hosseini spune în “Splendida cetate a celor o mie de sori” povestea unei iubiri coborâte parcă din vechile poeme persane, a unei prietenii care nu se dă în lături de la sacrificiul suprem şi a unui oraş care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, se încăpăţânează să renască din propria-i cenuşă. În timp ce pe fundal se derulează evenimentele care au marcat istoria Afganistanului în ultimii treizeci de ani – ocupaţia sovietică, jihadul dus împotriva ei, războiul civil şi teroarea instaurată de regimul taliban –, două femei cât se poate de diferite descoperă cât de mare este puterea dragostei şi ce orori pot fi îndurate în numele ei.
“Splendida cetate a celor o mie de sori” a ocupat primul loc pe lista de bestselleruri a prestigiosului The New York Times Book Review şi a fost tradusă în peste 35 de limbi.

„Splendida cetate a celor o mie de sori” este o carte pe care îmi doream de foarte mult timp să o citesc şi sunt tare bucuroasă că am reuşit să o fac chiar la scurt timp după ce am citit „Vânătorii de zmeie” (recenzia o găsiţi aici), iar cu această ocazie vreau să le mulţumesc celor de la Târgul cărţii pentru ambele cărţi (puteţi găsi cărţile lui Hosseini aici). Dacă nu aţi citit încă nicio carte scrisă de acest autor, vă recomand cu tot sufletul să o faceţi, căci tratează atât subiecte din trecutul politic şi istoric al Afganistanului, cât şi subiecte de actualitate.

Prima parte a cărţii ne face cunoştinţă cu Mariam, considerată o haremi, adică un copil născut în afara căsătoriei, care a fost crescută de către mama sa departe de ochii lumii şi, mai ales, departe de fraţii, surorile şi tatăl acesteia, care avea mai multe soţii. Deşi tatăl ei o vizitează destul de des şi are grijă să îi ofere toate cele necesare, dar şi mici cadouri, el nu face aceste lucruri din suflet, ci doar pentru a+şi spăla cumva păcatele. Nu o acceptă în familia lui nici măcar atunci când fetiţa de doar 14-15 ani rămâne singură pe lume, ba chiar face ceva ce îi distruge întreaga viaţă lui Mariam: o forţează să se căsătorească cu un bărbat mult mai în vârstă decât ea şi care o va duce la sute de kilometri depărtare de Herat, locul natal, tocmai la Kabul. O perioadă scurtă de timp, viaţa lui Mariam alături de soţul ei este acceptabilă, până într-o zi când acesta începe să-şi arate adevărata faţă: o forţează să întreţină relaţii intime, o obligă să îşi acopere întreaga faţă cu burka, îi interzice să iasă afară fără el, este mereu nemulţumit orice ar face, o jigneşte şi o loveşte cu brutalitate. Din acest punct, viaţa lui Mariam nici nu mai poate fi numită viaţă…şi faptul cel mai trist este că majoritatea femeilor trăiau în aceleaşi condiţii, fiind abuzate fizic şi psihic, trăind mereu cu spaima în suflet.

În partea a doua  cărţii, mulţi ani mai târziu, facem cunoştinţă cu Laila, observându-i evoluţia de când era mic copil şi până a ajuns femeie. Viaţa Lailei este total diferită de cea a lui Mariam, în primul rând, pentru că a fost un copil dorit şi iubit (cel puţin până într-un punct), i s-a insuflat ideea că femeile sunt egale cu bărbaţii, că trebuie să înveţe şi să ajungă cineva în viaţă. Cel mai bun prieten al ei, Tariq, împreună cu mami şi babi, sunt cele mai importante persoane pentru ea, dar războiul este necruţător şi îi fură pe toţi cei dragi de lângă ea. Ca printr-o ironie a sorţii, Laila este salvată din dărâmăturile propriei case chiar de Rasheed, soţul lui Mariam. Laila ajunge să trăiască sub acelaşi acoperiş cu Mariam, fiind forţată de împrejurări să se căsătorească cu diavolul bătrân de Rasheed, care i-ar fi putut fi foarte bine nu tată, ci chiar bunic.

A treia parte a cărţii ne arată cum Mariam şi Laila ajung să se împrietenească cu paşi mici, deşi la început erau rivale şi se certau. Cele două femei, victime ale aceluiaşi bărbat, devin confidente şi sprijin una pentru cealaltă, încercând să supravieţuiască chinurilor şi bătăilor crunte pe care ambele le îndură cu capetele plecate…până într-o zi. Relaţia minunată dintre acestea mi-a umplut ochii de lacrimi şi sufletul de speranţă. S-au salvat şi s-au sacrificat de multe ori una pentru cealaltă, s-au ridicat reciproc şi s-au apărat, însă, din nefericire, vine un moment când una dintre ele va trebui să facă pentru cealaltă un sacrificiu suprem.

„Splendida cetate a celor o mie de sori” este un roman profund, dureros şi captivant, care ne prezintă destinele crâncene a două femei din Afganistanul aflat sub ocupaţia sovietică şi apoi sub regimul taliban. Deşi sunt puţin familiarizată cu evenimentele înfiorătoare care au marcat această ţară, tot am simţit o durere de nedescris atunci când citeam despre alţi morţi, alte nedreptăţi, alte orori…Este o carte cu un puternic impact emoţional, dar o recomand din tot sufletul, căci istoria Afganistanului este prea puţin cunoscută de către noi. Finalul cărţii este unul plin de speranţă, însă după tot ce am citit, nu am putut decât să-i mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut în România şi că sunt privilegiată în ceea ce priveşte drepturile pe care le avem şi egalitatea dintre femei şi bărbaţi.

„În câţiva ani, această fetiţă va fi o femeie care nu va cere niciodată prea mult de la viaţă, care nu va împovăra niciodată pe nimeni, care nu se va plânge niciodată de faptul că are şi ea regrete, dezamăgiri, vise care i-au fost călcate în picioare. O femeie care va fi ca o piatră de râu, îndurându-le pe toate fără să se plângă şi tăria ei nu va fi măcinată, ci şlefuită de tumultul care va trece peste ea.”

„La asta mă gândesc de fiecare dată când îmi aduc aminte că am fost aici, sus, a zis babi. La linişte. La pace. Am vrut să le simţiţi şi voi. Dar am vrut şi să vedeţi cu ochii voştrii frumuseţile ţării, copii, să aflaţi ce trecut bogat are. Cum să vă explic… Există lucruri pe care pot să vi le explic eu. Pe altele o să le învăţaţi din cărţi. Dar există lucruri care, ei bine, trebuie pur şi simplu văzute şi simţite.”

„Şi-a amintit cum nana îi spusese odată că toţi fulgii de zăpadă sunt oftaturi scoase de femeile îndurerate din cele patru colţuri ale lumii. Că toate oftaturile se ridică în văzduh, se adună sub formă de nori şi apoi se sparg în bucăţele care cad în tăcere peste oamenii de dedesupt. Ca să nu se uite cum suferă femeile ca noi, spusese ea. Cum îndurăm toate câte ne cad pe umeri, în tăcere.”

„Uneori, Laila se întreba de ce se mai deranjase mami să o facă. Oamenii, se convinsese ea, nu ar trebui lăsaţi să facă copii, dacă le-au dat deja toată dragostea lor celor vechi.”

”Zuleiha deschide ochii” de Guzel Iahina (recenzie)

Titlul original: ”Zuleikha”

Autor: Guzel Iahina

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Anul aparitiei: 2018

Numar de pagini: 424

Traducere şi note: Luana Schidu

”Zuleiha, o tânără gravidă dintr-un sat de tătari, e deportată în Siberia după uciderea soțului ei de către un ofițer din Armata Roșie. Face o călătorie lungă și chinuitoare, alături de țărani deschiaburiți și intelectuali leningrădeni, deținuți de drept comun, musulmani și creștini, credincioși și atei, ruși, tătari, nemți și ciuvași, ajungând într-un loc pustiu, cu o natură neîndurătoare. Iar comandantul coloniei de muncă înființate aici este chiar ucigașul soțului ei. Cu o tensiune crescândă, redată magistral de autoare, între Zuleiha și comandant se înfiripă o iubire stranie, reținută, dar de o intensitate covârșitoare. Personajele se transformă, rolurile se inversează, adevărurile devin incerte. Singura certitudine a eroinei rămâne dragostea față de fiul ei, Iusuf, pentru salvarea căruia este hotărâtă să plătească orice preț. Un roman impresionant prin amploare, suflu epic, forță de evocare și umanism.”

”Zuleiha deschide ochii” este o carte recomandată de @lavinia.anghelache și m-a atras încă din prima clipă în care am văzut-o, atât prin coperta splendidă, cât și prin titlul răsunător, despre care am observat de-a lungul lecturii că este plin de esență și însemnătate. Dintr-o femeie tătară, simplă și supusă soțului și soacrei, care crede în mituri și superstiții și este temătoare să nu comită păcate, Zuleiha se transformă într-o femeie de o forță uluitoare, atât fizică, cât și psihică și sufletească, o femeie care ar fi în stare să facă orice pentru a supraviețui copilul mult dorit și iubit. Mulți au murit în taigaua siberiană, dar Zuleiha a renăscut. Mie mi-a dat speranță să citesc despre o femeie care, în acele vremuri crâncene și condiții inumane de trai, a reușit nu doar să supraviețuiască, ci și să iubească, să renască, să se maturizeze și să dea naștere unui copil. Ce mi-a plăcut și mai mult la această carte este faptul că, deși este o operă de ficțiune, povestea Zileihăi a fost inspirată din istorisirile bunicii autoarei (Guzel Iahina), care a trăit 16 ani într-o colonie de muncă din Siberia. Și acțiunea acestei cărți se desfășoară pe o perioadă de 16 ani, începând cu anul 1930 și până în anul 1946.

Revenind la începutul romanului, acesta ne face cunoștință cu tânăra Zuleiha, căsătorită cu un bărbat mult mai mare decât ea, pe nume Murtaza, mult prea crud și aspru pe lângă sufletul plin de bunătate al ei. Pe lângă viața grea pe care o duce alături de soțul ei, muncind cot la cot cu el, Zuleiha trebuie să se ocupe de toate treburile casei, cum îi este dat femeii, dar și de soacra ei oarbă și aproape surdă, pe care a numit-o pe bună dreptate ”Strigoaica”. M-am înfuriat cumplit pe Zuleiha, îmi venea s-o iau frumos și s-o zgâlțâi până i-ar fi venit mintea la cap, să-i spun că ceea ce trăiește ea în fiecare zi nu poate fi numită viață, că nu merită așa ceva, însă vremurile acelea au fost total diferite de vremurile noastre, regulile nescrise după care ea își trăia viața erau perfect normale atunci…crude, inumane, dar, din păcate, normale. De apreciat la personajul Zuleihăi este modul în care și-a acceptat destinul, cu tot ce acesta i-a dat sau luat, inclusiv cele patru fetițe care i-au murit la scurt timp după naștere.

Punctul culminant al romanului începe atunci când soldații sovietici au venit să adune cotele de la țărani, iar Murtaza, încăpățânat din fire, s-a împotrivit, acesta fiind împușcat de către comandantul Ivan Ignatov. La scurt timp după această întâmplare, Zuleiha împreună cu alți țărani au fost trecuți pe lista deschiaburiților, confiscându-le averea și deportându-i tocmai în Siberia, și însuși comandantul Ignatov i-a însoțit în această ”călătorie” nesfârșită cu trenul, dar și pe parcursul șederii acelora care au supraviețuit în colonia siberiană de muncă.

Personajele, deși numeroase, sunt complexe și foarte frumos conturate, fiecare dintre acestea având un rol primordial în desfășurarea acțiunii. Nu ai cum să nu o iubești pe Zuleiha și să nu-l îndrăgești pe Ignatov. Legătura care se naște între aceștia este de o forță de-a dreptul copleșitoare, iar împrejurările în care ei își trăiesc această pasiune îți dau, inevitabil, fiori. Și celelalte personaje, cu mici excepții, mi-au ajuns, fără doar și poate, la suflet. Alt lucru care mi-a plăcut foarte mult este scriitura lui Guzel Iahina, atât de profundă și complexă, însă deloc greoaie, romanul se citește aproape dintr-o răsuflare.

”Zuleiha deschide ochii” este o carte pe care o recomand oricui cu drag, atât pentru contextul istoric în care se desfășoară acțiunea (deportarea țăranilor deschiaburiți în colonii siberiene de muncă), cât și pentru călătoria interioară a personajului principal feminin spre renaștere. O carte de o frumusețe cum rar am întâlnit!

”Dar moartea îi aștepta pe toți – se cuibărea în ei sau mergea alături, li se împleticea ca pisica între picioare, se așeza ca praful pe haine, le intra în plămâni odată cu aerul. Moartea era omniprezentă – mai vicleană, mai dreaptă și mai puternică decât viața neroadă, care pierdea mereu bătălia.”

”Viața e o cale încâlcită, ulîm. Încâlcită și lungă. Uneori îți vine să te așezi pe marginea drumului și să-ți întinzi picioarele – n-are decât să treacă totul pe lângă tine, să te ducă la naiba -, așază-te, întinde-le, o să vezi că se poate!”

”Disecție” de Han Kang (recenzie)

  • Titlul original: ”Human Acts”
  • Autor: Han Kang
  • An apariție: 2018
  • Editura: ART
  • Colecţie: musai
  • Număr pagini: 312
  • Traducere de Iolanda Prodan

În centrul romanului Disecție  se află un episod atroce din istoria Coreei de Sud, masacrul de la Gwangju din mai 1980 când armata a ucis cu o brutalitate și o cruzime de neînchipuit civilii care protestau, inclusiv femei și copii. Bilanțul celor împușcați, omorâți în bătaie sau cu baioneta este încă un subiect disputat: armata a declarat sub două sute de morți, presa străină peste o mie. Dar cifrele contează mai puțin aici pentru că răscolitorul roman al lui Han Kang vorbește despre un bilanț mai profund și mai devastator: poveștile întrețesute aici ne spun, într-o scriitură de o sensibilitate exacerbată, că o traumă se depune în carnea și în oasele victimei zeci de ani, dar și că moartea unui singur om bulversează ireparabil viețile celor care rămân în urmă.

”Disecție”…cât de bine i se potrivește titlul acestui roman, după cum spune și autoarea Han Kang în epilog: ”Dacă despic acel moment de revoltă, din pântecele lui vor ieși masacru, tortură, represiune violentă, o brutalitate intensă și rezistenta ce zdrobește și anihiliează totul în calea ei.”. Îmi doream de foarte mult timp s-o citesc pe Han Kang, iar acum că am descoperit-o cât de deosebit îi este stilul de scriere, îmi doresc cu ardoare să-i citesc și celelalte cărți: ”Vegetariana” și ”Cartea albă”. Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Art pentru exemplarul oferit.

Deși am citit descrierea înainte să încep lectura și credeam că sunt pregătită pentru orice aveam să descopăr, m-am înșelat teribil, căci am primit pumni după pumni încă de la primele pagini, ajungând ca la finalul cărții să nu mai știu nimic de mine. În centrul romanului ”Disecție” se află un episod atroce din istoria Coreei de Sud, masacrul de la Gwangju din mai 1980, când armata a ucis cu o brutalitate și o cruzime de neînchipuit civilii care protestau, inclusiv femei și copii. Numărul celor împușcați, omorâți în bătaie sau cu baioneta este un subiect foarte disputat, armata susținând că au fost sub 200, iar presa străină peste 1000. Dar numerele sunt irelevante, căci fiecare mort contează, fiecare mort a lăsat în urmă oameni care-l vor plânge veșnic.

Acțiunea romanului este structurată în șase capitole și un epilog, fiecare fiind povestit din perspectiva unor personaje diferite, care au murit sau au supraviețuit acelor clipe de coșmar. În primul capitol facem cunoștință cu Dong-ho, personajul central al romanului, acesta își caută prietenul dispărut în timpul protestelor, bănuind că ar fi fost ucis. Dong-hp ajunge astfel să țină evidența morților aduși în sala de sport și să le arate cadavrele mutilate celor care vin să le recunoască. Începutul este brutal și înfiorător, însă nici nu se compară cu ce va urma. În al doilea capitol aflăm povestea prietenului mort al lui Dong-ho, spusă din perspectiva sufletului ce nu vrea să se desprindă de trupul mutilat, dar într-un final o face, pe măsură ce timpul începe să se dezgradeze. O groapă comună de cadavre, așezate unele peste altele în formă de cruce…o groapă ce crește, crește și tot crește, până când soldații primesc ordin să stropească fiecare cadavru cu motorină și să-i privească cum ard. Ceea ce simte acel suflet, ca martor al acestei atrocități, este de-a dreptul copleșitor. Fiecare capitol m-a zguduit din temelii, pe lângă povestea lui Dong-ho și a prietenului său, avem parte și de mărturiile altor personaje care au luat parte la evenimente, într-un fel sau altul: persoane care s-au ocupat de cadavre, persoane care au suprsviețuit, persoane care au fost arestate și supuse unor torturi terifiante, famiile celor morți și însăși autoarea.

Ce legătură a avut autoarea cu aceste proteste sângeroase, care au marcat istoria Coreei de Sud? Aceasta s-a mutat împreună cu familia din Gwangju cu doar câteva luni înainte de aceste evenimente. Familia lui Dong-ho a cumpărat casa în care autoarea a petrecut primii ani din viață. A auzit multe povești spuse de adulți, în șoaptă, despre acest tânăr Dong-ho, care a fost ucis de armată în curtea prefecturii. De aici a pornit dorința autoarei de a face auzite glasurile tuturor celor care au fost reduși la tăcere.

”Disecție” este un roman scris într-un mod deosebit, autoarea reușind, prin limbajul poetic, să ofere un ecou puternic acelor evenimente marcante și să aducă un omagiu tututor persoanelor care au fost și însă mai sunt legate de masacrul din Gwangju. Nu este o carte pe care să o pot recomanda oricui, însă pentru mine a fost într-adevăr o carte #musai de citit. O găsiți pe site-ul editurii aici.

”Tânăra pasăre ce zboară din trupul unui om atunci când acesta trece în neființă, oare în ce parte a corpului sălăsluiește când omul e în viață? În mijlocul frunții încruntate? Deasupra capului, ca o aură? Sau într-o cameră a inimii?”

”Dacă despic acel moment de revoltă, din pântecele lui vor ieși masacru, tortură, represiune violentă, o brutalitate intensă și rezistenta ce zdrobește și anihiliează totul în calea ei. Dar, atâta timp cât vom privi totul în față, vom rezista pânp la capăt…”

”Aș fi vrut să urlu de durere, dar durerea mea era imposibil de articulat în lipsa unui glas și a unei limbi; în loc de lacrimi, am simțiti o agonie din care erupea sânge și puroi. Sufletul meu nu avea ochi…”

”Atunci când cel rămas în viață se uită la trupul celui neînsuflețit, oare sufletul celui plecat o fi prin preajmă, privindu-și propria față? Înainte să ieși pe ușa sălii de sport, întorci capul și arunci o privire peste umăr: nu e niciun suflet, sunt doar cadavre tăcute, învăluite în mirosul otrăvitor și înțepător al putrefacției.”

”Unele amintiri rămân în tine ca niște răni deschise, nu se vindecă niciodată. Oricât de mult timp ar trece, sunt amintiri ce nu se pierd în negura lui. Când totul se lasă acoperit de crusta uitării, îndepărtându-se de tine, tot ce rămâne în urmă sunt doar amintirile.”

Ajută-mă să nu dispar, de Petronela Rotar (recenzie)

În noaptea aceea, în acea primă noapte, m-a strîns în brațe spasmodic. Eram ca două ființe care se îneacă și se agață una de cealaltă ca să se salveze. Trebuie că asta făceam, fiecare avea nevoie de celălalt ca să nu cadă în propriul hău și să dispară. Ajută-mă să nu dispar. În mintea mea se făcuse întuneric, un întuneric bun și nu-mi mai era frică de el. Nu trebuia să adormim. Trebuia să rămînem treji, pînă la capătul celălalt al nopții. Dar corpurile deveneau tot mai grele. Nu trebuia să alunecăm în somn, nu trebuia să adormim, cine iubește nu doarme, tresăream, iar ziua părea tot mai departe, tot mai lipsită de strălucire. Ce ar fi putut aduce, cînd noaptea adusese deja totul, o iubire proaspătă ca un les cald?

Înainte de a începe recenzia acestei cărți, vreau să subliniez faptul că Petronela Rotar se numără printre autorii mei preferați din literatura română contemporană. Am descoperit-o datorită prietenei mele, Alina (@shereads__books), care mi-a recomandat cu căldură ”Privind înăuntru”, carte pe care o recomand și eu mai departe din tot sufletul! Am continuat apoi cu romanul ”Orbi” și cu cartea de poezii ”Efectul pervers”, ambele ajungând să ocupe un loc aparte la mine-n suflet. Cât despre ultima sa carte, ”Ajută-mă să nu dispar”, pot spune că m-a cucerit încă din prima clipă în care am văzut-o și mi-am dorit-o cu ardoare în bibliotecă, iar pentru acest lucru țin să le mulțumesc celor de la Editura HergBenet pentru exemplarul oferit.

Primele pagini ale romanului ”Ajută-mă să nu dispar” ne fac cunoștință cu Mira, o corporatistă rece, singuratică și excesiv de organizată, toată viața ei putând fi redată printr-o multitudine de listă pe care aceasta le actualizează cu regularitate, despre lucruri care-i plac, despre lucruri pe care le urăște, despre lucruri de care-i este teamă, despre lucruri dureroase, etc. Când era doar un copil, Mira a trăit două evenimente cumplite, care și-au pus puternic amprenta asupra întregii sale existențe și care au transformat-o în femeia plină de răni și cicatrici care este în prezent (pierderea ambilor părinți într-un incendiu devastator, căreia ea i-a supraviețuit, și abuzul sexual la care a fost supusă de către propriul său unchi). În adolescență, ea reușește să facă față acestor traume cu ajutorul artei (ironia sorții este că a ales tocmai cărbunele pentru arta sa). În prezent, trăiește într-o carapace și își găsește refugiul în muncă, unde se simte puternică și sigură pe ea. Însă, atunci când Mira îl cunoaște pe Savin, carapacea în care s-a ascuns timp de aproape 30 de ani începe să se fisureze puternic și, într-un final, să crape de tot, transformând-o dintr-o femeie aparent puternică, într-un copil vulnerabil, care are nevoie nemărginită de iubire și de afecțiune. O sperie cumplit fericirea pe care o simte alături de acest bărbat, fiind conștientă că nu va dura mult, oricât de intensă le este iubirea și pasiunea. Și nici nu a durat, pentru că Savin, asemenea multor bărbați cu nevastă și copil care-l așteaptă acasă, nu a renunțat la familia lui pentru Mira. Modul în care acesta a părăsit-o, dispărând puțin câte puțin din viața ei, mi s-a părut de o josnicie și de o lașitate de nedescris…mai bine i-ar fi spus verde-n față că relația lor s-a terminat și să nu-și mai irosească ani din viață așteptându-l. Ar fi fost mai ușor de acceptat pentru o femeie, părerea mea! După 10 ani, Mira se îndrăgostește din nou de un bărbat, care, în mod surprinzător, este tot însurat și are și un copil. Alături de acest bărbat, pe nume Ștefan, Mira trăiește o iubire pasională, total diferită de cea trăită alături de Savin, reușind să descopere plăcerea intimității.

Prima poveste de iubire pe care o trăiește Mira mi-a plăcut destul de mult, a avut acel ”ceva” care a făcut-o specială și veridică. Un punct forte al acestei părți din roman îl reprezintă faptul că povestea ne-a fost prezentată atât din perspectiva Mirei, cât și din perspectiva lui Savin, ajutându-ne astfel să cunoaștem mai bine personajele și trăirile lor interioare. De asemenea, am apreciat structura aerisită a romanului, formată în mare parte din email-uri, mesaje și scrisori, ceea ce a făcut parcurgerea acțiunii mult mai ușoară. Iubesc stilul de scriere al Petronelei, cu fraze încărcate de emoție și de muzicalitate, cu tente psihologice, profunde și ușor de parcurs. E o adevărată plăcere s-o citești! Dar, revenind la a doua poveste de iubire, aceasta nu m-a convins deloc…mi s-a părut că îi lipsește autenticitatea și veridicitatea, că este prea grăbită și lipsită de esență. Nu sunt eu adeptă a acestor relații extraconjugale, însă cumva am reușit să o accept și să o înțeleg pe prima. A doua, însă…a fost prea mult pentru mine! Nu vreau să pară că judec, dar cum se face că Mira, după 10 ani, se îndrăgostește iarăși, dintre atâția bărbați câți există pe lumea asta, tot de unul însurat? Nu a învățat nimic din experiența sa din trecut? Își pune din nou sufletul la picioarele unui bărbat și privește cum acesta începe ușor, ușor să-l calce cu bocancii. Mi-e foarte greu să înțeleg și să accept faptul că nu se observă nicio evoluție a personajului principal, care se încăpățânează să facă aceleași greșeli și să se autodistrugă.

”Ajută-mă să nu dispar” este o carte foarte profundă și dureroasă, este un strigăt mut de ajutor al unui suflet chinuit pe care nu-l aude nimeni. Deznădejde, insecuritate, teamă, anxietate, durere, dragoste, pasiune…găsești multe în acest roman dacă știi să citești printre rânduri. Eu am sentimente contradictorii în ceea ce-l privește: iubesc stilul de scriere al autoarei, dar povestea nu a reușit să-mi ajungă în întregime la suflet așa cum mă așteptam și cum mi-aș fi dorit. Au existat destul de multe pasaje care m-au atins unde trebuie, dar, de asemenea, au existat tot atâtea pe care nu am putut să le diger. Totuși, asta nu mă împiedică să recomand cartea, deoarece consider că sunt prezentate câteva lecții de viață din care avem de reflectat și de învățat.

”Era un alt fel de plîns, plînsul ăsta care mă podilea. Nu era plînsul meu știut. Nu era plînsul din nopțile în care mă trezeam țipînd din cîte-un coșmar. Nu era plînsul care mă rodea pe interior, ca un șoarece orb, bucată cu bucată, de cînd îmi aminteam de mine. Era un plîns nou. Plînsul de prea-plin. De uimirea că, pentru cîteva clipe, cîteva ore, inima poate să nu mai doară. Carnea poate să nu mai doară. Viața poate să nu mai doară.”

”Pe omul ăsta l-au croit pentru mine, are exact moliciunea și fluiditatea trebuincioase să astupe toate craterele mele, toate arsurile. Mă acoperă perfect, mă umple. Omul meu.”

Vânătorii de zmeie, de Khaled Hosseini (recenzie)

”Vânătorii de zmeie este o poveste despre prietenie și trădare, care își poartă cititorii prin Afganistanul ultimelor zile ale monarhiei și până la cele ale atrocităților prezentului. Schimbările de situație uimitoare fac din această carte memorabilă atât o cronică politică, cât și o poveste emoționantă despre copilărie și maturizare. Intriga care pornește cu prietenia dintre Amir, fiul stăpânului, și Hassan, fiul servitorului, se dovedește firul director care unifică întregul roman. Fragilitatea acestei relații, simbolizată de zmeiele de hârtie, este pusă la încercare pe măsură ce vechiul stil de viață al vechiului Afganistan apune. Studiile de caracter, de la portretul lui Amir, cel nesigur și sensibil, la cel al tatălui său, Baba, se întrețes cu istoria Americii și cu cea tumultoasă a Orientului Mijlociu.”

Îmi doream de foarte mult timp să-l citesc pe Hosseini, dar, dintr-un motiv sau altul, tot ezitam să adaug în coșul de cumpărături vreunul dintre romanele sale. Când, într-un final, m-am hotărât, a apărut altă problemă: cu ce carte să încep?! Inițial am vrut ”Spelndida cetate a celor o mie de sori”, dar până mi s-a echilibrat mie balanța veșnic dezechilibrată, pe site-ul anticariatului @targul cărții mai rămăsese pe stoc doar ”Vânătorii de zmeie”, deci alegerea mea a devenit mult mai ușoară. Și tare mă bucur că am început cu aceasta, pentru că, ulterior, am aflat că este cartea de debut a autorului, un debut de-a dreptul excepțional! Încă mai este pe stocul lor (o puteți găsi aici), dar grăbiți-vă, căci cărțile lui Hosseini de vând ca pâinea caldă…și vă spun asta din proprie experiență!

”Vânătorii de zmeie” ne prezintă, în prima parte, prietenia atipică dintre Amir și Hassan, pe fundalul încă liniștit din Afganistanul dinainte de razboiul cu sovieticii și de prăbușirea monarhiei. Aceștia sunt cât se poate de diferiți, atât la înfățișare, cât și la statutul social și la personalitate. Amir s-a născut într-o familie înstărită, este paștun, locuiește într-o casă mare și frumoasă, are acces la educație, îi place foarte mult să se piardă-n paginile unei cărți și să scrie povești, are tot ce își poate dori un copil, însă tot îi lipsește ceva: aprecierea și iubirea totală a tatălui său. Hassan este hazar, se trage dintr-o familie săracă, el și tatăl lui sunt slujitorii familiei lui Amir, nu are acces la educație, nu știe deloc să scrie sau să citească, dar ascultă cu mare însuflețire poveștile lui Amir și îi ia apărarea de fiecare dată când are ocazia, chiar dacă asta înseamnă că el va avea de suferit ulterior. Legătura dintre ei este unică, într-un fel, căci au fost crescuți din laptele aceleiași femei, iar acest lucru îi face frați de sânge. Loialitatea și respectul lui Hassan față de prietenul său nu cunosc limite, pe când Amir îl consideră pe acesta mai întâi servitor și abia apoi prieten. Când lui Hassan i se întâmplă ceva tragic iar Amir este martor al acestei întâmplări, el nu face nimic pentru a-și ajuta prietenul aflat în mare pericol…nici măcar nu are curajul să povestească cuiva ce s-a întâmplat. L-am judecat și l-am urât pentru asta, dar apoi am realizat că era doar un copil, unul cu probleme de comportament. La scurt timp după tragedia lui Hassan, în Afganistan cade monarhia și lucrurile încep să scape total de sub control. Amir și tatăl său fug clandestin în America, unde vor trăi mulți, mulți ani, până într-o zi, când Amir primește un telefon care-i va schimba total cursul vieții: i se oferă șansa să redevină un om bun și să-și repare greșelile din trecut, dar asta înseamnă că trebuie să se întoarcă în Afganistanul căzut în mâinile talibanilor. Aici mă opresc din a povesti despre acțiunea cărții, deja am zis destule detalii cât să vă stârnesc interesul, sper eu!

”Vânătorii de zmeie” este o carte care-ți ajunge la suflet și rămâne acolo, atât datorită personajelor puternice și însuflețite, cât și datorită poveștii emoționante și a stilului de scriere simplist și profund, în același timp. Cartea asta n-o citești, ci o simți până-n măduva oaselor. O trăiești, o iubești și o urăști deopotrivă, pentru tot ce te face să simți. Am fost marcată de detaliile despre război și despre cruzimea talibanilor. Nu-mi venea să cred ce citeam: orașele deveniseră niște orașe fantomă, oamenii erau acum niște epave muritoare de foame, cerșetori la fiecare pas, nu mai existau drepturi, oamenilor le era frică să mai iasă pe stradă pentru că ar fi putut fi uciși fie de furia talibanilor, fie de vreo mină de teren…sau mai rău, ar fi asistat la uciderea familiei. Am fost martora unei executări publice a două persoane care săvârșiseră un adulter, o executare de o cruzime de nedescris! Și talibanii erau niște violatori de copii, însă pe ei nu-i mai pedepsea nimeni… Și se mai proclamau și credincioși, halal credință! Afganistanul, o țară a terorii și a sărăciei, o țară a copiilor fără copilărie!

O carte despre copilărie piedută, durere, dragoste, prietenie, alegeri și consecințele acestora, trădare, vinovăție, respect, loialitate, onoare, legături de familie, depășirea fricii, înfruntarea trecutului, iertarea de sine, maturizarea, despre fața nemiloasă a războiului , fanatismul religios, diferențele etnice și sociale, schimbarea radicală a unei țări, dar și despre un dram de speranță. Finalul cărții asta mi-a transmis, că încă mai există speranță!

”-Mi-a spus ”Mi-e teamă”, iar eu am întrebat-o ”De ce?”. Mi-a răspuns ”Pentru că sunt atât de profund de fericită, dr. Rasul. O astfel de fericire e înspăimântătoare.” Am întrebat-o de ce și ea mi-a răspuns ”Nu ești lăsat să fii atât de fericit decât dacă urmează să ți se ia ceva”….”

”Se întâmpla cu mult timp în urmă, dar, așa cum am aflat din proprie experiență, e greșit ce se spune despre trecut, că poți să îl îngropi. Pentru că trecutul își face drum spre lumină cu ghearele.”

”Există un singur păcat, numai unul, și ăsta-i furtul. (…) Când omori un om, furi o viață. Îi furi soției dreptul de a avea un soț și copiilor dreptul de a avea un tată. Când spui o minciună, furi cuiva dreptul la adevăr. Când înșeli, furi acelui om dreptul la corectitudine. (…) Nu există lucru mai păcătos decât furtul.”

”Trandafirii de mai”, de Dot Hutchison (recenzie)

  • Titlul original: ”The Roses Of May”
  • Data apariției: 2019
  • Editura: Herg Benet
  • Colecție: Passport
  • Număr de pagini: 304
  • Traducere din limba engleză de Cristina Nemerovschi

”La patru luni după explozia care a avut loc în Grădină, un loc unde tinere cunoscute ca Fluturi erau ținute prizoniere, polițiștii Brandon Eddison, Victor Hanoverian și Mercedes Ramirez încă se mai confruntă cu urmările cazului terifiant: le ajută pe supraviețuitoare să-și reia viețile, afară, în libertate. Cu iarna aflată pe sfârșite, Fluturii au în față zile mai lungi și calde în care să încerce să se vindece. Dar, pentru polițiști, schimbarea anotimpurilor înseamnă un singur lucru înfricoșător: siguranța că undeva, prin țară, o altă tânără va fi găsită moartă în biserică, cu gâtul tăiat, cu cadavrul înconjurat de flori.

Sora Priyei Sravasti a fost victima aceluiași criminal, cu ani în urmă. Acum, ea și mama ei își schimbă locuința la câteva luni, căutând un nou început. Când ea se va nimeri în calea criminalului, vânătoarea va deveni inevitabilă, imposibil de amânat. Criminalul va putea fi descoperit doar cu ajutorul Priyei – oare dorința ei disperată de a avea o finalitate pentru trauma suferită o va face să-și riște viața?”

”Trandafirii de mai” este continuarea cărții ”Grădina cu fluturi” (unul dintre cele mai macabre thrillere pe care le-am citit), continuare după care am așteptat cu sufletul la gură un an de zile, dar pot spune că a meritat așteptarea. Vreau să le mulțumesc celor de la Editura Herg Benet pentru acest exemplar (cartea o găsiți aici) și sper din suflet că vor traduce cât de curând și celelalte volume din seria ”Colecționarul” (chiar dacă sunt investigate cazuri diferite în fiecare volum). ”Trandafirii de mai” are o foarte mică legătură cu volumul precedent, deci dacă doriți să le citiți, vă recomand să începeți cu ”Grădina cu fluturi” pentru a înțelege mai bine desfășurarea acțiunii și pentru a cunoaște o parte din personajele care sunt prezentate în ambele volume, precum și legătura dintre acestea.

Personajul în jurul căruia se învârte toată acțiunea este Priya Sravasti, o adolescentă de 17 ani, care se luptă cu depresia și cu alte traume cauzate de descoperirea  cadavrului surorii sale mai mari, Chavi, în urmă cu mulți ani, în interiorul unei biserici. Însă Chavi nu a fost prima victimă a unui criminal în serie sadic și nici ultima. Criminalul are o obsesie pentru fetele foarte tinere, pe care le urmărește o bună perioadă de timp, apoi le ucide. Pe unele le ucide în chinuri groaznice, iar pe altele rapid și cu cât mai puțină durere, însă locul în care lasă cadavrele este întotdeauna reprezentat de o biserică, iar acestea sunt dezbrăcate și înconjurate de flori (câte o floare diferită pentru fiecare fată ucisă). De asemenea, criminalul ucide doar în lunile de primăvară. Cum iși alege victimele? De ce pe unele le ucide în chinuri și pe altele cât mai rapid? Ce îl motivează? Cine este el? Răaspunsurile la toate aceste întrebări vă invit să le aflați lecturând ”Trandafirii de mai”. Nu veți regreta!

Mi-a plăcut foarte mult cum a fost structurată acțiunea, având capitole scrise din perpectiva Priyei, cât și din perspectiva unuia dintre detectivii care s-au ocupat de caz. De asemenea, ”cireașa de pe tort” a fost reprezentată de capitolele scrise din perspectiva criminalului, acesta făcându-ne cunoștință cu fiecare victimă în parte și prezentându-ne și motivul fiecărei crime. Mi s-a zburlit tot părul pe mine când citeam acele capitole, dar tot mi-ar fi plăcut să aflu mult mai multe informații despre acest crimnal, la fel cum am avut parte în primul volum, care mi s-a părut mult mai închegat, mai macabru și mai bine scris.

Recomand, în primul rând, să citiți ”Grădina cu fluturi”, o carte care mi-a înghețat sângele-n vene și pentru care am făcut noapte albă pentru a o citi și apoi recomand ”Trandafirii de mai”, o carte un pic mai slabă în intensitate decât prima, însă destul de captivantă, atât pentru a afla ce s-a întâmplat cu fetele care au evadat din Grădină și cu Grădinarul, cât și pentru a descoperi un nou criminal, aproape la fel de psihopat ca primul.

”Nu ar trebui să fim obligate să ne reparăm dacă nu vrem asta. Nu ar trebui să ni se ceară să fim puternice, curajoase, pline de speranță și alte căcaturi. Mama a avut dintotdeauna suficientă empatie ca să spună că e în regulă să nu fii bine. Nu suntem datori nimănui să fim bine tot timpul.”

”Povestea Slujitoarei” de Margaret Atwood (recenzie)

  • Titlul original: ”The Handmaid’s Tale”
  • Dată apariție: 2017
  • Editura: Paladin
  • Colecţie: Science-fiction
  • Număr pagini: 408
  • Traducere din limba engleză de Diana Marin-Caea

”Guvernul noii republici Galaad abrogă aproape toate drepturile femeilor, tratându-le pe cele capabile de procreare, cum este cazul lui Offred, ca proprietate a clasei conducătoare. Femeile sunt îndoctrinate prin reeducare silită, într-o viziune despre lume care amintește de Vechiul Testament. Bântuită încă de amintirea vieții de dinaintea instaurării regimului teocratic, când avea o familie, Offred se luptă să facă față realității înspăimântătoare.”

”Povestea Slujitoarei” a fost pentru mine, din păcate, una dintre dezamăgirile anului care tocmai a trecut. Am început să citesc cartea cu niște așteptări incredibil de mari, căci mulți oameni din jurul meu vorbeau numai de bine despre ea, chiar și cei care nu erau neapărat fani ai genului distopic. Nici eu nu mă pot numi fan al acestui gen și chiar pot număra pe degetele de la o mână distopiile pe care le-am citit (cele trei volume din ”Jocurile foamei” și ”Anul de grație”) și, surprinzător, mi-au și plăcut grozav. Chiar mi-am dorit din tot sufletul să-mi placă și aceasta, însă nu a fost să fie. Le mulțumesc celor de la Editura Paladin pentru acest exemplar, pe care îl puteți găsi pe site-ul lor aici.

Subiectul este unul foarte dur și a fost cel care m-a captivat din prima secundă. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, ni se prezintă o lume greu de imaginat, o lume a bărbaților, în care femeile au roluri de Soții, bucătărese și chiar de Slujitoare, acestea din urmă fiind obligate să rămână însărcinate cu ”Comandantul” lor, iar copilul le va reveni Soțiilor, care nu mai sunt capabile să procreeze. Cel mai dur este faptul că acestor femei li se fură totul: numele și identitatea, familia, casa, întreaga viață. Nici nu-i de mirare că unele ajung să înnebunească sau să părăsească această lume pentru totdeauna. Trist, foarte trist… Și mai trist este faptul că autoarea, deși a construit o distopie, s-a inspirat totuși din fapte și evenimente reale: poluarea excesivă, fanatismul religios, intoleranța. La un moment dat, autoarea amintește de ”Decretul antiavorturilor din 1966 pentru creșterea populației” din România.

După cum spuneam, subiectul este unul extrem de bun, însă marea mea nemulțumire vine din partea stilului de scriere și a personajului principal. Modul în care prezentul se întrepătrunde cu trecutul este unul foarte ciudat și amețitor, de multe ori trebuia să recitesc anumite fragmente pentru că efectiv nu reușeam să mai deosebesc prezentul de trecut și realitatea de vis. Avem parte de foarte, foarte multe gânduri și amintiri despre viața de dinainte și de foarte puțină acțiune. Cu personajul principal, cel din perspectiva căruia este relatată acțiunea, nu am putut să rezonez absolut deloc…mi s-a părut a fi mai mult o fantasmă decât o ființă umană. Nici Offred, dar nici celelalte personaje nu au fost conturate îndeajuns de bine.

Mă așteptam la cu totul altceva de la ”Povestea Slujitoarei”, la mai multă acțiune, la personaje vine conturate, poate chiar și la o răzvrătire, dar nu la un amalgam de gânduri din care nu înțelegi nimic. Nici nu știu dacă vreau să citesc continuarea cărții, întrucât aceasta mi-a lăsat un gust amar.

”Există mai multe feluri de libertate, zicea Mătușa Lydia. Libertatea de a face un lucru și libertatea de a nu mai avea de-a face cu un lucru. În vremurile de anarhie, aveam libertatea de a face lucruri. Acum ni se dă libertatea dea nu mai avea de-a face cu anumite lucruri. Nu subestimați acest tip de libertate.”

”Dar cine își poate aminti durerea, odată ce a trecut? Din ea rămâne decăt o umbră, și nu în minte și în carne. Durerea își pune amprenta asupra ta, dar e un lucru prea profund pentru a putea fi văzut. Ce nu se vede se uită.”

”Dar adu-ți aminte că și iertarea este o formă de putere. Iar a cere iertare e și asta o formă de putere, asa cum e și aceea de a acorda sau de a refuza, care-i probabil cea mai mare.”

”Drum în noapte” de Kristin Hannah (recenzie)

  • Titlul original: Night Road
  • Data apariție: 2019
  • Editura: Litera
  • Colectia: Blue Moon
  • Număr pagini: 400

”Timp de optsprezece ani, Jude Farraday a pus nevoile copiilor ei mai presus de propriile interese și aspirații. Gemenii ei, Mia și Zach, sunt niște adolescenți sclipitori și fericiți. Când Lexi Baill se mută în comunitatea lor mică și unită, Jude o primește cu cea mai mare bunăvoință. Lexi, un copil crescut în orfelinate și familii adoptive, devine în scurt timp cea mai bună prietenă a Miei. Apoi Lexi și Zach se îndrăgostesc și cei trei devin inseparabili. Totul e minunat până când, într-o noapte de vară, în ultimul lor an de liceu, o decizie proastă le schimbă în mod tragic destinele.

Narat alternativ, din dublă perspectivă – a lui Jude Farraday și a lui Lexi Baill –, Drum în noapte ridică întrebări asupra maternității, asupra tulburărilor și insecurității perioadei de adolescență, asupra rezilienței și curajului de a ierta.”

Kristin Hannah a devenit una dintre autoarele mele preferate încă de la prima ”întâlnire” cu ea, când am citit ”Privighetoarea” (găsiți o recenzie aici, fiind una dintre primele mele recenzii). După aceea, am mai citit ”Un nou început” (despre care am scris aici) și ”Aleea cu licurici”. De fiecare dată a reușit să mă lase fără cuvinte. Îmi doresc să-i citesc toate cărțile cu timpul, dar până atunci m-am delectat cu una dintre cele mai noi apariții ale sale la Editura Litera, căreia îi mulțumesc din suflet pentru acest exemplar.

”Drum în noapte” este genul de carte care îți rupe sufletul în milioane de bucățele și apoi ia fiecare bucățică în parte și o lipește la loc, cu grijă, însă nu vei mai fi niciodată la fel după ce o vei citi. Viața este atât de frumoasă și atât de dureroasă, în același timp… Asemenea este și cartea lui Kristin Hannah. Ne arată partea frumoasă a adolescenței, cu prietenii srânse și iubiri de neuitat, dar și partea urâtă, cu inimi frânte, alcool și droguri. Ne prezintă în antiteză viața lui Lexi, care a avut o mamă dependentă de droguri și constant absentă și care a crescut în orfelinat și la diferite familii adoptive, și viața gemenilor Mia și Zach, crescuți de o mamă – elicopter, mereu prezentă și foarte îngrijorată de pericolele care pândesc în adolescență. Viețile lor sunt atât de diferite, dar în același timp atât de asemănătoare, ceea ce face ca cei trei să devină de nedespărțit. Și aici mă opresc cu detaliile despre acțiunea cărții, căci nu-mi doresc să stric din farmecul unei asemenea lecturi. Trebuie citită cu sufletul și simțită până în măduva oaselor!

”Drum în noapte” este o adevărată lecție de viață pentru oricine o va citi. Este o carte despre alegeri și cum să trăiești cu consecințele a ceea ce ai făcut sau nu ai făcut, despre părinți (în special mame) elicopter, mereu prezente și îngrijorate de pericolele adolescenței, dar și despre părinți absenți și nepăsători, despre adolescență cu bune și cu rele, despre consumul alcool sau droguri și conducerea în stare de ebrietate. O carte despre iubire, familie, prietenie, greșeli și pierderi, dar și despre puterea iertării (în special a iertării de sine).

”Era ceea ce învățase în ultimile săptămâni. În marea aceea de tristețe, existau insule de grație divină, momente în timp când îți puteai aminti de ceea ce rămânea în loc de tot ceea ce se pierduse. Se ridică în picioare și lăsă baloanele să se înalțe spre cer.”

”Cel mai mult, învățase că existau dureri care pur și simplu nu puteau fi nici tratate, nici ignorate și nici vindecate.”

”Într-un final, a încetat să mai spere că se va simți vreodată mai bine, si abia atunci a găsit un mod de a trăi. Nu-și putea controla mâhnirea sau viața ei și, de fapt, mai nimic (asta știe bine acum), dar își putea controla emoțiile. Era atentă. Prevăzătoare. Fragilă. Mai ales asta. Era ca un vas antic de porțelan care fusese spart și reparat cu mare migală. Fiecare cicatrice era vizibilă de aproape și nu puteai umbla cu acest obiect decât cu mare delicatețe. Dar de la distanță, de la celălalt capăt al camerei, în lumina potrivită, arăta întreg.”

”Când toată lumea intra în panică și începea să alerge în toate direcțiile, de teama ploii, eu mă linișteam. Nu conta cât eram de udă și nici nu simțeam frigul. Îmi plăcea să mă plimb prin ploaie. Nimic nu era mai frumos. Iar când tuna și fulgera îmi imaginam că toți cei care erau acolo sus își făceau simțită prezența.”