• Titlul original: “A Semi-Definitive List of Worst Nightmares”
• Autor: Krystal Sutherland
• Editura: Storia Books
• Colecţie: Young Adult
• An apariţie: 2019
• Număr pagini: 352
• Traducător: Irina Stoica

„«În fiecare duminică, pentru un an de zile, spusese Jonah la lac. Cincizeci de frici. Cincizeci de săptămâni. Cincizeci de videoclipuri. Cincizeci de șanse să te întâlnești personal cu Moartea și să o rogi să ridice blestemul.» Esther a luat telefonul și i-a trimis un mesaj din numai trei cuvinte: Ne vedem duminică.”

O poveste amuzantă, despre doi outsideri care își înfruntă, rând pe rând, cele mai mai temeri legate de viață și dragoste.

De când bunicul lui Esther Solar s-a întâlnit cu Moartea, toți cei din familia ei au fost blestemați să aibă o frică teribilă. Tatăl lui Esther suferă de agorafobie și nu a mai ieșit din pivniță de șase ani, fratele ei geamăn nu poate sta pe întuneric, iar pe mama lor o înspăimântă ghinionul. Membrii familie Solar sunt chinuiți de fricile lor și, după cum spune blestemul, le este dat să moară din cauza acestora.

Esther încă nu știe care este cea mai mare frică a ei (și nici nu vrea să știe), o realizare la care ajunge evitând aproape orice. Lifturile, spațiile înguste, tunsorile, păianjenii, păpușile, oglinzile și multe alte fobii cărora le ține socoteala în lista ei semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri.

La un moment dat, Esther este jefuită de Jonah Smallwood, un fost coleg de clasă din școala primară. În afară de telefon, bani și o pungă de jeleuri colorate pe care o păstra pentru mai târziu, Jonah îi fură și lista de frici. În ciuda acestui incident, Esther și Jonah devin prieteni, iar el propune o provocare: în încercarea de a rupe blestemul care îi distruge familia, se vor întâlni în fiecare duminică a ultimului an de liceu, ca să treacă împreună prin listă și să înfrunte o frică după alta, înclusiv una pe care Esther nu a luat-o în calcul: iubirea.

Nici nu mai ştiu de câte ori mi-a fost recomandată această carte, o aveam pe wishlist de multă vreme, iar acum pot spune că mai am o carte de suflet, după ce am reuşit să o citesc. Mi-a şoptit o vrăbiuţă că este şi una dintre titlurile favorite ale lui Ingrid din cele publicate la Storia Books, eu fiind tot mai curioasă să aflu ce anume o face atât de deosebită şi de ce este îndrăgită de aşa mulţi cititori.

“O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri” prezintă povestea lui Esther solar, o adolescentă ce şi-a notat coşmarurile pe o listă, în funcţie de oroarea acestuia. Se consideră a fi blestemată alături de membrii familiei sale, dar şi rudele sale, după ce bunicul ei s-a întâlnit u Moartea. Tatăl ei suferă de agorafobie şi s-a încuiat în pivniţă, de unde nu a mai ieşit de şase ani, mama ei se teme de ghinion, iar fratele ei geamăn, Eugene, nu suportă să stea în întuneric. Esther încă nu-şi cunoaşte cu adevărat frica cea mai mare, acesta şi fiind motivul pentru care a întocmit lista cu coşmarurile. Viaţa ei se schimbă, însă, în momentul când este prădată de Jonah, un fost coleg de clasă din şcoala primară, care i-a marcat într-un fel viaţa din clasele primare, iar de la acel jaf, drumurile celor doi par să se tot intersecteze, mai ales că Jonah i-a furat şi lista cu fricile. Astfel, Esther şi Jonah devin prieteni, el ajunge să-i propună lui Esther diverse provocări prin care să-şi înfrunte fiecare frică menţionată pe listă, în încercarea de a rupe blestemul ce s-a abătut asupra familiei Solar. Voi aveţi curajul să vă înfruntaţi temerile alături de Esther şi Jonah? Cu siguranţă le veţi dovedi…

Nu pot să spun că mă aşteptam la povestea descoperită între coperţi, având în vedere că nu citisem descrierea, dar am fost captivată de titlu, iar pisica neagră ilustrată pe copertă mă trimitea cu gândul la ghinion, aşa cum e şi superstiţia, că trebuie să faci nu ştiu câţi paşi în spate atunci când îţi taie calea o pisică neagră, ca să te lepezi de ghinion. Esther m-a şocat, sincer, cu a sa listă de frici, mai ales că pe ea erau cuprinse temeri nu chiar aşa de înfricoşătoare, dar când crezi că te afli sub un blestem, orice ţi se poate părea un coşmar. Initial mi-am spus că trăieşte într-o familie de demenţi, că se lasă controlaţi de o superstiţie şi este o nebunie totală şă-şi trăiască viaţa în funcţie de blestem, îmi părea singura sănătoasă la cap, cât de cât, dar am realizat că şi Esther poartă lupte cu demonii interiori, nu doar familia ei. Mi-a părut şi rău pentru ei, în special pentru Eugene, am simţit că este ceva grav în neregulă cu el şi nu m-am înşelat, dar m-am bucurat când Jonah a reuşit să o convingă pe Esther să-şi înfrunte temerile, cumva atrăgându-l şi pe Eugene alături de ei. Modul cum reuşea să o determine pe Esther mă amuza şi mă împingea, în acelaşi timp, să-l scandez de pe canapea, să-l felicit pentru încă o reuşită. Dar cu cât mă bucuram mai tare şi pătrundeam tot mai mult în poveste, realizam că mai am câte ceva de descoperit şi este dureros, ceea ce m-a întristat enorm. Jonah şi Esther nu sunt chiar atât de diferiţi pe cum credeau ei, ambii aveau frici, unele mai mari decât altele, şi erau marcaţi de fiecare în parte, în proporţii diferite…

Cu drag i-am urmărit în provocările menite să doboare fricile, m-am şi distrat pe măsură alături de ei, umorul nu a lipsit, chiar a fost din plin, deşi povestea este una cu un puternic impact emotional. Nu cred că există vreo persoană care să n-aibă temeri, măcar una, oricât de mica, iar eu, pe alocuri, m-am identificat puţin cu Eugene, şi eu m-am temut de întuneric, îmi făceam diverse filme când mă trezeam în beznă, vedeam lucruri ce ştiam că nu există cu adevărat, mă lua cu panica şi îmi era frică să dorm singură. Am reuşit să înfrunt această temere şi mă bucur, însă mai sunt şi altele de înfruntat, dar cum aici nu e vorba despre mine, ci despre Esther, revin la ea.  Povestea ei, deşi este o opera de ficţiune, este ruptă din realitate, întrucât sunt ferm convinsă că există persoane care sunt măcinate de frici şi trăiesc cu acestea toată viaţa, devenind anxioşi sau depresivi, şi din păcate, se află într-o lume întmi-a unecată din care cu greu pot ieşi. Mi-a trezit numeroase sentimente şi m-a determinat să mă gândesc de două ori înainte de a spune ceva, să urmăresc cu atenţie persoanele din jurul meu, să observ dacă este totul în regulă cu ei sau nu. Deşi la suprafaţă pare totul perfect, interiorul duce lupte crâncene cu demonii, iar fără ajutor, persoanele respective pot regurge la gesture extreme…

“O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri” este o poveste despre frici, depresie, obsesie, dar tratează şi probleme de familie, relaţiile de prietenie, abordează subiecul sănătăţii mintale, şi deşi poate părea încărcată de pesimism, este plină de speranţă şi dorinţă, situaţiile sunt tratate cu ironie, chiar dacă fricile sunt cât se poate de reale, dar mai ales este amuzantă cu toată tristeţea cuprinsă în pagini. Dacă sunteţi în căutate de titluri ce tratează bolile mintale, “O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri” nu trebuie să vă scape, chiar dacă este o opera de ficţiune, merită toată atenţia voastră. Acum ştiu de ce o recomandă atât de mulţi cititori, de ce este printre preferatele lui Ingrid şi a reuşit să-mi ajungă şi mie la suflet, la rândul meu vi-o recomand cu dragă inimă, o găsiţi pe site-ul editurii aici, sunt sigură că veţi ajunge să o îndrăgiţi la fel de mult, dar şi că voi, la rândul vostru, o veţi recomanda mai departe. Ficţiune sau non-ficţiune, astfel de cărţi merită toată atenţia şi trebuie descoperite de cât mai mulţi cititori.

„(…) adolescenţii nu beau alcool pentru savoare. Beau pentru că e o unealtă utilă care te face mai cool şi mai amuzant şi mai puţin ciudat din punct de vedere social.”

„Lucrul de care te temi îţi consumă viaţa până ajunge să te ucidă.”

„Fricile nu pot devenii fobii adevărate dacă le eviţi, iar fobiile nu te pot omorî dacă nu le ai.”

„Lista mă ţine în viaţă. Nu îmi e teamă de niciunul dintre lucrurile astea mai mult decât de altele. Funcţionează ca un scut. Un fel de adăpost care ţine teama mare şi rea la distanţă.”

„Tuturor le e frică să moară, nu? Poate tocmai asta atrage Moartea. Poate asta o aduce spre tine. Frica.”

„Teama a distrus vieţile tuturor oamenilor pe care îi cunosc. Nu vreau să fiu ca ei. Nu cred că vreau să aflu care e marea mea teamă. E mai bine să trăieşti cu teamă, decât să nu trăieşti deloc.”

„Norocul tinde să îi neliniştească pe ghinionişti, mai ales în plin război.”

„Frica era o barieră raţională care îi ţinea pe oameni în viaţă şi care nu trebuia în niciun caz depăşită.”

„Dragostea e ca o capcană lipicioasă de melasă care ţine doi oameni împreună. E lucrul de care nu poţi fugi, o greutate pe care oamenii şi-o leagă de picioare înainte să intre în apă şi după aceea se miră că se îneacă.”

„În momentul în care recunoşti că iubeşti pe cineva, deja ai multe de pierdut. Le dai undă verde să te rănească.”

„(…) dragostea e o plantă carnivoră. Te atrage cu mirosul ei, dulce ca nectarul, dar, cum te apropii, te mănâncă cu totul. Cu tot cu suflet.”

„Poţi să iubeşti pe cineva cu tot sufletul şi tot să te urăşti pe tine suficient de mult încât să vrei să mori.”

„Toată lumea pe care o lăsăm în viaţa noastră are puterea să ne rănească. Uneori o vor face, alteori nu, dar asta nu e o reflexie a noastră, a puterii noastre. Să iubeşti pe cineva care te răneşte nu te face slab.”

„Dragostea e o oglindă care ne face părţile strălucitoare să sclipească precum stelele şi înmoaie chiar şi cea mai aprigă urâţenie. Ne place să iubim pentru că ne face frumoşi. Şi poate nu e nimic în neregulă cu asta.”

• Titlul original: “Kisses and Croissants”
• Autor: Anne-Sophie Jouhanneau
• Editura: Nemira
• Colecția: Young Adult
• An apariție: 2021
• Număr pagini: 328
• Traducere de Cristina Broștianu

Dulce ca un macaron Ladurée, proaspătă ca un croissant abia scos din cuptor, această poveste încântătoare se desfășoară chiar în orașul iubirii.

Mia Jenrow și-a dorit dintotdeauna să fie balerină. Pare să fi fost predestinată pentru asta, fiindcă stră-străbunica ei a dansat pentru Opera din Paris și a fost muza lui Degas însuși!

Așa că Mia se bucură din tot sufletul că a obținut șansa de a petrece o vară de vis la Paris, pentru a urma cursurile uneia dintre cele mai exclusiviste școli de dans din lume. Dar lucrurile nu sunt niciodată simple precum o piruetă: rivala ei, Audrey, și instructorul de balet îi fac numai necazuri, iar Mia se trezește că e tot mai fermecată de Louis, care vrea să-i arate metropola purtând-o pe Vespa lui.

Și, cu toate că vara aceea ar fi trebuit să fie o perioadă dedicată studiului, tânăra va descoperi destul de repede de ce se spune că, la Paris, dragostea plutește în aer.

Astăzi vin către voi cu o recomandare perfectă pentru această vară şi anume una dintre noutăţile de la editura Nemira, „Săruturi şi croissants”, titlu pe care am avut ocazia de a-l citi datorită editurii pentru Instagramtour, din care fac şi eu parte pentru prima dată, ţin să le multumesc, pe această cale, pentru oportunitatea, dar şi pentru încrederea oferită.

„Săruturi şi croissants” ne face cunoştinţă cu Mia, o adolescentă în vârstă de 17 ani, al cărei vis este să devină balerină, vis pe care şi-l poate îndeplini atunci când i se oferă şansa de a lua parte la cursurile oferite de una dintre cele mai exclusiviste şcoli de dans din lume, şcoală aflată la Paris. Şi cum nimic nu este uşor în viaţă atunci când îţi doreşti cu ardoare să ţi se realizeze visurile, Mia trebuie să concureze cu rivala sa, Audrey, dar să suporte şi un instructor de dans extrem de exigent. Chiar şi cu un profesor pretenţios, multă dedicare pentru dans şi o imensă dorinţă de a profita de frumuseţea Parisului, Mia va descoperi de ce se spune că în capitala Franţei dragostea pluteşte în aer.

Prin povestea Miei am avut posibilitatea de a cutreiera străduţele Parisului, de a savura diverse băuturi la cafenele, am admirat împrejurimile şi am savurat croissant fără număr, deja îi simt pe şolduri, dar a meritat, iar dorinţa mea reală de a vizita Parisul a devenit şi mai mare, mai ales când am văzut cu cât de multă pasiune s-a bucurat Mia de absolut tot ce a oferit acest oraş fermecător. I-am simţit povestea până-n suflet, cu bucurii, dar şi tristeţi, cu temeri şi realizări, vise şi speranţe năruite, prietenii noi, unele neaşteptate chiar, dar şi primii fiori ai iubirii… Zâmbete mi s-au întins pe chip, de la o ureche la cealaltă, începând cu prima pagină şi până la ultima, sau mai bine spus, până la ultimele 30 de pagini ale cărţii, când s-a jucat cu inima mea, după bunul plac. Am chicotit de nenumărate ori ca o adolescentă îndrăgostită, m-am şi înfuriat de câteva ori, doar nu se putea altfel, dar în proporţie de 90% m-am topit efectiv realizând ce poveste simpatică am descoperit… În ce priveşte personajul masculin, Louis, mi-a căzut la inimioară de la prima apariţie şi nu mai puteam de drag când îl vedeam alături de Mia, străbătând Parisul cu a lui Vespa. Au fost atât de faini amândoi, chiar dacă au fost unele momente când mi-a frânt inima şi mă lovise cea mai mare tristeţe :(… Ah, şi să nu uit, aşa o poftă de croisants mi-a făcut această lectură, de nu ştiu cum să vă descriu, dar în lipsa acestora, am devorat puţină ciocolată…sau poate mai multă? Dar să nu spuneţi mai departe… Nu doar o dată mi-am dorit să pot intra în carte, să pot vedea şi savura tot ce i se oferă Miei, însă la un moment dat, atât de prinsă am fost de poveste, întrucât aveam sentimentul că mi se întâmplă mie şi nu ei, ceea ce e de foarte bine, înseamnă că povestea m-a cucerit şi a ajuns acolo unde cu greu se ajunge…au coeur.

„Săruturi şi croissants” este o lectură potrivită pentru vară, până şi acţiunea a avut loc în acest anotimp, îţi creşte apetitul pentru îngheţată şi croissants, mai ales croissants, te îndeamnă să savurezi o băutură pe terasa unei cafenele sau de a face plimbări. Alături de Mia poţi avea parte de toate acestea, chiar să te plimbi pe străduţe cunoscute sau mai puţin cunoscute din Paris, poţi savura croissants care să ţi se topească în gură, dar poţi descoperi şi fiorii primei iubiri, şi nu oricunde, ci în capitala unde dragostea pluteşte în aer, îţi îndeplineşti vise, legi prietenii, însă cel mai important este că înveţi cum să te bucuri de viaţă, chiar dacă te afli într-un anumit loc pentru un cu totul alt scop. Lasă-te şi tu fermecat/ă de frumuseţea Parisului şi descoperă povestea pasională a Miei, cartea o găsiţi pe site-ul editurii aici.

„Sunt sigură că aţi mâncat croissants, măcar o dată. Se găsesc aproape oriunde. De obicei, au un gust fin, uneori chiar destul de fad. La Paris, în schimb, sunt complet diferiţi de tot ce aţi gustat până acum. Sunt calzi şi moi, aurii şi plini de unt. Ca nişte norişori proaspăt scoşi din cuptor delicios de decadenţi. Poate că arată la fel ca orice alţi croissants, dar sunt de departe mai buni, din toate punctele de vedere. De ce mă gândesc la asta acum? Pentru că aşa sunt şi săruturile. Nu ştii cum sunt cu adevărat până nu ai parte de unul în Paris. Iar acum pot să spun cu mâna pe inimă că sărutul franţuzesc e de un milion de ori mai bun în Paris.”

„Să te ridici spre cer nu e deloc ceva truristic, ci foarte romantic.”

„Viaţa nu e despre şansele pe care le ratăm, ci despre a te bucura de călătorie. Urmează-ţi visul cât vrei, dar să ştii că nu e nimic rău dacă te răzgândeşti pe parcurs.”

• Titlul original: “Float Plan”
• Autor:  Trish Doller
• Editura: Litera
• Colectie: Blue Moon
• An aparitie: 2021
• Număr pagini:240
• Traducere de Andreea Florescu

De când și-a pierdut logodnicul, Anna a fost copleșită de durere. Dar își aduce aminte de o călătorie pe care au plănuit să o facă împreună și, dintr-un impuls, pleacă pe mare cu barca ei cu pânze, în încercarea de a face singură voiajul.

După o noapte când a fost cât pe ce să se scufunde, își dă seama că nu se poate descurca singură și îl angajează pe Keane, care este marinar de meserie, să o ajute. Aidoma Annei, și Keane se află în fața unui viitor pe care nu l-a plănuit. Iubirea crește precum nivelul mării la flux, iar cei doi descoperă că nu e niciodată prea târziu să-ți alegi un nou drum.

“În derivă” a ajuns la mine la scurt timp de la apariţie prin intermediul celor de la editura Litera şi n-am putut decât să mă bucur de titlul oferit. Nu credeam că voi ajunge să-l citesc atât de repede, dar maratonul realizat de Lavinia a fost ca un impuls şi am devorat cartea în câteva ore, într-o singură zi. M-a prins în povestea sa de la prima pagină şi n-am putut renunţa la ea până când nu m-am văzut la ultima pagină.

Anna şi-a pierdut logodnicul şi este învăluită într-o bulă de durere, dar îşi aminteşte de o călătorie planificată alături de Ben, logodnicul său decedat, iar în urma unui impuls decide să facă acea călătorie singură, pe o barcă cu pânze. Nu pare foarte complicat, însă realizează că nu se poate descurca şi că are nevoie de ajutor, astfel ajunge să-l întâlnească şi să-l cunoască pe Keane, un marinar de meserie. Împreună pornesc în călătoria pe care Anna trebuia să o facă alături de logodnicul ei, însă ambii se trezesc în faţa unor întâmplări neprevăzute şi descoperă că nu este niciodată prea târziu să alegi un nou drum pe care să păşeşti, trebuie doar să ai curajul de a-ţi asuma riscuri şi de a face primul pas…

Am fost lovită de o poveste ce ştiam că ascunde ceva dureros încă de la prima pagină, pe parcurs mi s-au confirmat bănuielile dar chiar şi aşa, cu toată suferinţa cuprinsă între pagini, a fost o poveste drăguţă, lejeră, amuzantă, numai bună de parcurs într-o zi însorită, aşa cum a fost ziua în care am citit-o eu. A dat-o gata în doar şase ore, nici nu ştiu când au trecut paginile, aşa un dor de vacanţă mi-a făcut, de plajă, leneveală şi bălăceală, orice, doar să mă încarc cu vitamina D şi energie pozitivă. Povestea de faţă mi-a adus aminte puţin de romanele lui Nicholas Sparks, în sensul că a fost un romance uşurel, deşi a avut un subiect dureros, dar care m-a atins acolo unde trebuie.

Atât Anna, cât şi Keane au avut de înfruntat dureri şi temeri, s-au luptat cu reproşuri şi neîncrederi, dar au reuşit să le răzbească şi să-şi ia propria viaţă în mâini, deşi frica nu i-a părăsit cu adevărat niciodată, ci doar au învăţat să trăiască cu ea, aşa cum au învăţat să-şi asume şi riscuri. I-am îndrăgit foarte mult, m-am distrat alături de ei şi am râs cu poftă de nenumărate ori, ipostazele în care au fost puşi mi-au adus multe zâmbete pe chip şi a lor poveste mi-a dat o stare de bine de la început şi până la sfârşit. În ciuda faptului că Anna şi-a pierdut logodnicul şi a fost, astfel, doborâtă emoţional, şi-a găsit curajul de a porni în călătorie, aşa în necunoştinţă de cauză, iar eu am admirat-o pentru acest curaj şi totodată m-am bucurat pentru că şi-a luat inima în dinţi de a porni în aventura plină de neprevăzut. Nici Keane nu a fost de lepădat, m-a cucerit cu al său umor, iar de la prima lor întâlnire am fost de-a dreptul vrăjită de cei doi.

Porneşte şi tu “În derivă” alături de Anna şi Keane, nu vei regreta şi vei avea parte de o călătorie pe apă ce te va purta pe diverse insule, vei gusta delicatese neobişnuite, dar mai ales vei avea parte de o frumoasă poveste de dragoste, presărată cu umor şi momente încărcate de chicoteli. Este o lectură asemeni unei gure de aer proaspăt şi nu trebuie să lipsească din geanta voastră de voiaj, dacă aveţi de gând să porniţi pe meleaguri încărcate de apă şi nisip…iar dacă a mea recenzie v-a atras atenţia şi v-a făcut curioşi, chiar şi puţin, în privinţa acestui titlu, îl găsiţi pe site-ul editurii aici.

„Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat este că sinuciderea nu frânge inima cuiva doar o singură dată.”

„Etapele durerii nu sunt lineare. Sunt aleatorii şi imprevizibile, regresând până când ajungi din nou să jeleşti.”

„Clădim momente pentru a onora amintirea celor pierduţi şi pentru a ne aminti de tragedia unor oameni care tratează alţi oameni ca pe nişte obiecte.”

• Titlul original: “Iron Gold”
• Autor: Pierce Brown
• Serie: Red Rising
• Volum: IV
• Editura: Paladin
• Colecţie: Paladin SCI-FI Masters
• An apariţie: 2018
• Număr pagini: 808
• Traducere din limba engleză de Laura Ciobanu

Noul înghite vechiul. Și în inima noului e ceva ce nu înțeleg. O luptă sălbatică și frenetică pentru putere, pentru bogății, un război al tuturor împotriva celorlalți.

Războiul lumilor pare fără sfârșit. La zece ani de la începerea revoltei Culorilor Inferioare împotriva dominației Auriilor, Sistemul Solar este în continuare măcinat de intrigi și lupte. În noua lume a Secerătorului, eliberată de jugul unei clase opresoare, pacea este prețul ce se cere plătit. Prin urmare, se impune o alegere: libertatea într-un haos permanent sau pacea într-o lume nedreaptă?

“Oamenii îi spun părintele, eliberatorul, căpetenia războinică, Regele-Sclav, Secerătorul. Dar în timp se ce prăbușește către planeta sfâșiată de război, în armura lui roșie, cu armata lui vastă și cu inima grea, se simte ca un copil.”

Mai mult ca sigur v-am zăpăcit de cap cu trilogia lui Pierce Brown, la cât v-am vorbit despre ea de când a început anul, însă nu mă opresc aici, mai am să vă mai spun câteva, iar astăzi am să vă vorbesc despre “Furia de Fier”, primul volum dintr-o altă trilogie ce urmăreşte povestea lui Darrow, dar şi a altor personaje. Îmi este foarte greu să mă desprind de universal creat de Brown, sincer vă spun, deşi nu mă aşteptam să fiu atât de atrasă de genul science fiction, eu care fugeam de tot ce ţinea de spaţiu, nave, asteroizi şi toate cele, dar Brown m-a cucerit, efectiv. Acum mi-aş scoate doi ochi pentru că nu am volumul doi al acestei noi trilogii, “Furia Dezlânţuită”, dar cu siguranţă, după ce voi pune mâna pe el, îl voi topi în câteva zile, aşa cum s-a întâmplat şi cu volumul de faţă, au fost necesare doar patru zile ca să îl termin, dar şi el pe mine. Atât de mult mi-a plăcut, încât ajunsesem să visez nopţile evenimente din capitolele citite în ziua respectivă, adormeam cu gândul la carte, aşa că visele tot legate de carte erau, ceea ce mă încânta, dar mă şi speria în acelaşi timp, întrucât nu e genul de carte liniştită, ci brutală, violentă, sângeroasă, deci visele mele nu au fost tocmai liniştitoare.

Acţiunea din “Furia de Fier” se petrece la o distanţă de zece ani de cea din “Furia Dimineţii”, şi deşi am crezut că lucrurile s-au mai aranjat în atâta vreme, iar Darrow sigur a obţinut mare parte din lucrurile ce şi le-a dorit, nu a fost chiar aşa şi am fost surprinsă să constat că războiul încă mai continuă, este mult mai sângeros decât a fost până acum, în prima trilogie, sunt formate noi alianţe şi dezbinate cele vechi, sunt vânaţi vechi duşmani, dar şi foşti aliaţi, însă se poartă lupte sângeroase şi se ţes intrigi dintre cele mai cumplite. Nici nu ştiu cum să vă vorbesc despre volumul acesta, întrucât nu doresc să dau niciun spoiler dacă n-aţi citit până acum prima trilogie, dar o să încerc, pe cât posibil, să ating tot ce doresc să vă spun…văd ce reuşesc… L-am reîntâlnit pe Darrow la frumoasa vârstă de 33 de ani, cu o familie formată, avându-i alături pe Virginia, devenită Suverană, şi Pax, fiul său, dar oricât am încercat să mă bucur pentru el, nu am reuşit, mai ales când conştientizam că nu este genul de soţ, dar nici tată, normal, să spun aşa. În ciuda faptului că avea deja familie, ar fi trebuit să aibă o altă dedicare, să fie capabil de a lua anumite decizii gândindu-se la membrii familiei sale, însă nu a fost aşa, ceea ce m-a descumpănit cumplit. Aşa-mi doream să-i trag câteva seturi de palme, la ce ciudă purtam pe el, încercam să-l şi înţeleg totodată, să-mi dau seama de ce urmează un anumit curs şi nu acordă atenţia necesară cui trebuie, dar se pare că Darrow rămăsese Darrow, iar unele concepţii nu îi puteau fi schimbate, din păcate, mândria era mult prea mare, visele greu de atins, şi astfel, deciziile sale au ajuns să năruiască speranţe şi nu numai…

În acest volum am avut oportunitatea de a descoperi şi perspectiva altor personaje, fapt ce m-a bucurat, sincer, întrucât a fost o abordare interesantă, iar cum au ajuns spre final să se împletească toate, m-au lăsat complet năucită. Am făcut cunoştinţă cu Lyria din Lagalos, o Roşie din clanul Gamma, un Sondor al Iadului, aşa cum a fost şi Darrow în tinereţea sa, deşi făcea parte dintr-un clan rival, iar povestea ei mi-a reamintit cât de condamnaţi erau Roşii, cât de perisabilă era viaţa lor, cum nimeni nu ţinea cont că, oricât de inferiori ar fi, nu trebuie trataţi ca nişte sclavi, iar viaţa lor contează aşa cum contează şi a celor din Culorile Superioare. Am fost încercată de multe sentimente dureroase când parcurgeam perspectiva ei şi m-am bucurat când soarele a răsărit şi pe strada sa, când a avut parte de puţină bunătate, astfel viaţa ei luând-o pe o cale mai placută, deschisă către oportunităţi, avea parte de protectie, dar în acelaşi timp, se putea îngriji aşa cum trebuie de singurul membru rămas în viaţă din familia sa, nepotul ei Liam. Nu cred că până la acest volum Lyria şi-a mai făcut apariţia, întrucât nu-mi era cunoscut nici numele când am dat peste el, dar să descopăr povestea unui alt Roşu mi-a arătat cât de dureroasă este viaţa lor, că deşi au trecut atâţia ani de când Darrow a părăsit Culoarea pentru o cauză, nimic bun nu le-a fost oferit Roşiilor, ci doar promisiuni încălcate şi speranţe năruite…

O altă perspectivă mi-a fost oferită de Lysander, nepotul fostei Suverane Octavia, un bărbat în devenire la cei 20 de ani ai săi şi cu o viaţă total diferită de cum ar fi trebuit să aibă. Era doar un copil când a fost luat de lângă Octavia, iar din perspectiva lui am reuşit să desprind frânturi din modul său de formare, cum a ajuns cine este în prezent, bucăţele din copilăria sa necunoscută până acum, dar şi credinţele insuflate, atât pe vremea când era un copil, însă şi-n prezent. Pot spune că viaţa sa are parte de o turnură ce m-a făcut să-mi ridic sprâncenele, pe alocuri m-am temut pentru el, ca la final să mă îndoiesc de acţiunile sale, întrucât nu mai eram sigură ce-i trecea prin gânduri şi sunt extrem de curioasă de cum va evolua povestea sa în volumele următoare. Dacă până acum a fost lăsat în umbră, ei bine, cu acest volum a fost scos la lumină şi personajul său promite multe lucruri interesante…

Iar ultimul personaj a cărui perspectivă mi-a fost oferită, este cea a lui Ephraim ti Horn, fost fiu al lui Ares. Sincer vă spun, mă lovise aşa un lapsus când am dat peste numele lui, nu ştiam de unde să-l iau, deşi îmi era atât de cunoscut, iar când s-a făcut lumină în gândurile mele, îmi venea să-mi dau una peste frunte, şi cred că mi-am şi dat, nu-s chiar sigură… Întorsătura pe care a luat-o viaţa sa m-a surprins, dar în acelaşi timp, m-a făcut să mă gândesc de două ori în privinţa lui, pentru că mi-a insuflat dublicitate şi nesinceritate, chiar şi cu cei apropiaţi lui, atât cât le-a permis şi acestora să se apropie. Nu a avut parte de o viaţă uşoară nici el, a suferit şi s-a închis în el mai mult decât a a fost necesar, iar anumite decizii pe care le-a luat nu au fost tocmai cele mai inspirate…Chiar şi aşa, a avut umorul la el de fiecare dată, şi deşi am avut momente când i-aş fi dat şi lui câţiva pumni, mi-a fost drag de el, a reuşit să mă cucerească.

Iar m-am întins, se pare că nu mă pot limita în niciun fel, dar încerc să cuprind ultimele lucruri ce vreau să vi le mai spun în acest paragraf. Să descopăr mai multe perspective a fost un plus adus acestui volum, din punctul meu de vedere, astfel am avut oportunitatea de a urmări cadre diferite, personaje diverse a căror poveste a fost ascunsă până acum, dar care cu siguranţă îşi vor câştiga măreţia, asemeni lui Darrow. “Furia de Fier” este un volum complex, fermecător, alert, care vine cu ceva nou faţă de celelalte, aici referindu-mă la multiplele fire narative, este la fel de sângeros, detaliile luptelor m-au făcut să mă strâmb în fel şi chip, a reuşit să-mi frângă inima şi de această dată, deşi mă aşteptam la orice, eram pregătită să fiu lovită din toate părţile, dar chiar şi aşa, tot am luat luată prin surprindere. Jocurile de schimbă în acest volum, sunt aruncate în partidă cu totul altfel de cărţi, aliaţii se transformă în duşmani, iar duşmanii devin aliaţi, vânătorul devine vânat, iar cursa de vânătoare nu este chiar tocmai încântătoare, sunt puse la îndoială credinţe şi prietenii, dar mai ales, se urmăreşte viaţa de familie şi cât de importantă este aceasta, în tot acest război care pare să nu se mai termine…

Închei această recenzie prin a le mulţumi celor de la Editura Paladin pentru oportunitatea oferită de a descoperi această serie năucitoare şi care m-a cucerit pe deplin, eu vi-o recomand cu dragă inimă, m-aş bucura să îi acordaţi o şansă, o găsiţi pe site-ul editurii aici. Chiar dacă fugiţi de genul science fiction, nu o mai faceţi, nu este chiar atât de înfricoşător şi cu siguranţă veţi regreta apoi, aşa cum am făcut şi eu, că nu aţi îndrăznit să vă apucaţi de această serie mai devreme. Îşi merită toate laudele, iar munca autorului o putem răsplăti doar dacă îi citim titlurile publicate. Citiţi-le şi iubiţi-le, povestea cuprinde de toate pentru toţi…

„E datoria mea de om liber să citesc, pentru ca astfel să nu fiu orb şi să nu mă ducă nimeni de nas.”

„Duhoarea războiului e o amintire atât de ştearsă, încât toate îmi par cioburi ale unor vise pe jumătate uitate. Aşa ar trebui să fie viaţa. Pacea asta. Râsetele astea.”

 „Istoria e o roată. Şi gloatele seamănă unele cu altele. Compuse din oameni mărunţi cu ambiţii mari. Singura lor cale de a evolua e să devoreze oameni ca mine şi ca tine.”

„Nicio pace nu durează, asta până şi vântul o ştie.”

„Durerea e o amintire. Vei trăi, vei lupta şi vei afla bucuria. Şi îţi vei aminti de familia ta, de acum şi până în cea din urmă zi a vieţii tale, pentru că dragostea nu se stinge. Dragostea e ca stelele. Lumina ei se răspândeşte până după moarte.”

„(…) viaţa-i ca un munte. Nasol, abrupt, plin de gheaţă. Încearcă să-l muţi din drum şi n-o să rezolvi nimic. Încearcă să ajuţi pe altcineva şi-o să cazi şi tu.”

„Orice creatură blândă care trăieşte mult îşi ascunde bine acul veninos.”

„(…) copiii sunt precum câinii. Unii scheaună, unii latră, alţii mărăie. Trebuie să găseşti pur şi simplu limbajul potrivit şi să le răspunzi.”

„M-ai întrebat dacă cred în Vale. Nu ştiu. Nu ştiu dacă există sau dacă ai mei mă privesc de-acolo. Dar ştiu că nu contează dacă ei ne văd sau nu. Ce contează e că noi îi putem simţi. Ni-i putem aminti. Şi putem încerca să fim atât de buni pe cât ne credeau ei.”

„Să mori tânăr e ceva divin. Încremeneşte floarea în timp. E un dar să ţi-o aminteşti aşa, în loc să vezi ravagiile vârstei…”

• Titlu original: “The Chronicles of Narnia. The Lion, the Witch, and the Wardrobe”
• Autor: Clive Staples Lewis
• Ilustrator: Pauline Baynes
• Serie: “Cronicile din Narnia”
• Volum: II
• Editura: Arthur
• Colecții/Serii: Arthur GOLD
• An apariție: 2021
• Număr pagini: 168
• Traducător: Irina Oprea, Radu Paraschivescu

Peter, Susan, Edmund şi Lucy se ascund într-un dulap și ajung într-o altă lume, cuprinsă de o iarnă aprigă, fără sfârșit. Minunatul tărâm întrupat din cântul Leului Aslan a căzut pradă Vrăjitoarei Albe, care s-a autoproclamat regină și a făcut din Narnia un loc în care Moș Crăciun nu ajunge niciodată.

Numai Aslan, adevăratul rege, poate să salveze această lume și să aducă înapoi primăvara.

Şi iaca, n-a trecut mult timp de când am citit volumul întâi al seriei „Cronicile din Narnia”, despre care v-am împărtăşit mai multe impresii aici, şi cel de-al doilea, ceea ce nu face decât să mă bucure, la fel sper să fie şi cu celelalte volume, să nu uit vreun detaliu din acţiune, deşi presimt că va fi diferită în fiecare volum. Îmi era dor să mă reîntorc în ţinutul Narniei, iar de această dată i-am urmărit pe Peter, Susan, Edmund şi Lucy, patru fraţi aflaţi în vacanţă la casa Profesorului, după ce au fost trimişi aici de către părinţii lor din Londra aflată sub asediul bombardamentelor; am avut eu un sentiment în ce-l priveşte pe Profesor, posibil să mă înşel, posibil să nu, dar n-am să vi-l împărtăşesc, îl ţin pentru mine…

Într-una din zile, pe când cei patru fraţi se plictiseau, întrucât planurile de a explora împrejurimile locuinţei unde se aflau pe perioada vacanţei au fost date peste cap, Peter, Susan, Edmund şi Lucy se decid să exploreze casa în schimb, aceasta este plină de camere şi coridoare, astfel au posibilitatea de a cunoaşte mult mai bine locuinţa Profesorului. Explorând ei, toţi voioşi, ajung într-o cameră ciudată care nu avea nimic în ea, exceptând un dulap, trei dintre fraţi pierzându-şi imediat interesul, însă pe Lucy a măcinat-o curiozitatea şi a dorit să afle ce se ascunde în dulap. Aşa a ajuns pe minunatul tărâm al Narniei, dar nu cel pe care l-am cunoscut eu în primul volum, plin de verdeaţă şi mereu primăvăratic, încărcat de viaţă, ci o Narnia îngheţată, veşnic iernată, unde nici măcar Moş Crăciun nu mai ajunge! Aflând acestea, Lucy decide să împărtăşească cu fraţii ei cele descoperite, însă ei se îndoiesc de ea, o acuză că are imaginaţia mult prea bogată şi multe altele, acuze care pe Lucy au rănit-o profund. Însă, la câteva zile distanţă după cele întâmplate, cei patru fraţi au pornit să se ascundă de nişte persoane aflate în vizită în locuinţa Profesorului, ajungând la vestitul dulap, şi astfel realizând că Lucy nu a spus minciuni şi că tărâmul Narniei chiar există. Odată pătrunşi în această lume magică, au aflat că bucuria şi bunătatea care domnea în Narnia a fost alungată de Vrăjitoarea Albă, care s-a proclamat drept Regină peste tărâm, luând toată frumuseţea locului şi transformându-l într-o iarnă veşnică. Cei patru fraţi se văd puşi în faţa unor decizii dificil de luat, sunt ispitiţi de diverse vorbe menite să-i întoarcă unul împotriva celuilalt, dar totodată îşi doresc ca răul să fie înfrânt şi bunătatea să răzbească. Acest lucru este posibil doar dacă leul Aslan, adevăratul Rege al Narniei, s-ar întoarce… Cum anume va decurge aventura lui Peter, Susan, Edmund şi Lucy, vă îndemn să aflaţi, cu siguranţă veţi fi la fel de fascinaţi ca şi mine de această poveste ce se petrece în fermecătorul ţinut al Narniei.

Revenind la ce spuneam mai sus, am fost tare încântată să mă reîntorc în Narnia, să văd ce aventură se mai pregăteşte, dar de această dată am ţinut minte câteva detalii datorită ecranizării, deşi erau vagi şi acelea, cu siguranţă voi revedea ecranizarea acum că am finalizat volumul. A fost prea scurt, veşnica problemă în cazul meu, dar chiar şi aşa m-am bucurat de poveste şi de descrierile oferite, atât al peisajului de iarnă, cât şi cel al primăverii, totul a fost de-a dreptul magic, m-am lăsat, din nou, vrăjită de ţinutul Narniei. „Leul, Vrăjitoarea şi Dulapul” a fost un basm din care n-aş fi vrut să mă mai desprind şi care a trezit la viaţă copilul ascuns în mine. Îmi este şi ciudă că le descopăr abia acum, la cei 31 de anişori ai mei, dar realizez că nu este niciodată târziu să te rătăceşti printre basme şi să te simţi copil. Nu ştiu cum le-aş fi perceput dacă le-aş fi citit în copilărie, cert este că şi acum, că sunt adult, conştientizez frumuseţea acestei serii şi-mi doresc să citesc cât mai repede şi celelalte volume, chiar dacă ştiu că le voi termina la fel de repede…

A fost o plăcere să-i urmăresc pe Peter, Susan, Edmund şi Lucy în aventura lor dar să-l revăd şi pe Aslan, Leul care a creat ţinutul Narnia. M-am temut pentru ei în aceeaşi măsură în care m-am şi bucurat, i-am încurajat de pe canapea atunci când au avut nevoie, dar am şi empatizat foarte mult cu ei atunci când au fost loviţi de necaz. Un alt aspect ce m-a încântat pe deplin a fost menţionarea lui Moş Crăciun, am fost în extaz, mai ales că sunt mare fană a acestui moşuleţ simpatic. Şi de această dată am fost fermecată de ilustraţiile cuprinse în paginile poveştii, mi-a fost mult mai uşor să vizualizez fiecare personaj în parte, dar şi diverse cadre ale acţiunii. Mi-a plăcut absolut tot la acest volum şi n-am putut să-l las din mână, l-am savurat în câteva ore şi mi-a părut tare rău când am ajuns la final, fiind, din nou, nevoită să mă despart de personaje şi să părăsesc Narnia.

Până mă voi reîntoarce în magicul ţinut prin intermediul celui de-al treilea volum al seriei „Cronicile din Narnia. Calul şi băiatul”, vă las aici linkul către „Leul, Vrăjitoarea şi Dulapul”, unde îl găsiţi pe site-ul celor de la Cartepedia, datorită lor am avut şi eu posibilitatea de a-l parcurge atât de repede şi ţin să le mulţumesc pe această cale pentru oportunitatea oferită. Dacă după doar două volume am prins drag aşa de tare de serie, cu siguranţă, până ajung la ultimul volum, voi ajunge s-o iubesc şi va deveni una dintre seriile mele de suflet. Simt că îmi voi dispera viitorii copii cu această serie, atunci când va sosi vremea…

• Titlul original: “The Anti-Boyfriend”
• Autor: Penelope Ward
• Editura: Litera
• Colecţie: Moon Light
• An apariţie: 2021
• Număr pagini: 272
• Traducere de Ana Săndulescu 

La început, vecinul meu Deacon m-a enervat. Sigur, era frumușel și prietenos. Dar pereții apartamentelor noastre sunt subțiri, așa că îl auzeam ori de câte ori aducea vreo femeie acasă. Iar eu sunt o mamă singură cu un bebeluș, așa că nu prea mă simțeam în largul meu.

Mi-a venit și mie rândul, însă. Într-o seară, când fetița mea nu se mai oprea din plâns, domnul cel etern amorezat mi-a bătut la ușă. Spre surprinderea mea, când i-a auzit vocea, Sunny a încetat să mai plângă și i-a adormit în brațe.

Ne-am împrietenit, mi-a adus cafele, am stat la povești, dar conversațiile noastre au devenit din ce în ce mai profunde și ne-am apropiat tot mai mult. Până când am depășit o limită, iar prietenia noastră s-a transformat în altceva.

N-am avut de lucru și m-am îndrăgostit de bărbatul cel mai nepotrivit pentru mine, despre care spuneam mereu că „n-are stofă de iubit“. Și atunci, de ce oare tot ce îmi doresc este să fiu eu cea care îi va schimba felul de a privi lucrurile?

Pentru prima mea întâlnire cu romanele autoarei, pot spune că a fost una relaxantă şi încântătoare totodată, deşi am văzut opinii împărţite, multe dintre ele negative. Deşi Kindle-ul meu este plin de titluri de-ale autoarei, n-am reuşit să ajung la ele, iar volumul de faţă a spart gheaţa, se pare că cei de la Litera au ştiut ei ceva când mi-au trimis un exemplar, pentru care ţin să le mulţumesc din suflet.

Carys este o tânără mămică, fiica sa are doar şase luni, şi nu poate spune că a avut parte de noroc în viaţă. Oricât de multe greutăţi a întâmpinat până-n prezent şi încă întâmpină, a reuşit să le facă faţă cum a ştiut şi putut mai bine, iar în ciuda tuturor dificultăţilor, Sunny, fiica ei, reuşeşte să îi aducă un zâmbet pe chip de fiecare dată. Deacon este vecinul ei, apartamentele lor sunt perete în perete, aşa că, de fiecare dată când Deacon are „activitate”, Carys nu se poate bucura de linişte. Ştie că este atrăgător, dovadă stau femeile care-i trec pragul armăsarului, însă nu se simte tocmai ok auzind tărăboiul dezlânţuit în dormitorul acestuia, de parcă s-ar afla în aceeaşi încăpere… Întâlnirea celor doi are loc într-o seară când Sunny are o noapte mai tulburată şi nu poate fi liniştită în niciun fel, iar Deacon îndrăzneşte să bată la uşa apartamentului lui Carys, îngrijorat dacă este totul în regulă cu bebelaşul. Apariţia bărbatului a calmat-o pe Sunny, adormind în braţele lui, iar din acel moment, Carys şi Deacon au devenit buni prieteni, discuţiile lor fiind din ce în ce mai amuzante şi interesante, dar şi…profunde. Fiecare relaţie de prietenie are o limită, iar când aceasta este depăşită, relaţia de amiciţie este ameninţată şi sunt mari şanse ca aceasta să se strice complet. Cum fac faţă Carys şi Deacon sentimentelor ce-i încearcă şi cum va evolua relaţia dintre ei, nu vă rămâne decât să aflaţi, cartea o găsiţi pe site-ul editurii aici şi vă asigur că veţi da peste o poveste amuzantă şi emoţionantă.

Sincer vă spun, pe mine m-a cucerit de la prima frază, eram ferm convinsă că voi avea parte de o lectură care mă va destinde maxim şi la care voi râde din tot sufletul. Şi aşa a fost, am parcurs paginile în neştire şi i-am îndrăgit pe Carys şi Deacon foarte mult. Deşi erau diferiţi, el, burlac, nici prin gând să-i treacă a se lega la cap cu vreo relaţie mai serioasă, ea, proaspătă mămică, nevoită să-şi crească fetiţa singurică, tatăl nefiind în peisaj, aveau şi foarte multe în comun, o dată ce au ajuns să se cunoască mai bine şi să mai coboare din ziduri, relaţia de amiciţie dintre ei a curs de la sine. S-a dezvoltat atât de frumos şi-mi era drag maxim să-i urmăresc, dialogurile dintre ei erau amuzante şi spumoase, pe alocuri, de multe ori am râs pe săturate, mă dureau obrajii. Aparenţele sunt înşelătoare şi o dată zidurile fisurate, încet, încet, prăbuşindu-se, poţi realiza ce persoană minunată se ascunde în spatele tuturor acelor protecţii. Niciunul nu a fost lipsit de probleme în trecut, însă prezentul se dovedeşte a fi unul plăcut şi încărcat de frumos.

Datorită faptului că acţiunea volumului a fost redată la persoana întâi, atât din perspectiva lui Carys, cât şi a lui Deacon, am reuşit să mă conctez şi să empatizez enorm cu ele, să le înţeleg temerile, să mă bucur pentru succesul lor, dar mai ales să le urmăresc cu drag povestea. Cum am spus şi mai sus, m-am bucurat alături de ei şi pentru ei, am râs, dar m-am şi întristat deopotrivă, însă cu bune, cu rele, am savurat povestea. Simţeam nevoia de un romance la momentul când am ales să citesc titlul, unul lejer şi clişeic, pe ici, pe colo, încărcat de picanterii şi amuzament, în acelaşi timp, iar „N-are stofă de iubit” a fost ce trebuie pentru mine. Pe lângă povestea de dragoste descoperită între coperţi, am dat peste două personaje ce şi-au redescoperit încrederea, atât în sine, cât şi-n ceilalţi, probleme de familie, cariere încheiate brusc, înainte de a începe cu adevărat, în special creşterea unui bebeluş, ceea ce nu e tocmai uşor de îndeplinit. Penelope Ward a reuşit să mă cucerească cu această poveste şi să mă determine în a-i citi şi celelalte titluri ce mă aşteaptă pe kindle, mai ales că am observat cât de repede pot fi parcurse datorită scrisului lipsit de pompuozităţi.

• Titlul original: “Morning Star”
• Autor: Pierce Brown
• Serie: Serie: “Red Rising Saga”
• Volum: 3
• Editura: Paladin
• Colecţie: Paladin SCI-FI Masters
• An apariţie: 2017
• Număr pagini: 688
• Traducere din engleză de Iulia Pomagă

Abandonat de Mustang, luat drept mort de Fiii lui Ares, adus în pragul nebuniei de singurătatea și întunecimea de mormânt a carcerei în care este ținut închis, Secerătorul e redus la acel Darrow din Lykos care era la începuturi. Totul pare pierdut. Dar cu ajutorul prietenilor pe care încă-i mai are, Darrow reușește să evadeze din mâinile Șacalului, ceea ce se dovedește cea mai ușoară parte a misiunii lui. Cea mai complicată este să-i inspire pe cei asupriți să găsească curajul să se revolte, puterea să rupă lanțurile, îndrăzneala să viseze la o lume complet diferită față de tot ce știau până acum. Căci a venit în sfârșit momentul revoluționării Societății abuzive.

Au trecut patru luni de când am avut deosebita plăcere de a face cunoştinţă cu Darrow, dar şi de a pătrunde în universul creat de Pierce Brown, însă şi o lună de când am finalizat al doilea volum al trilogiei, şi anume „Furia Aurie”, a cărei recenzie o găsiţi pe blog aici. Dacă am spus că mi-a fost greu să scriu despre „Furia Roşie”, aşa cum stă mărturie recenzia postată în martie pe blog aici, ei bine, îmi este şi mai greu să vorbesc despre „Furia Dimineţii”, mai ales că am finalizat-o în urmă cu câteva ore şi încerc pe cât posibil să vă las impresii la cald, să mă descarc de tot ce am acumulat în aceste patru zile în care am citit volumul.

În „Furia Roşie” l-am întâlnit pe Darrow la doar 16 ani, proaspăt căsătorit cu Eo, prietena sa din copilărie şi totodată un Sondor al Iadului, încă de atunci marginalizat, exploatat la maxim şi nevoit să facă numeroase sacrificii, atât pentru el şi familia sa, cât şi pentru cei care reprezentau Roşii. În „Furia Aurie”, Darrow a avut parte de o evoluţie armonioasă, dacă îi pot spune aşa, s-au văzut diferenţele de la primul la cel de-al doilea volum, încă îşi purta luptele interioare şi frământările nu-i dădeau pace, nu mai ştia în cine să aibă încredere şi-n cine nu, cine îi sunt prieteni, dar şi duşmanii. În schimb, în „Furia Dimineţii” evoluţia lui Darrow a explodat, efectiv, sau cel puţin mie aşa mi s-a părut, am rămas marcată de aceasta şi nu numai, toată povestea cuprinsă între coperţi mi-a dat daună totală, în toate modurile posibile. Ştiam eu de ce le duceam dorul personajelor, dar în acelaşi timp, mă şi temeam să încep acest volum…

M-a frânt de la primele pagini şi s-a jucat murdar cu sentimentele mele, deşi trebuia să mă aştept la aşa ceva, ulterior mi-am spus că nu am să-mi mai permit să mă ataşez de niciun personaj, pentru că nu mai vreau să sufăr. Da sigur, cine credeţi că s-a ţinut de promisiune? Eu cu siguranţă nu…şi mi-a fost frântă inima nu doar o dată, dar am şi plâns cu lacrimi amare. Acum, retrăind cele citite pentru a vă putea reda ce am simţit parcurgând volumul, îmi vine să plâng, ştiind cum mi-a călcat în picioare sufletul, fără a ţine cont de nimic… Ce satisfacţie trebuie să fi avut autorul când a scris povestea, ştiind că ne va distruge, pe mine, cel puţin, m-a „fatalizat”, nu alta…a fost mafelic, vă spun eu, malefic de-a dreptul…aş ţipa la el, dacă aş putea, l-aş scutura bine de tot şi l-aş trage la răspundere pentru a fost capabil să facă…

Probabil, dacă mă urmăriţi pe Instagram, să fi văzut, la momentul când m-am apucat de volum, că nici nu a fost nevoie să parcurg primele 100 de pagini pentru a fi doborâtă emoţional şi de atunci am avut convingerea că mă va termina pe toate planurile, şi psihic, dar şi emoţional (mult mai mult decât a făcut în mai puţin de 100 de pagini…). Cu fiecare pagină parcursă, mă temeam tot mai mult pentru ceea ce mi se va dezvălui, unde voi mai fi purtată, pe ce planete, dar şi la ce bătălii voi fi martoră, la cine voi mai fi nevoită să renunţ şi pe cine să mai plâng. Eram ca pe ace, sincer, am citit volumul cu frica-n sân şi am avut momente când uitam să respir, la propriu. Acţiunea a fost exact aşa cum trebuie, alertă la maxim, parcă le-a întrecut pe celelalte două ori l-am citit eu toată înfocată, ceea ce nu contest. Am avut şi episoade când am dat din mine cele mai urâte grimase, mai ales la scenele încărcate de cruzime şi brutalitate, diverse metode de tortură, mi-au zburlit părul pe mine şi-mi venea greu să cred că li se întâmplă personajelor toate cele ce eu citesc. Am fost jucată pe degete, înşelată şi manipulată, chiar până şi de personaje la care nu mă aşteptam nici măcar o clipă, deşi am avut hint-uri de-a lungul lecturii, acum la gata, le conştientizez, ce să mai…e prea târziu deja. M-au trecut toate transpiraţiile şi fiorii cu fiecare pagină parcursă, iar pe lângă luptele sângeroase şi tacticile politice, am avut parte şi de iubire, unele relaţii chiar m-au surpins şi mi-au adus un zâmbet ştregăreţ pe chip, nu le-am aşteptat, dar m-am bucurat din plin de ele, nu au lipsit nici relaţiile de prietenie, din ce în ce mai strânse, volumele anterioare au ajutat la consolidarea acestora, iar familia şi-a spus cuvântul. Deşi se spune că familia în care te naşti, nu o alegi, totuşi, familia nu este reprezentată doar de legătura sângelui, ci şi de cea a sufletului, iar „Furia Dimineţii” a fost plină de suflet…

Darrow este un personaj masculin demn de urmat, jos pălăria în faţa autorului pentru modul în care l-a creat, a avut parte de o evoluţie consistentă, dar şi de o poveste pe măsură, care pe mine a reuşit să mă marcheze. Am empatizat enorm cu el şi nu numai, m-a cucerit de la primul volum, iar acum că am citit prima trilogie ce-l are în vizor, pot spune că mi-a intrat sub piele şi-mi va călători prin gânduri multă vreme. Mi-a trezit speranţe, dar mi le-a şi spulberat, am suferit şi m-am bucurat pentru el, în aceeaşi măsură, ce să mai…am trăit povestea sa aşa cum n-am mai trăit de mult o poveste şi nici nu-mi găsesc cuvintele potrivite să exprim tot ce vreau, deşi cred că e suficient ce am „balivernat” până aici.

Dacă nu aţi avut ocazia de a-l cunoaşte pe Darrow până-n prezent sau vă temeţi de această întâlnire, ei bine, aveţi şi de ce vă teme, dar va merita, vă pot garanta. O să vreţi să vă zgâriaţi pe ochi, ulterior, pentru că nu i-aţi acordat atenţie înainte, eu cu siguranţă am impulsul de a mă zgâria pe ochi, mai ales că mi-a tot fost recomandată, însă m-am temut să nu-mi iau vreo ţeapă, doar nu ar fi fost prima dată. Aici nu a fost şi nici nu este vorba de o ţeapă, ci de o poveste explozivă, furioasă, puternică, ce vă va bântui şi după ce veţi da ultima pagină… Mă mănâncă acum că vă scriu aceste rânduri să încep „Furia de Fier”, deşi sufletul îmi este încă făcut bucăţele şi nu mi-am revenit, ar fi cazul să-mi dau două palme să-mi treacă nebunia… Dar revin eu curând şi cu impresii despre „Furia de Fier”, mă cunosc mult prea bine şi ştiu că n-am să rezist mult timp, dar până atunci, ”Rupeţi lanţurile!” alături de Darrow în această trilogie-fenomen!

Ţin să mulţumesc editurii Paladin pentru exemplarul oferit, dar şi pentru oportunitatea de a descoperi această trilogie, găsiţi şi voi volumele seriei aici.

„Timpul nu este un râu. Nu aici. În mormântul ăsta, timpul e piatră. E întuneric, veşnic şi de neînduplecat, singura lui măsură fiind pendulările gemene ale vieţii – respiraţia şi bătăile inimii.”

„Omul nu e o insulă. Avem nevoie de cei care ne iubesc. Avem nevoie de cei care ne urăsc. Avem nevoie de alţii să ne lege de viaţă, să ne dea un motiv pentru a trăi, pentru a simţi.”

„Suntem în război. Iar războiul e al dracului de simplu. Omori inamicul când poţi, cum poţi, cât de repede poţi. Altfel te omoară el pe tine, şi-i omoară şi pe-ai tăi.”

„Cred că cea mai de căcat parte a faptului că îmbătrânim e că suntem destul de inteligenţi să vedem defectele fiecărui lucru.”

„Sunt aici pentru că vreau să cred în tine, Darow. Vreau să cred în ce mi-ai spus în tunelul ăla. Am fugit de tine pentru că nu voiam să accept că singurul răspuns e sabia. Dar lumea în care trăim a conspirat să-mi fure tot ce iubeam. Pe mama, pe tata, pe fratele meu. N-o s-o las să-mi ia şi prietenii care mi-au mai rămas. N-o s-o las să mi te ia pe tine.”

„Un om crede că poate zbura, dar îi e frică să sară. Un prieten nu prea bun îl împinge de la spate. Un prieten bun sare o dată cu el.”

„În război, oamenii pierd ce-i face puternici. Creativitatea. Înţelepciunea. Veselia. Tot ce le rămâne e utilitatea. Războiul nu este monstruos pentru că-i transformă pe oameni în cadavre, ci pentru că-i transformă în maşinării. Şi vai de cei care n-au nicio utilitate în luptă în afară de a hrăni maşinăriile.”

„Nu e un lucru măreţ să mori. (…) Nu când ai apucat să trăieşti.”

„Copil fiind, când mă uitam la tatăl meu, credeam că a fi bărbat înseamnă a deţine controlul. A fi stăpânul şi comandantul propriului tău destin. De unde să ştie un băiat că libertatea o pierzi de cum ajungi bărbat? Lucrurile încep să conteze. Să te apere. Te strâng încet şi inevitabil, creează o cuşcă de neplăceri, termene limită, planuri ratate şi prieteni pierduţi.”

„(…) dreptatea nu înseamnă să repari trecutul, ci viitorul. Nu luptăm pentru morţi. Luptăm pentru cei vii. Si pentru cei care nu s-au născut încă. Pentru şansa de a avea copii. Asta trebuie să urmeze, altfel ce rost are?”

„Ce înseamnă mândria fără onoare? Ce e onoarea fără adevăr? Onoarea nu e ceea ce spui. Nu e ceea ce citeşti. Onoarea e ceea ce faci.”

„Nu suntem Roşii, nici Albaştri sau Aurii sau Cenuşii ori Obsidieni. Noi suntem umanitatea. Noi suntem valul. Şi astăzi ne cerem înapoi vieţile care ne-au fost furate. Ne construim viitorul care ne-a fost promis. Păziţi-vă inimile. Păziţi-vă prietenii.”

„Nu toate vieţile sunt menite să fie blânde. Uneori datoria noastră ne cere să îndurăm asprimea. Chiar dacă asta ne îndepărtează de cei pe care-i iubim.”

„E uşor să fii curajos pe moment, pentru că nu ştii decât ceea ce procesezi în clipa aceea: ce vezi, ce miroşi, ce simţi, ce guşti. Dar asta e doar o mică parte din tot ceea ce există. După aceea, scade tensiunea şi totul se descompune încetul cu încetul, te loveşte oroarea a ceea ce ai făcut şi a ceea ce s-a întâmplat cu prietenii tăi. Ăsta e blestemul acestui răboi spaţial. Lupţi, apoi petreci luni întregi aşteptând, cuprins de plictiseala rutnei. Apoi lupţi iar.”

„E atât de trist să porţi pe braţe trupul cuiva pe care l-ai iubit. Ca o vază în care ştii că nu se va mai afla niciodată o floare.”

„Viaţa nu înseamnă doar să respiri, înseamnă să simţi că exişti.”

• Titlul original: ”The Familiar Dark”
• Autor: Amy Engel
• Editura: Nemira
• Colecție: Armada
• An apariție: 2021
• Număr pagini: 224
• Traducere de Gabriel Pavel

Uneori răspunsurile sunt mai periculoase decât întrebările. Uneori, pur și simplu, e mai bine să nu știi.

Într-un orășel sărac din Missouri, ai cărui locuitori ascund secrete sumbre, este comisă o crimă șocantă.
Eve Taggert, măcinată de pierderea fetiței sale, decide să descopere singură ce s-a întâmplat. Deși încearcă să se desprindă de moștenirea întunecată a violenței pe care i-a transmis-o propria mamă, e posibil ca exact de ferocitate să aibă nevoie pentru a se confrunta cu pierderea teribilă și cu adevărata sa fire.
Încercând să facă dreptate, va trebui să meargă din cartierele rău famate ale orașului, până în pădurea sumbră de la marginea acestuia și să ajungă în cel mai terifiant loc dintre toate, rulota mamei sale, pentru a primi o lecție de viață memorabilă.

”Întunericul pe care îl știi” m-a atras prin coperta sa încă de când s-a anunțat apariția sa la editura Nemira, dorindu-mi tot mai mult să-i descopăr și povestea cuprinsă între coperți. Nu știam absolut nimic despre poveste, evitasem să citesc descrierea, am vrut să fiu surprinsă și chiar am fost, nu pot să spun nici că într-un mod plăcut, dar nici neplăcut, mă așteptam la cu totul altceva, având în vedere că era clasat ca și thriller, probabil noțiunea mea de thriller este diferită de cum o percep ceilalți. Dar să o iau cu încetul, să nu mă pripesc, altfel iese un haos total din recenzie, oricum în capul meu se bat diverse idei și sper să le găsesc firul de a le exprima cum se cuvine…

Eve Tagget era o mamă îndurerată, fiica sa de doar 12 ani a fost ucisă, alături de cea mai bună prietenă a ei, iar cum polițiștii nu o lămuresc în niciun fel, decide să își întemeieze propria anchetă. Nu pare a fi cea mai inspirată acțiune, având în vedere că trebuie să revină la diverse persoane din trecutul său, persoane care au marcat-o în numeroase feluri, care au învăluit-o într-un întuneric din care cu greu a reușit să se rupă, însă pare a fi singura soluție: să revină la întunericul pe care îl știa pentru a descoperi adevărul și a face dreptate. Oricât de mult a fugit de trecutul său, acesta a ajuns-o din urmă și i-a dezvăluit adevăruri dureroase, dar totodată a tras din el învățăminte de viață…

Având în vedere faptul că volumul debutează cu înfăptuirea crimei, mă așteptam, cumva, ca povestea să se țese în jurul acesteia, să aflu mai multe detalii cu privire la aceastea, să urmăresc ancheta, însă nu a fost deloc așa, din contră, am urmărit viața lui Eve, mama lui Junie, una dintre fetele ucise. Nu pot să spun că m-a dezamăgit în vreun fel acest lucru, mai ales că începusem să-mi formez diverse idei privind viața ei, să fac o legătură cu titlul și am realizat ce fel de persoană a fost și ce a devenit. Am fost puțin tristă că a fost lăsată în umbră crima și se urmărea cu totul altceva, dar spre final a avut legătură, cel puțin pentru mine, toată povestea creată. Eve a avut parte de o copilărie cruntă, încărcată de brutalități și violențe, dorindu-și tot mai mult să se desprindă de acea lume, mai ales când a devenit mamă. Iar o dată devenită mamă, a încercat pe cât i-a stat în puteri să îi ofere fiicei sale o viață cât mai bună…

”Întunericul pe care îl știi” iese în evidență, nu prin crima șocantă ce a fost înfăptuită, ci prin atenția acordată diferențelor dintre clasele sociale, a legăturilor dintre mamă și fiică, a dependenței de droguri și alcool, a luptei cu sărăcia, dar și a abuzului fizic și psihic. Eve nu este doar o mamă îndurerată, ci este o adevărată fiară când vine vorba de a face dreptate fiicei sale, scoțând la iveală ferocitatea ascunsă bine în interior și pe care cei din jur nu i-au zărit-o niciodată. Datorită faptului că acțiunea romanului a fost redată din perspectiva ei, a reușit să-mi transmită multe, am ajuns să o cunosc mai bine, și-a dezvăluit toate vulnerabilitățile în fața mea, dar în același timp și puterea pe care o dobândea și de care nu se credea în stare. Oricât de mult s-a ferit să-și înfrunte temerile, acestea au ajuns-o din urmă și au pus-o în fața unor provocări neașteptate. Povestea lui Eve este una extrem de tristă, dar și realistă, sincer, întrucât temele curpinse sunt cât se poate de reale și dureroase, este crudă și te lovește cu brutalitate, este emoționantă, însă vorbește și despre trădare și răzbunare, oferindu-ți lecții de viață când nici nu te aștepți. Nu este un thriller ce urmărește crima, ci evoluția personajului principal, iar Eve este un personaj puternic, cu o voce răsunătoare și un bagaj greu de dus în spate. În ciuda tuturor părerilor împărțite pe care le-am auzit până să mă apuc de carte, eu chiar m-am bucurat de poveste, am urmărit-o pe Eve cu interes și mi-a demonstrat cât de puternică este conexiunea dintre o mamă și pruncul ei.

Cartea o găsești pe site-ul editurii Nemira aici, dacă a mea recenzie ți-a trezit măcar puțin curiozitatea 😊.