- Titlul original: “A Delayed Life. The Powerful Memoir of the Librarian of Auschwitz”
- Autor: Dita Kraus
- Editura: Polirom
- An apariție: 2020
- Pagini: 392
- Traducător: Dan Sociu
Viaţa extraordinară a Ditei Kraus, supravieţuitoare a Holocaustului, a inspirat un bestseller internaţional. Aceasta este povestea sa adevărată, de la ororile lagărelor naziste la fuga de dictatura comunistă şi la plecarea în recent înfiinţatul stat Israel, în căutarea unei noi patrii.
Născută într-o familie de intelectuali evrei, Dita Polach a mers la şcoală, s-a jucat cu prietenii şi nu s-a perceput niciodată ca fiind diferită – pînă la ocuparea Cehoslovaciei de către Germania nazistă. Deportaţi în ghetoul de la Terezín, apoi la Auschwitz şi la Bergen-Belsen, Dita şi familia ei au trăit ororile de neimaginat ale lagărelor, tatăl şi bunicul murindu-i în timpul detenţiei, iar mama, la scurt timp după eliberare. La Auschwitz, fata de doar 14 ani a avut în grijă cea mai mică bibliotecă din lume, alcătuită din cele câteva cărţi pe care prizonierii reuşiseră să le salveze din bagajele celor aduşi în lagăr şi care le-au oferit atât copiilor ce aveau să fie trimişi în camerele de gazare, cât şi învăţătorilor acestora care le-au împărtăşit soarta o iluzie de normalitate într-o lume de coşmar. Dar povestea Ditei nu se opreşte la Holocaust; ea priveşte şi mai departe, la viaţa pe care şi-a reconstruit-o după război: căsătoria, plecarea din Cehoslovacia comunistă şi stabilirea în Israel, traiul în kibbutz, bucuriile şi necazurile maternităţii. O relatare extraordinară, despre o viaţă incredibilă, voinţa de a trăi şi speranţa neclintită într-un viitor mai bun.
Roxi şi Alina sunt vinovate că am descoperit povestea Ditei anul trecut, tot în luna mai, când am parcurs „Bibliotecara de la Auschwitz”, carte care mi-a ajuns la suflet şi acolo a rămas, de atunci şi până în prezent; mai multe impresii în ce priveşte acest titlu găsiţi pe blog aici, vi-l recomand cu dragă inimă, dacă nu aţi reuşit să îl citiţi până acum. „O viaţă amânată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz” a ajuns în atenţia mea tot datorită Roxanei, ea este vinovată, şi de când am văzut că a ochit-o şi ulterior citind-o, părerea ei mi-a întărit şi mai mult dorinţa de a afla şi eu mărturiile bibliotecarei de la Auschwitz. Antonio G. Iturbe a reuşit, prin „Bibliotecara de la Auschwitz”, să-mi dezvăluie o mică parte din viaţa Ditei prin opera sa de ficţiune, însă „O viaţă amânată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz” mi-a dezvăluit-o pe Dita complet, cu bucurii, tristeţi, necazuri, iubiri, suferinţe, pierderi, neajunsuri, chinuri, traume şi mai ales, cu multă speranţă.
Mi-am dorit de multă vreme să pun mâna pe acest titlu şi am avut succes abia acum prin intermediul celor de la Cartepedia, cărora vreau să le mulţumesc pe această cale pentru ocazia oferită, iar bucuria pe care am simţit-o în momentul în care am realizat că o am de adevărat, nu aş putea să vi-o descriu în cuvinte. De când am descoperit titlurile ce cuprind mărturii ale surpavieţuitorilor din lagărele de concentrare de la Auschwitz şi nu numai, am realizat că sunt tot mai atrasă de astfel de cărţi, deşi mă răscolesc pe toate părţile şi trezesc în mine numeroase sentimente, multe dintre ele dureroase. Am mai spus asta şi ştiu că mă repet, dar sunt de părere că astfel de cărţi, ce cuprind mărturii ale supravieşuitorilor din războaie, fie că au fost din Primul sau al Doilea Război Mondial, lagărele de concentrare, chiar din perioada în care s-au aflat sub dominaţia lui Franco sau războaie din ţările asiatice, orice titlu ce dezvăluie poveştile cutremurătoare ale martorilor ce au supravieţuit acelor vremuri crunte trebuie aduse la lumină şi făcute cunoscute. Au avut loc atât de multe evenimente tulburătoare şi încă mai au loc, iar eu mă simt atât de neştiutoare în ce le priveşte şi-mi doresc să mă educ, pe cât posibil, în acest sens.
Revenind la Dita Kraus, cartea de faţă cuprinde mărturiile sale, acestea fiind împărţite în trei părţi, şi anume copilăria dintre anii 1929 şi 1942 reprezentând prima parte, a doua parte este cea din anii războiului, 1942 – 1945, iar cea de-a treia parte începe cu eliberarea din 1945 şi continuă până în prezent. Am pornit destul de optimistă în parcurgerea acestui titlu, aş putea spune, însă am fost şi puţin dezamăgită, totodată, când am realizat că nu este chiar aşa cum am sperat eu. Prima parte ne-o înfăţişează pe Dita în anii copilăriei sale, încă din anii prunciei a avut diverse probleme de sănătate, fiind un copil pretenţios când venea vorba de mâncare, dar în rest era un copil ca oricare altul. Avea prieteni, mergea la şcoală, provenea dintr-o familie respectată de intelectuali evrei şi nu a putut spune că a cunoscut lipsurile, asta până la ocuparea Cehoslovaciei de câtre Germania nazistă. Din acel moment, viaţa Ditei a luat o întorsătură dureroasă şi la doar 13 ani s-a văzut în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Prima parte a cărţii m-a bulversat destul de mult, în sensul că mi-a oferit detalii peste detalii privind membrii familiei sale, dar şi alte persoane din viaţa sa, printre care vecini, prieteni, profesori, cu care a rupt legăturile sau cu care le-a păstrat şi după perioada nefastă. Mi s-a părut că a mers greu parcurgerea celor 100 de pagini în care a fost cuprinsă relatarea copilăriei sale, dar totodată m-am şi bucurat că mi-a fost oferită această oportunitate de a cunoaşte şi această parte din viaţa sa, că a avut o viaţă plăcută înainte de Auschwitz.
A doua parte a fost cea din care cunoşteam cele mai multe detalii, fiindu-mi relatate în „Bibliotecara de la Auschwitz”, dar chiar şi aşa mi-au fost dezvăluite şi multe alte atrocităţi. M-am aşteptat să detalieze şi ea perioada cât a fost bibliotecară în lagăr, însă au fost foarte puţine pagini despre acea perioadă şi m-am întristat, ce e drept, m-ar fi încântat să descopăr ce simţea ea în acele momente când sfida regimul nazist din lagăr. Nu s-a rezumat totul la faptul că a fost bibliotecară, am ajuns să conştientizez acest lucru pe parcurs, a fost şi o supravieţuitoare, a suferit cumplit, a fost despărţită de tatăl ei, dar a cunoscut şi bunătatea din partea necunoscuţilor. Oricât de mizeră a fost viaţa în lagărele de concentrare, au existat şi persoane capabile de acte de bunătate şi generozitate, pe care Dita nu a ezitat să le amintească, atât cât i-a permis memoria.
A treia parte şi ultima din mărturiile sale ne-o arată pe Dita privind mai departe, la viaţa după război: reîntoarcerea acasă, la ceea ce a mai rămas în urmă atunci când a fost constrânsă să părăsească totul, şi întâlnirea cu rudele sale, dar şi revederea cu Otto şi înfiriparea unei noi iubiri, mult mai profunde. S-a căsătorit, a aflat ce înseamnă maternitatea şi s-a stabilit în Israel, neputând spune că viaţa ei a fost ferită de necazuri, încă suferind după tot ce a pătimit în lagăr, dar şi pentru ceea ce-i oferă nouă viaţă, cele pătimite în cei trei ani de lagăr au marcat-o, însă cu bucurii şi tristeţi a reuşit să-şi clădească o familie numeroasă şi o viaţă pe care să nu o mai amâne…
Acestea fiind spuse, povestea Ditei a reuşit să mă răscolească, cum era de aşteptat, mi-a trezit speranţe şi m-a determinat să mă bucur pentru ea în multe momente, mai ales în cea de-a treia parte, i-am simţit suferinţele atunci când a fost nevoită să se despartă de părintele ei şi mi-a crescut inima, dar şi un zâmbet pe buze şi-a făcut apariţia atunci când a descoperit adevărata iubire şi frumuseţea maternităţii, cu toate greutăţile sale. Povestea Ditei nu este doar povestea bibliotecarei de la Auschwitz, ci este povestea unui copil a cărei copilărie s-a încheiat brusc, este povestea unei fete ce nu s-a putut bucura corespunzător de perioada de trecere la adolescenţă, este povestea unui suflet nevinovat ce a reuşit să răzbească prin ani de chin şi dureri din lagăr, este povestea unei supravieţuitoare, dar şi a unei soţii şi a unei mame. Este o poveste despre voinţa de a trăi şi a avea speranţă că există o viaţă mult mai bună…
Mă bucur enorm că am avut această sanşă de a citi asemenea poveste şi mulţu tare, Rox, pentru că ai ochit-o, ai un al şaselea simţ pentru ele, aşa încep să mă gândesc, deci trebuie să stau cu ochii pe tine… Iar voi, cei care aţi ajuns până aici, ţin să vă mulţumesc că aţi rezistat până la final şi vă recomand cu dragă inimă şi această carte, mai ales dacă aţi îndrăgit „Bibliotecara de la Auschwitz”; găsiţi titlul pe site-ul celor de la Cartepedia aici.
„Cred că am început să-mi amân viaţa încă de când eram foarte mică. Era un mod de amânare indefinită, o satisfacţie întotdeauna lăsată pentru altcândva. Cum amânam? Acceptasem faptul amar că nu voi obţine ceea ce vreau – sigur nu în viitorul apropiat şi probabil niciodată. Îmi spuneam cp trebuie să aştept răbdătoare; poate că împlinirea va veni mai târziu. Sau niciodată. Mă gândeam că, dacă-mi pun speranţa în aşteptare şi nu mă mai gândesc la ea, într-o zi se va înfăptui. Undeva, în adâncul meu, credeam că se va închide cercul, lucrurile se vor rearanja pe făgaşul lor şi totul se va aşeza la loc; trebuia doar să trag de timp. Dar, într-un fel ciudat, aceste pasaje amânate ale vieţii mele, aceste spaţii incomplete, au creat goluri, astfel că mozaicul meu are locuri unde imaginea e neterminată.”
„Şi eu înţelegeam, dar nu mă bucuram. Simţeam doar un fel de uşurare: de acum înainte totul avea să fie mai bine; urma să primim mâncare. Dar în lagăre nimeni nu-ţi face mari speranţe. Învăţasem că aşteptările privind ceva pozitiv nu se împlineau niciodată. Fiecare zi, fiecare lună, fiecare an aduseseră doar şi mai multă suferinţă. Amânai orice speranţă de mai bine, de multă vreme nu mai aşteptai nimic bun. Aşa ceva ar fi fost nu doar prostesc, ci chiar periculos. Căci fiecare nouă dezamăgire era şi mai greu de suportat – cu cât ţi se prăbuşea mai mult moralul, cu atât mai mult efort era necesar ca să te ridici şi să continui. Optimismul îţi mânca din puteri.”
„Chiar şi acum, când scriu aceste rânduri, simt că nu reuşesc să găsesc cuvintele potrivite. Limbajul omenesc nu poate descrie ce s-a întâmplat la Auschwitz. Amploarea acelor experienţe oribile ar avea nevoie de un nou vocabular. Limba pe care o cunosc eu nu are cuvinte pentru a descrie ce simt.”
Bookworm in a cozy corner 