„Să ucizi un regat” de Alexandra Christo (recenzie)

• Titlul original: “To Kill a Kingdom”
• Autor: Alexandra Christo
• Editura: Storia Books
• Colecţia: Young Adult
• An apariţie: 2021
• Număr pagini: 360
• Traducător: Iulia Dromereschi

Prințesa Lira este cea mai periculoasă sirenă din Marea Diávolos, deopotrivă temută și venerată, până când este blestemată de necruțătoarea Regină a Mării și transformată în om. Deposedată de cântecul ei, Lira trebuie să-i aducă reginei inima legendarului ucigaș de sirene, până la solstițiul de iarnă, sau să rămână de-a pururi om.

Prințul Elian este moștenitorul celui mai puternic regat din lume și căpitanul unui echipaj nemilos de vânători de sirene. Să le ucidă nu este doar o îndeletnicire nedemnă de rangul lui – este vocația sa. Când salvează o femeie de la înec, aceasta îi promite că îl va ajuta să distrugă definitiv sirenele. Dar poate avea încredere în ea? Și câte târguri va trebui să încheie Elian ca să elimine cel mai mare dușman al omenirii?

Cred că prima reinterpretare a unei poveşti clasice pe care am citit-o a fost cea create de Renee Ahdieh,  cu a sa duologie “Urgia şi zorile”, pentru care găsiţi mai multe detalii aici şi aici. Asta s-a întâmplat anul trecut, iar de atunci mi-am dorit să citesc şi mai multe, întrucât mi s-a părut interesantă abordarea şi totodată să privesc povestea dintr-un cu totul alt unghi. Am mai dat peste câteva reinterpretări de atunci şi până în prezent, una care mi-a cucerit complet sufletul a fost şi seria “Cronicile Lunare” de Marissa Meyer, despre care v-am vorbit pe blog aici, dar astăzi vreau să vă spun câteva lucruşoare despre „Să ucizi un regat” publicată la Storia Books, o repovestire după Mica sirenă. Am iubit basmul clasic de prima dată când l-am ascultat, apoi am dat peste ecranizări şi efectiv m-am îndrăgostit, nici nu mai ştiu de câte ori le-am vizionat, iar „Să ucizi un regat” m-a determinat să o privesc pe Mica sirenă cu alţi ochi, să conştientizez că poate fi în multe alte feluri, nu doar cum mi-a fost înfăţişată de basmul clasic.

În această repovestire facem cunoştinţă cu Lira, o prinţesă periculoasă din Marea Diavolos, până şi numele casei sale te trimite cu gândul la ceva malefic. Ei bine, este malefic, întrucât este o sirenă ucigaşă, supranumită Urgia Prinţilor, căci prada ei mereu a fost de viţă nobilă, iar în fiecare an, de ziua ei, fura inima unui print. Totul ia o întorsătură urâtă în momentul în care se abate de la ritualul ei, să-i spun aşa, iar mama sa, Regina Mării, o pedepseşte şi o transformă în om. Ca să poată redeveni sirenă, Lira trebuie să-I aducă mamei sale inima ucigaşului de sirene, altfel va rămâne veşnic în forma de om. Ucigaşul de sirene nu este nimeni altul decât un print, pe numele său Elian, moştenitorul regatului Midas, a cărui menire este să vâneze sirenele ucigaşe. Într-una din vânătorile sale pe male, zăreşte în apă o femeie şi decide s-o salveze de la înec, însă este sceptic în privinţa ei, cum e şi normal, şi nu ştie dacă este demnă de încrederea sa sau nu. De la această salvare, lucrurile se încing, dar mai mult nu vă spun, ci vă îndemn să puneţi mânuţa pe carte şi să aflaţi singurei; o găsiţi pe site-ul editurii aici, acest retteling merită o şansă, este o poveste întunecată şi sângeroasă, dar în acelaşi timp este şi de o frumuseţe aparte.

M-am bucurat enorm când am văzut că editura m-a răsfăţat cu un exemplar din această carte, aşa o încântare mi-a cuprins sufletul şi n-am amânat-o prea mult pentru că eram extrem de curioasă în privinţa ei. Am pornit super entuziasmată la drum şi chiar am reuşit să mă conectez foarte repede cu povestea, acţiunea era alertă, personajele iubibile…ce să mai, dragoste la prima vedere, şi chiar mi-am zis că am tras lozul câştigător şi cu acest titlu. Bucuria mea s-a încheiat brusc, la un moment dat, acţiunea începuse să bată pasul pe loc şi m-a lovit dezamăgirea, nu-mi dorisem să se întâmple asta, având în vedere cât de diferit a fost începutul. În schimb, apropiindu-mă tot mai mult de final, ultimele 50 de pagini au fost extrem de intense, nici nu am realizat când am trecut prin ele, aveam senzaţia că se petrec atât de multe în prea puţine pagini, eram surescitată şi aveam palmele transpirate, cred că uitasem să şi respire cât am parcurs paginile respective, au trecut ca vântul şi ca gândul, iar eu eram năucită. Cele întâmplate au fost de mult tânjite de mine şi aşa m-am bucurat de ele, mi-am fi plăcut ca acţiunea să fie la fel de intensă de-a lungul poveştii, dar n-a fost să fie… chiar şi aşa, a fost o încântare această poveste şi mi-a plăcut foarte mult.

Evenimentele au fost redate atât din perspectiva Lirei, cât şi a lui Elian, am reuşit să pătrund în gândurile lor, să le înţeleg sentimentele, dar am avut şi momente când mă ajungeau nervii şi i-aş fi pălmuit, aşa, din prea multă iubire. Personajele chiar au fost iubibile, atât cele principale, cât şi cele secundare, în special cele care făceau parte din echipajul lui Elian, mă topeam când apăreau în cadru, mai ales când Kye îşi făcea simţită prezenţa, îmi doream să fiu şi eu alături de ei. Am fost încercată şi de multe sentimente mai puţin plăcute, triste chiar, în special în ce privea viaţa Lirei, condamndarea ei pentru că era mult prea umană pentru o sirenă, am urât-o din tot sufletul pe Regina Mării, i-aş fi rupt fiecare tentacul în parte, doar s-o torturez, ştiu că sună teribil, dar atât de bine a creat-o autoarea, încât am prins o repulsie faţă de acest personaj, de nu ştiu nici cum să mă exprim potrivit, aşa cum o detest pe Regina Mării, o mai detest pe Umbridge din Harry Potter, dar şi pe Comandant din “Elias şi spioana Cărturarilor”. Lăsând puţin personajele la o parte, a mai fost un aspect ce mi-aş fi dorit să fie şi mai mult dezvoltat, şi anume lumea maritime, am avut impresia că autoarea s-a axat pe detalierea lumii tereste, iar cea maritimă a rămas puţin în umbră.

Cu plusuri şi minusuri, pentru mine, „Să ucizi un regat” a fost o lectură captivantă, cu acţiune alertă, lupte sângeroase, personaje uşor de iubit, al căror dialog a fost încărcat de replici sarcastice şi umoristice, dar şi a căror poveste de viaţă nu este tocmai plăcută. Are sirene ucigaşe, prinţi, poveşti de dragoste, alegeri multe de făcut, neînţelesuri, atât din partea familiei, cât şi a prietenilor, dar şi condamnări… chiar dacă a fost o lectură ce nu a reuşit să mă dea pe spate, aşa cum mi-am dorit, mi-a captat atenţia şi îmi doresc să mai descoper şi alte titluri de-ale autoarei, sunt curioasă cu ce mă va mai surprinde data viitoare.

“Puterea este întotdeauna atrăgătoare.”

“Durerea nu provoacă întotdeauna suferinţă.”

“În lume nu e decât durere şi rarele momente fără ea.”

“Un print poate fi eroul miturilor şi legendelor, spune el, dar nu poate trăi în ele. Ar trebui să trăiască în lumea reală, unde le poate crea.”

“Treaba cu riscurile, spune Kye, este că nu poţi şti care merită decât când e prea târziu.”

“Sirenele nu simt nici afecţiune, nici regret. Nu cunoaştem empatia pentru duşmani. O sirenă care simte aşa ceva nu va fi niciodată regină. Va fi defectă. Iar o sirenă defectă nu poate trăi.”

“Când vine vorba despre relaţii, nu ştiu nimic. În regatul meu nu ai timp să cunoşti pe cineva ca să creezi o legătură. Oameni zic a face dragoste, însă sirenele sunt foarte riguroase: facem dragoste aşa cum facem război.”

“Orice acţiune este trădătoare. Orice alegere ucide.”

“Este o altă asemănare între noi pe care ar trebui să fiu oarbă să nu o remarc. În adâncurile sufletelor noastre – dacă mă pot distra cu ideea că aş avea un suflet – Elian şi cu mine nu suntem atât de diferiţi. Două regate care vin cu responsabilităţi pe care ne este dificil să le îndeplinim. El poartă cătuşele legăturii cu o ţară şi o viaţă. Eu sunt captivă în moştenirea criminală lăsată de mama. Şi oceanul ne cheamă pe amândoi, cu un cântec al libertăţii şi al dorinţei.”

“Iubirea şi nebunia sunt două stele pe acelaşi cer. Nu poţi construi un acoperiş care să ţină departe ploaia de anul trecut.”

“Oamenii nu spun secrete fiindcă trebuie să le afle cineva. Spun secrete fiindcă au nevoie să spună cuiva.”