“Omul de cretă” de C.J. Tudor (recenzie)

• Titlu original: “The chalk man”
• Autor: C.J. Tudor
• Editura: Nemira
• Colecția: Armada
• An publicaţie: 2019
• Număr pagini: 288
• Traducere de Alexandru Macovescu

Nu rascoli amintirile copilariei daca stii ca ascund secrete intunecate…
In 1986, Eddie si prietenii lui isi petrec zilele mergand cu bicicleta printr-un orasel englez mereu adormit, in cautare de aventuri. Omuletii de creta pe care-i deseneaza peste tot sunt codul lor secret. Dar atunci cand unul dintre aceste desene ii conduce la un cadavru dezmembrat povestea se schimba definitiv.
In 2016, Eddie crede ca a lasat totul in urma. Dar apoi el si prietenii lui primesc un mesaj misterios si trecutul se intoarce la viata mai periculos ca niciodata.

De la cine credeţi că ştiu de „Omul de cretă”? Oare de la cine? De la nimeni altele decât Rox şi Cătă, „ispititoarele” mele veşnice, Rox fiind prima care mi-a vorbit despre titlu, ştiu că îl avea pe wishlist şi chiar l-a citit la un moment dat, iar Cătă mi-a spus în felul următor: „să citeşti Omul de cretă, deşi mie mi-a plăcut mai mult Dispariţia lui Annie Thorne…”. Aşa că, am ajuns să citesc titlul de faţă, iar astăzi am să vă vorbesc puţin despre a mea „distracţie” alături de Eddie… El este un băiat în vârstă de 12 ani, care ajunge să descopere, alături de prietenii săi, Gav Grasu, Hoppo şi Metal Mickey, un cadavru dezmembrat în pădure, după ce au urmat unele indicii create pe asfalt cu ajutorul cretei. 30 de ani mai târziu, Eddie primeşte o scrisoare misterioasă, iar ceea ce a lăsat în urmă, în anii copilăriei, revine în prezent şi nu este tocmai plăcut…

Chiar dacă nu a fost pe placul Cătălinei, eu am devorat povestea, în câteva ore i-am dat capătul, m-a captivat de la prima până la ultima pagină, m-a învârtit pe toate părţile, de parcă m-aş fi aflat într-o horă şi nu pe canapea, citind. Mi-a dat un vibe de King, cu care eu am o relaţie de iubire-mai puţin iubire, dar în cazul lui C.J. Tudor a fost iubire din plin şi sunt tare nerăbdătoare să descopăr şi alte cărţi de-ale ei. Deşi „Omul de cretă” a avut un început mai greoi, aşa cum m-a avertizat Rox că va fii, abia aşteptam să se dezmorţească acţiunea, a meritat la final, întrucât m-a prins între iţele poveştii şi greu mi-a fost să mă desprind de ea. Datorită celor două fire narative urmărite – acţiunea petrecută în anul 1986, pe când Eddie avea 12 ani, şi anul 2016, în prezent, la vârsta de 42 de ani – am reuşit să parcurg relativ repede cartea, în ciuda începutului greoi, descoperind o poveste tulburătoare şi înfricoşătoare, pentru care trebuie să ai stomac, întrucât a cuprins şi detalii cu un puternic impact emoţional, asemenea detalii am mai întâlnit la Stefan Ahnhem, care m-a cucerit cu seria sa, dar şi la Stephen King, cum am menţionat şi mai sus, iar acest lucru pot spune că a plusat în favoarea autoarei, are mult potenţial şi sunt curioasă cu ce mă va mai surprinde pe viitor. Mi-a plăcut alternarea dintre cele două planuri narative, am reuşit să-mi formez o idee, cât de cât ok privindu-l pe Eddie, să observ diferenţele dintre copilul şi adultul Eddie, deşi aş putea spune că nu au fost aşa mari diferenţele, întrucât, am avut impresia uneori, că-şi retrăieşte copilăria şi îi este teamă să iasă în evidenţă cu ceva, făcea anumite acţiuni nu tocmai demne de un adult, iar în acele momente aşa-mi venea să îl scutur puţin, să strig la el că are deja o vârstă şi că trebuie să se comporte asemeni unui bărbat copt la minte…

Nu doar o dată lectura mi-a dat de înţeles că ar avea legătură cu paranormalul, începusem să dezvolt anumite ipoteze în minte şi evident că nu s-a materializat nimic, ca de obicei, aş fi fost un detectiv de toată jena, cu a mea intuiţie de baltă :))… Un singur fapt mi s-a confirmat, dintre cele multe întreprinse în căpuşorul meu, iar desluşirea misterului mi-a dat puţin de furcă, mai ales că nu se potrivea nimic cu ceea ce credeem eu. Să vă mai spun şi că am sticker-uit cartea, de am zăpăcit-o? (se va observa cele spuse de mine prin multitudinea de citate extrase din carte, aflate la finalul recenziei…) Ceea ce nu s-a mai întâmplat până acum la o carte din genul thriller, deci e de bine, zic eu. Iar finalul…finalul mi-a servit-o în stil original, mi-a bubuit mintea şi mi-a demonstrat, pentru a nu ştiu câta oară, că în ce priveşte cărţile din genul thriller, „mereu trebuie să pui sub semnul întrebării absolut tot, să nu intuieşti nimic şi să fugi de ceea ce pare evident.

„Omul de cretă” este un thriller excepţional, pentru un roman de debut este chiar promiţător, în ce mă priveşte pe mine, cu o poveste cutremurătoare, a cărui acţiune este extrem de alertă o dată ce treci de primele 60-70 de pagini, cu numeroase răsturnări de situaţie, dar şi personaje cu vieţi încărcate de secrete. Dacă sunteţi fani King şi Ahnhem, merită şă-i acordaţi o şansă şi lui C.J. Tudor, poate vă cucereşte şi pe voi aşa cum m-a cucerit pe mine. Curând vin şi cu recenzia pentru „Dispariţia lui Annie Throne”, dar până atunci, pe site-ul celor de la editura Nemira găsiţi aici titlul despre care v-am vorbit astăzi.

“(…) uneori nu poţi să împărtăşeşti anumite lucruri, chiar şi cu cei mai buni prieteni. Iar copiii au secrete. Uneori mai multe decât adulţii.”

“Eram cumva obsedaţi? Cred că da. Dar aşa sunt copiii. Îi obsedează nişte chestii câteva săptămâni sau luni, apoi epuizează ideea până nu mai e bună şi nu se mai joacă nimeni niciodată cu ea.”

“Principiile sunt bune. Dacă ţi le poţi permite. Îmi place să cred că am principii, însă mulţi sunt convinşi că au. Ideea e că toţi avem un preţ, un buton pe care se apasă şi facem lucruri nu foarte onorabile. Principiile nu plătesc ipoteca şi nu ne scapă de datorii. Principiile sunt o monedă fără valoare în viaţa obositoare de zi cu zi. Un om cu principia este în general cel care are tot ce vrea sau nu are absolut nimic de pierdut.”

“Durerea pe care ţi-o provoci singur nu merită înţelegere.”

“Nu cred că după ce mori are vreo importanţă cum te-ai comportat în viaţa asta. Bine sau rău. Dar contează foarte mult cât timp eşti în viaţă. Pentru ceilalţi. De aia ar trebui să te porţi mereu frumos cu ei.”

“Moartea este abstractă şi distantă. (…) moartea este la doar o suflare rece şi amară distanţă. Cel mai mare şiretlic este că te facă să crezi că nu e acolo. Iar moartea are multe atuuri întunecate.”

“Prietenii sunt mai mare pacoste decât bucurie. Deşi nu la fel de nasoli ca familia.”

“Viaţa mea a fost definită de lucrurile pe care nu le-am făcut, pe care nu le-am zis. Cred că e la fel pentru mulţi oameni. Uneori ne defines omisiunile şi nu realizările. Nu minciunile, ci adevărul pe care nu-l rostim.”

“Trebuie să înţelegi că oamenii buni nu cântă îmnuri sau se roagă la nu ştiu ce zeu mitologi. Să fii bun nu înseamnă să porţi cruce la gât sau să te duci la biserică în fiecare duminică. Eşti bun dacă îi tratezi bine pe ceilalţi. Un om bun nu are nevoie de religie pentru că e mulţumit de sine însuşi pentru că ştie că face bine.”

“Credem că vrem răspunsuri. Dar de fapt ne dorim răspunsuri bune. Aşa e natura umană. Ne punem întrebări care sperăm să ne ofere adevărul pe care vrem să-l auzim. Problema e că nu poţi allege adevărul. Adevărul are obiceiul de a fi pur şi simplu adevăr. Singura soluţie reală pe care o ai este dacă să crezi sau nu.”

“Secretele sunt ca un cur. Cu toţii avem unul, dar unele sunt mai murdare decât altele.”

“Poate a sosit vremea să fac o plimbare pe cărarea amintirilor. Numai că nu e un drum în lumina soarelui însoţit de amintiri frumoase. Cărarea e întunecată, plină de încrengături de minciuni, secrete şi gropi ascunse. Iar pe drum mai sunt şi oameni de cretă.”

“Dragostea nu e o alegere. E iraţională. Acum ştiu. Dar poate că uneori ar trebui să alegi. Sau cel puţin să alegi să nu te îndrăgosteşti. Să lupţi, să te smulgi.”

“(…) zvonurile sunt ca microbii. Se împrăştie şi se înmulţesc imediat şi, înainte să te prinzi, toată lumea e contaminată.”

“Să fii adult e doar o iluzie. Până la urmă, nu sunt sigur că vreunul din noi se maturizează cu adevărat. Pur şi simplu suntem mai înalţi şi mai păroşi. (…) Sub pojghiţa de adult, sub straturile de experienţă pe care le dobândim pe când anii se succed cu stoicism, suntem tot copii cu genunchii juliţi şi muci la nas care au nevoie de părinţi…şi prieteni.”

“Cred că în viaţă nu există finaluri fericite, ci doar complicate şi tulburi.”

“Pentru că cine suntem dacă nu totalitatea experienţelor noastre, a lucrurilor pe care le adunăm în viaţă? Odată ce le scoţi din ecuaţie, devenim doar un boţ de carne, oase şi vase de sânge.”

“Nu cred că poţi judeca valoarea cuiva după câţi oameni vin la funeralii. Mulţi oameni au prea mulţi prieteni. Şi nu folosesc termenul de prieteni în sens restrictive. Prietenii online nu sunt prieteni adevăraţi. Prietenii adevăraţi sunt diferiţi. Prietenii adevăraţi sunt cu tine indiferent de situaţie. Prietenii adevăraţi sunt oamenii la care ţii şi pe care îi urăşti în egală măsură, dar care fac parte din tine.”

“Nu. Nimeni nu e cu adevărat pregătit pentru moarte. Pentru ceva atât de definitive. Suntem obişnuiţi să ne controlăm vieţile. Să le mărim într-o anumită măsură. Dar moartea nu admite niciun argument. Nicio ultimă pledoarie. Nicio contestaţie. Moartea e moarte şi face toate jocurile. Chiar dacă o tragi în piept o data, a doua oară nu mai merge cacealmaua.”