- Titlul original: “The Taking of Annie Thorne”
- Autor: C.J. Tudor
- Editura: Nemira
- Colecţia: Armada
- An apariţie: 2020
- Număr pagini: 368
- Traducere de Alexandru Macovescu
Joe nu voia să se mai întoarcă vreodată la Arnhill după tot ce s-a întâmplat: trădarea, sinuciderea, dispariția surorii lui. Dar nu are de ales, după ce primește un e-mail înspăimântător în care scrie: „Știu ce s-a întâmplat cu sora ta.“
E ușor să se angajeze ca profesor la fostul său liceu și să-i evite pe prietenii care nu se bucură prea tare că s-a întors. Însă e greu să se întoarcă la mina abandonată unde viața i s-a schimbat pentru totdeauna, ca să înfrunte adevărul. Pentru că cea mai îngrozitoare zi din viața lui nu a fost când sora lui a dispărut, ci ziua în care s-a întors.
„Inimile frânte nu se vindecă. Timpul doar ia bucățile și le fărâmițează până când se prefac în praf. Stau rezemat într-unul din balansoarele scârțâitoare din casă și iau o gură zdravănă de bere. A fost o zi lungă. Prima zi plină când am predat. Piciorul cu probleme îmi zvâcnește și chiar și cele patru pastile de codeină pe care le-am luat nu prea domolesc durerea surdă și persistentă. N-o să dorm la noapte, așa că soluția e să beau suficient de mult, până la leșin. Mă tratez singur. Camera e întunecată, iar singura sursă de lumină e veioza de pe masă și bușteanul care trosnește în foc. Am ajuns la un supermarket din afara orașului și m-am aprovizionat cu esențialul: pizza, alimente gata preparate, cafea, țigări și alcool. Pe drumul de întoarcere am văzut o pensiune care vindea lemne de foc. Nimeni nu a răspuns la ușă când am bătut, deși afară era o rablă de Ford Focus. În spate erau două scaune pentru copii, iar pe lunetă, un abțibild: Mici monștri la bord.“
Nici nu vă mai spun că am citit cartea la recomandarea Cătălinei, la cât de des am menţionat-o în recenziile mele, însă mă bucură faptul că şi de această dată am mers pe mâna ei, nu am dat rateu şi sunt extrem de încântată. Din ce mi-a spus, „Dispariţia lui Annie Thorne” i-a plăcut mult mai mult decât „Omul de cretă”, despre care eu v-am împărtăşit mai multe impresii pe blog aici, şi tind şi eu că mă alătur ei, s-a simţit o diferenţă între cele două titluri, o evoluţie chiar, ceea ce e de bine, însă să le iau pe rând.
„Dispariţia lui Annie Thorne” ne prezintă povestea lui Joe Thorne, un bărbat în vârstă de 40 de ani, care nu şi-a mai dorit să se reîntoarcă în satul natal, Arnhill, după ce au avut loc mai multe evenimente neferite în ce-l priveşte pe când avea vârsta de doar 15 ani, dar este nevoit, întrucât primeşte un mesaj ce-l înspăimântă, dar în acelaşi timp, îi trezeşte interesul pentru că are legătură cu ce i s-a întâmplat surorii lui, Annie. Primeşte un post de profesor în cadrul şcolii unde a urmat şi el cursurile, însă această întoarcere nu-i face nicio plăcere, mai ales că încearcă pe cât posibil să îşi evite foştii prieteni. Amintiri dureroase revin la suprafaţă, după ce vreme de 25 de ani au fost bine ascunse şi încuiate în gânduri, dar şi coşmaruri teribile îl frământă pe Joe. Dacă te macină curiozitatea să afli care sunt acestea, cartea o găseşti pe site-ul editurii aici, cu siguranţă povestea te va atrage şi nu vei putea să pui cartea deoparte…
C.J. Tudor m-a surprins şi de această dată, însă povestea lui Joe a fost cu mult diferită de cea a lui Eddie din “Omul de cretă”. A fost încărcată de suspans, m-a ţinut în priză şi deşi am intuit eu, pe ici, pe colo, una alta, a reuşit să mă şocheze total, că surprins e puţin spus. Am parcurs-o cu sufletul la gură, mai ales că aveam deja anumite bănuieli, nu ştiam exact la ce să mă aştept, întrucât eram lovită de turnuri din toate părţile, îmi făcusem fel şi fel de idei, încercam să găsesc legături unde nu erau şi mă zăpăcisem total de cap singură, nu era nevoie să mă mai zăpăcească şi cartea. Am citit-o pe nerăsuflate, mi-a fost imposibil să o las din mână, îmi doream să aflu tot mai multe, să văd pe ce drum o va lua povestea şi aşa o ciudă mi-a fost când am văzut că-mi cedează ochii la ultimele pagini, mai ales că devenise din ce în ce mai captivantă şi avuseseră loc nişte evenimente şi dezvăluiri ce, efectiv, m-au blocat, mi-au luat toate cuvintele, că de crezut, oricum nu mai ştiam ce să cred… Nu a fost problemă, până la urmă, că am finalizat-o în dimineaţa următoare, gândul mi-a fost tot la ea, devenisem super intrigată de poveste şi curiozitatea mea trebuia potolită, ei bine, mi-a dat să mă sature şi exact la cine nu mă aşteptam, mi-a dat fatala.
Chiar m-am bucurat că am dat peste aşa o poveste imprevizibilă, cel puţin eu, cu toată misiunea mea de detectiv jalnic, şi am savurat-o, în special şi pentru faptul că a fost încărcată de sarcasm, mare parte din acţiunile personajului principal, dar şi replicile sale, erau predominate de sarcasm, mă distrau teribil, deşi trebuiau să mă întristeze, pe alocuri. Am simţit că citesc un thriller şi n-am simţit, dacă mă înţelegeţi, nu ţin minte thriller la care să mai fi râs cu atâta patimă, că de zburlit părul pe mine, nu am dus lipsă absolut deloc. Mi-a plăcut de Joe maxim, povestea sa mi s-a părut interesantă şi totodată, m-a întristat, a făcut alegeri neinspirate, s-a încrezut în cine nu merita, a rănit când putea să protejeze, dar şi să aibă un cuvânt de spus atunci când era necesar. Fapta consumată nu mai poate fi retrasă, însă sunt şanse să nu se mai repete, dacă îţi doreşti acest lucru. Cam aşa s-a gândit şi Joe, trecutul nu mai poate fi schimbat, însă viitorul da, totul ţine de cât de mult curaj ai ca să înfrunţi ceea ce urmează să vină… Un alt aspect ce mi-a atras atenţia a fost subiectul bullying-ului, cum o persoană devine bully doar ca să impresioneze sau în urma unui model pe care-l urmează, cum se schimbă atunci când realizează că nu este tocmai ok şi cum acţioneză când vede că nu e în regulă, cât de mult se poate schimba gândirea în timp şi cât de diferite sunt percepţiile la o anumită vârstă.
„Dispariţia lui Annie Thorne” a fost o poveste complexă, a vorbit despre durere, pierdere, sinucidere, bullying, familie, prietenie, trădare, trecut, dar şi monştrii cu care ajungi să te lupţi până la ultima suflare, toate acestea redate cu un ton sarcastic, dialoguri umoristice şi ironice, dar şi detalii ce îţi ridică părul la ceafă. C.J. Tudor m-a câştigat, definitiv, cu această poveste şi mi-a demonstrat că este capabilă să construiască un thriller captivant împletind subiecte dintre cele mai diferite şi sunt extrem de nerăbdătoare să mai citesc şi alte titluri de-ale sale, aşa că, editura Nemira, sper că nu mă veţi lăsa să aştept prea mult şi veţi mai traduce şi altele cât de curând, întrucat autoarea a devenit un “auto-buy author” şi vă mulţumesc din suflet pentru oportunitatea de a descoperi o nouă autoare care mi-a câştigat inima.
“Nu te întoarce niciodată. Aşa îţi zic mereu oamenii. Lucrurile s-au schimbat. Nu vor mai fi aşa cum ţi le aminteşti. Lasă trecutul în trecut. Desigur că ultimul lucru e mai uşor de zis decât de făcut. Trecutul are prostul obicei de a se repeta. Ca un curry nasol.”
“Dar asta e viaţa. O promisiune. Nu o garanţie. Ne place să credem că avem totul rânduit pe viitor, dar avem doar o rezervare. Viaţa poate fi anulată în orice moment fără niciun avertisment, nu primeşti banii înapoi, indiferent de cât timp eşti pe drum. Chiar dacă abia ai avut timp să admiri peisajul.”
“Oamenii spun că timpul le vindecă pe toate. Se înşeală. Timpul doar le şterge pe toate. Trece şi trece fără să-i pese de nimic, ne macină amintirile, distrugând puţin câte puţin tristeţea ca pe un mare bolovan din care mai rămân mici fragmente dureroase, dar sunt suficient de mici ca să le poţi duce. Inimile frânte nu se vindecă. Timpul doar ia bucăţile şi le fărâmiţează până când se prefac în praf.”
“Unii care vor să pară înţelepţi spun că, oriunde te-ai duce, nu poţi să scapi de tine însuţi. Ce rahat! Îndepărtează-te cât poţi de relaţiile care te constrâng, de oamenii care te definesc, de peisajele familiare şi de rutina care te leagă de o identitate. Şi astfel poţi să scapi de tine măcar pentru ceva vreme. Sinele e doar un concept. Poţi să-l demontezi, reconstruieşti şi să clădeşti o altă persoană.”
“Viaţa nu e bună cu noi. Cu niciunul din noi în cele din urmă. Ne apasă pe umeri, ne îngreunează pasul. Ne smulge lucrurile la care ţinem şi ne întăreşte sufletele cu regret. Nu sunt câştigători în viaţă. Viaţa se rezumă la ce pierzi: tinereţe, aspect fizic. Dar, mai presus de toate, îi pierzi pe cei pe care îi iubeşti. Uneori mă gândesc că nu trecerea anilor te îmbătrâneşte, ci moartea oamenilor şi dispariţa lucrurilor la care ţii. Acest gen de îmbătrânire nu poate fi împiedicat cu nicio operaţie şi nici nu poţi face o injecţie cu vreun acid. Durerea ţi se citeşte în ochi. Ochi care au văzut prea multe şi te vor da de gol.”
“Asta e problema în viaţă. Nu te avertizează niciodată. Nu-ţi dă nici cel mai vag indiciu că ar putea fi un moment important. Poate ai vrea să ai un răgaz, să fii numai ochi şi urechi. Nu-ţi dă de veste că trebuie să te agăţi de ceva până nu mai e.”
“Dar puţini dintre noi vorbesc despre moarte, nu-i aşa? E un secret murder. Şi totuşi, într-un fel moartea e cea mai importantă parte a vieţii. Fără ea, existenţa noastră ar fi de negândit.”
“Nu există minciuni nevinovate. Minciunile nu sunt sfruntate sau nevinovate. Sunt la mijloc. O ceaţă care ascunde adevărul. Uneori e aşa de groasă, că abia vedem noi înşine.”
Bookworm in a cozy corner 