”Poeta X” de Elizabeth Acevedo (recenzie)

• Titlul original: ”The Poet X”
• Autor: Elizabeth Acevedo
• Editura: Young Art
• An apariție: 2020
• Număr pagini: 360
• Traducere de Ioana Vîlcu

În copilărie dar și în adolescență, alături de o mamă habotnică și un tată pierdut în lumea lui, Xiomarei i s-a tot repetat cum trebuie să fie o fată – ce nu se cade să facă și cum se cuvine să se îmbrace, ce prieteni are voie să aibă și în ce trebuie să creadă. Apoi, adolescentă fiind, cu bucle, buze pline și gene lungi care o fac aproape frumoasă, Xiomara înfruntă privirile flămânde, care ar vrea să o dezbrace, să o transforme în ce nu este.

Unde ar mai putea găsi loc să fie ea însăși și cum să se facă auzită și înțeleasă când toată lumea o toarnă în tipare? Iar când se îndrăgostește, cum să mai poată ascunde forța care o locuiește? Xiomara are armele ei, un caiet plin de poezii, pe care-l ascunde de ochii mamei și un club de poezie unde va înțelege că trebuie să refuze să tacă.

Mi-au căzut ochii pe această carte de ceva vreme, însă după ce au citit-o Delia și Lavi, mi-am spus că trebuie să o citec și eu numaidecât. Era pe wishlist cu steluță, semn că este un must read, mult nu a stat pe listă, pentru că am apelat la cartepedieni, iar ei mereu drăguți, au făcut magiile necesare și am reușit să o aduc în bibliotecă. Mai mare bucuria pe mine, Delia mi-a și spus că o voi da gata în două ore, nu a fost chiar așa, întrucât m-am tot întrerupt din lectură cu diverse, însă am finalizat-o în ritmul meu la momentul respectiv.

Am avut ocazia de a o descoperi pe Xiomara, o adolescentă în vârstă de 16 ani, ce reușea să se exprime cel mai bine cu ajutorul versurilor. Crescută într-o familie dedicată credinței și rugăciunilor, obligată să meargă la cursuri de catehism, dar mai ales educată cu anumite restricții, în sensul că trebuia să știe cum să se comporte și cum să se îmbrace pentru a nu provoca bărbații, să nu cadă în păcat. Dar fiind o adolescentă pe punctul de a deveni femeie, s-a împlinit trupește și deci, că dorea sau nu, atrăgea priviri necuviincioase, dar și vorbe, uneori vulgare. Însă greșeala ei cea mai mare a fost să se îndrăgostească, iar să se ferească de părinții ei și mai rău, în special de mama sa. Oricât de mult bine îi făcea acel sentiment, pe atât de rău era ceea ce o determina să facă… Prinsă între ciocan și nicovală, Xiomara își descarcă apăsările sufletului prin poezie, ceea ce-i este ușușare, dar și condamnare…

Povestea Xiomarei m-a răscolit în fel și chip, pe alocuri m-am regăsit, mai ales în modul în care a fost educată, însă nu atât de strict, ci cu bun simț și realism. Am compătimit-o la un moment dat, m-a durut sufletul pentru că nu era deloc înțeleasă de părinții ei, mai ales de mama sa, dar mă bucuram pentru că avea poezia. Nu pot spune că n-am înțeles-o pe mama ei, din contră, însă au fost momente cînd o lua serios pe ulei și-mi venea să țip la ea, să mă descarc eu de frustrări, când vedeam cum se comporta și cât de limitată era în gândire. Chiar și cu o mamă strictă, un tată mai mult lipsă decât prezent, un frate geamăn mereu urcat pe un piedestral, Xiomara și-a găsit curajul de a face ce-și dorește, de a se descoperi și de a deveni ceea ce este.

Într-o lume în care vorbele vulgare și poftele trupești sunt la ordinea zilei și unde respectul față de femei este aproape inexistent, Xiomara a reuțit să se impună și să-și păstreze demnitatea, deși a fost condamnată pentru gândurile sale. Nimeni nu este lipsit de păcat, fie că este gândit sau înfăptuit… M-am bucurat pentru Xiomara de multe ori, am susținut-o de fiecare dată când și-a găsit curajul de a-și îndeplini o dorință, dar m-am și întristat când vedeam că suferă uneori. M-a durut lipsa neîncrederii venită din partea mamei sale, mai ales că, încă din pruncie, i-au fost adresate cuvinte dureroase, care marchează…

”Poeta X” este povestea unei adolescente care-și găsește curajul de a deveni ea însăși, dar și puterea de a-și urma visele, de a face cunoștință cu fiorii primei iubiri și cu durerile sufletești provocate de aceasta. Totodată este și o poveste ce a vorbit despre greutățile întâmpinate într-o familie dezbinată, deși pare a fi unită, despre încredere, iubire frățească, dar și cea părintească, despre credință și păcat și multe altele. Este un roman în versuri pe care-l simți până-n suflet, imposibil să nu te regăsești printre rânduri, dar mai ales, este un roman care te învață cum să te iubești pe sine și cum să te accepți așa cum ești. Dacă ți-au fost mișcate puțin circuitele de a mea recenzie, volumul îl poți găsi pe site-ul Cartepediei aici, vei da peste un roman de debut excepțional, care te va mișca de la primele pagini. Eu cu siguranță sunt extrem de nerăbdătoare să se traducă un nou volum marca Elizabeth Acevedo.