“Cum eram cândva” de Amber Smith (recenzie)

  • Autor: Amber Smith
  • Editura: GRUPUL EDITORIAL ART
  • Colectie: Youngart
  • Nr. pagini: 360
  • Titlu Original: The Way I Used to Be
  • Traducator: Ioana Filat

“Lumea lui Eden, o fată timidă și liniștită, se învârte în jurul familiei, a clarinetului și a micului ei grup de prieteni. Până într-o noapte, când, în siguranța propriei case și la adăpostul propiului pat, este violată. Pentru Eden nimic nu va mai fi la fel. Va ajunge să urăsca tot ce a iubit vreodată. Toate acele lucruri pe care le știa dintotdeauna ca fiind adevărate se transformă brusc în niște minciuni. Eden nu se poate întorce în timp ca să schimbe acea noapte, dar poate schimba ce se întâmplă în continuare.

Acest roman îndrăznet, care măsoară cicatricile adânci lăsate de un eveniment traumatic, vorbește totodată despre dezamăgirile, durerile și inevitabilele schimbări ale adolescenței, din prisma unei fete care învață să-și asume incredibila forță de care nu se știa capabilă.”

Am vrut să citesc ”Cum eram cândva” încă de când am văzut că a citit-o Lori, și mai ales când am văzut ce impact a avut asupra ei. Drept urmare, cartea a ajuns și pe wishlist-ul meu, doar că nu i-am dat acordat niciodată prioritate, și chiar ajunsesem să uit de ea. Apoi mi-a fost dăruită de către cei de la Youngart, cărora le mulțumesc din suflet (cartea o găsiți aici). Am început-o la sfârșitul lui decembrie și am terminat-o abia în prima săptămână din ianuarie, nu pentru că s-ar citi greu (dimpotrivă, se citește foarte ușor), ci pentru că nu prea am avut timp de ea și, pe alocuri, m-au iritat animite acțiuni ale personajelor.

Știam deja că subiectul abordat este unul dur și că îmi va fi greu să diger unele informații, dar nu mă așteptam să primesc atâția pumni, unul după altul. Eden este victima unui viol care îi răpește inocența și copilăria și îi schimbă în mod radical (și negativ) toată viața. Ea era un simplu copil, cuminte, timid și ascultător, pasionat de muzică și de lectură și înconjurat doar de câțiva prieteni. Nu se aștepta nicicând ca viața să îi fie total dată peste cap, în siguranța propriului pat și de către cineva în care avea încredere. Actul în sine m-a durat mult, doar câteva minute, însă consecințele acelui act se vor resimți și peste ani de azi, și peste o viață întreagă. Ce mi se pare cel mai trist și nedrept este faptul că există în lume o mulțime de cazuri în care fete și femei sunt violate de niște monștri (altfel nu am cum să-i numesc) și cărora le este teamă sau rișine să povestească cuiva ceea ce li s-a întâmplat și să se lase ajutate. A povesti cuiva nu va șterge ceea ce li s-a întâmplat și nici nu va vindeca rănile provocate, însă va pedepsi violatorul și acesta nu va mai putea ”acționa” asupra unei noi victime. A povesti cuiva poate însemna o viață salvată sau chiar mai multe. A povesti cuiva va oferi curaj și altor victime de a povesti ce li s-a întâmplat.

Reacțile persoanelor care au trecut prin așa ceva sunt multe, acestea fiind diferite de la caz la caz, în funcție de personalitatea victimei și de mediul social și familial în care aceasta trăiește. Mi-a fost foarte greu să concep cum niciun membru al familiei și nici cea mai bună prietenă a lui Eden nu a încercat să alfe ceea ce i s-a întâmplat, căci aceasta a devenit peste noapte o altă persoană, iar comportamentul și obiceiurile ei au devenit, cu trecerea timpului, alarmant de greșite și nocive, atât pentru ea, cât și pentru cei din jurul ei. Probabil o veți judeca pentru viața depravată pe care ajunge să o trăiască (și eu am făcut-o), însă doar ajungând la finalul cărții veți înțelege… Finalul a fost pentru mine ca un duș cu apă rece, trezindu-mă la realitate și arătându-mi multe lucruri pe care n-am fost capabilă să le observ sau să le înțeleg pe parcursul lecturii.

Nu pot spune că am fost dată pe spate de stilul de scriere al autoarei, ba chiar am avut câteva probleme cu dialogurile mult prea seci și lipsite de esență dintre personaje, însă cartea merită citită pentru subiectul abordat și pentru mesajul transmis, fiind totodată și un semnal de alarmă pentru cei care au trecut, din păcate, prin așa ceva și le este teamă și rușine să povestească cuiva ceea ce li s-a întâmplat.

”Minus infinit” de Renert Dusout (recenzie)

  • An apariție: 2019
  • Editura: LIBRIS EDITORIAL
  • Număr pagini: 154

”Paisprezece oameni se trezesc într-un bar suspendat în neant și află că au murit în diferite momente ale istoriei contemporane. Au de acum la dispoziție fix opt ore pentru găsi răspunsul la întrebările existențiale care îi macină…sau pentru a-și celebra nihilistic sfârșitul – Libris Editorial

A scrie inseamna a vindeca ranile lumii cu propriile rani, mi-am zis, si-am realizat brusc ca nu-mi ramane altceva de facut decat sa continui sa sangerez cuvinte care sa cicatrizeze in timp inimi, cu putin noroc. Din cand in cand, cine stie, cate o suma de litere mari si mici, adunate laolalta si amestecate in ordinea potrivita, vor reusi poate sa se transforme in zugravi care sa renoveze cate vreun hol de suflet. Si va fi destul, cred. Adevarurile absolute ma irita si ma evita, de asta n-am certitudini, stiu doar ca nu strica sa ai curajul sa te temi, din cand in cand, iar daca ar fi sa iti dau vreun sfat, ti-as spune doar ca viata asta n-ar trebui sa fie mereu o cursa, asa ca: Pe locuri! Fii! Gata! – Renert Dusout”

”Minus infinit” de Renert Dusout este o carte care pe mine m-a atras de la o simplă privire aruncată către titlul și coperta învăluite în mister. Deși, la prima impresie poate nu pare așa, însă vă menționez că ea este scrisă de un autor român contemporan, fapt ce mă face să mă simt mândră că sunt româncă și să mă bucur că l-am descoperit. De asemenea, doresc și să-i mulțumesc pentru acest exemplar, care se va regăsi, cu siguranță, pe lista cu cele mai bune cărți citite în 2020. Eu mi-am propus și în acest an, la fel ca în anul precedent, să introduc printre lecturile mele și cărți scrise de autori români contemporani, iar faptul să am reușit să fac asta chiar din ianuarie, nu face decât să mă bucure.

Autorul a avut curajul să aprofundeze în cartea sa un subiect mai rar întâlnit și destul de incomod pentru majoritatea oamenilor, și anume moartea. Stilul de scriere pe mine m-a cucerit încă de la prima pagină, fiind unul simplu și profund în același timp. Când spun ”simplu”, mă refer la faptul că Renert folosește cuvinte uzuale și propoziții scurte, iar când spun ”profund” mă refer la faptul să el reușește să transmită o multitudine de emoții cititorului și să-l facă să privească cu alți ochi atât viața, cât și moartea.

Acțiunea are loc într-un bar complet izolat de lumea reală, în care se trezesc, pe rând, 14 personaje cu vârste și personalități diferite. Barmanul care servește în acel bar le spune celor 14 ”oaspeți” că au murit și că li se acordă un răgaz de 8 ore pe care-l vor petrece în acel bar. Pe parcursul celor 8 ore, aceștia vor uita multe aspecte ale viețiilor pe care le-au avut, inclusiv cum îi cheamă sau modul în care au murit, iar din acest motiv, fiecare dintre ei va împrumuta numele băuturii pe care o consumă, o idee tare interesantă și chiar amuzantă, pe care nu am mai întâlnit-o în nicio altă carte până acum. Îl avem în prim plan pe Gin, personajul – narator, prin ochii căruia vedem toată povestea și prin intermediul căruia îi cunoaștem  și pe ceilalți. Dialogurile dintre personaje sunt vii și pline de esență, acestea dezbătând subiecte precum viața, moartea, teama, negarea și acceptarea, timpul, religia, iubirea și multe altele, iar prin acestea autorul reușește să capteze și să mențină atenția și interesul cititorului până la final. Și ce final total neașteptat…ce se va întâmpla cu cele 14 personaje atunci când cele 8 ore se vor sfârși? Bineînțeles că nu am să vă spun, dar vă îndemn cu toată încrederea să citiți cartea lui Renert și să aflați singuri! Nu o să vă pară rău!

Recomand cartea ”Minus infinit” atât pentru modul în care este scrisă, cât și pentru subiectul inedit și personajele pline de viață (ironia sorții e că ele-s moarte). A fost o experiență tare interesantă să văd cum reacționează cele 14 personaje în fața morții: unele sfidând-o și altele negând-o, unele izolându-se și altele căutând companie, unele înecându-se în alcool și altele rămânând treze. Totodată, m-am pus și eu în pielea lor și m-am întrebat de foarte multe ori oare cum aș fi reacționat, ce aș fi făcut…

”Mi-am chemat înapoi demonii, căci demonii tăi se simțeau singuri.”

”Meditez la toată discuția asta. Poate că mi-e mai frică decât credeam. Poate însă că fix asta e problema. Ne temem de frică și de furia care vine la pachet cu ea, alături de durere și de necunoscut. Dar dacă nu frica propriu – zisă e problema, ci doar frica de frică? Atunci poate că ar trebui să ne găsim curajul. Curajul de a ne fi mai des frică.”

”Ce e fericirea?

E momentul ăla în care nu te mai întrebi ce e fericirea. Clipa aia în care nu simți nevoia să întrebi sau să te întrebi nimic de fapt. Când știi răspunsul pur și simplu, fără nevoia vreunei întrebări.”

”Să știi că te văd. Dincolo de mască, dincolo de ceea ce se observă. Te văd cu adevărat.”

”Unde ești acum? Privind apusul, la distanță de frig și frică, cu sufletul îmbrăcat gros? Întrupând cuvinte din beznă în lumină? Reconstruind vise adânci din fărâme și ruine cu mâinile goale? Întorcând capul la fiecare prăpastie, spre deznădejdea durerii? Alegând drumul cel mai lung la răscruce, de dragul unei inimi care continuă să se hrănească din stele? La adăpost de pustiu? Unde ești acum?”

”Toată lumina pe care nu o putem vedea” de Anthony Doerr (recenzie)

  • Titlul original: ”All the Light We Cannot See”
  • Editura: Humanitas Fiction
  • Colecția: Raftul Denisei
  • Dată apariție: 2016
  • Număr pagini: 464
  • Traducător: Iulia Gorzo

”Cu o structură labirintică pusă în pagină magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează vieţile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franţuzoaică lipsită de vedere – şi Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depăşească suferinţa fizică şi psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuieşte unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, şi în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv vieţile generaţiilor viitoare. Povestea lor e însă şi a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofiţerii germani şi despre care se spune că îi va oferi posesorului viaţă veşnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al naraţiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanţa solidarităţii şi a iubirii aproapelui.”

Deși este abia începutul anului, știu deja că ”Toată lumina pe care nu o putem vedea” va ajunge pe lista cu cele mai bune cărți citite în 2020. Este o carte premiată cu Premiul Pulitzer în 2015, deci nu a fost mirare să descopăr o scriitură deosebit de frumoasă. Îmi doream s-o citesc de foarte mult timp, dar mereu se întâmpla ceva și ajungeam să-i amân achiziționarea. Acum, însă, am primit-o în perioada Crăciunului de la oamenii faini de la Târgul Cărții, cărora doresc să le mulțumesc din suflet. Din păcate, această carte nu se mai află pe stoc, însă puteți găsi o mulțime de titluri interesante, atât mai vechi, cât și mai noi aici.

Îmi este foarte greu să-mi găsesc cuvintele potrivite pentru a vă vorbi despre această carte, însă un lucru este sigur: o consider o carte de nelipsit din nicio bibliotecă. Acțiunea este redată din perspectiva mai multor personaje, dar cele principale sunt Werner Pfenning și Marie – Laure LeBlanc. Werner este un copil orfan, de origine germană, trăiește într-o casă de copii împreună cu sora sa mai mică, este pasionat de matematică și tehnologie, în special de radiouri, și visează să ajungă într-o zi cineva, însă toți îi spun că va ajunge să lucreze în mina care i-a ucis tatăl. Și totuși, oamenii lui Hitler au alte planuri pentru Werner. Marie – Laure este o fetiță cuminte și timidă, crescută doar de tată și care ajunge să orbească la o vârstă fragedă. Cu ajutorul tatălui său, care îi construiește o machetă a orașului, Marie – Laure învață să facă lucruri pe cont propriu, chiar dacă îi este foarte greu la început. Este pasionată de istorie naturală, în special de istoria melcilor, și de Jules Verne. Deși cele doup personaje sunt despărțite de câteva mii de kilometrii și au destine total diferite, acestea au și o legătură incredibilă. Destinele lor se vor intersecta pentru o singură zi, însă este de ajuns pentru a le marca existența.

Acțiunea este plasată în mai multe planuri temporale: 1934, 1940, 1941, 1944, 1974 și 2014, autorul făcând multe salturi de la un plan la altul, fapt care la început mi s-a părut ușor derutant și obositor, dar pe parcurs m-am obișnuit și mi-am dat seama că tocmai aceste salturi din trecut în prezent și din prezent în trecut reprezintă adevărata frumusețe a cărții. Acestea mențin tensiunea narativă și ritmul viu al acțiunii, nelăsând cititorul să se plictisească nici măcar o secundă.

”Toată lumina pe care nu o putem vedea” este o carte plină de emoție, cu trimiteri indirecte la multitudinea de calități pe care le deține o persoană oarbă și care ne oferă o lecție esențială: ”Deschideți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie.”. Este o carte despre același război văzut prin ochii mai multor personaje, despre mici gesturi de umanitate și solidaritate, despre prietenie, despre familie, despre curaj și supraviețuire în acele vremuri crâncene.

”Astăzi vreau să scriu despre mare. Atâtea culori în ea! Argintiu în zori, verde la amiază, albastru închis seara. Uneori ai zice să e aproare roșie. Sau capătă cuoarea monedelor vechi. În momentul ăsta, peste ea trec umbrele norilor și totul e presărat cu petice de soare. Șiruri albe de pescăruși trec peste ea ca niște mărgele.”

”Nu are amintiri cu mama ei, dar și-o imaginează albă, o strălucire mută. Tatăl ei radiază o mie de culori, opal, roșu – căpșună, ruginiu – închis, verde – crud; un miros de ulei și metal, senzația de cheie potrivită în yală, zornăitul cheilor lui de pe inel în timp ce merge. E verde oliv când vorbește cu un director de secție, o serie de portocaliuri tot mai intense când vorbește cu Mademoiselle Fleury de la sere, roșu viu când încearcă să gătească. Nuanța safirului strălucitor seara, când se așează la masa de lucru, fredonând în surdină în timp ce lucrează, cu vârful țigării lucind într-un albastru iridiscent.”

”Aici, prizonierii mai întâi văd obuzele prăvălindu-se peste oraș și abia apoi le aud. În primul război, Etienne cunoscuse artileriști care puteau privi prin biboclu și deduce unde loviseră obuzele lor după culorile care tâșneau spre cer. Gri înseamnă piatră. Maro, pământ. Rozul venea de la carne.”

”Ce de labirinturi pe lumea asta. Crengile copacilor, filigranul frunzelor, matricea cristalelor, străzile pe care le reconstituia tatăl ei în machete. Labirinturi în nodulii cochiliilor de murex, în structura scoarței de platan, în oasele goale pe dinăuntru ale vulturilor. Dar tot mai complicat e creierul uman, ar spune Etienne, care ar putea fi cel mai complex obiect existent: un kilogram jilav înauntrul căruia se rotesc universuri.”

”Privește obstacolele ca pe niște șanse. Privește-le ca pe niște surse de inspirație.”

”Cu toții venim pe lume ca o celulă mai măruntă decât un fir de praf. Mult mai măruntă. Împărțiri. Înmulțiri. Adunări și scăderi. Materia trece dintr-o mână în alta, atomii zboară încolo și încoace, moleculele pivotează, proteinele se aglutinează, mitocondriile emit dictatele lor oxidative.  La început, suntem un roi electric microscopic. Plămânii, creierul, inima. Dupa patruzeci de săptămâni, șase trilioane de celule sunt strivite în menghina filierei genitale a mamelor noastre și urlăm. Iar lumea vine peste noi.”

”Viața fiecărei făpturi e în sine o scânteie efemeră într-un întuneric fără fund.”

”Femeia la 1000°C” de Hallgrímur Helgason (recenzie)

  • Titlul original: “Konan við 1000°”
  • An publicație: 2019
  • Editura: Art
  • Colecţie: musai
  • Număr pagini: 552
  • Traducător: Ioana Miruna Voiculescu

”Singură într-un garaj închiriat, loială doar unei grenade de mână din al Doilea Război Mondial, Herra Björnsson își trăiește la optzeci de ani începutul sfârșitului vieții. Dar este pregătită: și-a făcut deja programare la crematoriu, unde i se garantează o dispariție rapidă la 1000 °C. Dar înainte de toate astea, ne cere ea, ‘permiteți-mi să-mi povestesc viața.’

Istoria care urmează pleacă de la viața reală a nepoatei primului președinte al Islandei – cu care autorul a interacționat întâmplător într-o conversație telefonică în anul 2006 –, dar își urmează propriul curs ficțional.

Pusă în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, povestea individuală a Herrei completează tabloul atrocităților care devastau în acei ani Europa, însă amintirile personajului despre sine și despre întâmplările care i-au marcat existența se întrețes cu cel mai rafinat și mai surprinzător umor, cu o revigorantă autoironie, dar și empatie pentru cea care a fost în tinerețe. Fiecare capitol al romanului este o piesă dintr-un puzzle care se construiește încet, impredictibil.”

”Femeia la 1000°C” este o carte care atrage atât prin titlu, cât și prin copertă, iar după ce-i citești descrierea, știi sigur că e #musai s-o citești. Acțiunea este construită în jurul unui personaj fascinant, Herra  Björnsson, inspirată din povestea nepoatei primului președinte al Islandei, cu care autorul a avut o convorbire telefonică ce l-a inspirat să contureze o poveste fictivă în jurul ei. Herra este o femeie aprigă și puternică, este bătrână și bolvană și-și trăiește viața într-un garaj, așteptându-și sfârșitul.  Înainte să-și încheie socotelile cu viața, ea vrea să-și spună povestea…și are atât de multe de povestit! Acest exemplar mi-a fost oferit de către editura Art, cărora țin să le mulțumesc enorm pentru șansa de a descoperi povestea Herrei. Cartea o găsiți pe site-ul editurii aici.

Desi a trecut ceva timp de când am citit-o, trebuie să recunosc că mi-a fost și încă îmi este foarte greu să vorbesc despre ea. Am scris, am șters, am rescris, am șters din nou și tot așa, simțind că toate cuvintele mele nu pot descrie această carte așa cum merită. Probabil nu voi găsi niciodată cuvintele potrivite, însă nu am încotro…Trebuie să aflați și voi cât de mult mi-a plăcut și de ce o recomand.

Unul din lucrurile care mi-a plăcut cel mai mult la ”Femeia la 1000°C” este stilul de scriere… brutal, profund, direct, fără ocolișuri și cu o groază de umor negru. Mi-a amintit puțin de Backman, ambii autori având talentul și plăcerea de a-și face cititorii să râdă cu lacrimi și, în următorul moment, să plângă cu suspine. Încă de la primele pagini, Hallgrimur Helgasson reușește să-ți acapareze atenția asupra poveștii și a personajului său inedit. Deși este o ”cărămidă” de vreo 550 de pagini, acest lucru nu trebuie să vă sperie. Se citește extrem de ușor și cu greu o mai poți lăsa din mână.

Viața Herrei a fost o adevărată luptă încă de când s-a născut. Pas cu pas, autorul ne prezintă evoluția personajului său, dar și decăderea acestuia. Herra își trăiește viața așa cum poate și așa cum știe, iubește intens până se plictisește, poartă în suflet povara războiului care i-a marcat existența. Nu știe cum să fie mama, deși are trei copii și a pierdut unul. A trecut prin multe violuri, a văzut moartea cu ochii, a fost numită târfă prezidențială, sufletul îi e bolnav din cauza a tot ce a trăit. A fost nevoită să facă alegeri, uneori corecte, alteori greșite, și să suporte consecințele acestora. Orice lucru oribil ar spune că a făcut, nu poți să o judeci, pentru că are un fel de a fi care te face să o îndrăgești și să o compătimești. Doamne, ce viață a trăit femeia asta! Nu vreau să vă povestesc acțiunea că aș strica tot farmecul lecturii, dar cert este că trebuie să o citiți și voi!

”Femeia la 1000°C” ne prezintă o poveste despre maturizare, evoluție, dar și despre decădere. O poveste despre război și despre efectele lui asupra oamenilor. O poveste despre alegerile pe care un om le ia de-a lungul vieții și despre consecințele nefaste ale acestora. O poveste despre o femeie complexă, puternică, memorabilă!

”Cu cât mă gândesc mai bine, cu atât îmi surâde ideea celor o mie de grade. Flăcările purgatoriului n-ar putea fi mai fierbinți, și poate așa se vor șterge o parte din petele de pe sufletul meu nenorocit, pete pe care singură n-am reuțit să le șterg.”

”Oricât ar fi de dureros să fii trădat, e și mai rău să trădezi. Când se rupe o legătură bazată pe încredere, întâi simți o durere acută, apoi o senzație de libertate. Cel care rupe legătura însă rămâne cu lanțul în jurul gâtului, se crede liber până în momentul în care simte strânsoarea. Încet – încet. Atâta lucru știu.”

”Uneori norocul îți oferă o singură șansă și vai de cel care-și bate joc de ea.”

”Cel care se pierde în pădure încearcă să afle cărarea, dar celui care se pierde pe sine nu-i mai folosește nicio cărare.”

”Fericirea e lucrul cel mai periculos. Căci cu cât te urcă mai sus, cu atât căderea va fi mai dură.”

”Eu, pasărea condamnată să zacă la pat, afirm: zilele devin tot mai diluate pe măsură ce înaintezi în viață. La început, existența ni se pare enormă, iar noi ne părem insignifianți: o sorbim cu nesaț. Ne petrecem viața lipăind-o lacomi până când ne dăm seama că nu a rămas nimic de stors din ea și realizăm că noi înșine suntem mult mai importanți decât zilele, decât timpul și toate lucrurile pe care le numim realitate, fenomen pe care bărbații îl venerează de secole, dar care pălește devenind insignificant în comparație cu irealitatea.”

”Ființele umane au tot timpul nevoie de dezastre. Dacă nu ni le oferă natura, ni le facem noi.”

”Deșteptăciunea n-are nimic de-a face cu dragostea. Iar dragostea n-are nimic de-a face cu deșteptăciunea. Când vine vorba de dragoste, toți suntem la fel de proști.”

”Brusc, cum stau întinsă în acest garaj, la capătul existenței mele de un succes răsunător, mi se pare că istoria umanității nu e altceva decât un șarpe cu clopoței care-și mușcă coada, un ciclu nesfârșit de evenimente absurde care n-au practic nimic de-a face cu viața, un monument colosal închinat nebuniei bărbătești, pe care femeile din toate epocile au fost nevoite să o îndure.”

”E nevoie de o viață întreagă pentru a înțelege viața.”

”Omul preferă să fie pasagerul roții destinului în loc să-i decidă el traiectoria.”

Doi pot ține un secret, de Karen M. McManus (recenzie)

  • Autor: Karen M. McManus
  • Editura: HERG BENET
  • Colectie: Passport
  • Nr. pagini: 336
  • Titlu Original: Two Can Keep A Secret
  • Traducator: Cristina Nemerovschi

“Echo Ridge este un orășel modest și obișnuit din America. Ellery nu l-a vizitat niciodată, dar a auzit tot ce era de știut. În acel oraș, mătușa ei a dispărut pe când avea șaptesprezece ani. Și doar cu cinci ani în urmă, o regină a balului din liceu a făcut să se audă în întreaga lume de Echo Ridge atunci când a fost omorâtă. Acum, Ellery trebuie să se mute acolo, pentru a locui cu o bunică pe care de abia o cunoaște. Orașul e ca un tablou idilic, dar ascunde secrete. Și chiar înainte ca anul școlar să înceapă, cineva le amenință pe cele mai populare fete din liceu, promițând că va face ca jocul să devină și mai periculos decât în urmă cu cinci ani. Apoi, ca pentru a dovedi că amenințarea este reală, o altă fată dispare.”

‘Doi pot ține un secret’ este a doua carte pe care o citesc de la Karen M. McManus, prima fiind ‘Unul dintre noi minte’, care m-a surprins foarte tare și pe care nu am putut s-o las din mână până nu am aflat cine este mincinosul. Autoarea m-a surprins și de data aceasta, oferindu-mi o poveste plină de incertitudine, mister, suspans și răsturnări de situație imprevizibile. Voiam să dezgrop trecutul și să aflu secrete, să citesc cât mai repede și să ajung la final pentru a descoperi cine este vinovat, dar în același timp nu voiam să termin cartea! Am avut o mică problemă cu începutul cărții, acțiunea începând destul de greu, iar acest lucru m-a făcut să abandonez cartea câteva zile, dar am reluat-o și mă bucur că am făcut-o!

Acțiunea începe cu gemenii Ellery și Ezra, doi adolescenți de 16 ani, crescuți doar de mama lor, Sadie, care duce o luptă crâncenă cu propriile traume, dar și cu drogurile. Aceștia sunt trimiți în orășelul Echo Ridge, la bunica lor, pe care o cunoșteau doar din poze și apeluri video. Când Sadie avea doar 17 ani, sora ei geamănă, Sarah, a dispărut fără urmă și nu s-a aflat niciodată ce s-a întâmplat cu ea. Dar în acest orășel misterios, nu este singurul caz rămas neelucidat, căci în urmă cu 5 ani, o tânără care participase la titlul de regină a balului este găsită moartă, însă nimeni nu a fost pedepsit din lipsa dovezilor. Ellery, iubitoare de romane polițiste, dorește să dezgroape secretele din trecut și să afle ce s-a întâmplat cu adevărat cu cele 2 fete. Ea, împreună cu alte 2 fete, Katrin și Brooke, candidează pentru locul de regină a balului și deodată încep să primească mesaje de amenințare care trezesc fiori reci pe șira spinării. Tot orașul o ia razna când una dintre fete dispare, iar principalul suspect este fratele iubitului lui Lacey, fata ucisă cu 5 ani în urmă. Ies la iveală tot felul de indicii și de piste care răstoarnă situație după situație. Autoarea se joacă cu mintea ta, te lasă să îți faci o mulțime de scenarii și să suspectezi fiecare personaj în parte, ca mai apoi să râdă în hohote de tine când ajungi la final și descoperi că nimic nu a fost așa cum ai crezut. Nu pot să zic decât ‘jos pălăria’ în fața autoarei!

Totuși, fiind un thriller young adult, un gen pe care îl citesc destul de rar, am fost puțin amețită de numărul mare de personaje și a durat ceva timp până m-am familiarizat cu ele. Relația dintre gemeni mi s-a părut cea mai sinceră, autentică și puternică. Două firi complet diferite, dar care se completează perfect unul pe celălalt. Modul în care își înțelegeau trăirile, cum își completau frazele, cum își citeau unul altuia gândurile, dragostea puternică care îi leagă, modul în care se sprijină unul pe celălalt și rămân împreună în ciuda circumstanțelor….toate astea nu fac decât să îți umple sufletul de bucurie! În schimb, cu mama lor nu am putut empatiza, cu toate că mi-a părut foarte rău de ceea ce i s-a întâmplat. Când știi că de tine depinde viața copiilor tăi, lupți pentru a rămâne pe linia de plutire și pentru a le oferi o viață cât poți tu de bună. Pentru copiii tăi lupți cu tot ce îți stă în cale, inclusiv cu demonii din mintea și din sufletul tău. Bunica gemenilor mi s-a părut un personaj foarte plăcut și interesant și am apreciat modul în care a reușit să construiască o relație frumoasă cu nepoții pe care abia îi cunoștea.

‘Doi pot ține un secret’ este un thriller captivant, cu o atmosferă sumbră și cu personaje care inspiră și expiră secrete, unele mai înspăimântătoare ca altele. Autoarea pune accentul pe subiecte precum importanța familiei, legătura dintre frați, influența trecutului asupra prezentului și a viitorului, prietenia, iubirea, maturizarea, schimbarea, acomodarea, lupta cu drogurile/alcoolul, discrepanțele care apar într-o familie disfuncțională, încrederea și comunicarea (sau lipsa acestora) și, desigur, secrete înspăimântătoare și distrugătoare. Cartea este publicată la Editura Herg Benet și îi mulțumesc enorm pentru acest exemplar, pe care îl puteți găsi aici.

„Tatuatorul de la Auschwitz” de Heather Morris (recenzie)

  • Titlul original: „The Tattooist of Auschwitz”
  • Editura : Humanitas Fiction
  • Colecţie: Raftul Denisei
  • Anul apariţiei: 2019
  • Număr de pagini: 312
  • Traducător: Luana Schidu

“ ‘Tatuatorul de la Auschwitz’ se bazează pe povestea din spatele unuia dintre cele mai puternice simboluri ale Holocaustului: numerele verzi-albăstrui tatuate pe brațele prizonierilor, femei și bărbați deopotrivă. Când lui Lale i se oferă ocazia de a fi Tätowierer la Auschwitz, tânărul evreu slovac înțelege că aceasta poate fi șansa lui să supraviețuiască, deși trebuie să-și înțepe până la sânge semenii, act pe care îl resimte ca pe o dureroasă profanare. De la masa la care lucrează, nici nu i se permite să ridice capul spre cei al căror destin îl pecetluiește astfel. Dar într-o zi reușește să surprindă privirea unei tinere al cărei nume îl află în cele din urmă: Gita.

„Tatuatorul de la Auschwitz” este o carte cutremurătoare, prezentându-ne povestea reală a lui Lale şi a Gitei, doi oameni obişnuiţi care au avut curajul şi puterea să se îndrăgostească şi să se iubească într-o perioadă crâncenă din istorie şi într-un loc în care moartea pândea la fiecare pas. Nu mai aveau nume, singura lor identitate era dată de numerele tatuate pe braţele lor. Nu mai aveau libertate şi nici certitudinea zilei de mâine, însă iubirea le-a oferit lucrul după care tânjeau atât de mult, şi anume speranţa. Speranţa că vor trăi, speranţa că vor ieşi cândva din acel lagăr, speranţa că vor avea un vitor împreună! Îmi doream să citesc această carte încâ de când a apărut, dar dintr-un motiv sau altul, am tot amânat-o. Mare mi-a fost bucuria când am zărit-o pe site-ul anticariatului Târgul Cărţii, cărora le mulţumesc din suflet pentru acest exemplar. Din păcate cartea nu mai este pe stoc, însâ găsiţi varianta în limba engleză aici.

Am citit câteva recenzii ale acestei cărţi şi am observat că multe persoane au fost deranjate de stilul de scriere al autoarei. Nu o să vă mint nici eu, stilul de scriere nu excelează deloc, este unul foarte simplu şi detaşat. Ne sunt prezentate faptele aşa cum au fost, scurt şi la subiect, fără prea multe detalii sau înfloriri. Şi totuşi, pe mine nu m-a deranjat absolut deloc. Am considerat cartea o mărturie a lui Lale, numit şi Tatuatorul de la Auschwitz, care a trăit ani buni în lagăr şi a reuşit să supravieţuiască. Am considerat cartea o mărturie a unui om simplu, copleşit de vină şi de remuşcare, deoarece a acceptat să îşi înţepe semenii până la sânge pentru propria-i supravieţuire. Am simţiti o mulţime de emoţii citind-o şi nu de puţine ori mi s-a întâmplat să îmi vină să plâng…de durere, de groază, de nedreptate, dar şi de bucurie. Am fost martoră la gesturi de umanitate şi de bunătate care m-au înduioşat teribil. Oamenii au reuşit să iubescă şi să lege prietenii într-un loc îngrozitor. Şi-au ajutat şi salvat semenii de la moarte, chiar dacă asta ar fi putut însemna o condamnare la propria moarte.

Lale a fost un om curajos încă dinainte să ajungă la Auschwitz – Birkenau, deoarece acesta s-a oferit voluntar să vină, salvându-i pe alţi membrii ai familiei (pentru scurt timp, din păcate, însă el nu avea de unde să ştie asta). Şi-a promis că va face tot ce îi stă în putere pentru a supravieţui şi a reuşit, chiar dacă a fost nevoit să facă atrocităţi pentru asta. A fost şi norocos, reuşind să înfrunte moartea şi să o învingă de multe ori. Ba chiar a fost singurul evreu care a intrat într-o cameră de gazare şi a iesit viu de acolo, însă ceea ce a văzut i-a marcat întreaga existenţă. În ciuda „sarcinii” pe care o avea în lagăr, acesta şi-a păstrat în suflet umanitatea şi a ajutat mulţi oameni de fiecare dată când a avut ocazia, fără să stea pe gânduri. Este un paradox, însă cartea ne arată tot ce e mai rău din oameni, dar şi tpt ce e mai bun, deopotrivă.

„Tatuatorul de la Auschiwitz” este o lecţie de viaţă, în primul rând, şi abia apoi o lecţie de istorie. O recomand cu tot sufletul, fiind genul de carte care te emoţionează de la început până la sfârşit şi pe care o porţi în suflet mult timp.

„Trenul se opreşte din nou. E beznă; norii acoperă complet luna şi stelele. Este oare întunericul o prevestire a viitorului lor? Lucrurile sunt cum sunt. Ceea ce pot să văd, să simt, să aud şi să miros în momentul ăsta. Vede doar bărbaţi ca el, tineri, într-o călătorie spre necunoscut. Aude chiorăit de stomacuri goale şi şuierat de trahei uscate. Simte miros de urină şi scârnă, de trupuri prea îndelung nespălate. Oamenii profită de faptul că nu mai sunt aruncaţi dintr-o parte într-alta pentru a se odihni, fără a fi nevoiţi să se îmbrâncească şi să se înghiontească pentru un petic de loc. Nu numai un cap se odihneşte acum pe umerii lui Lale.”

„În noaptea aceea Lale încearcă să-şi spele sângele uscat de pe cămaşă cu apă dintr-o băltoacă. Reuşeşte parţial, dar apoi îşi spune că pata va fi un memento bun al zilei când l-a cunoscut pe Mengele. Un medic, bănuieşte el, care va provoca mai multă durere decât va alina, a cărui simplă existenţă e nefastă în moduri pe care nici nu îndrăzneşte să şi le imagineze. Da, trebuie să rămână o pată care să-i amintească lui Lale de cel mai recent pericol apărut în viaţa lui. Trebuie să se ferească mereu de acest om al cărui suflet e mai rece decât bisturiul.”

„-Ba da! O să existe un mâine pentru noi. În noaptea în care am ajuns aici am jurat că o să supravieţuiesc acestui infern. O să supravieţuim şi o să ne facem o viaţă în care vom fi liberi să ne sărutăm când vrem, să facem dragoste când vrem.”

„-Şi asta o face o eroină. Şi tu eşti o eroină, draga mea. Faptul că aţi ales să trăiţi este un tip de opoziţiefaţă de nenorociţii ăştia de nazişti. Să alegi să trăieşti este un act de sfidare, o formă de eroism.”

„Lale n-are nevoie să-i amintească gitei numărul de oameni care au trecut prin lagăre. Le-a marcat el însuşi pielea. Se uită la ea; Gita stă cu privirea în pământ. Îşi dă seama că, în vreme ce pentru el ei erau nişte numere, pentru Gita erau nume. Munca ei face ca ea să ştie mai multe despre oameni aceştia decât el. Le ştie numele şi vârstele, şi el îşi dă seama că o vor bântui pentru totdeauna.”

„Când termină, îi ţine braţul o clipă mai mult decât e necesar, privind-o în ochi. Zâmbeşte slab, chinuit. Ea îi răspunde cu un zâmbet şi mai slab. Ochii ei dansează însă în faţa lui. Privindu-i, inima lui pare că se opreşte şi totodată începe să bată pentru prima dată, bubuind, aproape ameninţând să-i sară din piept. Se uită în jos şi pământul i se clatină sub picioare.”

„Fata cu palton albastru” de Monica Hesse (recenzie)

  • Titlul original: “Girl in the Blue Coat”
  • An publicaţie: 2018
  • Editura: Youngart
  • Număr pagini: 296
  • Traducere: Virgil Stanciu

“Amsterdam, 1943. Hanneke procură și livrează mărfuri de pe piața neagră, le ascunde părinților îngrijorați adevărata natură a ocupației sale și-n fiecare clipă e cu gândul la iubitul ei ucis pe front când nemții au invadat țara.

După o livrare obișnuită, o clientă îi cere ajutorul. Așteptându-se ca doamna Janssen s-o roage să obțină carne sau cafea veritabilă, Hanneke este șocată să audă că i se cere să găsească o adolescentă evreică evaporată ca prin farmec din cămăruța unde bătrâna doamnă o ascundea. Inițial, Hanneke nu vrea să se implice într-o misiune atât de periculoasă, dar este atrasă curând într-un păienjeniș de mistere și de descoperiri uimitoare care o conduc în interiorul Rezistenței, îi deschid ochii în fața mașinăriei de război naziste și o obligă să acționeze.”

„Fata cu paltonul albastru” se afla pe wishlistul meu de foarte mult timp, fiindu-mi recomandată de multe persoane din comunitatea mea de bookstagram. Mare mi-a fost bucuria când am primit-o de la prietenii de la Youngart si Editura Art, cărora le mulţumesc din suflet. Cartea o găsiţi pe site-ul lor aici. Deşi se încadrează în categoria young adult, eu o recomand cu drag şi celor care au depăşit perioada adolescenţei şi sunt pasionaţi de ficţiune istorică. Autoarea ne prezintă o poveste captivantă şi emoţionantă pornind de la fapte istorice reale, în jurul cărora a ţesut ficţiune, reuşind astfel să imprime veridicitate şi autenticitate romanului ei. Trebuie să vă menţionez că această carte crează dependenţă…eu am citit-o într-o singură zi, nereuşind să o mai las din mână. Are şi avantajul de a se citi extrem de uşor, deoarece limbajul folosit este unul simplu şi fluid, ceea ce face ca paginile să curgă de la sine.

În Amsterdamul ocupat de nazişti, facem cunoştinţă cu Hanneke, o tânără olandeză care îşi riscă zi de zi viaţa pentru a asigura traiul ei şi al familiei, lucrând pe piaţa neagră şi vânzând lucruri greu de găsit celor care au suficienţi bani pentru a cumpăra. Şi totuşi, cel mai mare risc pe care şi-l asumă vine în ziua în care o clientă o angajează să găsescă o fată care a dispărut ca prin minune din pivniţă. O fată evreică, o fată cu palton albastru, o fată pe nume Mirjam…cam aici se rezumă informaţiile pe care Hanneke le are despre cea pe care trebuie să o găsească. Această misiune o face pe Hanneke să ajungă în miezul Rezistenţei, unde cunoaşte alţi tineri curajoşi, care îşi asumă, zi de zi, riscuri imense pentru a se întâlni şi a planifica operaţiuni de salvare a evreilor, în special a copiilor, care sunt daţi în secret spre adopţie. Dacă va reuşi Hanneke să o găsească pe misterioasa fată cu palton albastru, vă învit să citiţi şi să descoperiţi.

Mare mi-a fost uimirea când am aflat că acea organizaţie de studenţi chiar a existat. Am aflat din nota autoarei că a purtat numele de ASG (grupul de studenţi din Amsterdam), iar prin intermediul acestuia, o mulţime de copii evrei aflaţi în creşa de peste drum de Schouwburg (unul dintre locurile unde ajungeau evrei înainte de a fi deportaţi) au fost daţi spre adopţie unor familii „normale”. Alt lucru curajos pe care acest grup de studenţi îl făcea, consta în folosirea cartelelor pentru alimente ale celor decedaţi, ajutându-i astfel pe cei care nu-şi puteau procura hrana. De asemenea, mi-a fost adusă la cunoştinţă şi existenţa „Camerei subterane din 1944”, formată din fotografi profesionişti care şi-au riscat vieţile pentru a face pe ascuns fotografii care să surpindă ororile care au avut loc sub ocupaţie nazistă. Documentarea pe care Monica Hesse a făcut-o se resimte în toate paginile acestei cărţi şi nu pot decât să o respect şi să o felicit pentru munca depusă.

„Fata cu palton albastru” este o poveste foarte bine scrisă şi documentată, cu personaje puternice şi curajoase, care îşi riscă viaţa zi de zi. O poveste despre lupta pentru supravieţuire, despre păstrarea umanităţii pe vreme de război, despre curaj, iubire pierdută, prietenie, dar şi despre trădare.

„Războiul ăsta este ca un concurs între ei şi noi: câţi oameni putem salva înainte să-i înhaţe naziştii.”

„Suferinţa ei este calmă şi demnă, ceea ce înrăutăţeşte întrucâtva situaţia. Cred c-ar fi fost mai uşor dacă şi-ar fi dat drumul complet, ca mine aseară, când Ollie a trebuit să mă târască acasă, fiindcă nici nu eram în stare să gândesc. Dar doamna Janssen jeleşte ca un om cu experienţă în astfel de lucruri, ca cineva obişnuit să piardă oameni.”

„Însă uneori ignor adevărul adevărat, pentru că e mai uşor să pretind că iau deciziile din motive raţionale. E mai uşor să mă prefac că am de ales.”

„Aşa am aflat că a fi curajos este uneori lucrul cel mai periculos, ca o înşiruire de folosit cu zgârcenie.”

„Câte scenarii n-am născocit ca să mă conving că Bas n-a murit singur! Dar când soseşte clipa, fiecare moare singur.”

„Iată cum stau lucrurile cu suferinţa mea psihică: e ca o cameră în dezordine dintr-o casă aflată în pană de curent. Durerea legată de Bas este întunericul. E lucrul din casă pe care-l percepi imediat ca fiind malefic. Pe care-l observi instantaneu. El acoperă totul. Dar, dacă-ai putea aprinde lumina, ai constata că multe alte lucruri sunt în neregulă în încăpere. Farfuriile sunt murdare. În chiuvetă e mucegai. Covoraşul stă strâmb.”

”Darul stelelor” de Jojo Moyes (recenzie)

  • Titlu original: ”The Givers of Stars”
  • An apariție: 2019
  • Editura: Litera
  • Colecție: Blue Moon
  • Număr pagini: 400

”Anglia, la sfârșitul anilor ’30. Alice Wright – neliniștită, sufocată de conveniențe – ia hotărârea impulsivă de a se căsători cu bogatul american Bennett van Cleve și de a-și lăsa casa și familia în urmă. Dar Baileyville, Kentucky, este un oraș insipid în care lumea îi dezaprobă purtarea, soțul ei preferă munca în locul soției sale și este dominat de tatăl lui, așa că viața aici nu-i oferă aventura – sau scăparea – de care spera să aibă parte. Asta, până când o întâlnește pe Margery O’Hare – fiica unui infractor celebru și a unei femei nonconformiste, pe care orașul dorește să o uite. Margery are misiunea de a împărtăși miracolul lecturii către cei săraci și pierduți și are nevoie de ajutorul lui Alice. Străbătând singure potecile pe sub cerul liber, prin păduri, în sălbăticia muntelui, Alice, Margery si colegele lor descoperă libertatea, prietenia și un mod de viață care li se potrivește. Dar când Baileyville se va întoarce împotriva lor, va fi suficientă încrederea lor una în cealaltă – și puterea cuvântului scris – pentru a le salva?”

După ce am citit trilogia ”Me before you” și ”Ultima scrisoare de dragoste”, Jojo Moyes a devenit una dintre autoarele mele preferate în materie de romance, având un stil de scriere ce te unge pe suflet. I-am cumpărat ulterior, aproape toate cărțile care au apărut la noi, lipsindu-mi doar două sau trei, dar voi remedia eu și problema aceasta. ”Darul stelelor”, cea mai nouă apariție a autoarei, mi-a fost oferită de editura Litera, căreia îi mulțumesc din suflet.

De data asta, Jojo Moyes vine cu un subiect aparte, punând accent pe femeile puternice, pe prietenia care se leagă între ele și pe puterea cuvântului scris. Acțiunea are la bază un proiect care a existat în anii 1935 și 1943 în estul Kentuky-ului, când 100.000 de locuitori din zonele rurale au avut acces la cărți prin intermediul bibliotecilor mobile. Proiectul a fost unul de-a dreptul minunat, dar, din păcate, s-a încheiat mult prea repede și nici nu a mai existat ceva asemănător de atunci.

Cum am spus și mai sus, autoarea are un stil de scriere ce te unge pe suflet, suav și melodios, cu o doză de dramatism și una de optimism, făcându-te când să râzi, când să plângi. Pe lângă subiectul principal al cărții – biblioteca mobilă – Moyes scoate în evidență și alte subicet prin care conturază întreaga poveste și o face mai veridică, cum ar fi iubirea, relația dintre un bărbat și o femeie, familia, influența alcoolului și a abuzului fizic asupra dezvoltării copiilor, diferențele rasiale și sociale, exploatarea muncitorilor până la epuizare și în condiții periculoase de muncă, dezastre ale naturii produse din cauza omului.

Personajele sunt foarte bine conturate și credibile, femei puternice care nu au habar de câtă putere se ascunde în sufletul lor, legate de dragostea pentru cărți, de nevoia de a ajuta și de nevoia de tovărășie. Alicia a fost, fără doar și poate, preferata mea…străină pe acele meleaguri, venind tocmai din Londra pentru a se căsători cu Bennet. O fire dificilă și vulcanică, visează la o viață frumoasă alături de soțul ei, dar ajunge să se simtă captivă într-o colivie, singură și nefericită. Când o întâlnește pe Margery, este fascinată de inițiativa acesteia de a pune pe picioare biblioteca mobilă și se oferă voluntar, chiar dacă nu cunoaște traseele din munți, iar oamenii o consideră o străină. Margery este genul de persoană aparent dură, dar cu un suflet cum rar am mai văzut. Poartă în spate reputația proastă a tatălui ei, dar aceasta nu dă doi bani pe ceea ce spune lumea. Celor două li se mai alătură și alte femei: Beth, o prezență foarte amuzantă, care destinde atmosfera, Izzy, o tânără cu probleme de sănătate, care nu vrea să fie acolo, însă este împinsă de la spate de mama ei și va ajunge, într-un final, să nu mai dorească să se despartă de prezența acestor femei, Sophia, o femeie de culoare cu o inimă de aur, foarte muncitoare și mereu cu o vorbă bună în buzunar. Cele cinci femei duc în fiecare zi o luptă crâncenă, atât cu oboseala care le cuprinde, cât și cu oamenii influenți care nu văd cu ochi buni activitatea lor și ar face orice pentru a vedea biblioteca închisă. Vor reuși ele să învingă în această luptă? Va reuși biblioteca mobilă să continue să aline sufletele oamenilor? Vă invit să citiți și să aflați.

”Viața-i complicată. Ăsta e motivul pentru care găsești un strop de bucurie atunci când poți este foarte important.”

”Alice se gândi la cuvintele lui Magery, cuvinte care îi răsunau în urechi de câteva zile: ‘Întotdeauna există o ieșire dintr-o situație. Indiferent cât de oribilă ar fi. Indiferent dacă ai senzația că ți-a fugit pământul de sub picioare. Întotdeauna există o soluție.’ ”

”Fetița din scrisoare” de Emily Gunnis (recenzie)

  • Titlul original: ”The Girl in the Letter”
  • An publicație: 2019
  • Editura: Litera
  • Colecția: Buzz Books
  • Număr pagini: 400
  • Traducător: Mona Apa – Slujenco

”Anul 1956. Atunci când Ivy Jenkins rămâne însărcinată, este trimisă în dizgrație la St Margaret, o casă întunecată, înfiorătoare pentru mamele necăsătorite. Copilul ei este adoptat împotriva voinței sale, iar Ivy nu va pleca niciodată din casa groazei.

Anul 2017. Samantha Harper este o jurnalistă a cărei carieră se află în impas. Când îi cade în mână o scrisoare din trecut, conținutul o șochează și o tulbură. Scrisoarea este de la o mamă tânără, care imploră să fie salvată de la St Margaret, înainte de a fi prea târziu.

Sam investighează tragica poveste, ca jurnalistă, dar și prin prisma misterioaselor legături personale pe care le intuiește, și descoperă o mulțime de morți inexplicabile care înconjoară femeia și copilul ei. Sub presiunea iminentei demolări a așezământului St Margaret, Sam are doar două zile pentru a pune în ordine și a completa un puzzle vechi de șaizeci de ani înainte ca adevărul, care se află tulburător de aproape de casă, să se piardă pentru totdeauna…

Îmbinând ritmul alert și suspansul investigației cu atmosfera apăsătoare de thriller și cu drama pierderilor ireparabile, Fetița din scrisoare pune la grea încercare tăria emoțională a cititorului.”

 ”Fetița din scrisoare” este un roman de debut, însă documentarea autoarei a fost atât de intensă, încât reușește să captiveze cititorul încă de la primele pagini. De foarte multe ori am fost atât de prinsă în poveste, încât nu reușeam să mai deosebesc ficțiunea de realitate, iar nota autoarei a venit ca un duș rece…Din păcate, ideea de la care a pornit această poveste are un sâmbure de adevăr, unul foarte mare și amar. Căminele pentru mame și copii, numite în mod ironic ”cămine”, pentru că erau adevărate închisori, chiar au existat în Irlanda și Marea Britanie. Condițiile de trai din acele locuri erau inumane, femeile munceau până la epuizare, chiar dacă erau însărcinate sau dacă abia născuseră. Pedepsele erau crunte, dar cea mai mare pedeapsă era faptul că femeile erau obligate să renunțe definitiv la copiii lor.

Emily Gunnis ne relatează povestea prin împletirea a două planuri temporale: trecutul, începând cu anul 1956, când tânăra Ivy Jenkins rămâne însărcinată și este trimisă să nască departe de ochii lumii la căminul pentru mame necăsătorite St. Margaret, și prezentul, reprezentat de anul 2017, când jurnalista Samantha Harper descoperă o scrisoare de la tânăra Ivy, care implora să fie salvată din acel loc întunecat. Ador genul acesta de narațiune când trecutul se întrepătrunde cu prezentul, când totul este pus în fața ta, ca un imens puzzle ce așteaptă să fie asamblat.

Personajele, deși într-un număr destul de mare, ne sunt prezentate pe rând, aducându-ne la cunoștință povestea vieții lor și legătura pe care au avut-o cu St. Margaret. Tare drag mi-a fost de Ivy și atât de mult am compătimit-o, încât m-a durut sufletul pe tot parcursul lecturii. Cum a crezut ea în dragoste și cum a fost trădată, atât de cel pe care-l iubea, cât și de propria familie. Un alt personaj care mi-a ajuns la suflet este Sam, desigur. Asemănarea dintre ea și Ivy este năucitoare, cu toate că sunt în același timp atât de diferite. Și totuși, există o legătură inexplicabilă care o face pe Sam să dezgroape trecutul și să afle ce s-a întâmplat cu acea fată din scrisoare. A existat și un personaj care, după părerea mea a fost cam nerealist, și anume Kitty, o bătrână faimoasă, cu un aer misterios, pe care am încercat să o înțeleg și să o descopăr, dar unele lucruri pe care aceasta le face, mi s-au părut cam greu, dacă nu chiar imposibil, de realizat la vârsta ei. Dar, trecând peste acest aspect, povestea este una care nu trebuie trecută cu vederea.

Suspansul și răsturnările de situație sunt prezente la fiecare pas, autoarea reuțind să mă surprindă foarte plăcut. Când credeam că totul se leagă și că am aflat tot ce era necesar, chiar atunci apărea altceva, care dădea totul peste cap. Și asta a fost minunat… Au fost și pasaje care m-au rănit profund, îmi dezvăluiau niște detalii crunte ce-mi dădeau foarte mult de gândit: cum puteau niște oameni care se proclamau a fi credincioși și care urmează calea Domnului, să comită asemenea atrocități? De la chinuirea femeilor însărcinate, chiar și în stadiul avansat al sarcinii, dar și al copiilor, să-i supui unor tratamente de nedescris, toate acestea doar pentru a le fi iertate păcatele…Dar vorba aia: ”Dumnezeu e sus și le vede….”. Ce am apreciat foarte mult a fost lista bibliografică de la sfârșitul cărții, element ce nu l-am întlânit la mulți autori. Astfel realizezi cât de multă cercetare a fost efectuată pentru a crea o poveste veritabilă!

”Fetița din scrisoare” este un roman emoționant, greu de lăsat din mână, ce-ți prezintă o realitate șocantă. Îți va sfășia inima și-ți va rămâne în minte foarte mult timp după ce-l vei citi…te va bântui…

”După ce a murit, dădeam volumul la maximum doar ca să mă prefac că el e încă alături de mine. Crezi că o să-ți lipsească doar lucrurile bune la o persoană, dar îți lipsește totul.”

”Visele sunt conflicte nerezolvate pe care creierul încarcă să le proceseze în timpul somnului…”

”Dacă îți închipui că ești prea mărunt ca să contezi, încearcă să dormi cu un țânțar în cameră.”

”De asta se despărțeau oamenii. De asta se îndepărtau unul de altul. Îți distrugea sufletul să rămâi alături de cineva care te văzuse în cele mai proate momente și îți făcuse reproșuri din pricina asta.”

Mica librărie de pe Sena, de Nina George (recenzie)

  • Autor: Nina George
  • Editura: LITERA
  • Colectie: Blue Moon
  • Nr. pagini: 320
  • Titlu Original: Das Lavendelzimmer
  • Traducator: Miruna Bolocan

“Monsieur Perdu se consideră un farmacist literar. Din librăria sa aflată pe un vas care plutește pe Sena, el prescrie romane ca medicamente contra greutăților vieții. Folosindu-și intuiția pentru a recomanda exact cartea de care cititorul are nevoie, Perdu repară inimile și sufletele sfărâmate. Dar singura persoană pe care nu o poate vindeca prin literatură este el însuși, căci librarul suferă încă după marea lui iubire care a dispărut lăsându-i doar o scrisoare, pe care el nu a deschis-o niciodată. După ce este în sfârșit tentat să citească scrisoarea, Perdu ridică ancora și pleacă într-o misiune în Provence, sperând să se împace cu pierderea suferită și să descopere sfârșitul poveștii. Însoțit de un autor de bestselleruri, care suferă de blocaj literar, și de un bucătar italian nefericit în dragoste, Perdu călătorește pe râurile Franței, împărțindu-și înțelepciunea și cărțile cu cei întâlniți în cale și arătând că literatura poate obloji sufletele oamenilor, prin călătorii vindecătoare.”

Chiar înainte să încep s-o citesc, m-am gândit că ‘Mica librărie de pe Sena’ pare genul de carte capabilă să ungă pe suflet orice cititor. Și nu mică mi-a fost uimirea când am simțit pe pielea mea că am avut dreptate. Cartea emană o căldură aparte, cum rar am mai întâlnit la alte cărți. Te doare s-o citești, dar în același timp te și vindecă. Personajele sunt atât de vii și simți o familiaritate incredibilă față de ele, încât ai impresia că te afli și tu pe vasul Lulu (Farmacia Literară), în călătoria plină de peripeții pe care Monsieur Perdu și cei doi prieteni ai săi o fac către Provence. O călătorie spre înțelegerea și acceptarea trecutului! O călătorie spre vindecarea sufletului și iertarea de sine! O călătorie spre regăsire și renaștere!

L-am îndrăgit pe Monsieur Perdu încă de când mi s-a făcut cunoștință cu el. Lucrează ca farmacist (de suflete) pe vasul său ancorat pe Sena, unde a amenajat farmacia literară. Acesta ascultă nevoile oamenilor și reușește să le ofere, prin intuiția lui, exact cărțile de care au nevoie. Cărțile pe care Perdu le oferea erau capabile să vindece durere pe care un medic specialist nici măcar nu le putea diagnostica. Și totuși…exista o persoană pe care Monsieur Perdu nu o putea vindeca prin literatură, iar această persoană nu era nimeni alta decât el însuși. Durerea lui îi era adânc ascunsă în suflet de peste 20 de ani, de când femeia pe care o iubea nespus de mult l-a părăsit fără să-i spună niciun cuvânt, dar, în schimb, i-a lăsat o scrisoare. El nu a vrut niciodată să o deschidă, temându-se de ce ar fi putut descoperi, scuze patetice pentru care a fost părăsit… Dar vine o zi când este nevoit să o deschidă, iar atunci decide să plece într-o călătorie nebuneasca pe Sena, pentru a face pace cu trecutul și pentru a afla ce s-a întâmplat cu femeia pe care a iubit-o. Cei 2 bărbați care îl însoțesc sunt niște personaje foarte înflăcărate, care reușesc să mențină o atmosferă pe cinste pe micul vas. Primul este un scriitor renumit, aflat într-un blocaj literar și speră că în această călătorie își va regăsi inspirația, iar al doilea este un bucătar italian, care suferă din dragoste și își caută o mare iubire, care să le șteargă pe cele mici. Niciunul dintre ei nu are habar ce le rezervă această călătorie și ce vor găsi la sfârșitul acesteia!

Mi-a plăcut foarte mult stilul de scriere al autoarei, atât de suav și melodios, dar și cum a fost structurată acțiunea. Capitolele din prezent sunt alternate, din când în când, cu pagini din trecut, mai exact cu file din jurnalul de călătorie al lui Manon, iubirea pierdută a lui Monsieur Perdu. Ceea ce m-a făcut să scad un punct din nota finală a cărții a fost faptul că autoarea a introdus prea puține file din jurnal, iar eu aș fi vrut să o pot cunoaște și înțelege mai bine pe această femeie atât de misterioasă. Am reușit totuși să o cunosc spre sfârșitul cărții, însă tot am rămas cu câteva semne de întrebare. După ce ajungeți la final (care, apropo, o să vă emoționeze până la lacrimi), vă recomand să vă opriți din citit dacă vă este foame! De ce? Pentru că autoarea ne împărtășește câteva rețete ale unor preparate pe care le-au savurat personajele, lucru care mi s-a părut extrem de interesant, chiar dacă îmi ploua în cerul gurii de poftă! Sper să reușesc să încerc măcar una dintre ele! Și, după paginile cu rețete, dragul nostru farmacist literar ne surprinde cu o listă plină cu recomandări de cărți pentru diverse boli ale sufletului. Numai bine că am pus deja pe wishlist câteva dintre titlurile recomandate de ele, ceea ce îmi doresc să faceți și voi, după ce citiți ‘Mica librărie de pe Sena’, bineînțeles!

Cartea este publicată la Editura Litera , căreia îi mulțumesc din suflet pentru acest exemplar!

”Uneori înoți printre lacrimile neplânse și te scufunzi, dacă le ții în tine. Și eu mă aflu pe fundul unei astfel de mări.”

”Kastner a fost unul din motivele pentru care vasul mea cu cărți se numește Farmacia literară. Am vrut să tratez sentimente care nu sunt recunoscute ca suferință și nu sunt diagnosticate niciodată de doctori. Toate aceste mici sentimente și emoții care nu sunt de interes pentru nici un terapeut, căci sunt aparent prea mici și prea greu de atins. Sentimentul care te cuprinde când se termină vara din nou. Sau acela pe care îl ai când recunoști că nu mai ai la dispoziție o viață întreagă ca să-ți găsești locul. Sau mica durere atunci când o pietenie nu merge așa cum ai crezut și trebuie să cauți mai departe un partener de viață. Sau tristețea din dimineața aniversării zilei de naștere. Dorul de aerul copilăriei. Așa ceva.”

”Frica îți schimbă corpul ca un sculptor neîndemânatic o piatră perfectă. Doar că tu vei fi sculptat din interior și nimeni nu va vedea câte așchii și straturi îți vor fi îndepărtate. Pe interior te subțiezi tot mai mult și devii mai instabil până ce te doboară chiar și cel mai mic sentiment. O îmbrățișare și te gândești că te vei sparge și ești pierdut.”

”Amintirile sunt ca lupii. Nu poti să le închizi în cușcă și să speri că o să te lase în pace.”

”Știai că noi toți suntem copiii stelelor? Când, în urmă cu două miliarde de ani, stelele au făcut implozie, a plouat cu fier, aur și cărbune. Și fierul din praful de stele este astăzi în noi. În mitocondriile noastre. Mamele dau stelele și fierul lor, mai departe, copiilor. Tu și cu mine, Jean – cine știe – suntem probabil făcuți din praful aceleiași stele și ne-am recunoscut după aceeași lumină. Ne-am căutat unul pe celălalt. Suntem căutători de stele.”

”Noi păstrăm cu toții timpul. Păstrăm edițiile vechi ale acelor oameni care ne-au părăsit. Și noi suntem, de asemenea, aceste ediții învechite, sub pielea noastră, sub stratul de riduri, și experiență, și râsete. Exact acolo suntem noi, cei de odinioară: copilul, iubitul, fiica de odinioară.”

”Dragostea este o locuință. Totul într-o locuință ar trebui să fie folosit, nu acoperit sau protejat. Doar dacă locuim de-a-ntregul într-o casă, fără să ne jenăm în fața nici unei camere, a nici unei uși, putem spune că trăim cu adevărat. E la fel de important să te cerți ca și să te atingi delicat, să stai unul lângă altul și să te îndepărtezi din nou. Este esențial ca fiecare cameră a iubirii să fie cu adevărat folosită. Astfel, se înmulțesc fantomele și zvonurile. Camerele și casele neglijate pot deveni înșelătoare și urât mirositoare…”

”Toată dragostea. Toți morții. Toți oamenii pe care i-am cunoscut. Ei sunt râurile din care se formează marea noastră interioară. Dacă nu mai vrem să ni-i amintim, se va epuiza și marea.”

”Durerea este cancerul sufletului.”

Jean Perdu se gândea la Treptele lui Hesse. Cei mai multi oameni cunoșteau bineînțeles propoziția ‘Și în fiecare început locuiește o forță magică…’ Dar completarea ‘care ne protejează și ne ajută să trăim’ o cunoșteau mai puțini oameni. Ceea ce nu întelege aproape nimeni este faptul că Hesse nu este vorba despre un nou început. Ci despre disponibiliattea de a te despărți. Despărțirea de obiceiuri. Despărțirea de iluzii. Despărțirea de o viață expirată de mult, în care omul nu mai e decât o coajă, foșnită din când în când de un oftat.”

”Pentru că mă iubești, învăț să mă iubesc și eu. Am luat întotdeauna ce mi-a oferit viața… dar mie nu mi-am oferit niciodată ceva. Nu m-am priceput să am grijă de mine.”

”Fiecare om are o cameră interioară, în care se furișează demonii săi. Abia când o deschizi și te așezi în fața lor, ești liber.”