Mica librărie de pe Sena, de Nina George (recenzie)

• Autor: Nina George
• Editura: LITERA
• Colectie: Blue Moon
• Nr. pagini: 320
• Titlu Original: Das Lavendelzimmer
• Traducator: Miruna Bolocan

“Monsieur Perdu se consideră un farmacist literar. Din librăria sa aflată pe un vas care plutește pe Sena, el prescrie romane ca medicamente contra greutăților vieții. Folosindu-și intuiția pentru a recomanda exact cartea de care cititorul are nevoie, Perdu repară inimile și sufletele sfărâmate. Dar singura persoană pe care nu o poate vindeca prin literatură este el însuși, căci librarul suferă încă după marea lui iubire care a dispărut lăsându-i doar o scrisoare, pe care el nu a deschis-o niciodată. După ce este în sfârșit tentat să citească scrisoarea, Perdu ridică ancora și pleacă într-o misiune în Provence, sperând să se împace cu pierderea suferită și să descopere sfârșitul poveștii. Însoțit de un autor de bestselleruri, care suferă de blocaj literar, și de un bucătar italian nefericit în dragoste, Perdu călătorește pe râurile Franței, împărțindu-și înțelepciunea și cărțile cu cei întâlniți în cale și arătând că literatura poate obloji sufletele oamenilor, prin călătorii vindecătoare.”

Chiar înainte să încep s-o citesc, m-am gândit că ‘Mica librărie de pe Sena’ pare genul de carte capabilă să ungă pe suflet orice cititor. Și nu mică mi-a fost uimirea când am simțit pe pielea mea că am avut dreptate. Cartea emană o căldură aparte, cum rar am mai întâlnit la alte cărți. Te doare s-o citești, dar în același timp te și vindecă. Personajele sunt atât de vii și simți o familiaritate incredibilă față de ele, încât ai impresia că te afli și tu pe vasul Lulu (Farmacia Literară), în călătoria plină de peripeții pe care Monsieur Perdu și cei doi prieteni ai săi o fac către Provence. O călătorie spre înțelegerea și acceptarea trecutului! O călătorie spre vindecarea sufletului și iertarea de sine! O călătorie spre regăsire și renaștere!

L-am îndrăgit pe Monsieur Perdu încă de când mi s-a făcut cunoștință cu el. Lucrează ca farmacist (de suflete) pe vasul său ancorat pe Sena, unde a amenajat farmacia literară. Acesta ascultă nevoile oamenilor și reușește să le ofere, prin intuiția lui, exact cărțile de care au nevoie. Cărțile pe care Perdu le oferea erau capabile să vindece durere pe care un medic specialist nici măcar nu le putea diagnostica. Și totuși…exista o persoană pe care Monsieur Perdu nu o putea vindeca prin literatură, iar această persoană nu era nimeni alta decât el însuși. Durerea lui îi era adânc ascunsă în suflet de peste 20 de ani, de când femeia pe care o iubea nespus de mult l-a părăsit fără să-i spună niciun cuvânt, dar, în schimb, i-a lăsat o scrisoare. El nu a vrut niciodată să o deschidă, temându-se de ce ar fi putut descoperi, scuze patetice pentru care a fost părăsit… Dar vine o zi când este nevoit să o deschidă, iar atunci decide să plece într-o călătorie nebuneasca pe Sena, pentru a face pace cu trecutul și pentru a afla ce s-a întâmplat cu femeia pe care a iubit-o. Cei 2 bărbați care îl însoțesc sunt niște personaje foarte înflăcărate, care reușesc să mențină o atmosferă pe cinste pe micul vas. Primul este un scriitor renumit, aflat într-un blocaj literar și speră că în această călătorie își va regăsi inspirația, iar al doilea este un bucătar italian, care suferă din dragoste și își caută o mare iubire, care să le șteargă pe cele mici. Niciunul dintre ei nu are habar ce le rezervă această călătorie și ce vor găsi la sfârșitul acesteia!

Mi-a plăcut foarte mult stilul de scriere al autoarei, atât de suav și melodios, dar și cum a fost structurată acțiunea. Capitolele din prezent sunt alternate, din când în când, cu pagini din trecut, mai exact cu file din jurnalul de călătorie al lui Manon, iubirea pierdută a lui Monsieur Perdu. Ceea ce m-a făcut să scad un punct din nota finală a cărții a fost faptul că autoarea a introdus prea puține file din jurnal, iar eu aș fi vrut să o pot cunoaște și înțelege mai bine pe această femeie atât de misterioasă. Am reușit totuși să o cunosc spre sfârșitul cărții, însă tot am rămas cu câteva semne de întrebare. După ce ajungeți la final (care, apropo, o să vă emoționeze până la lacrimi), vă recomand să vă opriți din citit dacă vă este foame! De ce? Pentru că autoarea ne împărtășește câteva rețete ale unor preparate pe care le-au savurat personajele, lucru care mi s-a părut extrem de interesant, chiar dacă îmi ploua în cerul gurii de poftă! Sper să reușesc să încerc măcar una dintre ele! Și, după paginile cu rețete, dragul nostru farmacist literar ne surprinde cu o listă plină cu recomandări de cărți pentru diverse boli ale sufletului. Numai bine că am pus deja pe wishlist câteva dintre titlurile recomandate de ele, ceea ce îmi doresc să faceți și voi, după ce citiți ‘Mica librărie de pe Sena’, bineînțeles!

Cartea este publicată la Editura Litera , căreia îi mulțumesc din suflet pentru acest exemplar!

”Uneori înoți printre lacrimile neplânse și te scufunzi, dacă le ții în tine. Și eu mă aflu pe fundul unei astfel de mări.”

”Kastner a fost unul din motivele pentru care vasul mea cu cărți se numește Farmacia literară. Am vrut să tratez sentimente care nu sunt recunoscute ca suferință și nu sunt diagnosticate niciodată de doctori. Toate aceste mici sentimente și emoții care nu sunt de interes pentru nici un terapeut, căci sunt aparent prea mici și prea greu de atins. Sentimentul care te cuprinde când se termină vara din nou. Sau acela pe care îl ai când recunoști că nu mai ai la dispoziție o viață întreagă ca să-ți găsești locul. Sau mica durere atunci când o pietenie nu merge așa cum ai crezut și trebuie să cauți mai departe un partener de viață. Sau tristețea din dimineața aniversării zilei de naștere. Dorul de aerul copilăriei. Așa ceva.”

”Frica îți schimbă corpul ca un sculptor neîndemânatic o piatră perfectă. Doar că tu vei fi sculptat din interior și nimeni nu va vedea câte așchii și straturi îți vor fi îndepărtate. Pe interior te subțiezi tot mai mult și devii mai instabil până ce te doboară chiar și cel mai mic sentiment. O îmbrățișare și te gândești că te vei sparge și ești pierdut.”

”Amintirile sunt ca lupii. Nu poti să le închizi în cușcă și să speri că o să te lase în pace.”

”Știai că noi toți suntem copiii stelelor? Când, în urmă cu două miliarde de ani, stelele au făcut implozie, a plouat cu fier, aur și cărbune. Și fierul din praful de stele este astăzi în noi. În mitocondriile noastre. Mamele dau stelele și fierul lor, mai departe, copiilor. Tu și cu mine, Jean – cine știe – suntem probabil făcuți din praful aceleiași stele și ne-am recunoscut după aceeași lumină. Ne-am căutat unul pe celălalt. Suntem căutători de stele.”

”Noi păstrăm cu toții timpul. Păstrăm edițiile vechi ale acelor oameni care ne-au părăsit. Și noi suntem, de asemenea, aceste ediții învechite, sub pielea noastră, sub stratul de riduri, și experiență, și râsete. Exact acolo suntem noi, cei de odinioară: copilul, iubitul, fiica de odinioară.”

”Dragostea este o locuință. Totul într-o locuință ar trebui să fie folosit, nu acoperit sau protejat. Doar dacă locuim de-a-ntregul într-o casă, fără să ne jenăm în fața nici unei camere, a nici unei uși, putem spune că trăim cu adevărat. E la fel de important să te cerți ca și să te atingi delicat, să stai unul lângă altul și să te îndepărtezi din nou. Este esențial ca fiecare cameră a iubirii să fie cu adevărat folosită. Astfel, se înmulțesc fantomele și zvonurile. Camerele și casele neglijate pot deveni înșelătoare și urât mirositoare…”

”Toată dragostea. Toți morții. Toți oamenii pe care i-am cunoscut. Ei sunt râurile din care se formează marea noastră interioară. Dacă nu mai vrem să ni-i amintim, se va epuiza și marea.”

”Durerea este cancerul sufletului.”

Jean Perdu se gândea la Treptele lui Hesse. Cei mai multi oameni cunoșteau bineînțeles propoziția ‘Și în fiecare început locuiește o forță magică…’ Dar completarea ‘care ne protejează și ne ajută să trăim’ o cunoșteau mai puțini oameni. Ceea ce nu întelege aproape nimeni este faptul că Hesse nu este vorba despre un nou început. Ci despre disponibiliattea de a te despărți. Despărțirea de obiceiuri. Despărțirea de iluzii. Despărțirea de o viață expirată de mult, în care omul nu mai e decât o coajă, foșnită din când în când de un oftat.”

”Pentru că mă iubești, învăț să mă iubesc și eu. Am luat întotdeauna ce mi-a oferit viața… dar mie nu mi-am oferit niciodată ceva. Nu m-am priceput să am grijă de mine.”

”Fiecare om are o cameră interioară, în care se furișează demonii săi. Abia când o deschizi și te așezi în fața lor, ești liber.”