”Minus infinit” de Renert Dusout (recenzie)

• An apariție: 2019
• Editura: LIBRIS EDITORIAL
• Număr pagini: 154

”Paisprezece oameni se trezesc într-un bar suspendat în neant și află că au murit în diferite momente ale istoriei contemporane. Au de acum la dispoziție fix opt ore pentru găsi răspunsul la întrebările existențiale care îi macină…sau pentru a-și celebra nihilistic sfârșitul – Libris Editorial

A scrie inseamna a vindeca ranile lumii cu propriile rani, mi-am zis, si-am realizat brusc ca nu-mi ramane altceva de facut decat sa continui sa sangerez cuvinte care sa cicatrizeze in timp inimi, cu putin noroc. Din cand in cand, cine stie, cate o suma de litere mari si mici, adunate laolalta si amestecate in ordinea potrivita, vor reusi poate sa se transforme in zugravi care sa renoveze cate vreun hol de suflet. Si va fi destul, cred. Adevarurile absolute ma irita si ma evita, de asta n-am certitudini, stiu doar ca nu strica sa ai curajul sa te temi, din cand in cand, iar daca ar fi sa iti dau vreun sfat, ti-as spune doar ca viata asta n-ar trebui sa fie mereu o cursa, asa ca: Pe locuri! Fii! Gata! – Renert Dusout”

”Minus infinit” de Renert Dusout este o carte care pe mine m-a atras de la o simplă privire aruncată către titlul și coperta învăluite în mister. Deși, la prima impresie poate nu pare așa, însă vă menționez că ea este scrisă de un autor român contemporan, fapt ce mă face să mă simt mândră că sunt româncă și să mă bucur că l-am descoperit. De asemenea, doresc și să-i mulțumesc pentru acest exemplar, care se va regăsi, cu siguranță, pe lista cu cele mai bune cărți citite în 2020. Eu mi-am propus și în acest an, la fel ca în anul precedent, să introduc printre lecturile mele și cărți scrise de autori români contemporani, iar faptul să am reușit să fac asta chiar din ianuarie, nu face decât să mă bucure.

Autorul a avut curajul să aprofundeze în cartea sa un subiect mai rar întâlnit și destul de incomod pentru majoritatea oamenilor, și anume moartea. Stilul de scriere pe mine m-a cucerit încă de la prima pagină, fiind unul simplu și profund în același timp. Când spun ”simplu”, mă refer la faptul că Renert folosește cuvinte uzuale și propoziții scurte, iar când spun ”profund” mă refer la faptul să el reușește să transmită o multitudine de emoții cititorului și să-l facă să privească cu alți ochi atât viața, cât și moartea.

Acțiunea are loc într-un bar complet izolat de lumea reală, în care se trezesc, pe rând, 14 personaje cu vârste și personalități diferite. Barmanul care servește în acel bar le spune celor 14 ”oaspeți” că au murit și că li se acordă un răgaz de 8 ore pe care-l vor petrece în acel bar. Pe parcursul celor 8 ore, aceștia vor uita multe aspecte ale viețiilor pe care le-au avut, inclusiv cum îi cheamă sau modul în care au murit, iar din acest motiv, fiecare dintre ei va împrumuta numele băuturii pe care o consumă, o idee tare interesantă și chiar amuzantă, pe care nu am mai întâlnit-o în nicio altă carte până acum. Îl avem în prim plan pe Gin, personajul – narator, prin ochii căruia vedem toată povestea și prin intermediul căruia îi cunoaștem  și pe ceilalți. Dialogurile dintre personaje sunt vii și pline de esență, acestea dezbătând subiecte precum viața, moartea, teama, negarea și acceptarea, timpul, religia, iubirea și multe altele, iar prin acestea autorul reușește să capteze și să mențină atenția și interesul cititorului până la final. Și ce final total neașteptat…ce se va întâmpla cu cele 14 personaje atunci când cele 8 ore se vor sfârși? Bineînțeles că nu am să vă spun, dar vă îndemn cu toată încrederea să citiți cartea lui Renert și să aflați singuri! Nu o să vă pară rău!

Recomand cartea ”Minus infinit” atât pentru modul în care este scrisă, cât și pentru subiectul inedit și personajele pline de viață (ironia sorții e că ele-s moarte). A fost o experiență tare interesantă să văd cum reacționează cele 14 personaje în fața morții: unele sfidând-o și altele negând-o, unele izolându-se și altele căutând companie, unele înecându-se în alcool și altele rămânând treze. Totodată, m-am pus și eu în pielea lor și m-am întrebat de foarte multe ori oare cum aș fi reacționat, ce aș fi făcut…

”Mi-am chemat înapoi demonii, căci demonii tăi se simțeau singuri.”

”Meditez la toată discuția asta. Poate că mi-e mai frică decât credeam. Poate însă că fix asta e problema. Ne temem de frică și de furia care vine la pachet cu ea, alături de durere și de necunoscut. Dar dacă nu frica propriu – zisă e problema, ci doar frica de frică? Atunci poate că ar trebui să ne găsim curajul. Curajul de a ne fi mai des frică.”

”Ce e fericirea?

E momentul ăla în care nu te mai întrebi ce e fericirea. Clipa aia în care nu simți nevoia să întrebi sau să te întrebi nimic de fapt. Când știi răspunsul pur și simplu, fără nevoia vreunei întrebări.”

”Să știi că te văd. Dincolo de mască, dincolo de ceea ce se observă. Te văd cu adevărat.”

”Unde ești acum? Privind apusul, la distanță de frig și frică, cu sufletul îmbrăcat gros? Întrupând cuvinte din beznă în lumină? Reconstruind vise adânci din fărâme și ruine cu mâinile goale? Întorcând capul la fiecare prăpastie, spre deznădejdea durerii? Alegând drumul cel mai lung la răscruce, de dragul unei inimi care continuă să se hrănească din stele? La adăpost de pustiu? Unde ești acum?”