Ajută-mă să nu dispar, de Petronela Rotar (recenzie)

În noaptea aceea, în acea primă noapte, m-a strîns în brațe spasmodic. Eram ca două ființe care se îneacă și se agață una de cealaltă ca să se salveze. Trebuie că asta făceam, fiecare avea nevoie de celălalt ca să nu cadă în propriul hău și să dispară. Ajută-mă să nu dispar. În mintea mea se făcuse întuneric, un întuneric bun și nu-mi mai era frică de el. Nu trebuia să adormim. Trebuia să rămînem treji, pînă la capătul celălalt al nopții. Dar corpurile deveneau tot mai grele. Nu trebuia să alunecăm în somn, nu trebuia să adormim, cine iubește nu doarme, tresăream, iar ziua părea tot mai departe, tot mai lipsită de strălucire. Ce ar fi putut aduce, cînd noaptea adusese deja totul, o iubire proaspătă ca un les cald?

Înainte de a începe recenzia acestei cărți, vreau să subliniez faptul că Petronela Rotar se numără printre autorii mei preferați din literatura română contemporană. Am descoperit-o datorită prietenei mele, Alina (@shereads__books), care mi-a recomandat cu căldură ”Privind înăuntru”, carte pe care o recomand și eu mai departe din tot sufletul! Am continuat apoi cu romanul ”Orbi” și cu cartea de poezii ”Efectul pervers”, ambele ajungând să ocupe un loc aparte la mine-n suflet. Cât despre ultima sa carte, ”Ajută-mă să nu dispar”, pot spune că m-a cucerit încă din prima clipă în care am văzut-o și mi-am dorit-o cu ardoare în bibliotecă, iar pentru acest lucru țin să le mulțumesc celor de la Editura HergBenet pentru exemplarul oferit.

Primele pagini ale romanului ”Ajută-mă să nu dispar” ne fac cunoștință cu Mira, o corporatistă rece, singuratică și excesiv de organizată, toată viața ei putând fi redată printr-o multitudine de listă pe care aceasta le actualizează cu regularitate, despre lucruri care-i plac, despre lucruri pe care le urăște, despre lucruri de care-i este teamă, despre lucruri dureroase, etc. Când era doar un copil, Mira a trăit două evenimente cumplite, care și-au pus puternic amprenta asupra întregii sale existențe și care au transformat-o în femeia plină de răni și cicatrici care este în prezent (pierderea ambilor părinți într-un incendiu devastator, căreia ea i-a supraviețuit, și abuzul sexual la care a fost supusă de către propriul său unchi). În adolescență, ea reușește să facă față acestor traume cu ajutorul artei (ironia sorții este că a ales tocmai cărbunele pentru arta sa). În prezent, trăiește într-o carapace și își găsește refugiul în muncă, unde se simte puternică și sigură pe ea. Însă, atunci când Mira îl cunoaște pe Savin, carapacea în care s-a ascuns timp de aproape 30 de ani începe să se fisureze puternic și, într-un final, să crape de tot, transformând-o dintr-o femeie aparent puternică, într-un copil vulnerabil, care are nevoie nemărginită de iubire și de afecțiune. O sperie cumplit fericirea pe care o simte alături de acest bărbat, fiind conștientă că nu va dura mult, oricât de intensă le este iubirea și pasiunea. Și nici nu a durat, pentru că Savin, asemenea multor bărbați cu nevastă și copil care-l așteaptă acasă, nu a renunțat la familia lui pentru Mira. Modul în care acesta a părăsit-o, dispărând puțin câte puțin din viața ei, mi s-a părut de o josnicie și de o lașitate de nedescris…mai bine i-ar fi spus verde-n față că relația lor s-a terminat și să nu-și mai irosească ani din viață așteptându-l. Ar fi fost mai ușor de acceptat pentru o femeie, părerea mea! După 10 ani, Mira se îndrăgostește din nou de un bărbat, care, în mod surprinzător, este tot însurat și are și un copil. Alături de acest bărbat, pe nume Ștefan, Mira trăiește o iubire pasională, total diferită de cea trăită alături de Savin, reușind să descopere plăcerea intimității.

Prima poveste de iubire pe care o trăiește Mira mi-a plăcut destul de mult, a avut acel ”ceva” care a făcut-o specială și veridică. Un punct forte al acestei părți din roman îl reprezintă faptul că povestea ne-a fost prezentată atât din perspectiva Mirei, cât și din perspectiva lui Savin, ajutându-ne astfel să cunoaștem mai bine personajele și trăirile lor interioare. De asemenea, am apreciat structura aerisită a romanului, formată în mare parte din email-uri, mesaje și scrisori, ceea ce a făcut parcurgerea acțiunii mult mai ușoară. Iubesc stilul de scriere al Petronelei, cu fraze încărcate de emoție și de muzicalitate, cu tente psihologice, profunde și ușor de parcurs. E o adevărată plăcere s-o citești! Dar, revenind la a doua poveste de iubire, aceasta nu m-a convins deloc…mi s-a părut că îi lipsește autenticitatea și veridicitatea, că este prea grăbită și lipsită de esență. Nu sunt eu adeptă a acestor relații extraconjugale, însă cumva am reușit să o accept și să o înțeleg pe prima. A doua, însă…a fost prea mult pentru mine! Nu vreau să pară că judec, dar cum se face că Mira, după 10 ani, se îndrăgostește iarăși, dintre atâția bărbați câți există pe lumea asta, tot de unul însurat? Nu a învățat nimic din experiența sa din trecut? Își pune din nou sufletul la picioarele unui bărbat și privește cum acesta începe ușor, ușor să-l calce cu bocancii. Mi-e foarte greu să înțeleg și să accept faptul că nu se observă nicio evoluție a personajului principal, care se încăpățânează să facă aceleași greșeli și să se autodistrugă.

”Ajută-mă să nu dispar” este o carte foarte profundă și dureroasă, este un strigăt mut de ajutor al unui suflet chinuit pe care nu-l aude nimeni. Deznădejde, insecuritate, teamă, anxietate, durere, dragoste, pasiune…găsești multe în acest roman dacă știi să citești printre rânduri. Eu am sentimente contradictorii în ceea ce-l privește: iubesc stilul de scriere al autoarei, dar povestea nu a reușit să-mi ajungă în întregime la suflet așa cum mă așteptam și cum mi-aș fi dorit. Au existat destul de multe pasaje care m-au atins unde trebuie, dar, de asemenea, au existat tot atâtea pe care nu am putut să le diger. Totuși, asta nu mă împiedică să recomand cartea, deoarece consider că sunt prezentate câteva lecții de viață din care avem de reflectat și de învățat.

”Era un alt fel de plîns, plînsul ăsta care mă podilea. Nu era plînsul meu știut. Nu era plînsul din nopțile în care mă trezeam țipînd din cîte-un coșmar. Nu era plînsul care mă rodea pe interior, ca un șoarece orb, bucată cu bucată, de cînd îmi aminteam de mine. Era un plîns nou. Plînsul de prea-plin. De uimirea că, pentru cîteva clipe, cîteva ore, inima poate să nu mai doară. Carnea poate să nu mai doară. Viața poate să nu mai doară.”

”Pe omul ăsta l-au croit pentru mine, are exact moliciunea și fluiditatea trebuincioase să astupe toate craterele mele, toate arsurile. Mă acoperă perfect, mă umple. Omul meu.”

One thought on “Ajută-mă să nu dispar, de Petronela Rotar (recenzie)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s