• Titlul original: “Să nu râzi :((“
• Autor: Raluca Feher
• Editura: Trei
• An apariţie: 2019
• Număr pagini: 256

 “Să nu râzi :((“ este o carte despre mame și fiice, multe mame și multe fiice care au ajuns să semene cu mamele lor, femei neterminate și femei neîncepute. Este o carte pe care am eliminat-o ca pe-o piatră la rinichi.
Și tot nu mă simt mai bine. – Raluca Feher

Să nu râdeți….
Dar nici nu o să puteți. Cartea asta doare, exasperează. O iubire maternă, ca o ură grea. Ura că nu ești cenușăreasa, oricâți pantofi ai, că universul nu se orânduiește în cercuri concentrice de răsplăți. Că nu stă drepți, la ordinele tale. Pe care nu știi să le dai, fiindcă ai pus re-ul înaintea sentimentului. Fiindcă ai numai răspunsuri și nicio întrebare. Fiindcă virtutea principală pe care o corcolești la piept este despre ce nu ești și ce nu poți, într-o lume care conspiră împotriva ta. A ta, Buricul absolut al pământului. Mama, Gaia, Glia. Tellus Mater. Pântec și mormânt.
Nu. Nu o să râdeți. Dar cred că veți simți, trăi, înțelege mai bine fatal/ismul. Cordonul ombilical netăiat la timp de sabia Liberului Arbitru. Personajul acela lipsă din cultura noastră mioritică. Personajul după care tânjim până la ștreangul în care ne atârnăm propria neputință.
“Să nu râzi :((“ este o experiență limită, ascunsă de obicei de mituri și tăceri. Doare, exasperează. Eliberează. – Mihaela Miroiu, filosof, scriitoare

Aş putea spune că îmi este aproape imposibil să vorbesc despre această carte, sincer, întrucât nu cred că voi găsi cuvintele potrivite să descriu ce am simţit când am parcurs paginile cărţii, sentimentele ce m-au străbatut, neputinţa cu care m-am luptat, dar şi furia, ce cu greu, mi-am ţinut-o în frâu. Titlul mi-a atras atenţia după ce văzusem postarea Roxanei pe contul ei de Insta, deşi eu o aveam de ceva vreme pe wishlist şi nu ştiu exact de ce evitam să o aduc în bibliotecă, simţisem eu ceva în privinţa ei de am tot evitat, deşi mi-o doream. A ajuns la mine, într-un final, cu ajutorul celor de la editura Trei şi ţin să le mulţumesc pentru ocazie, astfel a sosit şi momentul mult aşteptat, de a descoperi povestea dintre coperţi…

M-am lăsat păcălită de numărul mic de pagini, puţin peste 250 de pagini, făcându-mi unele calcule şi gândindu-mă că o voi citi relativ repede, însă nu a fost aşa chiar deloc, din contră, titlul m-a lovit cu o poveste de m-a doborât, la propriu, şi toată uşurinţa pe care o prevedeam eu în citire, nu s-a mai întâmplat. “Să nu râzi :((“ spune povestea Dianei, o prietenă de-a Ralucăi, care se sinucide, lăsându-i acesteia un manuscris ce poartă chiar numele titlului, fiind redat chiar în paginile ce m-au fatalizat pe mine, cu mici intervenţii de-ale Ralucăi. Manuscrisul surprinde relaţia mamă – fiică, mai exact relaţia pe care a avut-o Diana cu mama sa, şi nu numai, dar şi ce impact a avut partea maternă asupra acesteia, în ce fel de familie a trăit, ce educaţie a primit de la părinţi. Rândurile parcuse m-au răscolit în mii de feluri şi am simţit constant o apăsare atunci când o parcurgeam, mă durea sufletul, îmi venea să omor pe cineva, îmi era greu să concept că un părinte poate să fie atât de toxic, să se vadă a fi perfect, când, de fapt, este exact opusul, iar tot ce reprezintă persoana sa este o infecţie continuă. Nu ştiu dacă este potrivită comparaţia aceasta sau formularea, dar efectiv nu ştiu cum aş putea să descriu un părinte care-şi asaltă copilul cu insulte peste insulte, îl învinovăţeşte de te miri ce şi nu doar pe el, ci pe toţi ceilalţi, el fiind fără de păcat. Viaţa Dianei, din păcate, a fost un haos, asemenea fiindu-i şi povestea surprinsă în manuscris, nu avea un început, nici un capăt, începuse undeva la mijloc şi trecea prin relatări într-un mod greu de urmărit, cel puţin pentru mine. Scurtele intervenţii ale Ralucăi au mai făcut lumină şi-n gândurile mele, reuşeam să mai respir puţin aer proaspăt, să spun aşa, nu doar o sufocare constantă…

“Să nu râzi :((“ m-a determinat să mă consider extrem de norocoasă că am avut părinţi cărora ar trebui să le pup şi tălpile, jur, relaţia pe care am avut cu mama mea, cu suişuri şi coborâşuri, a fost una constructivă, încurajatoare şi niciodată cu injurii de niciun fel, ar fi fost de neconceput, mai ales că ea nu suporta nici să audă cuvântul “prost” din gura noastră, a copiilor ei, chiar şi în ton de glumă. Fiind conştientă de ce relaţie am avut eu cu mama mea şi văzând relaţia Dianei cu a sa, efectiv am rămas paralizată, mi s-au perindat diverse gânduri prin minte şi am conştientizat că cele citite se întâmplă în zilele noastre, din păcate, şi pur şi simplu m-au doborât acele gânduri. Noduri în gât am avut de-a lungul lecturii, lăsam cartea din mână, o ascundeam pentru câteva momente, îmi era greu să concept cele citite, îmi reveneam, o reluam şi reintram în carusel, şi tot aşa…veşnic într-o cursă ce nu se mai încheia…

Este o carte cu greutate şi doare cumplit, e din genul acelora care toarnă sare pe o rană deschisă şi-ţi umple şi sufletul de cicatrici, nu doar trupul. Vorbeşte despre rănile sufleteşti, oameni distruşi, relaţii parentale, curaj, depresie, neînţelegere…este o carte care te munceşte psihic…să nu râzi, nici nu ai avea cum…să nu plângi, greu de stăpânit lacrimile…doar să înţelegi…dacă poţi…cartea o găsiţi pe site-ul editurii aici.

“E simplu să vizitezi morţii din telefon. Nu trebuie să mergi cu flori. Nu trebuie să suporţi mirosul înecăcios de tămâie sau pec el de pişat al cerşetorilor care umplu cimitirele.”

“Cuvintele sunt ciocane. Cad pe piatra din care crezi că eşti făcut şi poc-poc-poc, te cioplesc, te ciobesc, scot colţuri pe care nu ştiai că le ai, îţi trag de sub piele cuţite şi de sub unghi gheare. Cuvintele – ciocan se transformă în ciocan. Ciocanele bat cuie. Cuiele intră în oameni. În cauciucuri, în mingi şi în trunchiuri de copaci. De cuiele care au trăpuns trunchiuri de copaci, oamenii care au fost găuriţi de alte cuie agaţă funii şi spânzură pisici. Cei mai mulţi dintre noi sunt ciuruiţi de cuiele pe care părinţii noştrii le-au bătut în noi. Apoi educatoarele şi mătuşile, bunicile şi vecinii, şi copiii de la bloc, şi oamenii de la televizor. Ne-a ieşit tot sufletul din noi prin găurile făcute de cuie şi pentru că nu avem suflet, pentru că ne-am transformat în ciocane fără suflet, batem cuie în alţi oameni şi în trunchiuri de copaci şi spânzurăm pisici.”

“Tăcerea nu e bună. E înfricoşătoare ca moartea şi atunci când creierul tău începe să bată cu furculiţa în masa, să facă gălăgie ca să alunge frica. Pentru că fricii nu îi e frică decât de gălăgie. Şi aşa, de frica fricii, inventez voci şi zgomote şi mă mint că nu sunt singură, dar, de fapt, sunt dată dracu’ de singură. Sunt doar eu şi umbra mea tăcută care noaptea se duce să se vadă cu alte umbre, să se plângă de mine că sunt din ce în ce mai mica şi că îi e greu să se adapteze la micşorarea asta galopantă a mea.”

“Ezitările ne sunt servite ca slăbiciuni. Slăbiciunile sunt defecte. Defectele sunt rănile îngerilor căzuţi. Îngerii căzuţi nu se mai ridică.”

“Părinţii noştrii nu ştiu să întrebe. Ce mai faci? Cum te simţi? Eşti fericit? Ce ai vrea? Părinţii noştrii ştiu ce facem, cum ne simţim, dacă suntem fericiţi şi ce vrem. Ştiu mai bine decât noi. Nu pierd timpul cu interogatorii. Niciodată. Părinţii noştri sunt geamurile acvariului în care trăim. Sunt pereţii de sticlă care ne marchează teritoriul. Trăim doar pentru că ei sunt reflexivi, trăim doar pentru că ei nu tulbură apele cu întrebări.”