• Titlul original: ”Ugly Love”
• Data publicării: 2016
• Editura: Epica
• Colecția: EpicLove
• Număr Pagini: 352
• Traducere de Cristina Buzoianu

”Atunci când Tate Collins îl întâlnește pe Miles Archer, un pilot de avioane tăcut, la locul lui, bântuit de un trecut întunecat, ea e conștientă că ceea ce simte nu e tocmai dragoste la prima vedere. Cei doi nu se consideră nici măcar prieteni, iar singurul lucru pe care îl au în comun este o atracție fizică de netăgăduit. După ce dorințele lor ies la iveală, cei doi își dau seama că tocmai au găsit soluția perfectă pentru o relație fără alte implicații. El nu caută iubire, iar ea nu are timp pentru așa ceva. Aranjamentul lor ar fi extrem de satisfăcător, dacă Tate ar putea să respecte cele două reguli impuse de Miles: nu pune întrebări despre trecut, nu te aștepta la un viitor împreună.
Ei cred că se pot descurca, dar, atunci când în povestea lor se înfiripă sentimente adevărate, totul se schimbă:
INIMILE SUNT INVADATE
PROMISIUNILE SUNT ÎNCĂLCATE
REGULILE SUNT SPULBERATE
IAR IUBIREA DEVINE URÂTĂ”

Cu fiecare carte, Colleen Hoover mă termină încet. Am devenit dependentă de poveștile ei, sincer vă spun și nu cred că am răbdare până se mai traduc și celelalte cărți la noi, cel mai probabil o să cedez și le voi cumpăra în engleză…bine de mine că mă mai așteaptă ”All Your Perfects” în bibliotecă și încă trei titluri pe Kindle, mici bucățele din Colleen… Foarte multe persoane au lăudat ”Ugly love” și evident că a mea curiozitate trebuia satisfăcută și, deși m-a întristat povestea peste care am dat, m-a și bucurat pentru că așa cum spune și titlul, iubirea are și o parte urâtă, nu este doar frumoasă și trebuie să o acceptăm cu bune și rele.

De data aceasta, fața urâtă a iubirii ne-a fost prezentată de Tate, o tânără de 23 de ani, recent mutată în San Francisco la fratele ei, Corbin, pentru a-și începe cariera de asistent medical, și Miles, vecinul, colegul de muncă și prietenul lui Corbin. De cum am descoperit ce relație are Miles cu Corbin, mi-am zis că nu-i a bună și sigur vor ieși scântei, de care parte, rămânea doar să aflu…e ca o lege nescrisă faptul că nu trebuie să te gândești necuviincios la surorile prietenilor tăi și cum legile sunt făcute să fie încălcate… Iar când ispita e mare și arată precum Miles, adică să fim serioase, cică până și V-ul era prezent, clar cedezi, atracția este mult prea mare, eu, una, am cedat în același timp cu Tate. Dar ce faci când realizezi că sunt impuse reguli, sentimentele nu-și au locul în această ”relație cu beneficii” și trebuie să te rezumi doar la ”descărcare”? Eh, complicată treabă, zic și eu, mai ales când unul își păstrează trecutul ca pe cel mai prețios secret, ferecat între ziduri, iar celălalt începe să simtă? Știți deja ce aveți de făcut dacă vreți să aflați…

Am citit ”Ugly love” în câteva ore, n-am avut pace până nu am ajuns la final, plus de asta, s-a citit super repede și am reușit să mă pierd fără să-mi dau seama. Cam așa am pățit cu fiecare carte de-a lui Colleen, sincer. Are un fel de a scrie de te captivează de la primul cuvânt și parcă te îmbie să vrei mai mult și mai mult, iar poveștile pe care le crează sunt menite să te determine să le simți, nu doar să le citești, iar ”Ugly love” am simțit-o. I-am simțit frumusețea, dar și urâțenia, pentru că să fim serioși, iubirea nu a fost și niciodată nu va fi doar roz, plină de panseluțe și unicorni, mereu se va ivi o pată de noroi, mare sau mică, depinde doar de noi modul în care alegem să o îndepărtăm. Evident că am râs ca turbata de una singură, nu se putea altfel, mai ales când apărea Cap în peisaj, m-am îndrăgostit de acest moșulică de la prima pagină și mi-a rămas la suflet, însă am și plâns ca o magdalenă, în special la ultimile pagini ale cărții, era inevitabil să nu-mi pornească lacrimile. Sunt o fire emotivă și imediat mi se activează glandele lacrimale, n-am ce să fac… M-am bucurat pentru Tate și Miles atunci când optau pentru ”dezlănțuire”, dar mă și enervam, îmi venea să-i dau cap în cap și să le spun că nimic bun nu prevede destrăbălarea asta, m-am simțit precum Corbin, sincer, parcă eram un ghimpe în coasta lor. L-aș fi bombardat un pic pe Miles pentru că nu-și lepăda deloc armura și mă ofticau acțiunile lui, dar n-am putut să fac mare lucru decât să stau pe scaun și să-i văd cum își dau cu capul de pragul de sus ca să-l vadă pe cel de jos…mda, a fost ca un deja-vu…

Așa că, nu mă mai lungesc, iar v-am scris un roman aici, m-am dezlănțuit și eu prin cuvinte, trebuia să mă descarc altfel făceam cu capul, și da, dacă nu ați citit nicio carte de la Colleen Hoover până acum și sunteți împătimiți ai genului romance, așa ca mine, nu trebuie să vă scape. ”Ugly love” îți prezintă atât fața frumoasă a iubirii, dar și cea nasoală, te rănește și te vindecă, îți dă speranță și ți-o spulberă, te ridică la nivelul norilor și zbori printre ei, dar îți provoacă și prăbușirea, doar să fii pregătit, să-ți iei o parașută cu tine, poate îți mai aplanezi căderea…

”Dumnezeu ne arată urâtul, tocmai ca să nu luăm lucrurile frumoase din viață ca pe ceva garantat.”

”Oamenii sunt vulnerabili în timpul sexului. E mai ușor să confunzi sentimentele și emoțiile cu ceva ce nu sunt, mai ales atunci când privești persoana în ochi.”

”Dragostea nu e mereu frumoasă. Uneori îți petreci timpul cu speanța că, în cele din urmă, se va transforma în ceva diferit. În ceva mai bun. Apoi, fără să îți dai seama, ajungi de unde ai plecat, iar inima ți-ai pierdut-o, undeva, pe drum.”

”Dacă un om a cunoscut cea mai urâtă față a iubirii, e posibil să nu mai vrea s-o trăiască a doua oară.”

”Când viața îți dă lămâi, fii sigur că știi în ochii cui trebuie să le storci.”

”Simt dragostea. Toate părțile ei urâte. O am în toți porii. În vene. În amintiri. În viitor. Diferența dintre fața urâtă a iubirii și fața ei frumoasă este că cea frumoasă e mult mai ușoară. Te face să simți că plutești. Te ridică. Te poartă pe brațele ei. Părțile frumoase ale iubirii te poartă deasupra întregii lumi. Te ține sus, deasupra tuturor relelor, și te uiți în jos, la restul lucrurilor și gândești: Uau! Mă bucur că sunt atât de sus.  Părțile urâte ale iubirii nu te pot ridica. Ele te coboară. Te atacă cu greutatea lor. Te îneacă. Te uiți în sus și te gândești: Îmi doresc să fi fost acolo, sus. Dar nu ești. Iubirea urâtă se contopește cu tine. Te consumă. Te face să urâști totul. Te face să realizezi că părțile frumoase nici nu merită trăite. Așa, nu riști niciodată să simți asta. Nu riști să simți niciodată urâtul. Așa că renunți. Renunți la tot. Nu mai vrei iubire, niciodată, indiferent ce fel de iubire, pentru că niciunfel de iubire nu merită să mai trăiești vreodată cu părțile ei urâte.”

”Unii oameni…devin mai înțelepți, odată cu trecerea timpului. Din nefericire, cei mai mulți îmbătrânesc. Tu ești unul dintre cei care doar îmbătrânesc, pentru că ești la fel de prost ca în ziua în care te-ai născut.”

”Știu că te îngrozește gândul de a-ți înfrunta trecutul. Asta îl îngrozește pe orice bărbat. Dar, uneori, nu o facem pentru noi. O facem pentru oamenii pe care îi iubim mai mult decât pe noi înșine.”

”Durerea va fi mereu acolo. La fel și frica. Dar durerea și frica nu mai sunt viața mea. Sunt doar momente.”

• Titlul original: ”Confess”
• Data publicării: 2017
• Editura: Epica
• Colectie: EpicLove
• Număr Pagini: 320
• Traducere de Iulia Roșca – Dromereschi

”Auburn Reed a pierdut tot ce avea mai de preț. Dar acum, în încercarea de a-și reface viața, știe exact ce are de făcut și e pe deplin conștientă că nu-și poate permite nicio greșeală. Cu toate acestea, nu se așteaptă ca, atunci când pășește într-un atelier de artă din Dallas, în căutarea unui loc de muncă, să fie incredibil de atrasă de Owen Gentry, artistul misterios care deține atelierul. Auburn dă frâu liber sentimentelor sale, dar află apoi că Owen ascunde un secret teribil. Trecutul lui pătat amenință să distrugă tot ce Auburn iubește mai mult, și de aceea trebuie să-l îndepărteze pe Owen din viața ei. Pentru a salva dragostea lor, Owen trebuie să-și mărturisească secretul. Dar, în acest caz, mărturia lui poate avea consecințe mult mai grave decât însăși fapta. În stilul ei remarcabil și unic, Colleen Hoover ne poartă printr-o poveste emoționantă despre dragoste adevărată, familie și legături care nu pot fi nicicând destrămate.”

”Confess” a fost una dintre cele mai simpatice și sensibile cărți citite de mine în ultima perioadă și, deși nu știam mare lucru despre ea, ci doar mi-a fost recomandată de nenumărate ori, m-am lăsat prinsă în povestea lui Auburn și Owen…și ce poveste frumoasă și îndrăzneață… Auburn Reed și-a pierdut iubitul pe când avea doar 15 ani, a fost cel mai de preț avut al ei, iar odată cu acea pierdere, și-a închis și inima. Altele au devenit prioritățile sale și nici nu a mai acordat atenție unei noi posibile relații de iubire, nu după ce l-a pierdut pe Adam, prima sa iubire și cea mai puternică. Owen Gentry a pierdut și el persoane importante din viața sa, iar acum trebuie să înfrunte trecutul, dar totodată să-și păstreze secretul ce-i întunecă viața. Drumurile celor doi se ciocnesc în fața unui atelier de artă, fiecare de o parte diferită a ușii, ea privind un anunț de angajare, el așteptând o mișcare din partea ei, iar din acea seară, viața celor doi se schimbă complet.

Spre deosebire de celelalte cărți citite de la Colleen Hoover, ”Confess” nu a fost lectura care să dea cu mine de pământ sau să mă cutremure într-un mod inexplicabil, în schimb, m-am topit, puțin câte puțin, cu fiecare pagină parcursă, nu cred că nu a fost pagină care să nu mă sensibilizeze. Mi-a părut extrem de rău de necazul ce s-a abătut asupra lui Auburn, cât de mult a suferit după decesul lui Adam și câte sacrificii a trebuit să facă pentru a-i fi bine, însă mi-am păstrat speranța că va răsări și soarele pe strada ei. Și a răsărit în seara unei expoziții de artă, când i-a acordat o mână de ajutor lui Owen, tânărul artist, și s-a implicat cu tot sufletul în jobul de doar două ore. Le-am urmărit mișcările cu zâmbetul pe buze și m-am bucurat enorm când am observat că povestea este dezvăluită atât din perspectiva lui Auburn, cât și a lui Owen, astfel am avut posibilitatea de a-i cunoaște mult mai mult, să le pătrund în adâncul inimii și gândului, să-mi dau frâu liber sentimentelor. Pe lângă toată iubirea ce-am simțit-o pentru cei doi, m-am și enervat maxim pe nemernicul de Trey și vrăjitoarea de Lydia (am rămas cu sechele în ce privește numele ăsta de când citise Roxi ”Povestea Slujitoarei”, am început să simt și eu repulsie…știu, e doar un nume și eu am cu capul…nimic nou sub soare…)…mamă, ce nu i-am putut suferi și de cum îi vedeam că apăreau în peisaj, mă lua greața și-mi venea să iau la pumni paginile respective (spre bucuria cărții, nu am maltratat-o din cauza jigodiilor ălora…). Ce mi s-a părut însă, super tare, a fost ideea ce a stat la baza realizării tablourilor, o idee inedită și super creativă, părerea mea, chiar o reală provocare și așa mi-am clătit ochii la ilustrațiile tablourilor din carte, m-am simțit de parcă aș fi fost într-o galerie de artă…

”Confess” este o poveste emoționantă despre dragoste adevărată, despre cât de importantă este familia și numeroasele sacrificii ce trebuie făcute pentru a le bine celor dragi, despre mărturisiri ce amenință să distrugă relații, sau din contră, să le întărească, dar mai ales este despre a nu te da bătut și a lupta cu toată forța pentru ceea ce iubești, să-ți acorzi o a doua șansă…

”Cred că iubirea e greu de definit. Poți iubi multe lucruri la o persoană, dar nu întreaga persoană.”

”În fiecare zi a vieții mele mă simt de parcă m-aș lupta să urc cu un lift care doar coboară. Și, indiferent cât de repede fug sau cât de mult mă străduiesc să ajung sus, rămân pe loc, sprintând, fără să ajung nicăieri.”

”Nicio decizie de viață nu este permanentă, ci este doar un tatuaj.”

”Uneori nu primim a doua șansă. Uneori lucrurile se sfârșesc.”

• Titlul original: ”Das Madchen, das den IS besiegte: Faridas Geschichte”
• An aparitie: 2016
• Autor: Farida Khalaf, Andrea C. Hoffman
• Editura: RAO
• Număr pagini: 279
• Traducator: Bogdan Dascalu prin Graal Soft

”Primele memorii ale unei supravieţuitoare a terorii ISIS. Toţi bărbaţii au fost omorâţi. Toate femeile au devenit sclave. Farida a reuşit să evadeze. În august 2014, Farida, o adolescentă obişnuită, încerca să se bucure de vacanţa de vară. Fata locuia într-o regiune muntoasă din nordul Irakului, iar ce a urmat este de neimaginat. Satul ei a căzut pradă unui atac pus la cale de ISIS. Acestui atac i-au căzut victim toţi bărbaţii, inclusiv tatăl şi unul dintre fraţii Faridei, iar femeile au fost luate ostatice şi supuse unor chinuri atroce, de la bătăi şi violuri până la vânzare în piaţa publică asemenea unor vite. După şapte tentative eşuate de a se sinucide, Farida va profita, împreună cu alte cinci tinere, de o ocazie favorabilă şi va fugi în deşertul libian. Farida a dovedit un curaj incredibil într-o situaţie care părea fără ieşire şi s-a hotărât să facă publică povestea ei de viaţă. Ne aflăm în prezenţa memoriilor impresionante ale unei tinere femei, care arată ce înseamnă cu adevărat lupta pentru supravieţuire a unor oameni nevinovaţi, prinşi în vârtejul răzbunării inexplicabile a membrilor ISIS.”

Țin minte că în urmă cu câțiva ani rulau foarte multe reportaje și articole, atât la televizor, cât și pe internet, ce-i avea ca subiect pe jihadiști ce făceau parte din organizația ISIS, doar când auzeam numele grupării mă cutremuram, aveam lacrimi în ochi urmărind știrile și mă tot gândeam chiar nu-i poate opri nimeni, nu știu, să-i elimine cumva, să-i șteargă de pe fața pământului? Dacă ajungeau și la noi și distrugeau alte vieți? Circulau informații că acești indivizi executau bărbații fără milă, cică în numele religiei, că așa îi învățase Coranul, răpeau fetele de lângă părinți, erau abuzate în moduri groaznice și apoi vândute ca produsele la piață, cu cât plătești mai mult, cu atât primești marfa mai bună, erau exploatate într-un mod cumplit și viața le era distrusă complet ☹.

Printre astfel de fete s-a aflat și Farida, o tânără de 18 ani despărțită de familia ei și răpidă de jihadiști. Povestea ei este una dintre cele mai tulburătoare, a dezvăluit detalii de o cruzime greu de imaginat și nici nu vreau să mă gândesc ce luptă s-a dat în interiorul ei și cât de cumplit trebuie să fi fost să înduri asemenea tratamente. De foarte multe ori am lăsat cartea deoparte pentru scurt timp, întrucât nu mai puteam suporta să citesc despre atrocitățile grupului ISIS, cum se comportau cu bietele fete și la ce violențe le supuneau, nu era de ajuns că le distruseseră viețile, le mai nenoroceau și trupul, dar mai ales sufletul. Farida a fost o luptătoare încă de la început, a fost inteligentă și imediat îi pușca mintea câte o idee, dar răzvrătirea ei de multe ori a băgat-o în necazuri și a avut de suferit, dar i-a adus și salvarea la un moment dat. În ciuda tuturor tratamentelor primite și a presiunilor făcute, Farida nu și-a abandonat credința nici măcar o clipă și a rezistat cu stoicism, motivând și celelalte fete ce erau alături de ea în acel calvar. Mi-a plâns sufletul pentru ea, dar și pentru celelalte, unele dintre ele fiind copile de doar 12-14 ani, fete ce și-au pierdut copilăria și inocența mult prea devreme, au fost luptătoare și nu s-au lăsat doborâte pentru nimic în lume, deși trupul le era distrus, sufletul a continuat să lupte, dar am plâns și de bucurie că au fost atât de puternice și au reușit să supraviețuiască.

”Povestea Faridei: fata care a învins ISIS” este o adevărată lectie despre supraviețuire și nici nu-mi găsesc cuvintele potrivite să vorbesc despre această carte, tot ce pot să fac este să vi-o recomand, chiar dacă știu că vă îndemn la suferință, taie în carne vie povestea aceasta. Citiți-o și veți vedea de ce nu-mi găsesc cuvintele. Atât de multe sentimente m-au încercat cât am parcurs povestea Faridei, în special multă furie și frustrare, durere dusă la extrem, nu-mi venea a crede de ce sunt în stare bestiile alea, că le-aș fi smuls inima din piept și i-aș fi %^&$, vai Doamne…că mă apucă turbarea numai când mă gândesc. Nu-mi pare deloc rău că am dat peste așa o poveste, chiar mă bucur, deși m-a tulburat cumplit, însă mi-a arătat o lume teribilă, nemiloasă, capabilă de a călca în picioare orice ființă și credință, doar pentru a le ieși lor mendrele…n-am mai simțit așa o furie aprinsă decât la ”Vânătorii de zmeie” a lui Khaled Hosseini, doar acolo am mai dat peste o nație de indivizi cruzi, ce distrugeau vieți în numele religiei, care religie, eu nu-mi pot imagina, nicio religie nu te îndeamnă să-i nenorocești viața altuia…

• Titlu Original: ”By Chance Alone: A Remarkable True Story of courage and Survival at Auschwitz”
• An apariție: 2018
• Autor: Max Eisen
• Editura: RAO
• Număr pagini: 252
• Traducere de Lingua Tradom

O poveste despre suferințele unui băiat aflat într-un moment teribil, într-un loc teribil…
În tradiția romanelor Night, al lui Elie Wiesel, şi Survival in Auschwitz, al lui Primo Levi, romanul de memorii al supraviețuitorului canadian al Holocaustului, Max Eisen, bestseller mondial, ne dezvăluie cu claritate şi sinceritate hotărârea nestrămutată a autorului de a supravieţui unor situaţii imposibile şi de a face cunoscute în faţa lumii ororile de la Auschwitz. Umanitatea şi generozitatea lui strălucesc în aceste pagini de mare forţă – amintirile personale ajung la suprafaţă pe măsură ce povesteşte despre cruzimea gardienilor SS, dar şi despre bunătatea şi eroismul zilnic al colegilor săi prizonieri, cu toţii victime ale unui sistem creat pentru degradare, dezumanizare şi, în cele din urmă, moarte.

Când am luat decizia de a obține această carte, am fost atrasă de subiectul atins, nu este o noutate că sunt captivată de tot ce ține de Auschwitz, deși mă cutremur cumplit și mă oripilez în fața actelor de cruzime, inumane de multe ori ☹. Surpriza și mai mare a fost când am realizat că volumul ”Cu prețul vieții: o poveste despre curaj și supraviețuire la Auschwitz” este o poveste reală, chiar dacă titlul îmi transmitea acest lucru, eu l-am omis, nu știu de ce sincer…și m-a durut și mai mult când am descoperit mărturiile lui Tibor (în prezent Max). Era doar un băiat de 14 ani când viața sa a luat o turnură neașteptată, până la acea vârstă a avut parte de o copilărie fericită, deși era un rebel, ajuta în casă de fiecare dată când era nevoie, era isteț în ceea ce privea muncile în gospodărie și îi plăcea să contribuie pe cât posibil la realizarea acestora. A avut nefericitul ghinion să se nască într-o familie de evrei și să fie condamnat la suferință pentru că un individ, un bolnav, un psihopat, i-a condamnat poporul și l-a vânat. Nici în ziua de astăzi nu pot să accept că un asemenea om a existat pe pământ și prin intermediul acțiunilor sale a distrus numeroase familii ce nu i-au greșit cu nimic.

Povestea lui Max a fost și mai tulburătoare pentru că era doar un copil când a fost luat cu forța din casă, alături de familia și frații lui mai mici, surioara sa avea doar câteva luni, și încărcat în vagoanele pentru vite. A fost obligat să renunțe la copilărie pentru a supraviețui. Am văzut atrocitățile la care a fost martor prin ochii săi, i-am simțit durerea ce-l măcina când a fost despărțit de familie, neștiind dacă îi va mai vedea vreodată, am simțit tot efortul depus în realizarea muncilor zilnice fiind subnutrit și forțat să lucreze în condiții inumane perioadă îndelungată…am trăit ce a trăit el, am avut ochii înlăcrimați tot timpul și m-a durut sufletul pentru el. Pândeam la o mica rază de soare în toată mizeria aia și la un moment dat a răsărit, aducând cu sine un drum mai bun.

”Cu prețul vieții: o poveste despre curaj și supraviețuire la Auschwitz” prezintă viața lui Max înainte de Auschwitz, în lagărul de concentrare, dar și după eliberarea din lagăr, lupta sa pentru a supraviețui cât a stat în acel mediu infect, cu gândul că poate este ultima zi acolo, dar și lupta purtată pentru a fi acceptat în societate după ce s-a eliberat din lagăr. A întâlnit oameni cruzi, lipsiți de sentimente, dar și oameni inimoși, ce i-au întins o mână și l-au ajutat, ceea ce pentru el a contat enorm și i-a ridicat moralul. Chiar dacă a trăit un episod traumatizant, a rămas uman, nu a devenit răzbunător, a încercat să facă bine, s-a autoeducat și a împărtășit experiența sa cea dureroasă cu ceilalți, și-a făcut povestea cunoscută. Astfel de cărți mi-ar fi plăcut să citesc pe băncile școlii, la istorie, evenimentele le puteam ține minte mai ușor, nu să fiu constrânsă să țin minte ani peste ani, n-am fost niciodată pasionată de istorie cât am fost în școală, mă oboseau acele ore cumplit, însă de fiecare data când citesc câte o carte despre Auschwitz sau viața oricărui personaj din istorie, mă simt mai câștigată și-mi alimentez curiozitatea așa cum îmi place mie, mă bucur că am posibilitatea de a pătrunde în lumea lor și în suflet, să le simt poveștile…

• Titlul original: ”The Fates Divide”
• Autor: VERONICA ROTH
• editura: Leda Edge
• An apariție: 2018
• Număr pagini: 464
• Traducere: OFELIA AL‑GAREEB și SHAUKI AL‑GAREEB

”Viața CYREI Noavek și aceea a lui AKOS Kereseth sunt conduse de destinele celor doi, rostite la naștere de către oracole și care, odată stabilite, devin de neînlăturat. Akos e îndrăgostit de Cyra, în pofida destinului său, care spune că va muri în serviciul familiei Noavek. Iar când tatăl Cyrei, Lazmet Noavek – un tiran lipsit de suflet, presupus mort –, își revendică tronul shotet, Akos simte că sfârșitul său e mai aproape ca oricând. În vreme ce Lazmet stârnește un război barbar, Cyra și Akos vor cu orice preț să-l oprească. Pentru Cyra, asta ar însemna să-i ia viața bărbatului care s-ar putea să fie tatăl ei. Pentru Akos, ar însemna să se sacrifice. Printr-o răsturnare de situație spectaculoasă, cei doi vor descoperi cum destinul le influențează viețile în cele mai neașteptate feluri. Relatată din patru perspective uluitoare, CUMPĂNA DESTINELOR, continuarea romanului PECETEA MORȚII, e un triumf al speranței, umorului, credinței și curajului.”

Am amânat volumul acesta din ianuarie, îl aveam în plan atunci tocmai în ideea să nu uit prea mult din acțiune, să fie proaspătă informația, însă nu știu cum s-a nimerit să-l amân până în aprilie…mda, tipic mie. ”Cumpăna destinelor” a fost puțin mai ciudată decât ”Pecetea morții”, despre care am scris pe blog aici, având în vedere că primul volum chiar mi-a plăcut și m-a prins, în schimb cel de-al doilea a fost o mică tortură în ceea ce privește acțiunea.

Mă așteptam la o acțiunea mai alertă, ținând cont de cum s-a încheiat primul volum, însă nu a fost așa, acțiunea mi s-a părut tărăgănată, parcă a bătut pasul pe loc și foarte greu se mișca ceva, ceea ce m-a întristat. Am tot așteptat să se întâmple ceva, să mă curenteze un șoc, nu știu, ce e drept, abia pe la jumătate am primit un șoc ce m-a dat complet pe spate, am citit de vreo trei ori să fiu sigură că am înțeles ce trebuie, dar de acolo, am revenit la monotonie. Mi-a fost și mult mai greu să-l citesc din cauza modului de scriere, acțiunea volumului a fost redată din perspectiva a patru personaje, Cyra, Akos, Cisi și Eijeh, și trei moduri personale, întâi singural, a treia singular și întâi plural, cee ace a creat o confurzie enormă în capul meu. A durat ceva până să mă conectez cu povestea, să urmăresc fiecare perspectivă în parte, să-mi amintesc care a cui este și mi-am cam pierdut din elan, sincer… un alt aspect ce m-a debusolat a fost numărul mare de personaje, mi-a lăsat impresia că au fost mult mai multe decât în ”Pecetea morții” și chiar le-am pierdut firul la un moment dat, care cum cine este și ce funcție are. Ce mi-a plăcut, însă, a fost faptul că s-a observat dezvoltarea personajelor, conturarea lor a fost mult mai bună și le-au fost scoase în evidență calitățile, am urmărit cu interes povestea, dar și cu greu, eram curioasă de cum se va încheia, însă nu m-aș fi supărat dacă adopta un mod de scriere mai alert. În ceea ce privește finalul…ceață totală…adică am priceput o parte cum s-a soluționat, dar cealaltă…eroare…am recitit capitolul în speranța că îmi scapă ceva, dar se pare că mi-a scăpat tot, nu l-am priceput și pace, n-am ce să fac…

Cu bune și rele, mă bucur că am reușit, într-un final să citesc ”Cumpăna destinelor”, am aflat deznodământul și am avut ocazia să pătrund într-o lume cu totul nouă, unde destinele te definesc, fluxurile te pot vindeca sau te pot răni, iar aliații, dușmanii și familia sunt precum o monedă, depinde pe care parte cade, cap sau pajură, se poate să ai ghinion sau noroc, trebuie doar să fii vigilent și să recunoști ce este în favoarea ta și ce nu. Un volum încărcat de trădări, crime comise cu sânge rece, răzbunare și comploturi, dar și adevărate dovezi de iubire, sacrificii și protecție, prietenie și susținere din partea persoanelor de la care te aștepți mai puțin.  

”Moartea nu e singura pedeapsă pe care i-o poți oferi unui om. Îi mai poți oferi și coșmaruri.”

”Norocul este o simplă invenție pentru a-i face pe oameni să creadă că dețin controlul asupra unor aspecte ale destinelor lor.”

”Un destin este o cușcă. Eliberat din acea cușcă, poți alege, face, merge…ce ți-ar plăcea, unde ți-ar plăcea.”

• Titlu original: The Problem with Forever
• Editura: Epica
• Colecția: EpicLove
• An publicație: 2018
• Număr pagini: 476
• Traducere de Iulia Dromereschi

”Ea a învățat că tăcerea era cea mai bună armă a sa.
El a jurat că o va proteja întotdeauna.
Amândoi împărtășesc un trecut îngrozitor, în urma căruia au creat o legătură indestructibilă. Sau, cel puțin, așa credeau ei. Până când drumurile lor s-au despărțit brusc, în urmă cu patru ani.
Mallory și Rider încearcă de ceva vreme să-și depășească experiențele înfiorătoare trăite într-un centru de plasament, să-și clădească un viitor, să uite. Dar chiar când credeau că au lăsat trecutul în urmă, Mallory și Rider se reîntâlnesc la liceu și descoperă că legătura puternica din copilărie n-a dispărut… continuă să existe, la fel ca și rănile. În această încercare de a se vindeca de trecut și de a-și depăși temerile și nesiguranța, amândoi descoperă că există ceva ce-i poate ajuta: iubirea și prietenia.
O poveste fermecătoare despre o tânără curajoasă care luptă pentru a-și exprima adevărul dintr-un refugiu al tăcerii. Ascultă vocea lui Mallory, o vei păstra în suflet PENTRU TOTDEAUNA!”

Emilia este singura vinovată de faptul că eu am ajuns să iau această carte și să o citesc, nu înceta să o recomande și deja nu mai puteam, eram extrem de curioasă de ce ne-o tot bagă în ochi, mai ales că nu voia să dezvăluie nimic în privința ei, când întrebai de o recomandare, hop-țop ea cu ”Să nu spui niciodată pentru totdeauna”. Am mai citit de la Jennifer L. Armentrout doar ”Lasă-mă să te iubesc”, carte scrisă sub pseudonimul J.Lynn și care nu pot să spun că m-a impresionat în vreun fel, mi-a plăcut doar, așa că ”Să nu spui niciodată pentru totdeauna” a fost ocazia perfectă de a aprofunda cărțile autoarei, mai ales că în ultima vreme am văzut că se recomandă foarte mult și seria Lux, deci, cine știe, poate mă surprind…

Mallory și Rider au fost alături unul de celălalt mulți ani, încă de pe vremea când își trăiau copilăriile prin centre de plasament, ultimul dintre ele lăsându-le o experiență cutremurătoare, ce a dus la despărțirea lor, viețile lor au luat-o pe drumuri diferite. Mallory a fost adoptată de o familie de medici și a primit a doua șansă la o viață mult mai bună decât a trăit până atunci, însă a rămas cu traume ce s-au vindecat foarte greu, una dintre acestea este faptul că întâmpină probleme la vorbire. S-a închis foarte mult în ea, mereu a păstrat tăcerea în centrele de plasament, doar pentru a nu tulbura liniștea și nici a nu-i deranja pe cei ce se presupune că ar trebui să aibă grijă de ea și să-i ofere dragostea necesară pentru a se dezvolta armonios, iar îndemnul ”să nu scoți un sunet” a fost scutul ei, blocaj ce i-a dat de furcă multă vreme. Dorindu-și să-și continue studiile și să se îndrepte către o facultate, își propune ca ultimul an de liceu să-l încheie la un liceu public, nu să rămână acasă și să primească cursuri particulare, ultimul an de liceu între ceilalți elevi ar fi exact ce trebuie pentru a duce o viață normală și a încerca să-și înfrunte blocajul, astfel revenind la normal. Ultimul an de liceu vine cu multe suprize, se pare, iar ea se vede înfruntând temeri ce nu se credea capabilă de a le poate înfrunta, însă cea mai mare surpriză a fost reîntâlnirea cu Rider, după patru ani în care nu au știut nimic unul de celălalt și nici cum a fost viața lor în tot acest timp. Această întâlnire le trezește amintiri cutremurătoare din trecut, ce le-au marcat copilăriile și ce au fost încuiate undeva adânc, dar oare sunt capabili să lase trecutul în urmă sau se vor reîntoarce la acele amintiri?

Povestea lor este povestea fiecărui copil aflat în plasament și sunt convinsă de asta. Am copilărit cu astfel de copii, chiar în blocul unde locuiam erau trei familii ce aveau în grijă copii de la orfelinat, dar și în cartier erau apartamente ocupate de aproximativ 8-10 copii și două asistente sociale ce-i îngrijeau. Parcă le și văd chipurile, mereu abătute și aveau o reticență în ei, de nu știai cum să treci peste ea ca să-i faci să se deschidă în fața ta. Au fost copii care au primit o a doua șansă și au luat-o pe un drum mult mai bun, și-au făcut o viață și au luat tot ce a fost mai bun din experiențele lor, s-au format cât mai bine posibil, deși le-a lipsit iubirea părinților. Au legat prietenii, dar și iubiri, iar în ziua de astăzi sunt mulțumiți cu viața lor și nu pot decât să mă bucur din suflet pentru ei. Din acest motiv am înțeles foarte bine povestea ce se ascunde între paginile cărții ”Să nu spui niciodată pentru totdeauna” și am înțeles-o, în special, cu sufletul. Temerile lui Mallory și ale lui Rider, nesiguranța, lipsa de încredere, blocajul, toate acestea le-am văzut și eu în viața reală, privirile celor din jur care îi consideră ”copii speciali” pentru că nu au avut parte de o viață normală, dar cum e viața această normală? Da, ei au avut nefericitul ghinion de a fi privați de iubirea părinților și abandonați, lăsați în grija unor străini, pentru care nu contează decât banii, venitul acela ce-l obțin pentru că au în grijă niște suflete nevinovate și se comportă cu ele mai rău decât te-ai comporta cu un animal, deși nici cu animalul nu ești îndreptățit să te porți urât. Orice suflet are nevoie de iubire, fie că este persoană sau nu, iar dacă știi că nu ești capabil de asemenea act, mai bine stai deoparte și nu distruge vieți doar pentru a-ți face ție un bine, din păcate, astfel de oameni există și tot astfel de oameni distrug speranțele celor nevinovați.

Am citit ”Să nu spui niciodată pentru totdeauna” cu un fior permanent străbătându-mi corpul, de furie și de teamă, dar aveam și speranța că le va fi bine celor doi. Nu te definește trecutul, chiar dacă te-a marcat în cel mai urât mod posibil, ci te formează, nu trebuie să trăiești permanent în el și să te închizi în tine, pentru că atunci nu faci altceva decât să îți reprimi bucuriile prezentului și ale viitorului. Este dificil să treci peste o copilărie trăită în frică, dar Mallory ne-a demonstrat că este posibil să lași trecutul în urmă și să te bucuri de prezent, să îți vindeci rănile și să accepți că nu trebuie să fii normală și nici perfectă, trebuie să fii tu și atât. Fiecare a avut parte de bun și rău de-a lungul vieții și au luat decizii ce i-au marcat, însă cu ajutorul celor din jur, dacă îți permiți să le accepți mâna întinsă, vei reuși să treci peste și să te vindeci, trebuie doar să îți acorzi această șansă. Relația dintre Mallory și Rider a fost extrem de puternică, mai ales că au fost alături în cele mai cumplite momente și au avut grijă unul de celălalt, deși erau doar niște copii la vremea aceea, m-am emoționat foarte tare urmărindu-i și am avut pagini ce le-am citit cu lacrimi în ochi, mai ales ultimile pagini (care ați citit cartea, bănuiesc că știți la ce mă refer…).

”Să nu spui niciodată pentru totdeauna” vine cu un bagaj emoțional puternic, dar și cu o lecție pe măsură, că nu trebuie să privim altfel decât într-un mod firesc copii ce provin din centrele de plasament, nu sunt mai speciali decât noi, suntem toți la fel, doar că viețile diferă, să învățăm să nu mai punem etichete, iar dacă vrem să ajutăm, să nu o facem din milă, ci pentru că așa simțim. Nimic nu durează pentru totdeauna, fie bun sau rău, însă trebuie să privim mereu partea plină a paharului, din fiecare experiență învățam, iar un trecut tulburător nu ne definește atâta timp cât îl acceptăm și în același timp ne vindecăm rănile. Nimeni nu s-a născut perfect și nici nu va fi vreodată perfect, nu semănăm unul cu celălalt, nu suntem trași la indigo, ci suntem unici și așa trebuie să rămânem 😊.

”Poate că acele picturi cu grafiiti erau doar litere, o floare strălucitoare, chipul unei femei sau un băiețel care privea cerul fără speranța unui viitor mai bun, însă fiecare dintre ele spunea o poveste. Fiecare vorbea fără cuvinte. Și, cu toate că și eu încercasem ani de zile să fac asta, nu eram o pictură pe un perete.”

”Nu cunoști niciodată pe cineva cu adevărat, uneori nici măcar pe membrii familiei. Oamenii îți arată ce vor să vezi, nu trebuie să uiți asta.”

”Veșnicia era ceva ce luam de bun, însă problema veșniciei era că nu există.”

”Durerea și supărarea nu erau pentru totdeauna. Acel pentru totdeauna nu mai era o problemă. Pentru totdeauna erau bătăile inimii mele și speranța pentru ziua de mâine. Pentru totdeauna era raza de soare care se ivea după fiecare nor întunecat, oricât de negru și dens era. Pentru totdeauna însemna să știi că momentele de slăbiciune sunt trecătoare. Însemna să știu că sunt puternică. Pentru totdeauna era dragonul din mine care scuipa flăcări și care se lepădase de teamă așa cum un șarpe se leapădă de propria piele. Pentru totdeauna era pur și simplu o promisiune de mai mult. Și pentru acel pentru totdeauna era nevoie de timp. Iar eu nu mai puteam aștepta pentru totdeauna.”

• Titlu original: ”The Rose & the Dagger”
• Editura: Epica
• Data apariției: 2018
• Pagini: 400
• Traducere de Iris Manuela Anghel

Într-un tărâm aflat în pragul războiului, Șeherezada este smulsă din brațele iubitului ei soț, califul din Khorasan. Cândva, îl considerase un monstru, un ucigaș fără inima, ce curma viața soțiilor lui, răspândind pretutindeni în jur durere și suferință dar, pe când îi deslușește tainele, descoperă un om extraordinar și o iubire căreia nu i se poate împotrivi. Cu toate acestea, un blestem amenință s-o despartă pentru totdeauna de Khalid.
Acum, își regăsește familia, care s-a adăpostit în deșert, unde forțe înspăimântătoare se adună împotriva lui Khalid, forțe hotărâte să-i distrugă imperiul sub comanda fostului iubit din copilărie al lui Sazi. Captivă între loialitățile pe care le nutrește față de cei dragi, singurul lucru pe care Sazi poate să-l facă este să ia taurul de coarne. Folosind forțele magiei pe care le descoperă încetul cu încetul înlăuntrul ei, Șeherezada încearcă să pună capăt, o dată pentru totdeauna, cumplitului blestem și amenințărilor mocnite ale războiului. Dar că să-și ducă misiunea la bun sfârșit și ca să rămână în viață, trebuie să fugă din mâinile propriilor dușmani. Saga încântătoare a Șeherezadei și a lui Khalid, ce-a început cu ”Urgia și zorile”, își găsește acum finalul odată cu aventurile lui Sazi, care face tot ce îi stă în putință să-și croiască drum spre singura ei iubire adevărată.
O poveste de iubire palpitantă, o eroină aprigă și curajoasă, loialități schimbătoare…

Deci…m-am îndrăgostit de duologia ”Urgia și zorille”, vă jur…am mintea vraiște acum că vă scriu aceste rânduri și sper să-mi găsesc toate cuvintele ca să vă redau cât mai bine tot ce am simțit în privința volumelor. Am avut primul volum de câteva luni în bibliotecă și ca o fraieră ce sunt, nu am citit-o până acum pentru că nu aveam și cel de-al doilea volum. Mi-au venit în ajutor cei de la Târgul Cărții, iar pe această cale vreau să le și mulțumesc, datorită lor am reușit să descopăr această duologie magică, găsiți și voi cărțile aici.

Dacă primul volum, despre care am scris pe blog aici, m-a răscolit și l-am finalizat cu lacrimi în ochi (mda, sunt o fire extrem de emotivă…), cel de-al doilea a fost o adevărată cursă într-un roller – coster, singurul lucru bun a fost că nu m-a luat cu rău (n-aș avea curaj să mă dau în trenul ăla, aș face infarct instant, doar să știu că pun piciorul în vagon…am văzut destule clipuri ca să-mi fac o idee de ce este capabil un roller-coster…). Am stat cu sufletul la gură încă de la prima pagină, într-o alertă continuă, să văd ce s-a mai întâmplat, dar m-am și bucurat puțin când am realizat că Șeherezada se află alături de cei dragi. Însă nu a durat mult și speranța mi-a fost spulberată, am simțit tradările ce se uneltesc după perdeaua cortului, Șazi nimerind în mijlocul unei haite de lupi, iar cei dragi nu mai sunt cine au fost. Este greu să mai recapeți încrederea odată pierdută, dar și mai greu este să lupți cu toate forțele împotriva celorlalți, care se presupune că ar trebui să-ți fie alături și să te susțină. Chiar dacă este neprotejată și amenințările nu o ocolesc, Șazi are puterea de a le înfrunta cu capul sus și de a lupta chiar cu dinții pentru cei pe care îi iubește. Nu și-a pierdut sălbăticia, dar nici simțul umorului sau aroganța, aceste ”calități” sunt ca magnetul pentru amenințări, însă este la fel de neînfricată, aș putea să spun că și mai neînfricată…o adevărată leoaică. Nici Khalid nu se lasă mai prejos, deși inima îi este frântă și îl bântuie umbrele întunericului, persoana ce a descoperit-o Șazi în interiorul lui luptă cu toate forțele să revină la suprafață, chiar dacă este o luptă crâncenă. Mi-a râs sufletul urmărindu-i, dar mi-a și plâns, a fost un volum mult mai intens, am simțit fiecare pagină ca și cum aș fi fost acolo, am asudat alături de ei, dar m-a durut și tot corpul pentru că am stat nemișcată ore bune, doar ca să termin volumul, atât eram de captivată, îmi doream și nu-mi doream să ajung la final…mi-a intrat sub piele și în suflet… M-am delectat cu dialogurile tăioase dintre Khalid și Tariq, doi cocoșei, așa drag îmi era de ei, dar în același timp așa i-aș fi dat cap în cap, numai să le mai tacă gura o dată și să nu mai fie ei așa cocoși, m-am topit toată la unele mărturisiri ale dragostei…Doamne, ce metafore a putut folosi autoarea…să se ridice părul pe tine, nu alta…

Duologia ”Urgia și zorille” a devenit, fără doar și poate, una dintre preferatele mele și cu cel mai mare drag m-aș reîntoarce oricând la ea. Fraieră am fost că am ținut atâta vreme primul volum în bibliotecă, am pierdut o lume magică, însă am descoperit-o acum și nu pot să fiu decât încântată. Dacă nu ați citit duologia, nu știu ce mai așteptați, sincer…pierdeți o poveste de dragoste minunată, puternică, amenințată de secrete întunecate, trădări, magie, dar și o luptă pentru sentimente zămislite încă din copilărie, riscuri și sacrificii, veți simți emoții peste emoții, de nici nu veți mai ști cum să le faceți față, emoții ce vin în valuri… Nici nu știu dacă am reușit să vă transmit tot ce mi-am dorit, dar măcar am consolarea că am încercat…

”Esența rară a trandafirului sălășluiește în spini.”

”Șuieratul ascuțit al lamelor de metal îi răsună acum deasupra capului cu furia vântului sirocco. Și tot nu era îndeajuns. O șuviță de sânge i se prelingea pe braț. Nu simțea însă nimic. O vedea doar. Căci nimic nu îl durea mai tare ca dorul ce-i mistuia sufletul. Și nimic nu avea să-l doară mai tare.”

”Uneori, nu e nevoie să îmbrăcăm anumite lucruri în cuvinte. Dragostea are propriul ei limbaj.”

”Viitorul tău nu este gravat în piatră. O monedă se răsucește de nenumătare ori până cade la pământ.”

”Când îi întâlni privirea, totul se topi în preajma ei. Chiar și ploaia încremeni deodată. O clipă suspendată în timp. Sub privirea unor ochi scăldați în nuanțe de chihlimbar. Și teama se risipi numaidecât. Ca și neliniștea. Și freamătul lăuntric. Genunchii nu-I mai tremurau. Iar inima își încetă bătăile năvalnice. Și în clipa aceea – clipa unui echilibru perfect – înțelese totul. Liniștea ce-o cuprinde deodată? Temerile ce dispărură ca prin minune? Ea și el formau un întreg. El nu-I aparținea ei. Și ea nu-I aparținea lui. Nu despre asta era vorba. Ci despre faptul că erau meniți să fie împreună – că erau două jumătăți ale unui întreg.”

”Buzele li se contopiră într-un sărut pătimaș. Și începură să danseze pe acordurile unei pasiuni răvășitoare. Căutând clipa unui echilibru perfect. O clipă suspendată în timp. O clipă în care nu mai țineau seama de nimeni și nimic. O clipă unde nu exista durere. Și nici răni. O clipă unde blestemul se pierdea în negura vremurilor. Aici, timpul se oprise în loc și nimic nu mai conta. Doar ei și clipa prezentă.”

”El se aplecă spre ea, ridicându-i capul. Îi simți freamătul trupului când îi atinge buzele cu ale sale, ușor și duios la început. Apoi, își contopi frenetic gura cu a ei, iar ea înțelese, în sfârșit. Înțelese ce înseamnă să te simți acasă oricând și oriunde te-ai afla. Ce înseamnă sentimentul de apartenență. Căci, în clipa aceea, desfătându-se cu savoarea buzelor lui și dulceața-i limbii, ce îi aprindea simțurile, făcându-i sângele să-i zvâcnească prin vene, știa că va fi mereu acasă. Cu el. În acest moment. Și în acest loc. Și că inima ei nu va mai cunoaște niciodată singurătatea.”

”Suferința schimbase însă totul. Căci este ușor să fii bun și generos în vremuri tihnite și îmbelșugate. Vremurile grele sunt cele care definesc cu adevărat caracterul unui om. Și dragostea? Dragostea modelează omul. Oferă atât bucurie, cât și suferință, definind caractere. Dragostea însuflețește pe om. Ea dă sens vieții. Dar, așa cum se întâmplă cu toate lucrurile în general, dragostea are și ea o latură întunecată.”

• Titlu original: ”The Wrath and the Dawn”
• Autor: Renée Ahdieh
• Editura: Epica
• An apariție: 2016
• Pagini: 416
• Traducere de Iris Manuela Anghel

Într-un ţinut aflat sub domnia unui tânăr rege însetat de sânge, fiecare revărsat al zorilor sfâşie sufletul unei alte familii. Califul din Khorasan, un băiat de optsprezece ani, nu este altceva decât un monstru. În fiecare noapte, Khalid cere mâna unei fete, ca apoi, în fiecare dimineaţă, să curme viaţa noii lui mirese cu o frânghie de mătase. Când cea mai bună prietenă a Șeherezadei îi cade victimă lui Khalid, ea jură să se răzbune şi, în ciuda vârstei ei fragede, de doar şaisprezece ani, se oferă să-i devină mireasă califului din Khorasan. Șeherezada este hotărâtă nu doar să rămână în viaţă, ci şi să pună capăt, odată pentru totdeauna, domniei despotice a lui Khalid.

Seară de seară, Șeherezada îl atrage în mrejele sale, ţesând poveşti încântătoare, ce-o ajută să mai trăiască încă o zi, deşi ştie prea bine că următorul răsărit de soare ar putea fi ultimul. Dar lucrurile iau o întorsătură cu totul neaşteptată: Khalid nu este nicidecum aşa cum şi l-a imaginat ea. „Monstrul” este doar un tânăr cu sufletul sfâşiat de o suferinţă covârşitoare şi îndelungată. Iar Șeherezada descoperă, pe zi ce trece, că se îndrăgosteşte de el. Cum este posibil aşa ceva? Inima ei se dovedeşte, astfel, o trădătoare. Dar Șeherezada înţelege, încetul cu încetul, că nimic nu este aşa cum pare în palatul de marmură şi piatră al califului. Este hotărâtă să descopere tainele ce bântuie locul şi, în ciuda iubirii ei, este pregătită să-i ia viaţa lui Khalid în schimbul celor curmate de el.

Oare dragostea lor va supraviețui?

Nu eram complet străină de povestea Șeherezadei și a califului Khalid, țin minte că în copilărie citisem o parte din poveștile cuprinse în volumele ”O mie și una de nopți”, povești ce m-au purtat pe meleaguri arabe și m-au învăluit în belșug și magie. Știam că ”Urgia și zorile” este o repovestire a Șeherezadei și a califului, însă nu mă așteptam să fiu atât de captivată, să mă pierd complet în volum și cu greu să mă desprind, pur și simplu am fost absorbită de farmecul poveștii.

Se știe că suveranul din Khorasan, la ivirea zorilor, curmă viața proaspetei soții, fără pic de compasiune, astfel transformându-se într-un nemilos, iar Șeherezada ajunge să ocupe și ea poziția de soție a califului Khalid. Deși este mânată de dorința răzbunării, califul condamnându-i la moarte o prietenă dragă sufletului ei, a promis că se va răzbuna și va lua viața califului. Cu fiecare seară petrecută la palat, Șeherezada încearcă să-l învăluie pe Khalid în mrejele unei povești, astfel, la ivirea zorilor să-și asigure o nouă zi de supraviețuire. Este surprinsă, însă, când lucrurile iau o întorsătură neașteptată și Șazi ajunge să gândească altfel, să realizeze că monstrul nu este chiar așa monstru pe cum îl etichetează poporul și dorința răzbunării este înlocuită de dorința de a descoperi secretele califului, iar un mugure al iubirii dă semne de înflorire și planurile îi sunt date complet peste cap. Cine va izbuti? Iubirea sau răzbunarea?

M-am lăsat captivată de această lume cu fiecare pagină parcursă, cu sufletul la gură am urmărit fiecare mișcare a Șeherezadei, curioasă de ce va mai face în continuare. A reușit să mă farmece cu poveștile relatate seară de seară, stârnindu-mi dorința de a o vizita și seara următoare doar pentru a afla deznodământul. Este răpitoare, atât cu ajutorul cuvintelor, cât și cu al aspectului, de o frumusețe debordantă și o neînfricare ce te intimidează la prima înfruntare, isteață și cu un simț al umorului dezvoltat maxim, m-am îndrăgostit pe loc…Este decisă să-și ducă planul la sfârșit, până când sentimentul de iubire i se înfiripă în suflet și o determină să se îndoiască de dorințele sale. Datorită firii sale încăpățânate, dar și cu multe riscuri, reușește încet, încet să pătrundă în sufletul lui Khalid, dându-și seama ce fel de om este și că însușirile atribuite nu sunt chiar adevărate. Khalid este doar un simplu băiat, așa cum Șeherezada este o simplă fată, care a suferit încă din pruncie și a fost constrâns să fie martor la diverse acte de cruzime, dar și condamnat la judecăți nedrepte. La doar 18 ani, trebuie să conducă un întreg popor, sarcină destul de dificilă și trebuie să-și apere cea mai de preț comoară cu toate forțele posibile. I-am adorat pe fiecare în parte și m-am emoționat alături de ei foarte tare, cu o nouă dezvăluire sufletul meu se înmuia tot mai tare.

”Urgia și zorile” este o poveste fermecătoare, te poartă pe meleaguri necunoscute, îți răsfață privirea cu diverse pietre prețioase și bijuterii, veșminte dintre cele mai rafinate îți mângâie pielea, magia te învăluie fără să îți dai seama, iar nopțile îți dezvăluie secrete de mult ascunse, dar și o iubire pe cale să crească tot mai puternică. Atât de multe v-aș povesti, dar răpesc tot farmecul volumului, însă eu mă bucur enorm că am reușit să-l parcurg și abia aștept să mă reîntâlnesc cu Șeherezada, Khalid, Despina, Jalal, Tariq, Isra și Rahim în ”Trandafirul și hangerul”…

”Toate viețile noastre sunt pecetluite, sayyidi. Întrebarea e când se va întâmpla acest lucru. Iar eu aș mai vrea încă o zi.”

”Am învățat, de-a lungul timpului, că niciun individ nu prinde aripi și nu-și poate lua zborul fără dragostea celor din jur. Nu ne-am născut ca să trăim singuri. Cu cât o persoană își alungă mai mult semenii din preajmă, cu atât este mai evident că tânjește după iubirea lor.”

”Nu mai era cale de întors. Se topea în arome de santal și raze de soare. Timpul încetă să mai fie doar o simplă noțiune. Iar buzele i se contopiră într-o clipă cu ale lui. Erau dulci ca mierea. Și răcoroase ca apa proaspătă de izvor pentru un suflet însetat. Ca speranța tuturor zilelor de mâine. Când își înfipse degetele în părul lui ca să-l atragă mai aproape, el rămase fără suflare, știind, la fel de bine ca ea, că soarta le era pecetluită. Pentru totdeauna. În acest sărut. Un sărut care avea să schimbe totul.”

”Noi, femeile, facem parte dintr-o tagmă jalnică. Suntem destul de puternice ca să înfruntăm lumea cu mâinile goale, dar le permitem unor băieți caraghioși să ne facă de râs. Când îl vei întâlni pe cel care te va face să zâmbești cum n-ai mai zâmbit nicicând și să plângi cum n-ai mai plâns vreodată…nimic nu-ți va mai stăvili prăbușirea.”

”Știu să dragostea este fragilă. Și că este cu neputință să iubești pe cineva ca tine. O iubire ca asta îți conferă aceeași siguranță ca un stâlp năruit de care vrei să te agăți în timpul unei furtuni de nisip.”

”Oamenii se îndrăgostesc de răsăritul soarelui la fel de repede ca și de apusul lui. La fel ca un copil, care iubește într-o zi culoarea verde, ca să descopere a doua zi că preferă albastrul.”

”Ura…pedeapsa…sentința…răzbunarea… Nimic din toate astea nu va aduce înapoi ce-am pierdut. Nici mie. Nici ție. Tot ce avem acum este prezentul. Și speranța de a-l face mai frumos. Doar cu tine vreau să văd fiecare răsărit de soare.”