Pip și Flora au dat de necaz. După ce au fugit de la orfelinatul Golful Însorit s-au trezit într-o altă lume. Tărâmul fermecat al snergilor are case în copaci, urși de scorţișoară și zărvoi – ca să nu mai vorbim de kelpii cei nemiloși și de o vrăjitoare mov. Noul prieten al lui Pip și Flora e Gorbo, un snerg vessel, dar cam netot. El va încerca să-i ajute să se întoarcă acasă… atât timp cât va reuși să-și amintească drumul.
O reală încântare să-i însoţesc pe Flora şi Pip pe „Tărâmul fermecat al Snergilor”, mai ales când „ghid” îţi este Gorbo, un snerg nechibzuit, cu stomacul mereu dornic de a fi „răsfăţat”, dar şi cu lipici la belele… Flora şi Pip sunt doi copilaşi, ce au ajuns accidental orfani, găsindu-şi casa în orfelinatul din Golful Însorit, condus de domnişoara Watkyns. Pip provine dintr-o familie de circari, a fost acrobat, însă un eveniment nefericit l-a adus la orfelinat în aceeaşi zi în care a ajuns şi Flora, o fetiţă ce provenea dintr-o familie înstărită şi care a refuzat să mai vorbească. Cei doi au devenit în scurt timp prieteni foarte apropiaţi, dând de necaz împreună, căci printr-o întâmplare mai ciudată, să-i spun aşa, cei doi ajung pe tărâmul fermecat al snergilor. Dacă reuşesc ei să găsească drumul spre casă sau nu, dar şi ce le dezvăluie acest tărâm fermecat celor doi, vă îndemn să aflaţi, veţi avea parte de o aventură încărcată de sfori, personaje dintre cele mai neobişnuite, dar şi multă budincă…cartea o găsiţi pe site-ul celor de la Rao aici.
Am ales să citesc această carte după ce am finalizat un alt titlu ce m-a solicitat psihic, în sensul că ale mele circuite erau încinse la maxim şi simţeam nevoia de ceva cât mai lejer după. „Tărâmul fermecat al Snergilor” a fost lectura potrivită şi nu am regretat nici măcar o clipă pentru alegerea făcută. M-a destins şi m-a purtat pe un tărâm de vis, unde am făcut cunoştinţă cu snegri, troli, kelpi, dar şi vrăjitoare, amintindu-mi totodată de ce ador să citesc cărţi pentru copiii din genul fantasy. M-am simţit şi eu copil, însoţindu-i pe Flora şi Pip în a lor aventură încărcată de peripeţii, Gorbo a fost un companion simpatic, dar cu capul în nori şi mereu atrăgea buclucul, fie cu intenţie sau fără, deşi tind să cred că nu intenţiona, chiar de fiecare dată, să-l provoace… Povestea mi-a adus un zâmbet pe chip, zâmbet ce l-am avut de la prima până la ultima pagină şi mi-a părut rău când m-am apropiat de final. Deşi Flora şi Pip au fost doar nişte copilaşi, viaţa lor era la început de drum, neavând un start chiar aşa fericit, am avut foarte multe de împărtăşit cu ceilalţi, dar să-i şi înveţe, însă şi ei au învâţat, la rândul lor, de la ceilalţi. Erau isteţi şi m-am topit când îi vedeam cât de multă grijă îşi poartă unul altuia, asta dând dovadă de cât de frumoasă era prietenia dintre ei şi cât de importantă.
Chiar dacă a fost o repovestire după romanul clasic, pe care nu am reuşit să-l citesc, însă îl voi căuta de curiozitate, să văd diferenţele dintre cele două cărţi, dar totodată şi pentru că-mi doresc să aflu adevărata poveste ce l-a inspirat pe autorul J.R.R. Tolkien să creeze povestea „Hobbitul”, iar aşa cum îi spune şi titlul, „Tărâmul fermecat al Snergilor” merită descoperit, fie că eşti copil sau adult, întrucât promite aventură, creaturi interesante şi inimoase, multe răsturnări de situaţie, dar şi mult umor.
„Viaţa îşi vede de drum, iar uneori finalul e fericit. Alteori, nu.”
„(…) uitarea e lipsită de primejdii, că sunt departe. Dar promisiunile încălcate se întorc împotriva celor care le-au rostit.”
„Nu există cazuri pierdute. Cu multă bunătate i budincă, aceşti copii vor ajunge unde trebuie. Până şi cea mai păroasă omidă ascunde un fluture înăuntru.”
„O poveste bună e ca un tort delicios: trebuie să-l guşti de mai multe ori.”
„Niciodată nu e prea târziu să învăţăm din greşelile noastre. Uneori, regulile trebuie încălcate, uneori trebuie să riscăm – la urma urmei, viaţa trebuie trăită.”
„Părinţii, declară Flora, n-ar trebui să fie răi cu copiii lor – mai ales dacă-şi doresc să crească aşa cum trebuie. E greu să fii bun, fermecător şi isteţ dacă oamenii care ar trebui să aibă mai multă minte în cap te fac să te simţi groaznic.”
„Mamele nu ştiu întotdeauna cel mai bine, zise Flora. Şi n-ar trebui să crezi tot ce ţi se spune. Uneori, trebuie să descoperi lumea pe cont propriu.”
„Nimeni nu se naşte întru totul bun sau întru totul rău, spuse domnişoara Watkyns. Inima trage în mai multe părţi. Important e care parte alegi să-ţi călăuzească paşii în viaţă.”
Când se trezește, năucită, Abbie nu își amintește nici cine este, nici cum a ajuns în această situație tulburătoare. Bărbatul care-i stă alături și care pretinde a fi soțul ei este un antreprenor din domeniul tehnologiei, bogat și celebru, fondator al unuia dintre cele mai inovatoare start-upuri din Silicon Valley. El îi spune lui Abbie că este o artistă talentată, o împătimită a surfingului, o mamă iubitoare pentru fiul lor și o soție perfectă. Îi povestește că, în urmă cu cinci ani, ea a suferit un accident înfiorător și că, grație progreselor tehnologice uimitoare, a fost readusă la viață. Abbie este un miracol al științei moderne.
Însă, pe măsură ce-i revin amintiri legate de căsnicia lor, ea începe să pună la îndoială motivele soțului ei – precum și versiunea lui asupra evenimentelor petrecute. Să-l creadă oare când îi spune că nu-și dorește decât ca ei doi să fie împreună pentru totdeauna? Și ce i s-a întâmplat de fapt, cu ani în urmă?
J. P. Delaney a ajuns în atenţia mea în urmă cu un an, când mi-a căzut în mâini „Crede-mă când mint”, thriller ce mi-a plăcut în prima jumătate, dar care m-a dezamăgit profund în cea de-a doua, promitea atât de multe şi când colo, a dat cu bâta-n baltă. Chiar dacă prima întâlnire a fost aproape dezastruoasă, nu am renunţat şi am încercat şi „Fata dinainte”, care nu mi-a înşelat aşteptările şi nu am putut decât să mă bucur că i-am mai acordat o şansă autorului. Iar recent am fost surprinsă cu cea mai nouă apariţie a sa publicată la editura Litera, şi anume „Soţia perfectă”, un thriller ce mi-a scurt-circuitat mintea atunci când l-am parcurs…Dar vă dau imediat detalii, fiţi fără grijă…
În „Soţia perfectă” am făcut cunoştinţă cu Abbie, un cobot, prescurtarea venind de la companion robot, însă nu a fost mereu aşa, ci a fost o persoană reală, în carne şi oase, dar în urma unui accident nefericit şi-a pierdut viaţa. Soţul ei a reusit să o readucă la viaţă datorită progreselor tehnologie, astfel devenind un miracol al ştiintei moderne. Chiar şi aşa, Abbie nu se simte a fi Abbie, amintirile ei sunt învăluite într-o ceaţă deasă, ce nu pare să se mai risipească… Dar când ceea ce i-a fost “introdus” în gânduri şi amintirile ce-i revin treptat nu prea se potrivesc, încep îndoielile şi nu mai ştie ce e adevărat şi ce e minciună, pe cine să creadă şi pe cine nu, în cine să aibă încredere şi ce anume s-a întâmplat în urmă cu cinci ani…
Nu citisem descrierea înainte să mă apuc de ea, am vrut să mă las surpinsă, mai ales că nu prea obişnuiesc să citesc descrierile, în general. Dacă descopăr că mă bucur de operele unui autor, merg pe încredere, să spun aşa, deşi am mai păţit să o muşc şi să fiu dezamăgită. Nu a fost cazul în ce priveşte cartea de faţă, nu m-a dezamăgit absolut deloc şi s-a jucat cu mintea mea după cum a dorit ea. Am fost puţin depaşită de detaliile tehnologice, la fel ca-n “Fata dinainte”, anumite informaţii legate de inteligenţa artificială m-au bulversat total, poate şi pentru că nu sunt atrasă de ramura asta, însă, pe parcurs, am reuşit să mă luminez şi să pricep şi eu cum funcţionează toată treaba. Povestea a avut un mister ce trebuia elucidat, începusem să am unele bănuieli privindu-l pe Tim, soţul lui Abbie şi-l simţeam că nu era chiar onest în toate acţiunile sale, ceva necurat îi bântuia gândurile… Dar şi când am descoperit…m-a lovit fatala…
Povestea ţesută de Delaney a reuşit să mă captiveze de la primele pagini şi cu greu reuşeam să mă desprind de ea, îmi doream să aflu mai mult şi mai mult, să ajung la final, să se eludeze misterul, eram ca pe ace cu tot ce se întâmpla şi nu mai ştiam nici eu ce să cred, întrucât toate ideile ce mi le formasem nu mai erau valide. M-a sucit şi m-a învârtit cum a vrut, m-a întors pe toate părţile şi m-a năucit de cap, n-am mai ştiut ce e de viaţa mea şi aşa de bine a fost, nu ştiu dacă mă înţelegeţi. Nu a fost deloc previzibilă, cel puţin în cazul meu, m-a luat total pe nepregătite şi am savurat la maxim fiecare pagină parcursă.
Aparte de toată ramura tehnologică în jurul căreia s-a conturat povestea din „Soţia perfectă”, au mai fost cuprinse şi teme mai altfel, printre care autismul şi îngijirea unui copil cu autism, dependenţa de substanţe interzise, dar şi obsesia pentru control. Acestea au adus ceva în plus poveştii, mai ales că au avut şi o notă personală, cum am descoperit la final, iar eu chiar m-am bucurat de povestea peste care am dat între coperţi. A fost încărcată de suspans şi răsturnări de situaţie, joc al minţii şi manipulare, minciuni şi obsesii, dar şi multe altele…Eu vă recomand cartea cu dragă inimă, pentru mine a fost cartea perfectă la momentul potrivit, o găsiţi şi voi pe site-ul editurii aici.
Titlu original: The Chronicles of Narnia. The Magician’s Nephew
Autor: Clive Staples Lewis
Ilustrator: Pauline Baynes
Serie: “Cronicile din Narnia”
Volum: I
Editura: Arthur
An apariție: 2020
Număr pagini: 182
Traducere de Irina Oprea și Radu Paraschivescu
Ce ai face dacă într-o zi cineva ţi-ar oferi un inel fermecat, să călătoreşti cu el în alte lumi – lumi fantastice, care nici nu ştiai că există?
Digory Kirke şi Polly Plummer nici nu ajung să se cunoască bine când, pe neaşteptate, pornesc în cea mai spectaculoasă aventură a vieţii lor. Obligaţi de unchiul Andrew să ia parte la experimentul lui magic, cei doi copii rătăcesc pe tărâmuri dintre cele mai stranii, stăpânite de forţe malefice însetate de putere. Dar când deznădejdea îşi face simţită prezenţa, cântecul miraculos al leului Aslan dă naştere unei noi lumi, Narnia, unde imposibilul devine posibil, iar bunătatea şi iubirea sunt răsplătite însutit.
Mi-am dorit să citesc titlurile ce au stat la baza filmelor din seria ”Cronicile din Narnia” de când am văzut prima ecranizare, însă până-n prezent nu am avut ocazia. Iar acum că am reușit să citesc primul volum, sunt extrem de încântată, mai ales că am fost tare entuziasmată să încep această serie, chiar dacă este una pentru copiii. Și eu sunt un copil prins într-un corp de adult, dar sufletul meu este încă foarte tânăr 😊. Am fost puțin debusolată la început, ce e drept, întrucât mă așteptam ca primul volum să fie ”Leul, vrăjitoarea și dulapul”, dar după ceva cercetări pe Goodreads, se pare că el mereu mă lămurește când am dubii privind cărțile dintr-o serie, am realizat că cea mai bună alegere ar fi să încep cu volumul de față, deși acesta este volumul șase al seriei. N-ar fi prima dată când încep o serie total altfel, deci nu sunt străină de aceste lucruri, dar nu cred că am făcut vreo alegere greșită, urmează să văd cum va fi călătoria alături de volumul următor al seriei, atunci îmi voi putea exprima părerea mult mai concret. Până atunci, vă las mai jos câteva impresii privind ”Nepotul magicianului”.
Digory Kirke şi Polly Plummer s-au cunoscut într-o vară, total neașteptat. Iar cum întâlnirile din copilărie sunt mereu încărcate de aventuri neprevăzute, nici a lor înâlnire nu a dus lipsă de peripeții. Cei doi copii, mânați de curiozitate, au ajuns în biroul unchiului Andrew, rudă cu Digory, și fără să își dorească, au fost constrânși să ia parte la un experiment ce de multă vreme îi ocupa timpul unchiului. Fără prea multe detalii pe care să le ofere copiilor despre acest experiment, Polly și Digory se văd teleportați într-o lume cu totul necunoscută, încărcată de magie, dar și de forțe malefice. Această nouă aventură este una încărcată de suișuri și coborâșuri, nu duc lipsă de pericole, dar totodată au fost și martori la ceva total ireal, și anume, crearea Narniei, unde animalele pot comunica precum oamenii și sunt proprii lor stăpâni, unde bunătatea își spune cuvântul, iar iubirea domină. Ajung să-l cunoască pe leul Aslan, iar această întâlnire le promite alte aventuri…
Cu ușurință m-am pierdut printre pagini și mi-a adus un zâmbet pe chip, dar și în suflet. Știam eu de ce mi-am dorit atât de mult să descopăr această serie, să mă pierd pe tărâmurile magice ale Narniei, dar să iau și eu parte la nașterea ei, alături de Digory și Polly a fost de-a dreptul de vis. Modul cum au fost descrise m-au fascinat și m-au lăsat cu răsuflarea tăiată. Mi-a fost imposibil să mă desprind de poveste, am parcurs-o în câteva ore și-mi venea să mă zgârii pe ochi când am ajuns la final, realizând că-mi doream mai mult și mai mult, iar celelalte volume ale seriei încă nu le am, din păcate ☹, dar ajung eu și la ele cât de curând, sper. Acum ajunsă la final, am ajuns la concluzia că nu am făcut alegerea greșită în a citi acest volum prima dată, întrucât am convingerea că unele elemente cuprinse aici vor aduce o lămurire în următoarele volume, deci am fost extrem de inspirată…
Da, este o carte pentru copiii, iar vârsta pe care o am, nu a fost, absolut deloc, o piedică în a citi acest volum, din contră, mi-a trezit amintiri frumoase din copilărie și m-am simțit copil, din nou, iar călătoria în care am pornit alături de Digory și Polly a fost una extrem de năbădăioasă. M-am luptat cu forțe malefice, am luat parte la creații ireale, am descoperit cât de pură este prietenia legată în anii copilăriei, dar și că magia există dacă îți permiți să crezi în ea. Povestea țesută de autor a fost atât de minunată și sunt tristă că a fost atât de scurtă, însă aștept cu nerăbdare să pun mânuța pe volumul următor, să mă reîntorc în fascinantul tărâm al Narniei…Până ajung eu la ”Leul, vrăjitoarea și dulapul”, vă las aici link-ul către ”Nepotul magicianului”, titlu care a ajuns la mine prin intermediul celor de la Cartepedia, cărora țin să le mulțumesc din toată inima pentru oportunitatea oferită 😊.
În copilărie dar și în adolescență, alături de o mamă habotnică și un tată pierdut în lumea lui, Xiomarei i s-a tot repetat cum trebuie să fie o fată – ce nu se cade să facă și cum se cuvine să se îmbrace, ce prieteni are voie să aibă și în ce trebuie să creadă. Apoi, adolescentă fiind, cu bucle, buze pline și gene lungi care o fac aproape frumoasă, Xiomara înfruntă privirile flămânde, care ar vrea să o dezbrace, să o transforme în ce nu este.
Unde ar mai putea găsi loc să fie ea însăși și cum să se facă auzită și înțeleasă când toată lumea o toarnă în tipare? Iar când se îndrăgostește, cum să mai poată ascunde forța care o locuiește? Xiomara are armele ei, un caiet plin de poezii, pe care-l ascunde de ochii mamei și un club de poezie unde va înțelege că trebuie să refuze să tacă.
Mi-au căzut ochii pe această carte de ceva vreme, însă după ce au citit-o Delia și Lavi, mi-am spus că trebuie să o citec și eu numaidecât. Era pe wishlist cu steluță, semn că este un must read, mult nu a stat pe listă, pentru că am apelat la cartepedieni, iar ei mereu drăguți, au făcut magiile necesare și am reușit să o aduc în bibliotecă. Mai mare bucuria pe mine, Delia mi-a și spus că o voi da gata în două ore, nu a fost chiar așa, întrucât m-am tot întrerupt din lectură cu diverse, însă am finalizat-o în ritmul meu la momentul respectiv.
Am avut ocazia de a o descoperi pe Xiomara, o adolescentă în vârstă de 16 ani, ce reușea să se exprime cel mai bine cu ajutorul versurilor. Crescută într-o familie dedicată credinței și rugăciunilor, obligată să meargă la cursuri de catehism, dar mai ales educată cu anumite restricții, în sensul că trebuia să știe cum să se comporte și cum să se îmbrace pentru a nu provoca bărbații, să nu cadă în păcat. Dar fiind o adolescentă pe punctul de a deveni femeie, s-a împlinit trupește și deci, că dorea sau nu, atrăgea priviri necuviincioase, dar și vorbe, uneori vulgare. Însă greșeala ei cea mai mare a fost să se îndrăgostească, iar să se ferească de părinții ei și mai rău, în special de mama sa. Oricât de mult bine îi făcea acel sentiment, pe atât de rău era ceea ce o determina să facă… Prinsă între ciocan și nicovală, Xiomara își descarcă apăsările sufletului prin poezie, ceea ce-i este ușușare, dar și condamnare…
Povestea Xiomarei m-a răscolit în fel și chip, pe alocuri m-am regăsit, mai ales în modul în care a fost educată, însă nu atât de strict, ci cu bun simț și realism. Am compătimit-o la un moment dat, m-a durut sufletul pentru că nu era deloc înțeleasă de părinții ei, mai ales de mama sa, dar mă bucuram pentru că avea poezia. Nu pot spune că n-am înțeles-o pe mama ei, din contră, însă au fost momente cînd o lua serios pe ulei și-mi venea să țip la ea, să mă descarc eu de frustrări, când vedeam cum se comporta și cât de limitată era în gândire. Chiar și cu o mamă strictă, un tată mai mult lipsă decât prezent, un frate geamăn mereu urcat pe un piedestral, Xiomara și-a găsit curajul de a face ce-și dorește, de a se descoperi și de a deveni ceea ce este.
Într-o lume în care vorbele vulgare și poftele trupești sunt la ordinea zilei și unde respectul față de femei este aproape inexistent, Xiomara a reuțit să se impună și să-și păstreze demnitatea, deși a fost condamnată pentru gândurile sale. Nimeni nu este lipsit de păcat, fie că este gândit sau înfăptuit… M-am bucurat pentru Xiomara de multe ori, am susținut-o de fiecare dată când și-a găsit curajul de a-și îndeplini o dorință, dar m-am și întristat când vedeam că suferă uneori. M-a durut lipsa neîncrederii venită din partea mamei sale, mai ales că, încă din pruncie, i-au fost adresate cuvinte dureroase, care marchează…
”Poeta X” este povestea unei adolescente care-și găsește curajul de a deveni ea însăși, dar și puterea de a-și urma visele, de a face cunoștință cu fiorii primei iubiri și cu durerile sufletești provocate de aceasta. Totodată este și o poveste ce a vorbit despre greutățile întâmpinate într-o familie dezbinată, deși pare a fi unită, despre încredere, iubire frățească, dar și cea părintească, despre credință și păcat și multe altele. Este un roman în versuri pe care-l simți până-n suflet, imposibil să nu te regăsești printre rânduri, dar mai ales, este un roman care te învață cum să te iubești pe sine și cum să te accepți așa cum ești. Dacă ți-au fost mișcate puțin circuitele de a mea recenzie, volumul îl poți găsi pe site-ul Cartepedieiaici, vei da peste un roman de debut excepțional, care te va mișca de la primele pagini. Eu cu siguranță sunt extrem de nerăbdătoare să se traducă un nou volum marca Elizabeth Acevedo.
Povestea noastră de iubire este simplă. Am cunoscut o femeie splendidă. Ne-am îndrăgostit unul de celălalt. Am avut copii. Ne-am mutat la periferia orașului. Ne-am împărtășit cele mai arzătoare dorințe și cele mai întunecate secrete unul celuilalt. Apoi ne-am plictisit. Păream genul de cuplu normal. Suntem vecinii voștri, părinții prietenului fiului dumneavostră, cunoștințele cu care tot stabiliți, de ceva timp, să vă întâlniți la cină.
Fiecare dintre noi are propriile lui secrete care ne mențin căsnicia pe linia de plutire. Al nostru se întâmplă să fie tocmai faptul de a scăpa nepedepsiți…
„Iubita mea soţie” este romanul de debut al autoarei Samantha Downing, dar şi primul thriller tradus şi publicat de editura Bestseller, sper eu să nu fie ultimul, mai ales în ce priveşte romanele autoarei. Mi-a captat atenţia de cum l-am ochit pe pagina de Instagram a editurii şi mi-am dorit cu ardoare să-l citesc, iar ocazia mi-a fost oferită chiar de către editură, întrucât mi-au oferit un exemplar şi ţin să le mulţumesc din inimă pentru acesta. Romanul urmăreşte povestea unui familii, un cuplu cu doi copiii, ce locuiesc la periferia oraşului. Millicent şi soţul ei s-au cunoscut într-un zbor cu avionul, s-au plăcut, iar la scurt timp au ajuns să formeze un cuplu. Nimic mai frumos de atât, însă fiecare frumuseţe ascunde şi ceva…macabru. Deşi par a fi un cuplu ca oricare altul, cei doi ascund secrete menite să te cutremure, dar care pe ei îi însufleţeşte. Încerc să nu vă dau prea multe detalii, întrucât nici descrierea nu oferă foarte multe, nedorindu-mi să spoiler-esc povestea şi să vă las vouă ocazia de a descoperi acest thriller electrizant şi captivant.
Povestea este redată din perspectiva soţului, la persoana întâi, soţ al cărui nume nu l-am aflat şi de care abia la final am realizat că nu îl cunosc, ceea ce a dat o alură de mister şi m-a încântat, totodată. Acesta relateaza istoricul său cu Millicent, făcând trimitere şi-n trecut la unele evenimente, întâlnirea lor, cum a evoluat relaţia dintre ei, dar şi-n prezent, cum i se desfăşoară viaţa. Povestea sa a fost încărcată de detali interesante, dar şi cutremurătoare, mai ales că acţiunile săvârşite nu au fost doar o dată, ci au început să se repete, obţinând o anumită satisfacţie după acestea. Lecturarea acestei cărţi m-a determinat să fiu în priză, să dau pagină după pagină, să-mi ridic sprâncenele, dar şi încerc să elucidez misterul ascuns între pagini, n-am reuşit, normal, astfel povestea năucindu-mă complet, răsucindu-mă după bunul plac şi să-mi servească un final ce m-a lăsat blocată.
Am devorat cartea în câteva ore, în decursul a două zile, dacă n-aş fi fost nevoită să merg la lucru probabil o terminat într-o singură zi. Îmi era extrem de dificil să las cartea din mână, în special după ce am pătruns cum trebuie în poveste şi am început să-mi formez propriile idei, dar eram şi curioasă de unde va duce toată povestea ş ice deznodământ va avea. Pot spune că povestea m-a jucat pe degete, exact cum a vrut, m-a făcut să mă cutremur şi să-mi doresc să aflu şi mai multe, în acelaşi timp, misterul în care era învăluită relatarea şi-a făcut treaba şi m-a ţinut cu sufletul la gură până spre finalul cărţii. Milicent este una dintre cele mai “interesante” soţii, reuşind să se descurce cu absolut tot, pornind de la clădirea familiei, job şi educarea copiilor, impune anumite reguli şi acestea sunt respectate cu stricteţe, iar acest lucru m-a surpins, sincer, şi m-a convins că este o mamă dedicată. Dar şi când mi-au fost dezvăluite secretele ei, placa s-a schimbat şi n-am mai ştiut ce să mai cred. Pe de-o parte o admiram, pe de altă parte nu-mi venea să cred ce aflasem şi-mi era greu să o văd altfel decât o văzusem până atunci. Iar soţul…soţul a fost perfect, exact ce trebuie, acolo unde trebuie, şi chiar mi-a părut rău de el la un moment dat (dacă veţi citi cartea, veţi ştii la ce mă refer).
Nu ştiu dacă am fost tocmai coerentă în ce mi-am dorit să vă împărtăşesc privind „Iubita mea soţie”, însă vi-o recomand cu dragă inimă, mai ales dacă sunteţi cititori împătimiţi ai acestui gen. Veţi da peste o poveste încărcată de suspans şi mister, multe răsturnări de situaţie, o familie obişnuită şi nu chiar, cu un cuplu depravat, dar şi delicios de urmărit (ştiu că sună ciudat, dar aşa e…), manipulare şi multe altele… Te va şoca şi răsuflarea îţi va fi tăiată, vei îndrăgi personajele, ca-n secunda următoare să-ţi doreşti să le strangulezi… Dacă te-am convins măcar puţintel, cartea o găseşti pe site-ul editurii aici.
Cum ai putea să te accepți așa cum ești când întreaga lume te judecă după aparențe? Esmay duce cea mai grea luptă: cu sine. Descoperă acum în cele două volume din „Obsesia” la ce sacrificii te poate supune nevoia de iubire!
Esmay ar fi putut schimba lumea cu forța ei dacă nu ar fi văzut în oglindă doar kilogramele în plus, ci și sufletul său. Dar fiecare poveste vine cu dificultățile sale, nu doar cu un sfârșit fericit.
Complexată de felul cum arăta, Esmay își dorea să fie acceptată. Să fie iubită. Să fie „normală”. Iar când l-a întâlnit pe Ewan, a crezut că a descoperit iubirea. A căutat frumosul în sufletul lui Ewan, fiind vrăjită de exteriorul său perfect. Dar a descoperit doar ziduri prea înalte, care nu o lăsau să-l vadă pe adevăratul Ewan. Iar adorația și disperarea de a fi iubită s-au transformat în obsesie. O obsesie care a rănit-o mai tare decât o făcuseră toți oamenii care o judecaseră după aparențe și care-i aruncaseră comentarii răutăcioase.
Esmay și-ar fi dorit să creadă că nu a pierdut totul. Ar fi vrut să plece, să lase totul în urmă și să nu se mai întoarcă niciodată. La doi ani după ce sufletul i-a fost rănit, aparențele s-au schimbat, însă obsesia din trecutul său încă o urmărește. Oare își va da seama la timp care este diferența dintre dragoste și obsesie?
Pe Ana am descoperit-o în urmă cu doi ani, prin intermediul titlului „Locul unde obişnuiai să mă iubeşti”, carte primită din partea ei şi despre care v-am vorbit puţin pe blog aici, iar anul trecut am avut ocazia de a citi primul volum al seriei „Obsesia” în format electronic, tot cam prin această perioadă. Planetele s-au aliniat în aşa fel încât, la distanţă de aproximativ un an, să citesc şi volumul doi, iar astăzi să vă împărtăşesc o parte din gândurile mele privind aceste două volume. Acestea au ajuns la mine prin intermediul celor de la Bookzone, m-au surpins zilele trecute cu un colet total neaşteptat şi nu vă pot exprima în cuvinte ce am simţit în momentul în care am văzut volumele, dar mai când le-am luat în mână. Dacă mă urmăriţi pe Instagram probabil mi-aţi văzut figura pe story, dacă nu, asta e, aţi pierdut-o, însă zâmbetul ce l-am avut întins pe chip la acel moment este de nedescris. Coperţile sunt de-a dreptul superbe şi le-am admirat minute bune, chiar şi acum când vă scriu aceste rânduri, arunc un ochi către ele şi mă minunez de cât sunt de frumoase…
Primul volum din “Obsesia” ne face cunoştinţă cu Esmay, o adolescentă ce se confruntă cu obezitatea, lipsa încrederii în sine şi astfel, devine batjocura tuturor celor din jurul său, chiar şi a fratelui ei, cel care se presupune că ar trebui să-i fie alături, mai ales că face parte din familia sa. Consolarea sa cea mai mare este mâncare şi în mâncare îşi îneacă toate frustrările…Singurul ei prieten adevărat este Kevin, o bombonică de băiat, de care eu am prins drag de la prima întâlnire şi mi-a ajuns la suflet, mereu îi ia apararea şi încearcă să o facă să se simtă bine, îi înfruntă pe ceilalţi fără teamă şi nu-i pasă deloc de ceea ce ar putea să creadă cei din jurul lor. L-am admirat foarte mult şi m-am bucurat pentru Esmay că are alături aşa un prieten. Când nu credea că viaţa ei poate fi mai dezastruoasă decât este deja, în cale îi apare Ewan, cel mai bun prieten al fratelui ei, până acum un băiat căruia nu i-a acordat nicio atenţie, dar care trezeşte în ea sentimente nebănuite până în prezent, iar de la acea întâlnire, viaţa lui Esmay se schimba şi ia o turnură total nebună…
În cel de-al doilea volum al seriei, ne reîntâlnim cu Esmay, la o distanţă de doi ani, o tânără schimbată fizic, dar nu şi-n interior. Încă se luptă cu demonii trecutului, aceştia nu-i dau pace şi singura soluţie pentru a-şi găsi liniştea este să-i înfrunte… Cum evoluează povestea ei de-a lungul celor două volume, eu vă îndrum să descoperiţi, titlurile le găsiţi pe site-ul editurii aicişi vă garantez că veţi da peste o poveste ce vă va obseda şi pe care cu greu o veţi putea lăsa din mână…
Am emptizat foarte mult cu Esmay, am înteles-o, mâncarea pare a fi refugiul cel mai potrivit atunci când nu reuseşti să te descarci de tot ce te apasă, lupta cu kilogramele în plus este foarte grea şi dacă eşti slab de caracter, te doboară…been there, done that…dar totodată, mă şi enerva când vedeam că se complăcea în acel fel şi nu dorea în niciun fel să se schimbe, să aducă o mică îmbunătăţire personalităţii sale, mai ales când îl avea pe Kevin alături. În ciuda tuturor defectelor pe care şi le cauta şi pe care le vedea, Esmay era inteligentă, cu un simţ al umorului foarte dezvoltat, dar avea şi un suflet frumos, deşi îl lăsa măcinat de îndoieli şi negativitate… M-am temut pentru ea când şi-a făcut apariţia Ewan, nu ştiam ce reacţie va avea şi cum va decide să acţiuneze, dreptate mare am avut să mă tem…situaţia a luat o întorsătură la care nu mă aşteptam şi m-a dat puţin peste cap, ce e drept. De la dragoste la obsesie nu este decât un pas mic, iar când ajungi să faci şi acel pas, e grav, întrucât nu mai gândeşti raţional şi depăşeşti limite ce nu ar trebui depăşite…
Volumul întâi m-a încântat foarte mult, deşi mi-aş fi dorit mai multe pagini, mi s-a părut mult prea scurt şi m-a lăsat cu numeroase întrebări, dar mi-a venit în ajutor volumul doi, mi-a răspuns la unele întrebări şi m-a lăsat cu altele, ca să nu mai spun că finalu m-a blocat, efectiv, şi nu mai ştiu ce să cred. Îmi formasem unele idei, însă tind să le abandonez, întrucât simt că nu sunt ceea ce trebuie şi mi le-am format total greşit. Ştiam că mă va surpinde volumul următor, însă nu mă aşteptam să mă ia complet pe nepregătite şi să mă lase în pom… În ce priveşte volumul doi, pot spune că am respirat paginile, chiar i-am spus Anei şi-n mesaje, nu ştiu când au trecut pagini, când am ajuns la final, ştiu doar că amorţisem pe canapea şi am devorat volumul în doar trei ore, ceea ce e un record şi pentru mine. Nu am putut să mă desprind de poveste nici măcar o clipă şi m-am întristat maxim când am ajuns la final… O să-mi rod unghile până se va lansa volumul trei, dar am să mă torturez cu frânturi din ce va mai posta Ana pe pagina ei de Instagram, o puteţi găsi şi voi aici.
Şi ca-n orice poveste, am avut personaje pe care le-am iubit, dar şi personaje pe care le-aş fi lăsat fără aer, doar aşa puţin…sau poate mai mult…Luke, deşi m-a enervat maxim în primul volum şi-mi venea să-I sparg faţa, am ajuns să-l iubesc în cel de-al doilea, să-l privesc cu alţi ochi şi să mă bucur pentru Esmay că are aşa un frate, chiar dacă în trecut nu a fost tocmai fratele perfect. Asher este iar un personaj de care am prins drag, însă nu ştiu de ce simt că îmi va frânge inima, sper să nu mă înşel, altfel voi suferi cumplit. Iar despre Sierra am numai cuvinte de laudă, o veţi descoperi în volumul doi, iar eu am rămas super încântată de cum a dezvoltat autoarea relaţia dintre ele, încurajarea şi spijinul pe care şi l-au oferit una alteia atunci când a fost nevoie. În ce priveşte personajele nesuferite, ei bine, unul care m-a călcat pe nervi maxim a fost Raissa, o fostă cea mai bună prietenă de-a lui Esmay, ce nu ezita să-i sară la gât cu fiecare ocazie şi s-o atace verbal; aşa aş fi luat-o de-o aripă şi aş fi desfiinţat-o…Nici pe Ewan nu pot să spun că l-am simţit tocmai sincer, dar am să văd cu ce mă va surpinde în volumul următor…
Cred că v-am împărtăşit suficiente şi sper eu că nu am spoiler-it nimic, am încercat să mă limitez cât mai mult posibil. “Obsesia” mi-a ajuns la suflet şi acolo va rămâne o bună perioadă de timp, autoarea a reuşit să creeze o poveste încărcată de frământări şi nesiguranţă, dar şi prietenie, susţinere, pe lângă acestea şi o iubire bolnavă, pe alocuri m-a ţinut şi-n suspans, m-a determinat să o urmăresc pe Esmay cu sufletul la gură şi totodată, mi-a intrat sub piele…
“Când dragostea trece limite, devine devotement, dar când devotamentul se duce pe căi greşite, devine obsesie.”
“(…) viaţa nu stă şi te priveşte cum te străduieşti, nu te ajută şi, cu siguranţă, nu îţi dă nimic care să te ajute. Ea doar îţi pune piedici şi te testează până când ajungi la epuizare.”
“Poţi realiza atât de multe lucruri într-o viaţă, dar fără dragoste nimic nu mai are nicio valoare. Ce rămâne în urma noastră? Ne transformăm în amintiri de iubire, nimic mai mult.”
“Durerea schimbă oameni. Le distruge sufletul, le smulge inima din piept şi îi transformă în recipient goale. Le fură încrederea, speranţa şi dragostea. Durerea le construieşte o barieră fix în faţa ochilor şi îi împiedică pe toţi ceilalţi să se mai apropie.”
“Viaţa te doboară de multe ori, însă toate obstacolele sunt doar nişte încercări prin care ni se dovedeşte că noi nu avem niciun control asupra ei. Suntem constant supuşi unor anumite limite, pentru a vedea cât putem suporta. Uneori, ni se pare că ajungem la capătul puterilor. În acele momente, suferim şi ne consumăm sufletul, dar toată durerea are şi ea o parte bună. Ne face să simţim, să ne dorim să depăşim toate piedicile şi să ne vindecăm. Şi după toată această perioadă în care ne adunăm rămăşiţele de pe jos, vine liniştea noastră sufletească. De cele mai multe ori este amestecată cu frici, neîncredere şi o doză mica de durere, dar natura omenească ne îndeamnă să mergem mai departe. Deşi cicatricile rămân, ca o dovadă supremă a suferinţei noastre, simţim că ne regăsim în final. Durerile se uită şi ajungem să ne dorim să o luăm de la capăt şi să fim fericiţi. Cel puşin, până când în viaţa noastră apare un alt obstacol. Partea bună este că a doua oară ar trebui să avem deja lecţia învăţată şi să îl putem îndepărta mult mai uşor.”
“Iubirea mi-a dat viaţă, iar lipsa ei m-a ucis, în timp ce durerea m-a schimbat. M-am risipit în timp şi m-am transformat în dor.”
“Oamenii nu sunt conştienţi de iubirea pe care le-o purtăm. Cu cât îi iubim mai mult, cu atât mai semnificativi devenim. Însă, când dragostea noastră începe să se stingă uşor în ignoranţa lor, abia atunci ei ne vor iubi cel mai mult.”
“Este frustrant, trist şi dureros când sufletul îţi este furat de cineva care nu are nevoie de el, iar lucrul ăsta m-a învăţat că viaţa este o secundă zbuciumată între două eternităţi. Poţi avea totul şi mâine, nimic. Viaţa este un complex de bucurii, de supărări, de realizări şi de înfrângeri.”
“Atunci când îţi pierzi încrederea în ei, o pierzi şi pe cea în tine însuţi. Ajungi să nu te mai iubeşti, pentru că toţi ţi-au dovedit că nu există nimic de iubit la tine. Întreaga luptă se transformă într-un cerc vicios. Deşi oamenii nu te merită, nici tu nu îi meriţi pe ei. Îţi pierzi toate şansele de a te iubi şi de a mai fi iubit. Iar asta este dureros de tragic.”
“Iubirea chiar putea fi cea mai cumplită boală a sufletului.”
“Dacă ar exista numai bine în lume, oamenii ar fi superficiali. Nu ar mai aprecia viaţa şi lucrurile bune.”
“Oamenii nu mai sunt răbdători. În ziua de azi, ei doar vin şi pleacă, niciodată nu rămân prea mult în acelaşi loc. Nimeni nu-şi mai doreşte să lupte pentru fericire sau pentru dragoste. Ajungem să le căutăm în grabă şi să plecăm imediat ce nu le găsim. Dezamăgirile ne transformă în fiinţe atât de frivole. Amăgirile ne rămân adânc ascunse în suflet ca nişte funii invizibile şi ne opresc, împotriva voinţei noastre, să căutăm necunoscutul în continuare, ne opresc din a-l exploata, din a-l aprecia. Noi, oamenii, suntem nişte creaturi care se tem de neştiut. Ar trebui ca întotdeauna să alegem calea fericirii. Ar trebui să alegem doar acele motive care ne-ar putea face să ne iubim pe noi înşine mai mult.”
Într-o lume clădită pentru bărbați, o tânără trebuie să învețe să supraviețuiască, să-și găsească locul și familia.
Pentru Fable, fiica de șaptesprezece ani a celui mai puternic comerciant din Strâmtori, marea este singurul cămin pe care l-a avut vreodată. Au trecut patru ani din noaptea în care și-a văzut mama înecându-se în timpul unei furtuni necruțătoare.
A doua zi, tatăl ei a părăsit-o pe o insulă legendară, plină de hoți și cu hrană puțină. Pentru a supraviețui, Fable trebuie să se descurce singură, să nu aibă încredere în nimeni și să se bazeze doar pe talentele deosebite moștenite de la mama ei. Tot ce o motivează este dorința de a scăpa de pe insulă și de a-și găsi tatăl, căruia vrea să-i ceară locul cuvenit în echipajul lui.
Astfel, Fable apelează la ajutorul unui comerciant tânăr pe nume West, care o va lua de pe insulă și o va ajuta să traverseze Strâmtorile. Dar pericolele de care a fost mereu înconjurat tatăl ei s-au înmulțit de când l-a văzut ultima oară, iar West, la rândul lui, ascunde multe secrete.
“Fable” vă poartă într-o călătorie spectaculoasă, plină de dragoste, intrigi și aventură.
Îmi era dor de o carte a autoarei, sincer vă spun, a trecut ceva timp de la ultima carte citită de la ea, iar când am văzut că s-a tradus “Fable”, eram în extaz. A făcut vâlvă pe bookstagramul străinilor şi eram ferm convinsă că aceeaşi reacţie va fi şi pe cel al nostru. Bucuria mea a fost şi mai mare când am primit un exemplar din partea celor de la Storia, astfel având ocazia să o citesc mult mai repede decât prevăzusem, deci le mulţumesc din suflet pe această cale, datorită lor pot spune că am fost şi eu la zi cu parcurgerea noutăţii, ceea ce rar se întâmplă în cazul meu. Şi nu cred că mai trebuie să menţionez cât de superbă este coperta, detaliile cuprinse…pur şi simplu mi-a venit să plâng când am luat-o în mâini şi am admirat-o. Cred că este printre puţinele cârţi deţinute de mine la care coperta pur şi simplu m-a captivat maxim, iar eu sunt un vânător de coperţi, ce e drept…majoritatea cărţilor deţinute au fost luate pentru că m-a atras coperta…
Dacă în prima duologie scrisă de autoare, m-am întâlnit cu vikingii, de data aceasta mi-a aranjat o întâlnire cu piraţi, călătorii pe mare şi nu numai. Am făcut cunoştinţă cu Fable, o adolescentă în vârstă de 17 ani, care a fost părăsită de tatăl ei pe o insulă, după ce corabia pe care se afla alături de familia sa a naufragiat, în urma dezastrului, mama înecându-se şi scufundându-se cu tot cu corabie. Au trecut patru ani de la nefericitul eveniment, iar în acesţi patru ani, Fable a fost nevoită să se descurce singură, să îşi procure hrană, să muncească, bazându-se pe darul moştenit de la mama sa, dar mai ales, să nu aibă încredere în nimeni, să nu îşi dezvăluie secretele. Secretele sunt cele mai preţioase, iar cel care ţi le cunoaşte poate profita la maxim de acestea…Singura motivaţie a lui Fable este să părăsească insula dominată de piraţi şi pericole, în cei patru ani cât a locuit acolo a fost supusă bătăilor şi jignirilor, a suferit de foame şi alungată, negăsindu-şi locul nicăieri. Îşi doreşte să părăsească insula pentru a se alătura echipajului deţinut de tatăl ei, să-şi primească locul cuvenit. Astfel, ajunge să ceară ajutorul unui comerciant care a mai cumpărat bunuri găsite de Fable, West fiind cel care o primeşte pe corabia sa şi care îi uşurează sarcina de a trece Strâmtorile. Călătoria nu este una lipsită de pericole, mai ales că a trecut atât timp de când şi-a văzut ultima oară tatăl, dar totodată şi secretele sale ameninţă să iasă la iveală…Cum se desfăşoară călătoria lui Fable alături de West şi echipajul său, te îndrum să descoperi, călătoria cu corabia Marigold promite o aventură pe cinste; găsiţi şi voi cartea pe site-ul editurii aici.
Cred că a fost cartea potrivită la momentul potrivit pentru că am reuşit să o parcurg în câteva ore, după ce am avut câteva zile extrem de încărcate în care nu am reuşit absolut deloc să citesc, ceea ce mi s-a părut extrem de ciudat şi trist, în acelaşi timp. Din momentul în care am luat cartea în mână, greu mi-a fost să o las deoparte, eram foarte curioasă de cum se va schimba povestea lui Fable, ştiind prin câte a trecut pentru a ajunge unde a ajuns, ce a suportat, devenind adolescenta din prezent. Mi s-a părut foarte trist că a fost părăsită de părintele ei, fără nicio îndrumare şi o privire în urmă, dar acest abandon a format-o şi a determinat-o să fie sigură pe ea, să-şi cunoască puterile şi să se descurce. Este un personaj puternic şi îndrăzneţ, iar eu am prins drag de ea de la primele pagini şi am urmărit-o cu interes până la final.
În ce priveşte acţiunea, mă aşteptam la una mai dinamică ştiind că este o poveste cu piraţi, însă nu am primit aşa ceva, a fost statică şi nu s-au întâmplat foarte multe, cel puţin în primele 200 de pagini. Nu pot spune că m-a dezamăgit acest lucru, m-am bucurat de poveste chiar şi fără wow-uit, a fost extrem de lejeră şi plăcut de parcurs, m-a destins şi mi-a dat o stare de bine. Cum spuneam şi mai sus, mi-a fost drag de Fable, autoarea s-a axat foarte mult pe conturarea ei, lăsând deoparte conturarea personajelor secundare, iar acest aspect mi-ar fi plăcut să fie creat altfel, să primească şi cele secundare puţină atenţie şi să nu fie neglijate. Dacă erau mai dezvoltate, probabil aş fi reuşit să empatizez mult mai mult şi cu ele, nu doar cu Fable, însă din puţinele informaţii pe care le-am primit privind personajele secundare, am reuşit să-mi formez propriile idei şi să le conturez în felul meu, nu ştiu dacă le-am creat eu aşa cum trebuie în mintea mea, dar ceva acolo tot cred că am nimerit…
Cât am citit cartea, m-am simţit de parcă am vizionat un film, mi-a dat un vibe de “Piraţii din Caraibe” (chiar mă bătea un gând să revăd filmele după ce termin cartea) şi chiar am savurat povestea descoperită. În ciuda faptului că nu a reuşit să mă wow-uiască, mi-a oferit ce am avut nevoie: o poveste uşoară, cu un personaj feminin puternic şi determinat, care reuşeşte să se impună într-o lume dominată de bărbaţi, cu un “cufăr” încărcat de secrete, o călătorie pe mare plină de neprevăzut pe o corabie cu un echipaj dintre cele mai neobişnuite, o poveste de dragoste în plan secundar, dar şi una plan principal. Mi-a trezit interesul şi sunt nerăbdătoare ca editura să traducă şi volumul doi al duologiei, deşi ştiu că doar ce s-a tradus primul volum. De acum începe momentul cel mai greu, şi anume aşteptarea, care va fi cruntă, aşa este mereu…
“Problema nu-i că eşti mincinoasă. Toată lumea de pe insula asta minte. Problema, Fable, este că tu ştii să minţi.”
“Nimic nu e pe gratis. Nu se referala mâncare, la costul călătoriilor şi la hainele din spinare. Se referea la respect. Siguranţă. Protecţie. Nimeni nu ţi le datora. Şi, într-un fel sau altul, plăteai pentru ele mereu.”
“Vreau să nu mor singură (…). Nu pot spune că a fost alegerea mea să trăiesc aşa. Dar nu am altă viaţă. (…) Atât timp cât voi face parte din echipajul ăsta, nu voi fi singură. Cred că e bine să fiu într-un astfel de loc când moartea va bate la uşă.”
“Nimic nu e gratis, Fable. Ştim amândoi că uneori, pentru a supravieţui, trebuie să faci lucruri care apoi te bântuie.”
“Strâmtorile erau ca muchia unui cuţit. Nu puteai să trăieşti aici fără să te tai.”
O aventură care ne poartă din vremurile tulburi ale lui Jack Spintecătorul până în zilele noastre, din Marea Britanie până în Suedia. O poveste despre rău şi bine, despre iubire şi ură, despre urăţenie şi frumuseţe. Pe alocuri crud şi macabre, romanul Johanei Gustawsson este plin de suspans şi răsturnări de situaţie. Veţi zâmbi pe alocuri citind dialogurile dintre personaje sau descoperind obiceiuri şi mâncăruri mai puţin cunoscute. Cu siguranţă nu veţi lăsa romanul din mână şi veţi devora povestea, pagină după pagină, până la final.
La finalul lui 2019 am citit primul volum al seriei „Emily Roy şi Alexis Castells” la recomandarea Roxanei, si anume “Block 46”, a cărui recenzie o puteţi găsi pe blog aici, şi am rămas surprinsă plăcut la vremea respectivă, în ciuda poveştii descoperite între paginile volumului. De cum l-am finalizat, am tot aşteptat să se traducă şi volumul următor, grea este aşteptarea când vine vorba de serii, sincer, însă mai mare mi-a fost bucuria când am primit un exemplar din partea celor de la Tritonic, ţin să le şi mulţumesc pe această cale. Am pus-o la loc de cinste pe canapea, în tenculeţul cu cărţi de citit pentru luna această, dar vă mărturisesc ispita a fost mare şi n-am putut să nu-i acord atenţia necesară, deşi aveam programate înaintea ei alte titluri. Aşa a fost să fie, iar eu am dat peste o poveste ce a ridicat părul pe mine şi m-a determinat să fac nişte grimase de care nu credeam că sunt capabilă…
Deşi mă aşteptam să fie un fel de continuare a primului volum, nu a fost chiar aşa, a avut puţină legătură, în sensul că făcea trimitele la unele evenimente din trecut şi exista o mică legătură, dar cam atât…a fost o poveste încărcată de crime şi nu numai. Începutul cărţii m-a băgat puţin în ceaţă, îmi erau prezentate multe personaje şi nu reuşeam să leg conexiunile între ele eram purtată în două planuri narative şi mă pierdusem la un moment dat, dar am apelat la ciornă şi schemele mele, să mă lămuresc cum trebuie, să prindă contur povestea, întrucât reuşise să mă prindă maxim şi-mi era ciudă pe confuzia mea. Eh, dar şi când m-am lămurit, să mă fii ţinut, că peste ce am dat, mi-a făcut stomacul să mi se întoarcă în fel şi chip, fiindu-mi greu să diger detaliile puse la dispoziţie, dar să şi accept o astfel de poveste. Ancheta la care am luat parte a fost încărcată de răsturnări de situaţie, piedici şi numeroase dezvăluiri macabre, dar am avut ocazia să descopăr şi personaje noi, pe parcurs ajungând să le îndrăgesc, ca la final să-mi stârnească furia şi să-mi vină să le sugrum, nu alta…
Mi-ar fi plăcut ca personajele principale, Emily şi Alexis, să fie puse în lumină mult mai mult, să le observ evoluţia, însă am avut senzaţia că au fost lăsate în umbră, deci nicio evoluţie, povestea învârtindu-se în jurul altor personaje. Au apărut şi ele, ce este drept, dar mi-ar fi plăcut ca a lor apariţie să fie mai deasă, ţinând cont că sunt principale, dar de data aceasta, personajele secundare au fost vedetele, se pare. Chiar şi aşa, volumul m-a convins să nu-l las din mână, să dau pagină după pagină, să mă cutremur la unele pasaje şi să mă şochez de gândirea unora. Cred că am mai spus acest lucru într-o altă recenzie, deci e posibil să mă repet, dar sunt de părere că formarea unei persoane porneşte de la primii ani de viaţă, educaţia primită, valorile insuflate, dar şi anturajul îşi pune amprenta, mai ales dacă este unul dubios.
“Mör” mi-a dat o stare de nestare, nu ştiu cum s-o explic, pentru că s-a jucat cu mine aşa cum a vrut, m-a dus de nas până la ultimele pagini, iar acolo a dat cu mine de pământ maxim, pur şi simplu m-a încuiat, mi-a desfiinţat toate ideile formate de-a lungul lecturii şi mi-a dat fatala în stil original. M-am şi bucurat de imprevizibilitate, ce e drept, pentru că acesta i-a fost farmecul, de era previzibilă, nu cred că reuşea să mă captiveze aşa cum a reuşit. A fost o poveste alertă, plină de mister şi răsturnări de situaţie, gelozii şi relaţii deloc sănătoase, iubire, ură şi răzbunare, manipulare, urât şi frumos, dar şi multe, multe altele…Găseşti titlul pe site-ul editurii aici.
“Durerile din trecut semănau cu nişte nisipuri mişcătoare: când puneai piciorul înăuntru, trebuia să accepţi situaţia, să te calmezi şi să nu te mai agiţi, altfel riscai să te împotmoleşti mai mult.”
“(…) o alegere proastă era suficientă pentru a te prăbuşi în infern.”
“Confuzi două lucruri esenţiale, Alexis: a-ţi plăti greşelile şi a suferi pentru ele. A şti să dai dovadă de rezilienţă şi nu de încrâncenare. (…) Doar privind în trecut putem învăţa lecţii pentru prezent… Priveşte, dar nu contempla.”
Titlul original: “The Saboteur of Auschwitz: The Inspiring True Storz of a British Soldier Held Prisoner in Auschwitz”
Autor: Colin Rushton
Editura: For You
An apariție: 2020
Număr pagini: 272
Traducere de Monica Vișan
În 1942, tânărul soldat britanic Arthur Dodd a fost luat prizonier de armata germană și transportat la Oswiecim, loc căruia germanii i-au dat alt nume, acum sinonim cu cele mai întunecate clipe ale omenirii: Auschwitz.
Forțat să depună muncă silnică, înfometat și bătut sălbatic, Arthur a crezut că viața lui va înceta la Auschwitz. Dar s-a hotărât să lupte până la moarte, așa că a sabotat producția industrială nazistă, și-a riscat viața pentru a ușura suferința prizonierilor evrei și a ajutat un grup partizan care plănuia o evadare în masă.
Această mărturie șocantă aruncă o lumină nouă asupra evenimentelor din lagăre, demască o ierarhie a tratării prizonierilor de către SS și prezintă povestea în mare parte necunoscută a prizonierilor de război.
„Cel care salvează o viață salvează lumea întreagă. Dar cel care distruge o viață distruge lumea întreagă.“
Am văzut pentru prima data această carte pe un cont de bookstagram, dacă nu mă înşel, era un concurs unde aveai şansa de a câştiga un exemplar, evident nu am avut baftă, dar am trecut titlul pe wishlist, mai ales că era menţionat Auschwitz-ul. Ştiu că titlurile ce vorbesc despre lagăr îmi frâng inima, însă nu mă pot abţine să nu le citesc, acea perioadă a fost cruntă, încărcată de cruzime şi nedreptăţi, şi deşi am citit foarte multe titluri ce vorbeau despre Auschwitz, mereu aflu ceva nou, ceva ce nu mai descoperisem până atunci. Dacă n-a fost să obţin titlul prin intermediul concursului respectiv, mi-au sărit în ajutor cei de la Cartepedia, astfel a ajuns şi cartea în mânuţele mele, frângându-mi sufletul în mii de bucăţele, exact cum mă aşteptam. Printre atâtea titluri fantasy, o carte care să mă trezească la realitate e binevenită oricând, iar “Sabotorul de la Auschwitz” mi-a dat fatala…
Arthur Dodd a fost un soldat britanic, care a fost ţinut prizonier în lagărul de la Auschwitz, fiind şi el unul dintre martorii ce au văzut atrocităţile de la Auschwitz şi a ales să le dezvăluie. Nu doar o dată a fost cuprins de frământări şi neputinţă, sentimente dintre cele mai neplăcute…Dar să o iau cu începutul şi să nu mă arunc direct… Arthur, de mic, şi-a dorit să facă parte din armată, să servească ţara, să aducă o contribuţie, deşi mama sa nu a fost de acord cu acest lucru. A renunţat la scoală la vârsta de 15 ani, intrând ca şi ucenic mecanic la o firmă de transport. Era plătit pentru munca depusă, salariul nu era foarte mare, aşa că s-a descurcat cum a putut. La vârsta de 21 de ani a suferit un accident, în urma căruia a rămas şchiop, deci dorinţa sa de a se înrola în armată nu mai era atât de realizabilă, din câte i se spusese. Nefericitul eveniment nu l-a doborât pe Arthur, din contră, l-a ambiţionat tot mai mult, şi deşi nu a reuşit să intre în armată ca şi soldat, a reuşit să intre datorită permisului său de conducere, obţinând un post de instructor auto. De aici şi până la a ajunge pe front a fost doar un pas…norocul pe care l-a avut a început să-l părăsească şi a ajuns să fie capturat de armata germană şi transportat la Auschwitz. În lagăr a fost obligat să muncească, a suferit de foame şi a fost bătut, asemeni evreilor, cu singura deosebire că prizonierii britanici nu erau ameninţaţi cu gazarea. A fost supus unor tratamente brutale şi greu de suportat, gândindu-se că de acolo, cu siguranţă, nu va ieşi în viaţă…Dar nu a fost să fie aşa, cartea de faţă stă drept dovadă, iar paginile cuprinse între coperţi sunt încărcate de mărturii cutremurătoare şi informaţii ce dovedesc cât de multă cercetare s-a făcut pentru a aduce la lumină această poveste.
Sincer vă mărturisesc, mi-a fost extrem de greu să parcurg această carte datorită bagajului emoţional cu care a venit, dar şi a informaţiilor cuprinse. Nu puteam parcurge mai mult de 50-60 de pagini pe zi, trebuia să diger fiecare pagină citită, să asimilez informaţiile, îmi erau oferite numeroase nume pe care nu le mai întâlnisem şi încercam să le găsesc locul în povestea relatată, dar totodată şi multe date. Nu eram străină de atrocităţile din lagăr, am citit cartea cu noduri în gât şi piele de găină, deşi unele acte de cruzime le cunoşteam, dar tot a reuşit să mă cutremure, să fiu şi eu cuprinsă de neputinţă asemeni lui Arthur, să mă doară sufletul pentru că nu pot face absolut nimic pentru a aduce un gram de bunătate acelor nefericiţi. M-am bucurat când am aflat că Arthur a luat parte la sabotarea producţiei din industria nazistă, dar şi că a ajutat la evadarea în masă a prizonierilor evrei. În ciuda vieţii cumplite pe care a dus-o în lagăr, a tuturor evenimentelor menite să-i calce în picioare speranţa şi dorinţa de a lupta pentru viaţa sa, Arthur nu s-a lăsat şi şi-a adus contribuţia dorită.
Povestea sa mi-a demonstrat cât de puţin cunoşteam despre prizonierii britanici reţinuţi în lagăr, toate titlurile parcurse până în prezent aveau în vizor vieţile năruite ale evreilor şi actele de cruzime la care erau supuşi. Este o poveste cu un puternic impact emotional şi nu doar o singură dată ochii mi-au fost încărcaţi de lacrimi, iar obrajii uzi, chipul mi-a fost abătut şi-mi era tot mai dificil să parcurg cartea, foarte multă durere a fost cuprinsă între coperţi. Ce mi-a atras atenţia şi am apreciat foarte mult a fost partea care a cuprins mărturii şi ale altor prizonieri ce au reuşit să scape din acel infern. S-a observat cercetarea făcută, însă am avut tendinţa să cred că dacă povestea lui Arthur era redată la persoana întâi era mult mai personală şi ar fi reuşit să-mi transmiă mult mai multe. Dar chiar şi aşa, cu povestea redată la persoana a treia, şi-a atins scopul. M-a marcat şi a rămas în suflet, iar în bibliotecă la loc de cinste, alături de celelalte poveşti desprinse din lagărul de concentrare de la Auschwitz. Dacă sunteţi curioşi să descoperiţi şi voi povestea lui Arthur, găsiţi cartea pe site-ul cartepedienilor aici.
Ești curajos dacă citești cartea aceasta și nu te temi că s-ar putea să dispari, să te transformi în broască sau să ieși dintr-o pălărie metamorfozat în iepure pufos. Dar citește-o și o să înveți să faci trucuri magice care îi vor impresiona pe prietenii tăi.
Carter este un băiat care duce o viață dificilă. Două lucruri bune a deprins de la Sly, unchiul lui: dibăcia mâinilor și viteza. Acum reușește să facă numere de magie perfecte, și nu le folosește pentru a-i răni sau jefui pe alții. E nevoit să fugă de unchiul lui care îl are în custodie, și dă peste alte probleme, odată ajuns într-un parc de distracții, condus de un om malefic. Chiar dacă necazurile se înmulțesc, Carter învață că magia înseamnă mai mult decât să stăpânești niște tertipuri. Mai important, face această descoperire alături de noii săi prieteni.
De Neil Patrick Harris am auzit prima dată când l-am văzut jucând în filmele „The Smurfs”, unele dintre filmele la care aş fi capabilă să mă uit fără oprire şi să nu mă plictisesc. Aşa că am fost extrem de surprinsă, scroll-uind printre cărţile de copiii pe site-ul celor de la Cartepedia, să văd o carte publicată de actor. Am fost atrasă instant de copertă şi titlu, dar parcurgând descrierea, mi s-a trezit dorinţa de a afla şi mai multe privind povestea lui Carter şi să fac în aşa fel încât să o obţin cât mai repede. Mi-am activat magiile şi volumul a ajuns în mânuţele mele, mai mare bucuria, sincer…
În „Neadaptații magici” am făcut cunoştinţă cu Carter, un băieţel care şi-a pierdut părinţii în urma unui eveniment nefericit, ajungând în custodia unui unchi, fiind singura rudă de care se ştia, astfel fiind încredinţat acestuia. Unchiul Syl nu era o persoană cinstită şi nici capabilă că aibă grijă de sine, dar mai de un copil, însă singurul lucru benefic pe care Carter le-a învăţat de la unchiul său a fost cum să-şi mişte mâinile, să fie cât mai îndemânatice, dar şi rapide. Băieţelul nu se simte în siguranţă alături de unchiul său, nici viaţa pe care o duce cu acesta nu este lipsită de griji, aşa că decide să fugă de unchiul său fuga nu-i aduce nimic bun, întâmpină pericole, dar totodată învaţă şi cum trebuie folosită cu adevărat magia, şi nu numai.
De puţin timp am descoperit titlurile de la Arthur şi am realizat că sunt tot mai atrasă de ele, nu prea trece luna fără să citesc minim un titlu, ceea ce mă încântă enorm. Povestea lui Carter este una foarte tristă, dar în acelaşi timp, încărcată de bunătate, speranţă, frumuseţea prieteniei şi mai ales magie. Este captivantă şi emoţionantă, şi deşi este o carte pentru copiii, a reuşit să mă ţină în suspans, să mă determine să mă tem de câteva ori pentru viaţa lui Carter, neştiind pe ce drum o va lua, ce alegeri va face şi dacă sunt potrivite pentru el. În ciuda dificultăţilor de care a avut parte până când a luat decizia de a fugi de unchiul Syl, Carter a avut capul pe umeri, nu s-a lăsat ademenit de fapte necuviincioase, iar viaţa alături de unchiul său se pare că l-a învăţat să recunoască cu uşurinţă când ceva nu era tocmai potrivit pentru el. M-am bucurat de fiecare pagină şi-mi era imposibil să o pun deoparte, mai ales datorită paginilor în care erau prezentate diverse trucuri de magie. Am încercat şi eu, însă nu mi-a reuşit nimic, evident, dar am să mai exersez, repetiţia este mama învăţăturii, asta ştiu de când eram mică. Un alt plus al acestei cărţi au fost ilustraţiil…Doamne, că le-am privit de nenumărate ori şi-mi era atât de uşor să vizualizez fiecare personaj în parte, să-i observ trăsăturile, să-l citesc dacă este un personaj pozitiv sau negativ.
Probabil este ciudat să spun asta, dar mi-a dat un vibe de “Banda celor şase ciori”, doar că middle grade, nu ştiu dacă mă exprim coerent. Avem tot un grup de şase personaje, unul mai diferit decât celalălalt, însă nu avem perspective multiple, ci doar perspectiva lui Carter, povestea fiind redată la persoana întâi. În jurul lui se învârte povestea şi a fost o reală încântare să o descopăr. Cu uşurinţă am empatizat cu Carter, dar şi cu celelalte personaje, le-am îndrăgit mult şi sunt foarte curioasă unde îi va mai purta volumul doi, din ce am observant este în pregătire la Arthur.
“Neadaptații magici” este un middle grade încărcat de imaginaţie şi suspans, ce te poartă într-o cursă de sentimente şi te prinde în mrejele sale cu fiecare pagină parcursă, are personaje simpatice care-şi poartă propriile greutăţi aşa cum reuşesc ei mai bine. O poveste emoţionantă, ce te învaţă cum să îţi alegi persoanele în care să ai încredere, cum să fii sincer, în primul rând cu tine, apoi cu cei din jurul tău, cum să rişti, neştiind ce rezultat vei obţine, dar mai ales cum să devii dintr-un “neadaptat” un “adaptat”. Volumul îl găsiţi pe site-ul celor de la Cartepedia aici, am un sentiment că v-am convins, puţin acolo, să îi acordaţi o şansă…
„Magia poate însemna, pentru oameni diferiţi, lucruri diferite. Pentru unii, înseamnă să scoţi un iepure din joben sau să tai pe cineva în două cu fierestrăul şi apoi să-l lipeşti la loc (dacă ai noroc). Pentru alţii, e magică o zi răcoroasă de toamnă ori îmbrăţişarea blândă a cuiva drag. Pentru mine, pot fi magice o poveste, un joc, o ghicitoare sau o surpriză care mă lasă cu răsuflarea tăiată, încât să nu pot să zic nici mâlc.”
„Părerile sunt ca inimile. Toată lumea are câte una.”
„Magia adevăraţilor prieteni este că şi atunci când sunt departe, nu pot fi separaţi pentru multă vreme de ceea ce trăieşte în inima lor.”
„Magia înseamnă fericire. Înseamnă râs. Înseamnă să te facă să te simţi într-un anumit fel.”
Bookworm in a cozy corner 