”Fetița din scrisoare” de Emily Gunnis (recenzie)

Titlul original: ”The Girl in the Letter”
An publicație: 2019
Editura: Litera
Colecția: Buzz Books
Număr pagini: 400
Traducător: Mona Apa – Slujenco

”Anul 1956. Atunci când Ivy Jenkins rămâne însărcinată, este trimisă în dizgrație la St Margaret, o casă întunecată, înfiorătoare pentru mamele necăsătorite. Copilul ei este adoptat împotriva voinței sale, iar Ivy nu va pleca niciodată din casa groazei.

Anul 2017. Samantha Harper este o jurnalistă a cărei carieră se află în impas. Când îi cade în mână o scrisoare din trecut, conținutul o șochează și o tulbură. Scrisoarea este de la o mamă tânără, care imploră să fie salvată de la St Margaret, înainte de a fi prea târziu.

Sam investighează tragica poveste, ca jurnalistă, dar și prin prisma misterioaselor legături personale pe care le intuiește, și descoperă o mulțime de morți inexplicabile care înconjoară femeia și copilul ei. Sub presiunea iminentei demolări a așezământului St Margaret, Sam are doar două zile pentru a pune în ordine și a completa un puzzle vechi de șaizeci de ani înainte ca adevărul, care se află tulburător de aproape de casă, să se piardă pentru totdeauna…

Îmbinând ritmul alert și suspansul investigației cu atmosfera apăsătoare de thriller și cu drama pierderilor ireparabile, Fetița din scrisoare pune la grea încercare tăria emoțională a cititorului.”

”Fetița din scrisoare” este un roman de debut, însă documentarea autoarei a fost atât de intensă, încât reușește să captiveze cititorul încă de la primele pagini. De foarte multe ori am fost atât de prinsă în poveste, încât nu reușeam să mai deosebesc ficțiunea de realitate, iar nota autoarei a venit ca un duș rece…Din păcate, ideea de la care a pornit această poveste are un sâmbure de adevăr, unul foarte mare și amar. Căminele pentru mame și copii, numite în mod ironic ”cămine”, pentru că erau adevărate închisori, chiar au existat în Irlanda și Marea Britanie. Condițiile de trai din acele locuri erau inumane, femeile munceau până la epuizare, chiar dacă erau însărcinate sau dacă abia născuseră. Pedepsele erau crunte, dar cea mai mare pedeapsă era faptul că femeile erau obligate să renunțe definitiv la copiii lor.

Emily Gunnis ne relatează povestea prin împletirea a două planuri temporale: trecutul, începând cu anul 1956, când tânăra Ivy Jenkins rămâne însărcinată și este trimisă să nască departe de ochii lumii la căminul pentru mame necăsătorite St. Margaret, și prezentul, reprezentat de anul 2017, când jurnalista Samantha Harper descoperă o scrisoare de la tânăra Ivy, care implora să fie salvată din acel loc întunecat. Ador genul acesta de narațiune când trecutul se întrepătrunde cu prezentul, când totul este pus în fața ta, ca un imens puzzle ce așteaptă să fie asamblat.

Personajele, deși într-un număr destul de mare, ne sunt prezentate pe rând, aducându-ne la cunoștință povestea vieții lor și legătura pe care au avut-o cu St. Margaret. Tare drag mi-a fost de Ivy și atât de mult am compătimit-o, încât m-a durut sufletul pe tot parcursul lecturii. Cum a crezut ea în dragoste și cum a fost trădată, atât de cel pe care-l iubea, cât și de propria familie. Un alt personaj care mi-a ajuns la suflet este Sam, desigur. Asemănarea dintre ea și Ivy este năucitoare, cu toate că sunt în același timp atât de diferite. Și totuși, există o legătură inexplicabilă care o face pe Sam să dezgroape trecutul și să afle ce s-a întâmplat cu acea fată din scrisoare. A existat și un personaj care, după părerea mea a fost cam nerealist, și anume Kitty, o bătrână faimoasă, cu un aer misterios, pe care am încercat să o înțeleg și să o descopăr, dar unele lucruri pe care aceasta le face, mi s-au părut cam greu, dacă nu chiar imposibil, de realizat la vârsta ei. Dar, trecând peste acest aspect, povestea este una care nu trebuie trecută cu vederea.

Suspansul și răsturnările de situație sunt prezente la fiecare pas, autoarea reuțind să mă surprindă foarte plăcut. Când credeam că totul se leagă și că am aflat tot ce era necesar, chiar atunci apărea altceva, care dădea totul peste cap. Și asta a fost minunat… Au fost și pasaje care m-au rănit profund, îmi dezvăluiau niște detalii crunte ce-mi dădeau foarte mult de gândit: cum puteau niște oameni care se proclamau a fi credincioși și care urmează calea Domnului, să comită asemenea atrocități? De la chinuirea femeilor însărcinate, chiar și în stadiul avansat al sarcinii, dar și al copiilor, să-i supui unor tratamente de nedescris, toate acestea doar pentru a le fi iertate păcatele…Dar vorba aia: ”Dumnezeu e sus și le vede….”. Ce am apreciat foarte mult a fost lista bibliografică de la sfârșitul cărții, element ce nu l-am întlânit la mulți autori. Astfel realizezi cât de multă cercetare a fost efectuată pentru a crea o poveste veritabilă!

”Fetița din scrisoare” este un roman emoționant, greu de lăsat din mână, ce-ți prezintă o realitate șocantă. Îți va sfășia inima și-ți va rămâne în minte foarte mult timp după ce-l vei citi…te va bântui…

”După ce a murit, dădeam volumul la maximum doar ca să mă prefac că el e încă alături de mine. Crezi că o să-ți lipsească doar lucrurile bune la o persoană, dar îți lipsește totul.”

”Visele sunt conflicte nerezolvate pe care creierul încarcă să le proceseze în timpul somnului…”

”Dacă îți închipui că ești prea mărunt ca să contezi, încearcă să dormi cu un țânțar în cameră.”

”De asta se despărțeau oamenii. De asta se îndepărtau unul de altul. Îți distrugea sufletul să rămâi alături de cineva care te văzuse în cele mai proate momente și îți făcuse reproșuri din pricina asta.”

„Hopeless. Fără speranţă” de Colleen Hoover (recenzie)

Titlul original: „Hopeless”

An publicaţie: 2017

Editura: Epica

Număr pagini: 368

Traducător: Adrian Deliu

“Îndrăgita autoare de bestselleruri Colleen Hoover istoriseşte, la această primă întâlnire cu publicul din România, fascinanta poveste a doi tineri cu un trecut tulburător, care pornesc într-o pasionantă şi palpitantă călătorie pentru descoperirea sensurilor vieţii, iubirii, încrederii şi, mai presus de orice, a puterii vindecătoare pe care numai adevărul o poate avea.

Sky, elevă în ultimul an de liceu, îl cunoaşte pe Dean Holder, un tip cu o reputaţie îndoielnică, rivalizând cu a ei însăşi. Încă de la prima lor întâlnire, acesta o îngrozeşte şi, în acelaşi timp, o captivează. Ceva inexplicabil legat de el îi declanşează amintiri din adâncurile trecutului ei tulbure, dintr-o perioadă aproape stearsă din memoria ei. Deşi Sky e hotărâtă să se ţină la distanţă de el, insistenţele lui neabătute şi zâmbetul enigmatic îi doboară barierele protectoare, iar legătura dintre ei creşte în intensitate. Însă misteriosul Holder ascunde, la rândul lui, destule secrete, iar de îndată ce acestea sunt dezvăluite, Sky cunoaşte o transformare ireversibilă, iar capacitatea ei de a avea incredere în semeni poate deveni o pierdere colaterală provocată de adevăr.

Numai înfruntând cu mult curaj dezvăluirile crude, Sky şi Holder pot spera să-şi vindece rănile sufleteşti şi să găsească o cale de a trăi şi de a iubi pe deplin.

‘Hopeless. Fără speranţă’ este un roman care vă va tăia respiraţia, captivându-vă şi amintindu-vă de prima voastră iubire.”

Este a doua carte ce o citesc de la autoarea Colleen Hoover, prima a fost “Totul se termină cu noi” (recenzia o găsiţi aici), şi am citit-o la insistenţele dragei mele colege de blog, Roxana. Nu era în plan să citesc “Hopeless. Fără speranţă”, însă am ajuns la ea datorită unui maraton, desi alegerea mea fusese să citesc “Ugly love”. Nu ştiu cu ce ţi-am greşit, Roxi, de m-ai zăpăcit de cap cu această carte, chiar dacă ştiai că-mi va frânge inima rău de tot.

Credeam că “Totul se termină cu noi” este cea mai dureroasă, după subiectul ce l-a tratat, însă am ajuns la concluzia că şi “Hopeless. Fără speranţă” este la fel de dureroasă…este profundă şi te atinge într-un mod cum nu te aştepţi. Nu ştiu cu ce-şi hrăneşte autoarea creierul de îi vin aşa subiecte în minte, dar să-l hrănească tot aşa în continuare…

“Hopeless. Fără speranţă” ne dezvăluie povestea tulburătoare a lui Sky şi Holder, o poveste învăluită în secrete şi multă durere, care te captivează de la prima pagină şi până la ultima, fiindu-ţi greu să şi respiri pe parcursul lecturii. Sky este elevă în ultimul an de liceu şi este un an total nou pentru ea, întrucât până în acest an, a învăţat acasă. Şi o dată cu acest nou an şcolar, viaţa ei se schimbă când îl întâlneşte pe Holder. Sky este îngrozită de el, dar în acelaşi timp, este şi atrasă foarte tare de persoana lui, chiar dacă îşi propune să-l evite, nu-i prea reuşeşte…Ce îi leagă pe cei doi sunt secretele, dar ce fel de secrete, rămâne să aflaţi voi…Eu nu am de gând să vă dezvălui absolut nimic…tac mâlc…

Însă ce pot să vă spun şi chiar vreau să vă spun este cum m-am simţit eu citind “Fără speranţă”: a fost o încântare şi un cuţit în inimă, ambele în acelaşi timp. Aşa de frumoasă mi s-a părut prima parte a cărţii, am râs foarte mult, mă distram copios, avea nişte replici ce mă atingeau pe suflet, ca în a doua parte, să fiu luată la palme. Dar nu orice palme, ci un val de palme, au venit aşa, pe nepusă masă…Fusesem atât de prinsă la un moment dat de poveste, încât nu mai aveam răbdare să citesc descrierile că mă interesa mai mult dialogul, să aflu o data care este treaba. Nici când citeam un roman poliţist sau un thriller nu eram aşa nerăbdătoare să aflu deznodământul. Am fost lovită de un uragan de sentimente, acum râdeam, ca în secunda următoare să-mi curgă lacrimi pe obraz şi să nu fiu în stare să mi le stăpânesc, am simţit furie la cote maxime (am avut un personaj pe care l-aş fi %#¤%#…vaaaii, că nu pot să scriu exact ce i-aş fi făcut că vă spoiler-esc şi nu vreau…), dar şi o durere de nedescris, nu ştiu ce cuvinte aş putea folosi ca să vă redau exact sentimentul…nu cred că sunt. După ce mi-a sfâşiat inima, mi-a mai tocat-o mărunt, mărunt, că doar nu era suficient să mi-o rănească, ca apoi să mi-o pună la loc şi să aibă pretenţia de la mine să mi-o reîntregesc, ca să poată bate iar…cum să mai fac asemenea lucru? Cu ce ti-am greşit, Colleen, de ai scris aşa o carte şi eu să mă iau după gura Roxanei şi să o citesc???

Şi când mă gândesc că vrusesem să citesc şi “Speranţa pierdută”, să aflu povestea şi din perspectiva lui Holder…guess again…o mai amân până în ianuarie, inima mea nu va suporta doză dublă de Colleen Hoover, nu sunt în stare să citesc mai mult de o carte pe lună de la ea, este prea profundă şi mă atinge într-un mod atât de plăcut şi dureros. Ar fi prea mult pentru mine…

Romanul “Hopeless. Fără speranţă” te învaţă cum să îţi îmbrăţişezi trecutul şi să faci pace cu acesta, să-ţi recapeţi încrederea în persoanele apropiate, dar mai ales, cum să-ţi vindeci rănile cele mai adânci şi să-ţi permiţi să iubeşti cu cea mai mare pasiune, să trăieşti adevărata iubire.

Chiar dacă am simţit o mulţime de sentimente, bune şi rele, cartea “Hopeless. Fără speranţă” este fără doar şi poate o carte ce nu trebuie să vă scape. Vi-o recomand din tot sufletul, ăsta mic şi prăpădit, ce a fost călcat în picioare şi zdrobit până nu a mai rămas nimic din el, însă înarmaţi-vă cu toate cele necesare că vă aşteaptă o poveste cum nu aţi mai aflat.

”Pentru că totdeauna cerul e frumos. Chiar și când e întunecat sau ploios sau noros, tot e frumos de privit. E preferatul meu, fiindcă știu că dacă vreodată o să mă simt rătăcit sau singur sau speriat, nu trebuie decât să privesc în sus, iar el o să fie acolo, orice-ar fi…și știu că totdeauna o să fie frumos.”

”Toate căsniciile au o dată de expirare, dacă intri în ele dintr-un motiv nepotrivit. Căsnicia nu ușurează situațiile…ci doar le îngreunează. Dacă te căsătorești cu cineva sperând că lucrurile se vor îmbunătăți, ai putea foarte bine să-ți pornești deja cronometrul încă din clipa în care spui `da`.”

”Delicat, aspru, atent, egoist. În acest unic sărut simt mai multe emoții de-ale lui decât sunt în toate cuvintele pe care le-a rostit vreodată. Buzele noastre sunt, în sfârșit, îngemănate, pentru prima oară, sau pentru a douăzecea oară, sau pentru a milioana oară. Chiar nu contează, fiindcă, indiferent a câta oară ar fi…e absolut perfect. E incredibil și ireproșabil și aproape că merită să fi trecut părin toate câte-am trecut amândoi, doar ca să ajungem la un astfel de moment.”

„Wonder Woman: Fiica Războiului” de Leigh Bardugo (recenzie)

Titlul original: „Wonder Woman: Warbringer”

An publicaţie: 2019

Editura: Youngart

Număr pagini: 448

Traducător: Ioana Filat

“Salvând o tânără de la înec, Diana crede c-a făcut o faptă bună. Descoperă însă rapid că s-ar putea să fi condamnat lumea la moarte. Deși ea nu știe asta, mulți își doresc ca Alia Keralis să dispară, căci ea e Fiica Războiului, una dintre descendentele Elenei din Troia. Împreună, Diana și Alia trebuie să facă față mai multor inamici, atât din lumea oamenilor, cât și din cea a zeilor. Vor reuși să salveze lumea de la dezastru?

Călătoria o poartă pe Diana din insula ei fermecată, până în New York și înapoi în Grecia. Înainte de a se căli în război, Wonder Woman are atâtea de aflat despre lumea muritorilor!”

Parcă ieri m-a dus iubitul la filmul „Wonder Woman” (m-a ameţit de cap cu toţi supereroii şi era mega încântat de film, aşa că am mers…), iar citind cartea am retrăit o parte din emoţiile avute la vizionarea filmului. Clar nu se compara cartea cu filmul, în acest caz au fost total diferite, deşi mă aşteptam ca acţiunea sa fie la fel…aşteptam acel Făt – Frumos… La momentul când am vizionat filmul, nu ştiam de existenţa cărţii, însă când am aflat…inima mea şi-a dublat mărimea, abia aşteptam să se traducă şi la noi (doar ce ieşise de sub tipar în străinătate…). A mai durat ceva timp până am reuşit să am cartea, însă a meritat aşteptarea…a fost o lectură de milioane, de multă vreme nu am mai citit o carte cu atâta pasiune. Mi-am înnebunit urmăritorii de pe bookstagram cu story-urile…sorry, not sorry…

Şi acum despre carte…cu ce să încep? Că m-am îndrăgostit instant de Diana? De amazoane? De alura lor exotică? Puterea lor?…m-am îndrăgostit de absolut tot, de la copertă, la acţiune, la personaje… Prinţesa Diana este o amazoană ce locuieşte pe insula Themyscira, alături de mama sa şi ale sale surori, care vrea să-şi dovedească adevărata valoare într-o misiune eroică, nu în simple competiţii organizate pe insula, vrea să fie apreciată şi respectată pentru cine este, nu doar pentru statutul său, succesoarea la tron. Diana este o femeie hotărâtă, care, o dată ce îşi pune ceva în gând, cu greu renunţă la idee, mai ales când vine vorba de salvarea unei persoane. Aşa, ajunge să o salveze de la înec pe Alia, atunci când vasul pe care era aceasta, se scufundă, Alia fiind singura supravieţuitoare din naufragiu. Aparent, Alia pare a fi un om obişnuit, însă…aparenţele înşeală… Împreună, cele două pornesc în misiunea vieţii lor, fiind nevoite să facă faţă mai multor inamici, atât din lumea oamenilor, dar şi din lumea zeilor…

Lăsându-mă prinsă de lectură, am pornit într-o aventură cum nu am mai avut de mult timp. Am luptat cot la cot cu o amazoană, am fost vrăjită de calităţile unei amazoane, pe lângă frumuseţea debordantă, puterea şi-a spus cuvântul…(când cresc mare, vreau şi eu să fiu ca Diana…). Alia şi Diana sunt atât de diferite, dar totuşi atât de asemănătoare, una muritoare, cealaltă nemuritoare, unite de un singur scot: salvarea lumii. Dacă vor reuşi sau nu, rămâne să aflaţi voi ;). Le-am simţit neaprecierea, durerea de a fi nevoite să accepte mereu ordine de la ceilalţi, dar şi curajul de a înfrunta obstacolele întâlnite. Le-am simţit emoţia, durerea fizică, dorul şi m-am bucurat enorm când am realizat că Alia are persoanele potrivite pe care se poate baza mereu. Am trăit toată această aventură cu sufletul la gură, părul zburlit la ceafă şi mereu în alertă, nu ştiam la ce să mă mai aştept.

„Wonder Woman: Fiica Războiului” este despre femei puternice, cărora nu le este recunoscută adevărată valoare şi caută să fie apreciate, este despre familie şi legături de sânge, despre prieteni neînfricaţi şi mereu puşi pe glume (câteodată, viaţa trebuie să o mai iei şi în glumă)…este despre iubire şi grija faţă de cel de lângă tine, dar şi despre trădare, râvnirea la putere. Le mulţumesc din suflet celor de la Editura YoungArt pentru acest exemplar, iar voi găsiţi cartea aici :).

„Într-o întrecere nu te avânţi ca să pierzi.”

„Viaţa e doar cât ar da un fluture din aripă – nici n-apucă s-o aibă în faţa ochilor şi s-o înțeleagă, că s-a şi terminat.”

„Bărbaţii îşi închipuie că puterea unei femei stă în trăsăturile ei frumoase, în mădularele ei mlădioase.”

„Nu putem să trăim toată viaţa ascunse, întrebându-ne ce isprăvi am putea să înfăptuim dacă ni s-ar da doar o şansă. Şansa trebuie să ne-o creăm singure.”

„Nu-i drept să-i ceri cuiva să nu-și trăiască pe deplin viaţa. Nu poţi să trăieşti mereu cu teama în suflet. Fie îţi iei viaţa în mâini, fie trăieşti la întâmplare.”

„Doliul pe care îl simţeau amândoi era ca un scut nedorit, un zid care-i despărţea de restul lumii. Uneori părea un obstacol de nepătruns, de parcă nimeni nu avea cum să ştie vreodată prin ce trecuseră amândoi, cum era să ţi se destrame lumea în chiar miezul ei.”

„De trei ori tu” – partea întâi de Federico Moccia (recenzie)

Titlu original: „Tre volte te”

An publicaţie: 2019

Editura: Bestseller

Număr pagini: 480

Traducător: Viorica Ungureanu

„După șase ani, viața protagoniștilor noștri s-a schimbat. Păreau să fie fericiți, dar când se așteptau mai puțin, drumurile lor s-au încrucișat din nou…

După succesul cărților „Trei metri deasupra cerului” și „Te doresc”, vine continuarea poveștii de dragoste dintre Step, Babi și Gin. Vor rămâne împreună Step și Gin? Este fericită Babi în căsnicia ei?

În „Trei metri deasupra cerului”
Babi i-a frânt inima

În „Te doresc”
Gin l-a învățat să iubească din nou

În „De trei ori tu”
Step se află la o răscruce…

Cum se va termina povestea lui Step, Babi și Gin?”

Mi-a fost tare dor de personaje, în special de Gin şi Step, dar şi de Pallina 😊, de Babi, în schimb, absolut deloc…nu am putut-o înghiţi de la primul volum şi se pare că nu s-a schimbat acest lucru…Vreau în primul rând să-i mulţumesc editurii Bestseller pentru că au fost tare drăguţi şi mi-au oferit acest exemplar, mi l-am dorit enorm de mult 😊…Cartea o găsiţi aici.

Şi acum să mă descarc, altfel cred că am să explodez…la propriu…Cum vă spuneam, de Babi nu mi-a fost drag de la bun început, mi s-a părut mereu a fi o prefăcută, ce rănea fără să ţină cont de sentimentele celorlalţi, se gândea doar la ea şi, mult mai rău de atât, nu îndrăznea să îţi înfrunte mama, mereu se lăsa manipulată de aceasta. A preferat să urmeze cuvântul mamei, dar să fie nefericită toată viaţa…ştiu că sunt naşpa la faza asta, dar o merită, sincer…când iubeşti, lupţi…indiferent de consecinţe…Şi ce mi s-a părut şi mai trist, este că a devenit asemenea mamei sale…mai mult nu va spun, că vă dau spoiler, aşa că, rămâne să citiţi volumul ;).

Cât despre Gin…am iubit-o şi o iubesc enorm, mi-a picat la suflet din prima şi aveam doar fluturi în stomac atunci când o ştiam în prezenţa lui Step. Am apreciat-o pentru îndrăzneala de care a dat dovadă, sinceritatea ei pură, chiar dacă era conştientă că e posibil să sufere…era şi este o femeie de viaţă 😊. Gin şi Step erau perfecţi împreună, împărtăşeau aceeaşi nebunie…şi cel mai mult m-am bucurat când a ales să-i mai acorde o şansă, aşa că, Step…să nu o ratezi, că te strâng de gât…

Ehh, Step…altă iubire de-a mea…ce mi-ai făcut el mie, încă de la primul volum…aşa mi-ar fi plăcut să fiu şi eu acolo în carte, să-i bag puţin minţile în cap. Dacă acum nu mai puteam de dragul lui şi mă topeam toată la unele gesturi, în secunda următoare îmi venea să tîle desfiinţez, aşa de ciudă îmi era pe el că nu reuşea să fugărească fantomele trecutului…

În mare, mi-a plăcut volumul, însă mă aşteptam la mai multă acţiune din partea personajelor principale, sincer…mă aşteptam chiar să o găsesc şi pe Pallina mai mult, îmi era dragă şi mi-am dorit în primul volum ca ea să rămâna cu Step, dar nu a fost să fie…Am fost suprinsă de numeroase detalii privind viaţa profesională a lui Step, am impresia că mai mult am descoperit despre jobul său decât trăirile sale. Au fost pasaje în care am fost încercată de atâtea sentimente contradictorii şi aşa o furie simţeam, că nu ştiam cum să mă detensionez…aş fi vrut să întâlnesc mult mai multă emoţie, cum am întâlnit în celelalte volume. Ce e drept, volumul de faţă ne prezintă niste personaje mult mai mature, ce au scăpat de nebunia adolescenţei şi impulsurile cu care venea adolescenţa la pachet, dar parcă, lipsite de emoţie…

M-a durut foarte tare că Babi s-a hotărât să îşi facă apariţia, mai ales după ce în primul volum i-a frânt inima lui Step în ultimul hal, aşa de ciudă mi-a fost pe ea…parcă îşi impunea să nu-i permită lui Step să fie fericit şi mereu îl bântuia. Dacă atunci nu l-a mai vrut, ce i-l mai trebuie acum? Asta nu am reuşit eu să pricep până la finalul volumului…

Sunt tare curioasă cum se va încheia povestea, ce anume va decide Step să facă în continuare, finalul primei părţi din al treilea volum m-a lăsat cu un mare semn de întrebare şi nu ştiu ce răspuns să-mi dau…ar fi cazul să pun mâna pe partea a doua a volumul şi să-mi aflu răspunsurile…sper să fie aşa cum îmi doresc, dar când vine vorba de Step, ar trebui să mă aştept să fiu surpinsă, încă nu ştiu dacă în mod plăcut sau nu…

„Şi nu e frumos să ai încredere deplină în cineva? Să te laşi în mâinile lui, să-i încredinţezi orice posibilă incertitudine, orice îndoială, exact cum faci tu cu mine? Cred că e cel mai frumos lucru din lume.”

„Să pierzi un prieten atât de bun când încă eşti tânăr e ca şi când te-ai trezit pe neaşteptate. Te credeai nemuritor, dar de fapt te regăseşti un nenorocit. Amputat. Viu, dar fără un prieten.”

„În frumuseţea unui zâmbet de copil vei recunoaşte ceva din tine, îţi vei vedea proiecţia, calităţile şi defectele, continuitatea ta.”

„Eu îţi garantez că vor urma şi vremuri grele, într-un anumit moment, unul din noi sau ambii vom dori să punem punct… Dar îţi garantez totodată că dacă nu-ţi cer acum să fii a mea, voi regreta toată viaţa, pentru că simt în inima mea că eşti unică pentru mine.”

„Dar oare se poate trece peste o trădare? Nu e ca o zgârietură, o cădere petrecută în copilărie, dar care a gravat pe pielea ta dunguliţa aceea albă abia vizibilă?”

„Uneori carnea, pastele, pizza, bucatele pregătite sunt gustoase, că de altfel, ce viaţă mai e? Ca şi friptura pe care ne-o aduc… Poate să-ţi facă şi rău, dat cât e de bună… La fel este şi căsnicia. Pasul acela curajos dă savoare la tot restul. Şi nu poate să-ţi facă decât bine.”

„Oamenii trăiesc diferit durerea morţii. Lipsa cuiva ne poate face să ne pierdem încrederea.”

„Căsnicia este un pic ca şi războiul. În sensul că lucrurile sunt uşoare la început pentru că este pasiunea, dorinţa, plăcerea de a fi împreună, iar mai târziu lucrurile se pot schimba, dacă nu eşti în stare să te schimbi tu.”

Cărți crăciunistice de la Editura Univers Enciclopedic :)

Când se aduce vorba de Crăciun, la Kids U se declanșează isteria, este unul dintre cuvintele magice 😊. Atunci încep toți copiii să ne spună ce vor să le aducă Moșul, vorbesc unii peste alții, este o adevărată nebunie, nu te mai poți înțelege cu nimeni…Până și noi, adulții, ne bucurăm de Crăciun, doar este vremea cadourilor 😊.

Și cum altcumva să celebrezi Sărbătoarea Crăciunului, dacă nu alături de povești minunate? Iar mai jos, vă prezint o parte din cărțile crăciunistice, de data aceasta de la Univers Enciclopedic 😊.

Nu este prea devreme sau poate prea târziu să îi spunem Moșului ce ne dorim, nu? Sau trebuia să fi procedat și noi precum Ratonul Emil din “Dorință de Crăciun” și să-i trimitem lui Moș Crăciun multe scrisorele, să fiu siguri că ajunge la noi cadoul dorit? Copilașii au fost tare curiosi dacă Ratonul Emil își va primi cadoul dorit, însă au fost suprinși de cum s-a încheiat povestea. Pe toată durata lecturii s-au minunat de ilustrațiile cărții, acestea ținându-i atenți până la final 😊. Ca să nu vă mai spun, când au început să-și exprime și ei dorințele pentru Crăciun, nu s-a mai înteles nimic, toți erau tare entuzismați de a ne împărtășii dorințele și vorbeau unul peste celălalt.
O lectură magică despre minunea prieteniei! Perfectă pentru Crăciun! 😊

Cu toții îl așteptăm nerăbdători pe Moș Crăciun, până și noi, cei mari (eu, una, sigur îl aștept…), dar ce facem când el are parte de o întâmplare nefericită și își pierde memoria ☹? Află și tu ”Cum a fost salvat Crăciunul” alături de Luca în această poveste haioasă, magică și plină de ilustrații ce te teleportează direct în sânul Sărbătorii Crăciunului 😊.

În cartea “Un Crăciun elefantastic” ne-am îmbarcat în containerul mobil plutitor pe schiuri alături de Austin, Luiza și Timbo pentru a descoperi cine aduce acasă cadourile, Îngerul Crăciunului sau Moș Crăciun? La această întrebare veți afla răspunsul după ce veți citi cartea, o găsiți aici 😊. Ca de obicei, au fost fascinați de ilustrații și atât cei mari, cât și cei mici, s-au bucurat la maxim de călătoria alături de Austin, Luiza și Timbo 😊.

Esme și Urs ne-au dezvăluit cât de frumos este să legi prietenii, cât de magică este această relație, mai ales când întâlnești și obstacole pe drum…Ce ai putea să-ți dorești mai mult de sărbători decât să-i ai pe cei dragi alături, familie sau prieteni? Iar Esme și Ursul ne-au arătat care este ”Cel mai frumos cadou din lume”, cu ilustrații pe măsură și o poveste emoționantă despre prietenie. Sfat: să nu-i întrebați pe cei mici care este cel mai frumos cadou din lume, întrucât sunt foarte multe și nu se pot hotărî pe unul singur…

“Pe urmele Stelei de Crăciun” prezintă o scurta poveste despre miracolul de Crăciun, numai bună pentru cei mici! În drumul său spre Steaua de Crăciun, Ursul se întâlnește cu multe animăluțe, ce-l însoțesc în călătoria sa, vrăjiți de marea Stea și curioși de ce strălucește atât de tare 😊. Povestea este redată într-un limbaj cât mai simplu, cu fraze scurte și cât mai pe înțelesul celor mici, aceștii fiind foarte prinși de poveste și au rămas uluiți de ilustrațiile cărți, chiar s-au arătat foarte bucuroși să numească animăluțele care au ales să-l însoțească pe Urs 😊.

Cartea “Crăciunul ursulețului” ne spune o nouă scurtă poveste despre Crăciun, perfectă pentru prichindei și nu numai, cu un miros…îmbietor 😊. Ilustrată într-un mod plăcut și cu rime ușoare, ai noștrii copilași s-au bucurat de zăpadă alături de ursuleț, dar și de minunata surpriză ce îl aștepta acasă 😊. Cei mai mari ne-au mărturisit că așa supriză își doresc și ei să-i aștepte acasă…ce supriză, rămâne să aflați voi 😉.

Cine nu se bucură când vine Crăciunul? În ”Crăciunul din pădure” aflăm că și animăluțele se pregătesc să împodobească bradul, iar Mimi, șoricica, se gândește dacă Moș Crăciun îi va găsi. Ar fi trist să rămâi fără cadouri de Crăciun…Dar când hotărăște să-l aștepte pe Moș Crăciun alături de Țopăilă…eh, rămâne să descoperiți voi ce se întâmplă 😉…Ilustrațiile au creat o poveste atât de frumoasă, ce ne-a fascinate până și pe noi, adulții, ce să mai spun despre copii…

”Cel mai frumos Crăciun” ne spune o poveste ruptă din realitate, prezentată cu ajutorul unui text ușor și, totodată, încărcat de emoție. În vremuri grele pentru unii, fii mai bun și dăruiește, sigur vei împărți bucurii! Cum poate fi ”Cel mai frumos Crăciun” pentru familia Șoricescu, dacă nu alături de familie? Ilustrațiile cărții, pe mine personal, cel puțin, m-au emoționat foarte tare, copilașii au fost foarte captivați și au ascultat atenți povestea Feliciei și a lui Felix 😊.

Alături de Firicel și Firica am aflat ce lucruri interesante se întâmplă iarna: ce păsări rămn la noi pe timp de iarnă, ce animăluțe au blana sufficient de groasă pentru a nu simți frigul, am patinat pe lac împreună cu prietenii, dar am servit și o cacao caldă la Târgul de Iarnă 😊. Însă, cel mai important lucru, am copt prăjiturele alături de bunica Maia…La finalul cărții ”Micul Păianjen Firicel – ce minunată este iarna!” găsim și rețeta prăjiturelelor, eu vă sfătuiesc să o încercați, sunt delicioase 😊!

Din păcate, mare parte din cărțile prezentate nu se mai găsesc pe stoc, însă găsiți alte cărți minunate despre Crăciun pe site-ul editurii aici 😊.

Mica librărie de pe Sena, de Nina George (recenzie)

Autor: Nina George
Editura: LITERA
Colectie: Blue Moon
Nr. pagini: 320
Titlu Original: Das Lavendelzimmer
Traducator: Miruna Bolocan

“Monsieur Perdu se consideră un farmacist literar. Din librăria sa aflată pe un vas care plutește pe Sena, el prescrie romane ca medicamente contra greutăților vieții. Folosindu-și intuiția pentru a recomanda exact cartea de care cititorul are nevoie, Perdu repară inimile și sufletele sfărâmate. Dar singura persoană pe care nu o poate vindeca prin literatură este el însuși, căci librarul suferă încă după marea lui iubire care a dispărut lăsându-i doar o scrisoare, pe care el nu a deschis-o niciodată. După ce este în sfârșit tentat să citească scrisoarea, Perdu ridică ancora și pleacă într-o misiune în Provence, sperând să se împace cu pierderea suferită și să descopere sfârșitul poveștii. Însoțit de un autor de bestselleruri, care suferă de blocaj literar, și de un bucătar italian nefericit în dragoste, Perdu călătorește pe râurile Franței, împărțindu-și înțelepciunea și cărțile cu cei întâlniți în cale și arătând că literatura poate obloji sufletele oamenilor, prin călătorii vindecătoare.”

Chiar înainte să încep s-o citesc, m-am gândit că ‘Mica librărie de pe Sena’ pare genul de carte capabilă să ungă pe suflet orice cititor. Și nu mică mi-a fost uimirea când am simțit pe pielea mea că am avut dreptate. Cartea emană o căldură aparte, cum rar am mai întâlnit la alte cărți. Te doare s-o citești, dar în același timp te și vindecă. Personajele sunt atât de vii și simți o familiaritate incredibilă față de ele, încât ai impresia că te afli și tu pe vasul Lulu (Farmacia Literară), în călătoria plină de peripeții pe care Monsieur Perdu și cei doi prieteni ai săi o fac către Provence. O călătorie spre înțelegerea și acceptarea trecutului! O călătorie spre vindecarea sufletului și iertarea de sine! O călătorie spre regăsire și renaștere!

L-am îndrăgit pe Monsieur Perdu încă de când mi s-a făcut cunoștință cu el. Lucrează ca farmacist (de suflete) pe vasul său ancorat pe Sena, unde a amenajat farmacia literară. Acesta ascultă nevoile oamenilor și reușește să le ofere, prin intuiția lui, exact cărțile de care au nevoie. Cărțile pe care Perdu le oferea erau capabile să vindece durere pe care un medic specialist nici măcar nu le putea diagnostica. Și totuși…exista o persoană pe care Monsieur Perdu nu o putea vindeca prin literatură, iar această persoană nu era nimeni alta decât el însuși. Durerea lui îi era adânc ascunsă în suflet de peste 20 de ani, de când femeia pe care o iubea nespus de mult l-a părăsit fără să-i spună niciun cuvânt, dar, în schimb, i-a lăsat o scrisoare. El nu a vrut niciodată să o deschidă, temându-se de ce ar fi putut descoperi, scuze patetice pentru care a fost părăsit… Dar vine o zi când este nevoit să o deschidă, iar atunci decide să plece într-o călătorie nebuneasca pe Sena, pentru a face pace cu trecutul și pentru a afla ce s-a întâmplat cu femeia pe care a iubit-o. Cei 2 bărbați care îl însoțesc sunt niște personaje foarte înflăcărate, care reușesc să mențină o atmosferă pe cinste pe micul vas. Primul este un scriitor renumit, aflat într-un blocaj literar și speră că în această călătorie își va regăsi inspirația, iar al doilea este un bucătar italian, care suferă din dragoste și își caută o mare iubire, care să le șteargă pe cele mici. Niciunul dintre ei nu are habar ce le rezervă această călătorie și ce vor găsi la sfârșitul acesteia!

Mi-a plăcut foarte mult stilul de scriere al autoarei, atât de suav și melodios, dar și cum a fost structurată acțiunea. Capitolele din prezent sunt alternate, din când în când, cu pagini din trecut, mai exact cu file din jurnalul de călătorie al lui Manon, iubirea pierdută a lui Monsieur Perdu. Ceea ce m-a făcut să scad un punct din nota finală a cărții a fost faptul că autoarea a introdus prea puține file din jurnal, iar eu aș fi vrut să o pot cunoaște și înțelege mai bine pe această femeie atât de misterioasă. Am reușit totuși să o cunosc spre sfârșitul cărții, însă tot am rămas cu câteva semne de întrebare. După ce ajungeți la final (care, apropo, o să vă emoționeze până la lacrimi), vă recomand să vă opriți din citit dacă vă este foame! De ce? Pentru că autoarea ne împărtășește câteva rețete ale unor preparate pe care le-au savurat personajele, lucru care mi s-a părut extrem de interesant, chiar dacă îmi ploua în cerul gurii de poftă! Sper să reușesc să încerc măcar una dintre ele! Și, după paginile cu rețete, dragul nostru farmacist literar ne surprinde cu o listă plină cu recomandări de cărți pentru diverse boli ale sufletului. Numai bine că am pus deja pe wishlist câteva dintre titlurile recomandate de ele, ceea ce îmi doresc să faceți și voi, după ce citiți ‘Mica librărie de pe Sena’, bineînțeles!

Cartea este publicată la Editura Litera , căreia îi mulțumesc din suflet pentru acest exemplar!

”Uneori înoți printre lacrimile neplânse și te scufunzi, dacă le ții în tine. Și eu mă aflu pe fundul unei astfel de mări.”

”Kastner a fost unul din motivele pentru care vasul mea cu cărți se numește Farmacia literară. Am vrut să tratez sentimente care nu sunt recunoscute ca suferință și nu sunt diagnosticate niciodată de doctori. Toate aceste mici sentimente și emoții care nu sunt de interes pentru nici un terapeut, căci sunt aparent prea mici și prea greu de atins. Sentimentul care te cuprinde când se termină vara din nou. Sau acela pe care îl ai când recunoști că nu mai ai la dispoziție o viață întreagă ca să-ți găsești locul. Sau mica durere atunci când o pietenie nu merge așa cum ai crezut și trebuie să cauți mai departe un partener de viață. Sau tristețea din dimineața aniversării zilei de naștere. Dorul de aerul copilăriei. Așa ceva.”

”Frica îți schimbă corpul ca un sculptor neîndemânatic o piatră perfectă. Doar că tu vei fi sculptat din interior și nimeni nu va vedea câte așchii și straturi îți vor fi îndepărtate. Pe interior te subțiezi tot mai mult și devii mai instabil până ce te doboară chiar și cel mai mic sentiment. O îmbrățișare și te gândești că te vei sparge și ești pierdut.”

”Amintirile sunt ca lupii. Nu poti să le închizi în cușcă și să speri că o să te lase în pace.”

”Știai că noi toți suntem copiii stelelor? Când, în urmă cu două miliarde de ani, stelele au făcut implozie, a plouat cu fier, aur și cărbune. Și fierul din praful de stele este astăzi în noi. În mitocondriile noastre. Mamele dau stelele și fierul lor, mai departe, copiilor. Tu și cu mine, Jean – cine știe – suntem probabil făcuți din praful aceleiași stele și ne-am recunoscut după aceeași lumină. Ne-am căutat unul pe celălalt. Suntem căutători de stele.”

”Noi păstrăm cu toții timpul. Păstrăm edițiile vechi ale acelor oameni care ne-au părăsit. Și noi suntem, de asemenea, aceste ediții învechite, sub pielea noastră, sub stratul de riduri, și experiență, și râsete. Exact acolo suntem noi, cei de odinioară: copilul, iubitul, fiica de odinioară.”

”Dragostea este o locuință. Totul într-o locuință ar trebui să fie folosit, nu acoperit sau protejat. Doar dacă locuim de-a-ntregul într-o casă, fără să ne jenăm în fața nici unei camere, a nici unei uși, putem spune că trăim cu adevărat. E la fel de important să te cerți ca și să te atingi delicat, să stai unul lângă altul și să te îndepărtezi din nou. Este esențial ca fiecare cameră a iubirii să fie cu adevărat folosită. Astfel, se înmulțesc fantomele și zvonurile. Camerele și casele neglijate pot deveni înșelătoare și urât mirositoare…”

”Toată dragostea. Toți morții. Toți oamenii pe care i-am cunoscut. Ei sunt râurile din care se formează marea noastră interioară. Dacă nu mai vrem să ni-i amintim, se va epuiza și marea.”

”Durerea este cancerul sufletului.”

Jean Perdu se gândea la Treptele lui Hesse. Cei mai multi oameni cunoșteau bineînțeles propoziția ‘Și în fiecare început locuiește o forță magică…’ Dar completarea ‘care ne protejează și ne ajută să trăim’ o cunoșteau mai puțini oameni. Ceea ce nu întelege aproape nimeni este faptul că Hesse nu este vorba despre un nou început. Ci despre disponibiliattea de a te despărți. Despărțirea de obiceiuri. Despărțirea de iluzii. Despărțirea de o viață expirată de mult, în care omul nu mai e decât o coajă, foșnită din când în când de un oftat.”

”Pentru că mă iubești, învăț să mă iubesc și eu. Am luat întotdeauna ce mi-a oferit viața… dar mie nu mi-am oferit niciodată ceva. Nu m-am priceput să am grijă de mine.”

”Fiecare om are o cameră interioară, în care se furișează demonii săi. Abia când o deschizi și te așezi în fața lor, ești liber.”

„Zile de Crăciun: gânduri de sărbători” de M.H. Clark (recenzie)

Titlul original: „Days of Christmas”

Text: M.H. Clark

Ilustraţii: Jessica Phoenix

An publicaţie: 2019

Editura: Cartemma

Număr pagini: 64

Traducător: Laura Frunză

“Această carte cuprinde gânduri care să te însoţească în fiecare zi până la Crăciun. Citeşte câte o pagină pe zi, începând cu 1 decembrie şi terminând cu ziua de Crăciun, ca pe un calendar de Advent, sau alege cugetarea care se potriveşte cel mai bine cu starea ta de spirit din ziua respectivă. Poți citi câte o pagină dimineața, înainte de masă, la ceai sau la finalul unei zile aglomerate. Sunt gânduri care îşi vor găsi singure drumul spre inima ta și care te vor ajuta să‑ţi reamintești ce semnificaţie are sărbătoarea Crăciunului pentru tine.”

Când vine vorba de Crăciun, mă entuziasmez asemenea unui copil mic atunci când primeşte o surpiză, iar la momentul când editura Cartemma s-a oferit să-mi trimită un exemplar din cartea “Zile de Crăciun”, am fost cea mai bucuroasă fiinţă de pe pământ, pe această cale ţin să le şi mulţumesc pentru cartea oferită 😊. Când am luat-o pentru prima data în mâini, primul lucru ce l-am făcut a fost să o miros, ştiu, sună ciudat, dar mirosul de carte nouă pe mine mă înnebuneşte, plus de asta, aveam senzaţia că aceasta carte poartă mirosul sărbătorilor de iarnă :).

Am citit “Zile de Crăciun” chiar din prima zi când am primit-o, (dar şi în zilele ce au mai urmat), nu mă puteam abţine şi îi mângâiam fiecare pagină, mă bucuram de fiecare ilustraţie ce-mi răsfăţa vederea, cu fiecare pagină parcursă îmi aduceam aminte de Sărbătorile ce le petreceam alături de cei dragi când eram copil. “Zile de Crăciun” vine cu 24 de gânduri minunate perfecte pentru sărbători, fie că alegi să le descoperi în fiecare zi începând cu 1 decembrie şi până la Crăciun, indiferent de momentul zilei, fie alegi să o parcurgi cap – coadă, îţi dă o stare de bine şi te pregăteşte pentru magia Crăciunului.

Mi-am amintit de ce îmi place atât de mult Crăciunul şi de ce aştept cu nerăbdare această sărbătoare: mă umple de căldură, simt pace în suflet, am speranţa la mai bine, credinţă că minunile se înfăptuiesc, mă simt mai darnică, dar mă şi bucur nespuns atunci când sunt cadorisită :). Aştept colindătorii cu braţele deschise, să vestească Naşterea Domnului, însă, ce e drept, sunt tristă când realizez că tot mai puţini copiii merg cu colinda şi este păcat că asemenea tradiţie se va pierde cu timpul :(.

Lasă-te şi tu învăluit de magia sărbătorilor şi bucură-te de ele ca atunci când erai copil, descoperă frumuseţea lor alături de “Zile de Crăciun” (o găsiţi pe site-ul editurii Cartemma aici ).

”Pânza de paianjen” de Cella Serghi (recenzie)

An publicație: 2009

Editura: Litera

Colecție: Biblioteca pentru toți

Număr pagini: 416

”Glisând între spațiul vrăjit de la Balcic și tumultul Bucureștiului interbelic, eroina Diana Slavu își trăiește iubirile cu deznădejde și demnitate, luptându-se să evadeze din pânza de păianjen a unei existențe cenușii, marcate de apăsarea săraciei și a inconsecvenței celor din jur. Orice ființă care-a avut puterea să-și urmărească, cu ochi lucizi și uimiți, propria devenire, orice femeie care măcar o clipă s-a simțit încorsetată de condiția sa strâmbă într-o lume care nu mai are puterea să-și asume răspunderile iubirii împlinite, se poate recunoaște în povestea superbă de viață și de dragoste fără odihnă a Dianei Slavu.”

Cartea mi-a fost recomandată de două persoane dragi mie, și anume Ela (@mihaelamotreanu) și Emina (@emma.carti.cafea.citate), iar acest exemplar mi-a fost oferit de către Târgul Cărții, cărora țin să le mulțumesc pe această cale 😊. Cartea ”Pânza de paianjen” o găsiți aici.

Este prima carte ce o citesc de la autoarea Cella Serghi și am avut plăcuta supriză să aflu că este o autoare româncă. Nu am mai citit un roman clasic din literatura română de pe vremea când eram la liceu, iar atunci citeam cărțile din programa obligatorie (au trecut deja 10 ani de atunci și este păcat, pentru că avem și noi romane frumoase, ce merită descoperite – ar trebui să îmi propun ca măcar o dată pe lună să citesc un autor român clasic, nu doar autori străini, doar sunt ROMÂNCĂ, nu?).

”Pânza de paianjen” este una dintre acele cărți pe care, eu personal, o găsesc greu de descris. Deși povestea pare a fi relatată din pespectiva Ilincăi Dima, prietena Dianei, nu este chiar așa, lucrurile se schimbă și ”Pânza de paianjen” devine jurnalul Dianei Slavu, așa ajungem noi, cititori, să o cunoaștem. Până să ajung în punctul în care Diana își povestește viața, eu am reușit să o descopăr destul de bine prin ochii prietenei sale, Ilinca: Diana era o femeie cochetă, îi plăcea să strălucească, să cucerească, să aprindă focuri de paie, dornică să știe cât de departe poate merge puterea sa de cucerire, ceea ce mi s-a confirmat pe parcursul lecturii.

Diana Slavu și-a trăit copilăria în sărăcie, mereu cu grija zilei de mâine, forțată de împrejurări să-și schimbe destul de des domiciliul, rușinată de viața ce o ducea și își dorea să lase impresia că este o cu totul altă persoană. Fiind o copilă frumoasă, nu a fost lipsită de complimente, băieți și bărbați de toate vârstele o remarcau, ajungând să o dorească. În adolescență se îndrăgostește de Petre Barbu, un pictor ce l-a întâlnit la Mangalia, iar de atunci, în fiecare bărbat ce-l va întâlni de-a lungul vieții, va încerca să-l găsească pe Petre. Nici după ce se va căsători, nu se va simti împlinită complet, ceea ce mi s-a părut chiar trist, mai ales că a dus o viață încărcată de greutăți.

Am fost încercată de sentimente contradictorii cu privire la Diana. Dacă acum o admiram pentru puterea de care dădea dovadă atunci când era nevoie să se adapteze, în secunda următoare mă deranja insensibilitatea pe care o arăta faţă de părinţii ei, veșnica nemulțumire cu privire la hainele sale, dar şi la casele în care erau nevoiți să locuiască. Ce m-a impresionat a fost felul cum reuşea, de fiecare data, să se prezinte mai elegantă decât colegele sale de la școală, cele cu statut social mai înalt.

Am avut momente când romanul mă obosea datorită numeroaselor descrieri (se pare că am o problemă cu descrierile în exces, nu cred că voi remedia acest lucru prea curând…), însă au fost descrieri care m-au determinat să-mi doresc și mai mult să văd și eu marea (până în prezent, nu am ajuns să văd marea ☹), să cutreier și eu străzile Mangaliei și ale Constanței, să vizitez București-ul, dar și celelalte orașe unde a trăit Diana. Romanul mi-a plăcut datorită faptului că prezintă frânturi din viața reală a autoarei, chiar iubirea neîmplinită fiind trăită de Cella, însă mă așteptam să o descopăr și pe Ilinca mai mult, să nu rămână doar un personaj secundar care să-mi prezinte viața Dianei cu ajutorul jurnalului său.

Finalul m-a suprins puțin, dar dacă stau bine să mă gândesc, toate acțiunile sale au adus-o pe Diana în punctul în care se află acum. Mă bucur foarte mult că am descoperit romanul ”Pânza de paianjen” și sper să mă țin de promisiunea făcută mie de a mai citi și ale romane interbelibe din literatura română 😊.

”De cele mai multe ori auzeam că nu-i frumoasă, dar adorabilă, încântătoare. Faptul însă că frumusețea ei era atât de discutată m-a încredințat, până la urmă, că este frumoasă de-a binelea.”

”Nu pot să-ți spun că o iubeam. Dar mă obseda. Și nu fizic. Nu… Nu știu în ce sens, așa cum mă atrage largul mării… sau unele flori pe crestele munților.”

”Nu e ușor să-ți explic nici cu ce se ocupă tata, nici ce fel de om e. Sunt oameni care scormonesc pământul ca să găsească petrol, tata scormonește mintea ca să găsească idei.”

”Tatăl tău e ca o băutură tare. Nu e ușor să trăiești cu el, dar când trăiești lângă un astfel de om, ceilalți îți par anoști, siropoși.”

”Ca o linie puternică la orizont, mi-a apărut marea, imensă, verzuie ca jadul și umflată ca o respirație urișă. Am privit cu ochii deschiși, însetați, dornici s-o cuprindă toată. Era o lumină involtă și un aer limpede și tare, pe care mi se părea că l-aș putea pipăi. Parcă niciodată nu fusese furtună. O pulbere de aur aprins juca între cerul înalt și marea grea.”

”Tu ai atâta sensibilitate! Nu-nțelegi că merită să trăiești pentru ca să vezi cum cad frunzele și apoi cum cresc mugurii, pentru o zi în care e soare, pentru alta în care plouă?”

”Vezi tu, cei bogați au destui apărători, și nici n-au nevoie de ei. Pe ei îi apără banii… pe cei săraci nu poate să-i apere nimeni.”

”Așa îmi închupui viața, ca o pânză de paianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzește carnivorul: păianjenul…”

Noi contra voastră, de Fredrik Backman (recenzie)

Autor: Fredrik Backman
Editura: GRUPUL EDITORIAL ART
Colectie: Musai
Nr. pagini: 560
Titlu Original: Vi mot er
Traducator: Andreea Caleman

“După toate înfrângerile și deziluziile prin care au trecut, locuitorii din Bjornstad primesc o nouă lovitură: clubul de hochei în care toți își pun speranța pentru o viață mai bună va fi în curând desființat. Dar salvarea apare de unde nimeni nu spera. Un politician cu „viziune”, care merge contra curentului, vede în situația dificilă a clubului oportunitatea de a-și asigura scaunul la noile alegeri. Propunerea de salvare pe care i-o face directorului clubului, Peter Andersson, este un joc plin de compromisuri care va dezbina și mai mult comunitatea. Între timp, locuitorii din Bjornstad mai au încă de învățat câteva lecții despre acceptare, căci noul antrenor de hochei este femeie și, pe deasupra, lesbiană, iar căpitanul echipei, unul dintre cei mai admirați tineri din Bjornstad, se dovedește a fi gay.”

‘Noi contra voastră’ este continuarea cărții ‘Scandalul’ (despre care am scris aici) și totodată a treia carte scrisă de Fredrik Backman pe care o citesc. După ce am citit Scandalul, m-a declarat complet îndrăgostită de autor, iar acum nu pot să spun decât că sentimentul s-a intensificat și îmi doresc să citesc absolut tot ce a scris. Dacă nu ați citit încă nicio carte de-a lui, nu știu ce mai așteptați, pentru că este musai s-o faceți! Orice carte ați alege, vă asigur că va fi o alegere incredibil de bună, pentru că Backman este genul de autor care va surprinde de fiecare dată. Eu am primit această carte de la Editura Art, căreia îi mulțumesc din suflet! O puteți găsi și voi aici. De asemenea, dacă îndrăgiți cărțile din colecția musai și vreți să fiți la curent cu cele mai noi apariții, puteți urmări pagina de Facebook Cărți musai!

Mi-era tare dor de Björnstad, orașul urșilor, unde hocheiul este mai mult decât un simplu sport, ci este un mod de viață și o axă în care se învârt toți locuitorii micului oraș uitat de lume. La sfârșitul primului volum, am rămas cu inima cât un purice și muream de curiozitate să aflu ce se va întâmpla cu personajele de care mă atașasem atât de tare. Trebuie să vă spun din nou că Fredrik Backman aduce în scenă un număr impresionant de personaje, jucători de hochei, antrenori, directori ai clubului, familiile acestora, foști jucători, sponsori, suporteri, politicieni…toți locuitorii orașului Björnstad! Acest lucru nu trebuie să vă sperie! Mie mi s-a părut pe departe punctul forte al romanului, pentru că autorul a reușit să construiască fiecare personaj într-un mod unic, complex și foarte convingător, acestea având un rol determinant în desfășurarea acțiunii și fiind atât de diferite unele de altele, încât nu ai cum să le uiți sau să le confunzi între ele. Ele își spun rolul, deschizându-și sufletele în fața noastră, a cititorilor, și făcându-ne să râdem cu lacrimi sau să plângem cu suspine. Sau ambele, în același timp! Ne punem în locul lor, devenim părtași la evenimente, empatizăm cu ele și sentimentele lor devin și ale noaste, fără ca măcar să ne dăm seama!

Autorul are un talent extraordinar în a se juca cu emoțiile și sentimentele cititorilor. Într-un singur capitol, a reușit să îmi schimbe starea de atâtea ori, încât nici nu mai știam ce simt! M-a făcut să simt un dram de speranță, apoi am început să simt ca-mi fuge pământul de sub picioare, apoi simțeam cum mi se formează un zâmbet mic pe buze și imediat mi-a dat o palmă și doi pumni, făcându-mă să simt un nod ciudat în gât și o durere îngrozitoare în piept. Apoi o ia de la capăt, fără pic de milă! Nici măcar nu are nevoie de cuvinte multe și complicate pentru a te da total peste cap, ci o face cu atâta ușurință încât te scoate din minți! Nu am mai întâlnit un alt autor care să mă facă să râd și să plâng în același timp și nici nu cred că există altul așa ca el.

Am fost martoră la prăbușirea unui oraș, dar și la renașterea lui. Am fost martoră la o iubire cum foarte rar mi-a fost dat să văd, o iubire pentru care ești gata să sacrifici totul pentru omul pe care-l iubești, chiar și pe tine însuți. Am fost martoră la o durere care a rupt sufletul din mine și m-a dat cu capul de toți pereții. Am fost martoră la niște nedreptăți care m-au zguduit din temelii și care m-au făcut să mă îndoiesc de existența dreptății și a umanității. Și, totuși, în același timp, am fost martoră și la mici gesturi de iubire, înțelegere, compasiune și solidaritate, care m-au făcut să mă emoționez până la lacrimi. Mi s-a dovedit că în orice om există bunătate, mai ales în cei care par duri și fără suflet. Este un sentiment de nedescris acela pe care l-am simțit atunci când orașul întreg s-a unit pentru a ajuta pe cineva care avea nevoie de sprijin.

‘Noi contra voastră’ este, în esență, despre hochei, despre ceea ce se întâmplă pe gheață, în tribune, în vestiare, dar și despre ceea ce se întâmplă în jurul acestui sport. Backman aduce în discuție, și în acest roman, subiecte de o importanță majoră și de actualitate. Prietenia, dar și testele și greutățile prin care o prietenie este supusă să treacă pentru a crește în intensitate sau pentru a se destrăma. Iubirea părinților față de copii, dar și viceversa. Pierderea unor persoane dragi, peste care nu treci niciodată. Degradarea umanității, dar și renașterea acesteia. Reacțiile oamenilor față de lucrurile pe care nu le înțeleg și nu le pot accepta (cum ar fi o femeie lesbiană ca antrenor de hochei sau un jucător de hochei gay). Jocurile politice și manipularea oamenilor în interese proprii. Căsnicia, cu suișurile și coborâșurile ei. Lupta dintre bine și rău, adevăr și minciună, dragoste și ură, dreptate și nedreptate. Boala și moartea, care ne răpesc persoane dragi. Importanța familiei, aceasta fiind singura care-ți rămâne alături și la bine, și la greu. Rivalitatea și până unde este în stare un om să meargă pentru a deveni cel mai bun. Sacrificiile pe care suntem dispuși să le facem pentru cei pe care-i iubim. Loialitate și respectul, care se câștigă atât de greu și se pierde atât de repede. Abuzul și efectele lui, care nu mor niciodată. Depresia și cum înveți să trăiești cu ea. Viața, cu bune și cu rele!

“Ce înseamnă să fii un părinte bun? Nu mult. Ci totul. Pur şi simplu, totul.”

“Oamenii vor prefera întotdeauna o minciună simplă, în loc de un adevăr complicat, căci minciuna are un avantaj imbatabil: adevărul trebuie să spună tot ce s-a întâmplat, pe când minciuna trebuie să fie doar uşor de crezut.”

“Iubirea nu poate fi măsurată, dar nimic nu ne împiedică să căutăm mereu noi moduri de a încerca. Unul dintre cele mai simple e, poate, spaţiul – cât spaţiu sunt dispus să-ţi dau ţie, aşa cum eşti, pentru a deveni persoana care vrei să fii?”

“Zicem mereu că ‘bucuria împărtăşită este bucurie dublă’, dar ne încăpăţânăm să credem că tristeţea împărtăşită ar fi o povară mai uşoară. Poate că nu-i adevărat. Doi oameni pe cale să se înece, cu greutăţi de plumb legate de picioare, nu se pot salva unul pe altul dacă se ţin de mână. Doar se scufundă de două ori mai repede. În cele din urmă, devine de neîndurat să cari inima frântă a celuilalt.”

“Nu-i uşor când îţi pasă de cineva. De fapt, e epuizant, pentru că empatia e complicată. Ne cere să acceptăm că vieţile altora curg deodată cu ale noastre, tot timpul. N-avem buton de pauză când nu mai facem faţă, nimeni nu are.”

“Unii copii nu scapă niciodată de părinţii lor. Se ghidează după ei ca după o busolă, văd lumea prin ochii lor. Când se întâmplă lucruri îngrozitoare, cei mai mulţi oameni devin valuri. Dar un anumit tip de oameni devin stânci. Vântul aruncă valurile înainte şi înapoi, dar stâncile îndură neclintite şfichiuirile, aşteptând să treacă furtuna.”

”Anxietatea. E atât de ciudată. Aproape orice om a trăit-o, cu toate astea, nimeni nu știe s-o explice. Maya se uită în oglindă și se întreabă cum de nu se vede pe ea. Nici măcar la radiografie nu se vede anxietatea, cum e posibil? Cum se poate ca un sentiment care ne izbește cu atâta furie pe dinăuntru să nu apară în imagini ca cicatrice negre, arse în oasele noastre? Cum de nu se vede în oglindă toată durerea ei? Se pricepe bine.”

”La un moment dat sau altul, orice om face o alegere. Unii dintre noi nici nu băgăm de seamă, dar există întotdeauna un moment când o luăm pe un animit drum, și nu pe altul, iar asta are consecințe asupra întregii noastre vieți. Este pasul care decide ce fel de oameni vom deveni, atât în ochii altora, cât și într-ai noștri. Elisabeth Zackell avea, poate, dreptate, când zicea că acela care se simte responsabil nu e niciodată liber. Căci responsabilitatea e o povară. Libertatea e o plăcere.”

”Camera de sticlă” de Simon Mawer (recenzie)

Titlul original: ”The Glass Room”

An publicație: 2013

Editura: Art

Număr pagini: 488

Traducător: Andra Matzal

”Cehoslovacia, sfârşitul anilor ’20. Liesel se îndrăgosteşte de Viktor Landauer, moştenitorul unei familii înstărite de evrei. Cei doi tineri, care frecventează înalta societate a „anilor nebuni”, îşi doresc o casă modernă. La Veneţia îl întâlnesc pe arhitectul care i-ar putea ajuta să-şi îndeplinească visul, Rainer von Abt, un adept al lui Loos, Mondrian şi Le Corbusier. Acesta va proiecta pentru cei doi un palat de sticlă, o operă de artă bazată pe întru totul pe transparenţă şi lumină. Mai mult decât o casă, e vorba de un adevărat act de credinţă într-un secol în care, sunt convinşi cei doi tineri căsătoriţi, arta, ştiinţa şi democraţia vor reuşi să împrăştie întunericul. Însă speranţele tânărului cuplu, ca de altfel cele ale unei întregi societăţi, vor fi spulberate de hazardul vieţii conjugale şi al istoriei, pe fundalul dramatic al ocupaţiei naziste, apoi sovietice, a Europei Centrale.

Un mare roman de dragoste şi o reflecţie asupra destinului individului prins în vârtejul vremurilor.”

Cartea ”Camera de sticlă” am văzut-o pentru prima dată pe site-ul celor de la Cartepedia (o găsiți aici) și am fost atrasă în primul rând de titlu, ce-mi transmitea transparență, deci liber de minciuni, apoi am citit descrierea și am spus că ar fi interesantă o așa carte de parcurs. Iar acum că am ajuns la final și vă scriu aceste rânduri, nu știu să exprim exact cum mi s-a părut cartea. Nu pot nici să spun că mi-a plăcut, dar nici că mi-a displăcut, a fost undeva la mijloc, însă tind să spun că m-a cam dezamăgit, probabil aveam alte așteptări, dar sincer, nici eu nu știu exact la ce mă așteptam 😐.

Începutul cărții ne prezintă familia Landauer, un cuplu de tineri proaspăt căsătoriți: Liesel, ce provine dintr-o familie de germani, și Viktor, un evreu înstărit, aflați în luna de miere la Veneția. Aici îl întâlnesc pe arhitectul Rainer von Abt, care le promite că le va crea casa visurilor lor. Ajunși înapoi acasă, are loc tot procesul construirii casei (ceea ce pe mine m-a doborât complet, nu mă așteptam chiar la detalii privind construirea unei case, pozitionare și toate cele) – la final rezultând o adevărată artă, casa visurilor lui Liesel și Viktor, cea mai iubită camera fiind Camera de sticlă, cu al său perete de onix, ce creează o atmosferă ce te vrăjește.

A durat ceva până să realizez că mare parte din acțiune se învârte în jurul acelei camera, desi eu mă așteptam ca acțiunea să fie pusă pe personajele cărții. Camera de sticlă era spațiul unde, cu timpul, au ajuns să fie dezbătute diverse subiecte, să fie ținute serate muzicale – locul unde au fost dezvăluite adevăruri, dar s-au spus și multe minciuni. S-au întâmplat multe în viața cuplului Landauer, iar acea casă în care locuiau aceștia, creată complet din sticlă tocmai pentru a transmite transparența familiei – adevărul, supriza mea a fost că nu s-a dovedit a fi chiar așa, minciuna dezvoltându-se foarte bine în acest spațiu și conviețuind perfect cu transparența.

”Camera de sticlă” este asemeni unui martor, relatează întâmplări din anii `20 și până în anii `90, casa fiind supusă multor schimbări, începând cu proprietarii – Liesel și Viktor fiind nevoiți să abandoneze casa și să fugă în Elveția, ajunge să fie ocupată de naziști, apoi doctorul Werner Stahl devine noul proprietar, ca în final casa să devină muzeu. Este dovada clară a faptului că timpul își spune cuvântul asupra vieții omenești, dar asupra locuințelor nu, omul este trecut în uitare mult mai repede decât un spațiu locuit.

”Chiar despre asta e vorba: perfecțiune. Perfecțiune a proporției, a iluminării, a atmosferei și a stilului. Frumusețea făcută manifest.”

”Dincolo de latura liniștită a dragostei lor, apăru de puțin timp această înstrăinare. Poate că avea de-a face cu dificultățile nașterii și cu boala ce a urmat. Poate că avea de-a face cu ceva din comportamentul lui, o înstrăinare a minților, chiar dacă nu exista și o înstrăinare a corpurilor. Poate că la asta ar trebui să te aștepți de la o relație matură: dragostea se traduce în afecțiune, iar dorința, într-un fel de mulțumire placidă.”

”Adevărata esență a Camerei de Sticlă este rațiunea. Pentru el, reprezintă întruchiparea rațiunii pure a templului grecesc classic, frumusețea austere a compoziției perfecte, grația și echilibrul unei picture de Piet Mondrian. Nicio curbă care să perturbe austeritatea dreptunghiulară a spațiului. Nicio volută și niciun ornament, nimic straniu sau întortocheat. Aici, totul poate fi înțeles ca o chestiune de proporții și dimensiune.”

”Mie-mi place la nebunie minciuna. Tuturor ne place. Fără minciună n-ar mai exista artă.”