”Pânza de paianjen” de Cella Serghi (recenzie)

An publicație: 2009

Editura: Litera

Colecție: Biblioteca pentru toți

Număr pagini: 416

”Glisând între spațiul vrăjit de la Balcic și tumultul Bucureștiului interbelic, eroina Diana Slavu își trăiește iubirile cu deznădejde și demnitate, luptându-se să evadeze din pânza de păianjen a unei existențe cenușii, marcate de apăsarea săraciei și a inconsecvenței celor din jur. Orice ființă care-a avut puterea să-și urmărească, cu ochi lucizi și uimiți, propria devenire, orice femeie care măcar o clipă s-a simțit încorsetată de condiția sa strâmbă într-o lume care nu mai are puterea să-și asume răspunderile iubirii împlinite, se poate recunoaște în povestea superbă de viață și de dragoste fără odihnă a Dianei Slavu.”

Cartea mi-a fost recomandată de două persoane dragi mie, și anume Ela (@mihaelamotreanu) și Emina (@emma.carti.cafea.citate), iar acest exemplar mi-a fost oferit de către Târgul Cărții, cărora țin să le mulțumesc pe această cale 😊. Cartea ”Pânza de paianjen” o găsiți aici.

Este prima carte ce o citesc de la autoarea Cella Serghi și am avut plăcuta supriză să aflu că este o autoare româncă. Nu am mai citit un roman clasic din literatura română de pe vremea când eram la liceu, iar atunci citeam cărțile din programa obligatorie (au trecut deja 10 ani de atunci și este păcat, pentru că avem și noi romane frumoase, ce merită descoperite – ar trebui să îmi propun ca măcar o dată pe lună să citesc un autor român clasic, nu doar autori străini, doar sunt ROMÂNCĂ, nu?).

”Pânza de paianjen” este una dintre acele cărți pe care, eu personal, o găsesc greu de descris. Deși povestea pare a fi relatată din pespectiva Ilincăi Dima, prietena Dianei, nu este chiar așa, lucrurile se schimbă și ”Pânza de paianjen” devine jurnalul Dianei Slavu, așa ajungem noi, cititori, să o cunoaștem. Până să ajung în punctul în care Diana își povestește viața, eu am reușit să o descopăr destul de bine prin ochii prietenei sale, Ilinca: Diana era o femeie cochetă, îi plăcea să strălucească, să cucerească, să aprindă focuri de paie, dornică să știe cât de departe poate merge puterea sa de cucerire, ceea ce mi s-a confirmat pe parcursul lecturii.

Diana Slavu și-a trăit copilăria în sărăcie, mereu cu grija zilei de mâine, forțată de împrejurări să-și schimbe destul de des domiciliul, rușinată de viața ce o ducea și își dorea să lase impresia că este o cu totul altă persoană. Fiind o copilă frumoasă, nu a fost lipsită de complimente, băieți și bărbați de toate vârstele o remarcau, ajungând să o dorească. În adolescență se îndrăgostește de Petre Barbu, un pictor ce l-a întâlnit la Mangalia, iar de atunci, în fiecare bărbat ce-l va întâlni de-a lungul vieții, va încerca să-l găsească pe Petre. Nici după ce se va căsători, nu se va simti împlinită complet, ceea ce mi s-a părut chiar trist, mai ales că a dus o viață încărcată de greutăți.

Am fost încercată de sentimente contradictorii cu privire la Diana. Dacă acum o admiram pentru puterea de care dădea dovadă atunci când era nevoie să se adapteze, în secunda următoare mă deranja insensibilitatea pe care o arăta faţă de părinţii ei, veșnica nemulțumire cu privire la hainele sale, dar şi la casele în care erau nevoiți să locuiască. Ce m-a impresionat a fost felul cum reuşea, de fiecare data, să se prezinte mai elegantă decât colegele sale de la școală, cele cu statut social mai înalt.

Am avut momente când romanul mă obosea datorită numeroaselor descrieri (se pare că am o problemă cu descrierile în exces, nu cred că voi remedia acest lucru prea curând…), însă au fost descrieri care m-au determinat să-mi doresc și mai mult să văd și eu marea (până în prezent, nu am ajuns să văd marea ☹), să cutreier și eu străzile Mangaliei și ale Constanței, să vizitez București-ul, dar și celelalte orașe unde a trăit Diana. Romanul mi-a plăcut datorită faptului că prezintă frânturi din viața reală a autoarei, chiar iubirea neîmplinită fiind trăită de Cella, însă mă așteptam să o descopăr și pe Ilinca mai mult, să nu rămână doar un personaj secundar care să-mi prezinte viața Dianei cu ajutorul jurnalului său.

Finalul m-a suprins puțin, dar dacă stau bine să mă gândesc, toate acțiunile sale au adus-o pe Diana în punctul în care se află acum. Mă bucur foarte mult că am descoperit romanul ”Pânza de paianjen” și sper să mă țin de promisiunea făcută mie de a mai citi și ale romane interbelibe din literatura română 😊.

”De cele mai multe ori auzeam că nu-i frumoasă, dar adorabilă, încântătoare. Faptul însă că frumusețea ei era atât de discutată m-a încredințat, până la urmă, că este frumoasă de-a binelea.”

”Nu pot să-ți spun că o iubeam. Dar mă obseda. Și nu fizic. Nu… Nu știu în ce sens, așa cum mă atrage largul mării… sau unele flori pe crestele munților.”

”Nu e ușor să-ți explic nici cu ce se ocupă tata, nici ce fel de om e. Sunt oameni care scormonesc pământul ca să găsească petrol, tata scormonește mintea ca să găsească idei.”

”Tatăl tău e ca o băutură tare. Nu e ușor să trăiești cu el, dar când trăiești lângă un astfel de om, ceilalți îți par anoști, siropoși.”

”Ca o linie puternică la orizont, mi-a apărut marea, imensă, verzuie ca jadul și umflată ca o respirație urișă. Am privit cu ochii deschiși, însetați, dornici s-o cuprindă toată. Era o lumină involtă și un aer limpede și tare, pe care mi se părea că l-aș putea pipăi. Parcă niciodată nu fusese furtună. O pulbere de aur aprins juca între cerul înalt și marea grea.”

”Tu ai atâta sensibilitate! Nu-nțelegi că merită să trăiești pentru ca să vezi cum cad frunzele și apoi cum cresc mugurii, pentru o zi în care e soare, pentru alta în care plouă?”

”Vezi tu, cei bogați au destui apărători, și nici n-au nevoie de ei. Pe ei îi apără banii… pe cei săraci nu poate să-i apere nimeni.”

”Așa îmi închupui viața, ca o pânză de paianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzește carnivorul: păianjenul…”