”Camera de sticlă” de Simon Mawer (recenzie)

Titlul original: ”The Glass Room”

An publicație: 2013

Editura: Art

Număr pagini: 488

Traducător: Andra Matzal

”Cehoslovacia, sfârşitul anilor ’20. Liesel se îndrăgosteşte de Viktor Landauer, moştenitorul unei familii înstărite de evrei. Cei doi tineri, care frecventează înalta societate a „anilor nebuni”, îşi doresc o casă modernă. La Veneţia îl întâlnesc pe arhitectul care i-ar putea ajuta să-şi îndeplinească visul, Rainer von Abt, un adept al lui Loos, Mondrian şi Le Corbusier. Acesta va proiecta pentru cei doi un palat de sticlă, o operă de artă bazată pe întru totul pe transparenţă şi lumină. Mai mult decât o casă, e vorba de un adevărat act de credinţă într-un secol în care, sunt convinşi cei doi tineri căsătoriţi, arta, ştiinţa şi democraţia vor reuşi să împrăştie întunericul. Însă speranţele tânărului cuplu, ca de altfel cele ale unei întregi societăţi, vor fi spulberate de hazardul vieţii conjugale şi al istoriei, pe fundalul dramatic al ocupaţiei naziste, apoi sovietice, a Europei Centrale.

Un mare roman de dragoste şi o reflecţie asupra destinului individului prins în vârtejul vremurilor.”

Cartea ”Camera de sticlă” am văzut-o pentru prima dată pe site-ul celor de la Cartepedia (o găsiți aici) și am fost atrasă în primul rând de titlu, ce-mi transmitea transparență, deci liber de minciuni, apoi am citit descrierea și am spus că ar fi interesantă o așa carte de parcurs. Iar acum că am ajuns la final și vă scriu aceste rânduri, nu știu să exprim exact cum mi s-a părut cartea. Nu pot nici să spun că mi-a plăcut, dar nici că mi-a displăcut, a fost undeva la mijloc, însă tind să spun că m-a cam dezamăgit, probabil aveam alte așteptări, dar sincer, nici eu nu știu exact la ce mă așteptam 😐.

Începutul cărții ne prezintă familia Landauer, un cuplu de tineri proaspăt căsătoriți: Liesel, ce provine dintr-o familie de germani, și Viktor, un evreu înstărit, aflați în luna de miere la Veneția. Aici îl întâlnesc pe arhitectul Rainer von Abt, care le promite că le va crea casa visurilor lor. Ajunși înapoi acasă, are loc tot procesul construirii casei (ceea ce pe mine m-a doborât complet, nu mă așteptam chiar la detalii privind construirea unei case, pozitionare și toate cele) – la final rezultând o adevărată artă, casa visurilor lui Liesel și Viktor, cea mai iubită camera fiind Camera de sticlă, cu al său perete de onix, ce creează o atmosferă ce te vrăjește.

A durat ceva până să realizez că mare parte din acțiune se învârte în jurul acelei camera, desi eu mă așteptam ca acțiunea să fie pusă pe personajele cărții. Camera de sticlă era spațiul unde, cu timpul, au ajuns să fie dezbătute diverse subiecte, să fie ținute serate muzicale – locul unde au fost dezvăluite adevăruri, dar s-au spus și multe minciuni. S-au întâmplat multe în viața cuplului Landauer, iar acea casă în care locuiau aceștia, creată complet din sticlă tocmai pentru a transmite transparența familiei – adevărul, supriza mea a fost că nu s-a dovedit a fi chiar așa, minciuna dezvoltându-se foarte bine în acest spațiu și conviețuind perfect cu transparența.

”Camera de sticlă” este asemeni unui martor, relatează întâmplări din anii `20 și până în anii `90, casa fiind supusă multor schimbări, începând cu proprietarii – Liesel și Viktor fiind nevoiți să abandoneze casa și să fugă în Elveția, ajunge să fie ocupată de naziști, apoi doctorul Werner Stahl devine noul proprietar, ca în final casa să devină muzeu. Este dovada clară a faptului că timpul își spune cuvântul asupra vieții omenești, dar asupra locuințelor nu, omul este trecut în uitare mult mai repede decât un spațiu locuit.

”Chiar despre asta e vorba: perfecțiune. Perfecțiune a proporției, a iluminării, a atmosferei și a stilului. Frumusețea făcută manifest.”

”Dincolo de latura liniștită a dragostei lor, apăru de puțin timp această înstrăinare. Poate că avea de-a face cu dificultățile nașterii și cu boala ce a urmat. Poate că avea de-a face cu ceva din comportamentul lui, o înstrăinare a minților, chiar dacă nu exista și o înstrăinare a corpurilor. Poate că la asta ar trebui să te aștepți de la o relație matură: dragostea se traduce în afecțiune, iar dorința, într-un fel de mulțumire placidă.”

”Adevărata esență a Camerei de Sticlă este rațiunea. Pentru el, reprezintă întruchiparea rațiunii pure a templului grecesc classic, frumusețea austere a compoziției perfecte, grația și echilibrul unei picture de Piet Mondrian. Nicio curbă care să perturbe austeritatea dreptunghiulară a spațiului. Nicio volută și niciun ornament, nimic straniu sau întortocheat. Aici, totul poate fi înțeles ca o chestiune de proporții și dimensiune.”

”Mie-mi place la nebunie minciuna. Tuturor ne place. Fără minciună n-ar mai exista artă.”