Titlu original: ”Batman: Nightwalker”

Data apariției:  2019

Editura: Young Art

Pagini: 304

Traducător: Ruxandra Gogu

”Înainte de a fi Batman, a fost Bruce Wayne – un tânăr nesăbuit, pus în fața criminalei Madeleine Wallace la Azilul Arkham. Ce ascunde ea? Care-i sunt legăturile cu Creaturile nopții, banda de infractori care terorizează orașul Gotham? Și de ce e singurul cu care vorbește, după ce detectivii n-au putut scoate nici măcar un cuvânt de la ea? Madeleine e un mister teribil de atrăgător, pe care Bruce trebuie să-l rezolve fără a ceda sentimentelor pe care le dezvoltă pentru ea. Va reuși să devină supereroul de care are nevoie orașul Gotham?”

După ce am finalizat ”Wonder Woman: Fiica Războiului” a lui Liegh Bargudo (despre care am scris aici), muream de nerăbdare să citesc și următorul volum din această serie ce prezintă supereroii. Cred că v-am mai spus că am ajuns să îndrăgesc aceste personaje datorită iubitului meu, el m-a zăpăcit de cap cu Universul DC și Marvel, pentru mine erau unul și același lucru, însă nu e chiar așa, DC este unul și Marvel este altul…m-au lămurit și filmele în acest sens. Cu ajutorul celor de la Cartepedia am reușit să obțin acest exemplar și le mulțumesc pe această cale, iar dacă și voi vă doriți cartea, o găsiți aici 😊.

Bruce Wayne mi-a rămas în minte de pe vremea când eram copil, urmărisem toate filmele și animațiile ce îl aveau drept personaj, până și fratele meu mă teroriza cu el, ajungând să prind drag de personaj și să-l urmăresc cu foarte mare interes. Știam că Bruce Wayne a devenit Batman, însă nu știam exact ce anume la determinat să se transforme într-un supererou, iar povestea construită de Marie Lu m-a lămurit puțin în acest sens, am o vagă idee de ce și cum 😊. Bruce și-a pierdut părinții pe vremea când era copil și a rămas în grija lui Alfred Pennyworth, tutorele său. Este foarte inteligent și a moștenit o avere imensă în urmă decesului părinților săi, iar pe lângă asta mai arăta și super bine, să bălești, nu alta…doar e supererou, trebuie să arate bine…de vină sunt și filmele, sincer vă spun, că l-au făcut pe Bruce Wayne un mascul sexos, plin de muschi și toate cele, doar uitându-se la tine te topești…TV-ul nu este bun deloc… Este și nesăbuit, acțiunile sale sunt mânate de impuls, lucru ce-l poate băga în belele și nu duce lipsă de ele. O astfel de belea îl aduce în fața lui Madeleine Wallace, o criminală închisă la Azilul Arkham, unde Bruce își execută munca în folosul comunității (belele astea, când nu stai departe de ele și te mănâncă…).

Bruce este atras de Madeleine și-l macină curiozitatea de a afla ce legătură are ea cu Creaturile Nopții, infractorii ce terorizează orașul Gotham și care mereu reușesc să scape, dar și de ce el este singura persoană cu care Madeleine a ales să vorbească, refuzând categoric să ofere vreo informație polițiștilor. Firul poveștii dintre cei doi a fost pentru mine un mister, mai ales datorită faptului că personajul lui Madeleine era un personaj necunoscut mie, mister ce nu mi-a dat pace până nu am ajuns la finalul cărții. O dată cu misterul a venit și acțiunea alertă, ce m-a ținut cu sufletul la gură, dar și fragmentele despre hi-tech, ce mă băgau în ceață complet…sunt paralelă cu tot ce ține de tehnologie, folosesc telefonul și laptopul la o capacitate foarte mică, stricul necesar. N-am fost atrasă niciodată de tehnologie, însă dispozitivele hi-tech menționate în carte mi s-au părut foarte futuriste și tind să cred că se vor realiza și în realitate într-un viitor nu foarte îndepărtat.

În toată această luptă și urmărire a infractorilor, am cunoscut și adevărata prietenie, cea pentru care mergi până în pânzele albe și riști totul pentru bunăstarea prietenilor. Acele acțiuni m-au înduioșat și totodată mi-au demonstrat că adevărata prietenie există, indiferent de diferențe dintre persoane, transformându-se într-o familie. Mi-ar fi plăcut să fie și Alfred mai mult inclus în acțiune, clar este și el un personaj important ca și Bruce, dar cine știe…poate va urma un nou volum unde se va dezvolta mai bine evoluția lui Bruce și transformarea sa în Batman, unde să avem parte de acțiune marca Batman, cu Batmobil…clar ar fi un volum de neratat….

”Batman: Creaturile nopții” îți arată cum din bun poți deveni rău și invers, diferența dintre cele două fiind doar la un buton distanță, banii mereu vorbesc și nu aduc nimic bun când sunt în cantități exorbitante, manipularea îți poate aduce beneficii dacă știi cum să o mânuiești, tehnologia  poate face mult bine și ușura munca celorlați, dar te poate pune și-ntr-un pericol imens, merită să lupți pentru adevărata prietenie, indiferent de riscuri, dar te și prinde în acțiunea alertă de la prima până la ultima pagină, vei fi străbătut de diverse emoții, iar la final vei exclama: ”Mamă, dar ce cursă!”.

”În lumea reală nu exista conceptul de a trișa. Așa e viața de fapt.”

”Fiecare muschi din corpul său fusese tensionat de dorință și de teroare. Nu mai fusese cu cineva ca ea până acum, nu mai fusese în brațele unei fete care îl speria cu adevărat. Simțea că e o greșeală, simțea că i se face rău…și cu toate astea, era cel mai frumos sentiment din lume. Nu putea să se îndepărteze.”

”Frica îți face mintea mai clară. Panica ți-o întunecă.”

”Dar privind în depărtare, tot ce putea să vadă era un ocean de lumină, inima sclipitoare a orașului, întinsă la picioarele lui. Nu știa ce îi rezervă viitorul, nu încă, dar știa că, orice ar fi fost, va rămâne acolo. Arăta ca un loc care merita să fie apărat. Arăta ca acasă.”

Titlul original: ”Asking for it”

An apariție: 2018

Editura: Storia Books

Număr pagini: 272

Traducător: Maria Mirabela Soare

”Într-un orășel în care toți locuitorii se cunosc între ei, Emma O’Donovan este diferită. Ea este cea specială – frumoasă, celebră, puternică. Și face tot ce este posibil pentru ca lucrurile să rămână așa. Până într-o seară…

Acum, Emma simte doar rușine. Acum este doar o târfă. Acum nu mai este nimic. Iar pozele acelea – văzute de toată lumea – o fac să nu poată să uite vreodată.”

Emma O’Donovan avea totul și se pare că nu era de ajuns, ar mai fi vrut: avea grupul de prietene în care mereu era în centrul atenției, era invidiată de celelalte fete pentru frumusețea ei și nu numai, fura privirile tuturor și era dorită de foarte mulți băieți. Mergea la o școală unde ținuta era obligatorie, așa nu-și putea afișa formele, însă în afara instituției, ținuta ei era provocatoare și era imposibil să nu te treacă gândurile necurate. Chiar dacă avea totul, era veșnic nemulțumită: ba în privința mamei ei, că nu era așa cum ar fi vrut ea, ba era invidioasă pe fericirea prietenelor ei, dacă observa că nu mai este în centrul atenției trebuia să facă un gest sau să spună ceva pentru a capta din nou atenția, suferea de băgare de seamă. Toate acestea m-au determinat să nu o mai suport la un moment dat, să mă irite atitudinea ei și simțeam că se va întâmpla ceva nasol în ceea ce o privește…și chiar s-a întâmplat. Adolescența vine la pachet cu petrecerile nebune, unde curge cu alcool, muzica de destrăbălare și acțiuni pe care ajungi să le regreți a doua zi, iar când încerci să atragi atenția doar asupra ta, ești dispus să faci orice, să-ți depășești limitele doar pentru a demonstra contrariul, iar din fata cuminte, cum era văzută de majoritatea, Emma s-a transformat într-o panaramă 😐.

Dacă în primele 100 de pagini îmi venea să o iau de gât, mă exaspera cu atitudinea ei și mă enerva la culme, nu pot să spun că celelalte pagini până la final au schimbat foarte mult aceste sentimente, însă începusem să-mi pară rău pentru ceea ce a pățit, dar și să cred că și-a căutat-o, exact cum spune titlul cărții. Acel nefericit eveniment putea foarte bine să fie evitat, dar când mintea îți este învăluită de aburii alcoolului și nu mai ești conștientă de acțiunile tale, trebuie să știi să spui stop, nu să îi dai înainte cu nebunia. Dar când îți pui în minte ceva, se pare că nu te lași până nu-l duci la bun sfârșit, problema este că nu a ieșit cum te-ai așteptat…cam asta a fost situația Emmei.

”Și-a căutat-o” este una dintre cele mai brutale cărți posibile și prezintă o realitate atât de crudă, că nici nu știam ce părere să mai am, sentimentele mele au fost mereu în contradicție. O și compătimeam pe Emma, dar eram de acord și cu titlul cărții…cine căută, găsește…iar ea chiar a căutat-o și mi-a fost o ciudă pe ea, de nu vă pot explica. Cartea asta a fost ca o palmă, a cărei atingere te doboară, nu alta, și te trezește la realitate cum nu te aștepti. Citind-o, mă gândeam la fetele din zilele de astăzi, la echipamentele lor de ieșit în oraș sau la petreceri, pozele postate pe rețelele de socializare și am ajuns la concluzia că de cele mai multe ori, decența este lăsată acasă…Deja am o vârstă și reamintindu-mi anii adolecenței mele, realizez că nu eram deloc așa, nu-mi plăcea să mă dau în spectacol și nici să-mi arăt ”bunăciunile” celor din jur, consideram că este de prost gust să ți se vadă una, alta și mi se părea de-a dreptul vulgar când vedeam că alte fete arată mai multă piele de cât e normal, chiar ajungeam să cred că și le caută…

Ce mi se pare foarte trist și dureros este că asta e realitatea din ziua de azi, fetele se grăbesc să crească pentru a deveni altceva, vor să arate cât sunt ele de sexi și că au cu ce, neștiind că astfel de dorințe trezesc și dorințele băieților și nu prea cred că se potrivesc dorințele astea… Este trist când vezi pe stradă o fată mai mult goală decât îmbrăcată, ca să nu mai spun de ținuta din școală, că parcă ar merge la discotecă, nu să învețe. Știu că a sunat ca vorbele unei bătrâne și o frustrată, însă e dureros să vezi asemenea chestii și este și mai dureros că sunt lăsate de capul lor. Când ieși pe ușă, mai aruncă o privire la tine și analizează-te, arată doar minimul, nu trebuie să dezvălui tot, poți să fii foarte sexi și când ești îmbrăcată. Vrei să fii sexi, să atragi atenția masculilor, dar când o capeți și realizezi că nu iese cum vrei tu, îți pare rău…deși e prea târziu.

”Și-a căutat-o” e un duș cu apă rece și consider că ar trebui citită de toate fetele peste 16 ani, este destul de dură, dar prezintă o poveste din zilele noastre. Poate așa își mai deschid și ele ochii și mai stau pe treaba lor…își mai trăiesc copilăriile, că timp pentru băieți și alte cele este suficient…nu forța lucrurile că este posibil să fii surpinsă, iar rezultatul să nu-ți placă absolut deloc. Cartea o găsiți pe site-ul editurii Storia aici 😊.

Titlul original: ”Words in Deep Blue”

An apariție: 2018

Editura: Storia Books

Număr pagini: 304

Traducător: Irina Stoica

Anticariatele sunt pline de mister. Aceasta este o poveste de dragoste. Este povestea Cărților Urlătoare, unde cititorii lasă scrisori străinilor, îndrăgostiților, poeților, cuvintelor. E povestea lui Henry Jones și a lui Rachel Sweetie. Cu ani în urmă, Rachel era îndrăgostită de Henry. În ziua de dinainte să se mute, i-a strecurat o scrisoare de dragoste în cartea lui preferată, din anticariatul familiei. A așteptat. Dar răspunsul lui nu a sosit niciodată. Acum Rachel s-a întors în oraș—și la anticariat—ca să lucreze alături de băiatul pe care ar fi preferat să nu-l mai vadă niciodată. Are nevoie de ceva care să-i distragă atenția, pentru că fratele ei s-a înecat în urmă cu câteva luni, iar ea nu mai poate să simtă nimic.

Pe măsură ce Henry și Rachel lucrează împreună—înconjurați de cărți, privind poveștile de dragoste care prind viață în fața lor, lăsându-și scrisori între pagini—găsesc speranța unul în celălalt. Pentru că viața poate fi de necontrolat, uneori chiar și de nesuportat. Dar se poate ca dragostea, cuvintele și o a doua șansă să fie de ajuns.

De foarte multă vreme mi-am dorit să citesc această carte, m-a atras foarte mult coperta, dar și titlul, mereu mă întrebam la ce oare face referire titlul ”Cuvinte în albastru intens”. Cum nu obișnuiesc să citesc descrierile cărților înainte să le citesc, fie că le cumpăr sau le primesc, și mă las ghidată de furatul ochilor, povestea cuprinsă între paginile cărții a fost pentru mine o surpriză extrem de plăcută, citind și descrierea la finalul lecturii. Cei de la Storia Books mi-ai îndeplinit dorința de a avea această carte și de a o citi și le mulțumesc pe această cale, iar dacă și voi vi-o doriți, o găsiți aici 😊.

Henry Jones locuiește într-un anticariat, de fapt într-un apartament situat deasupra unui anticariat, împreună cu tatăl și sora sa. Toată viața a fost înconjurat de cărți și a trăit cu ele, ceea ce mi s-a părut absolut de vis…ce mi-ar fi plăcut și mie așa o locuință. Și ce este și mai tare la acest anticariat, este că are o secțiune de-a dreptul superbă numită Biblioteca Scrisorilor, unde oamenii își lasă scrisori în cărțile preferate sau marchează citate ce le-au plăcut, își notează ideile pe marginile paginilor sau încercuiesc cuvinte ce le-au transmis ceva. Nu sunt adepta ”torturării” cărților prin sublinieri sau dog-ears, prefer bilețelele lipicoase, însă ideea mi s-a părut foarte interesantă și unică. Și, revenind la Henry…cea mai bună prietenă a sa este Rachel Sweetie (până și numele îți transmite că este o dulceață de fată). Sunt cei mai buni prieteni de mai bine de zece ani, iar când Rachel trebuie să se mute din localitate, îi lasă lui Henry o scrisoare în cartea sa preferată. În timpul în care Rachel a fost plecată, foarte multe lucruri se schimbă, inclusiv ea, iar pierderea fratelui ei o doboară complet și este împinsă de circumstanțe să se întoarcă în orașul de unde a plecat în urmă cu trei ani și să dea ochii cu Henry și nu numai, să lucreze alături de el în anticariat.

Să-i urmăresc pe cei doi a fost o reală încântare pentru mine, deși Henry m-a supărat de câteva ori și îmi venea să-l iau de gât și să-i trag o serie de palme, Rachel mi-a căzut la suflet și i-am înțeles durerea atât de bine, să fie nevoită să trăiască cu pierderea unei persoane iubite este cumplit, dar nu avem de ales decât să ne trăim viața mai departe și să ne obișnuim cu lipsa și cu durerea din suflet. Mi-a plăcut tare mult ideea scrisorilor lăsate în cărți și mă bucuram când ajungeam să citesc un nou schimb de scrisori, să aflu și gândurile altor persoane, să le descopăr puțin, ce le place, ce nu, o mică parte din sentimentele lor. Povestea lui Henry și Rachel este redată din dublă perspectivă și mi-a fost mult mai ușor să le urmăresc acțiunile, să-mi dau seama de gândurile lor și să le înțeleg sentimentele și frustrările. Cuvintele nu te vindecă, însă te ajută să te eliberezi, să exprimi tot ce te apasă și ce simți, sunt o ușurare.

”Cuvinte în albastru intens” nu este doar o poveste de dragoste, este o poveste a cuvintelor, a suferinței și a maturizării, este despre a doua șansă, bucuria de a trăi din nou și adevărata prietenie, indiferent de timpul care a trecut. Este una dintre cele mai romantice și frumoase cărți descoperite în această primă lună din an și cu siguranță a devenit una dintre favoritele mele, mereu se va regăsi în recomandări 😊…și cu ce am mai rămas totodată, sunt câteva noi titluri trecute pe wishlist, dar și cu un refresh al romanelor clasice cărora ar trebui să le acord mai multă atenție.

”Nimeni nu are de ce să se scoale. Viața nu are niciun sens, dar oameni tot se scoală. Așa funcționează omenirea.”

”Nu poți să repari ceva atunci când oamenii uită de tine. Mereu o să te întrebi dacă nu cumva o să te uite din nou. Mereu o să știi că ei o să se descurce perfect fără tine, dar tu nu o să te descurci perfect fără ei.”

”Dragostea neîmpărtășită e de tot rahatul dimineața cum e și noaptea. Poate și mai de rahat, că ai o zi întreagă în față.”

”Cuvintele nu vindecă oamenii de cancer, nici nu îi pot aduce înapoi din morți. Nici romanele. Nu au un scop practic.”

”Moartea e ceva de care încercăm să fugim, mai puțin în literatură sau televiziune, când o privim drept în față.”

”Cărțile sunt importante. Cuvintele sunt importante. De fapt, cuvintele contează. Nu sunt fără rost. Dacă ar fi fără rost, nu ar putea da naștere la revoluții și nu ar schimba istoria. Dacă ar fi niște simple cuvinte, nu am scrie cântece și nu le-am mai asculta. Nu am mai implora să ni se citească atunci când suntem mici. Dacă ar fi niște simple cuvinte, nu am mai fi fost înconjurași de povești de dinainte să începem să scriem. Nu am fi învățat să scriem. Dacă ar fi niște simple cuvinte, oamenii nu s-ar mai îndrăgosti datorită lor, nu s-ar mai simți prost din cauza lor, nu ar mai suferi din cauza lor și nu s-ar mai vindeca datorită lor.”

”Moartea cuiva drag ar trebui să ne schimbe pentru totdeauna. Două morți nu ar trebui să fie niciodată la fel.”

”O lume fără timp e un lucru îngrozitor. Nu există nicio certitudine. Zilele ar putea să se miște mai repede sau mai încet sau chiar deloc. Legile universului s-au schimbat, iar tu pedalezi în gol. Nu ai de ce să te agiți într-o lume ca asta. Și te cuprinde un soi de nebunie.”

”O să fie bine, dar în același timp nu o să fie bine. O să fie groaznic și liniștitor. Trecutul e cu mine: viitorul nu a fost încă trasat și poate fi schimbat. Putem să ni-l imaginăm, se deschide în fața noastră. Stratul inundat de lumina soarelui, adâncul și întunericul.”

Titlul original: „Das Kupferne Zeichen”

An publicaţie: 2012

Editura: Rao

Număr pagini: 768

Traducere de Cornel Stoenescu

Anglia 1161…Ellenweore are doisprezece ani, este fata unui fierar şi nu-şi doreşte altceva decât să devină şi ea fierar ca tatăl ei. Dar aşa ceva este de
neconceput pentru o fată. După ce fuge de acasă, ca urmare a unei
descoperiri îngrozitoare, Ellen se deghizează în băiat şi îşi foloseşte
şansa: ea îl va însoţi pe un fierar celebru în Normandia unde va învaţa
ca ucenicul de fierar Alan, atât meseria mult-dorită, cât şi viaţa de la
curte. Dar minciuna pe care şi-a construit viaţa o va ajunge din urmă
când se îndrăgosteşte de un tânar cavaler, căruia n-are voie să-i
dezvaluie identitatea. Prea târziu îşi dă seama în cine se poate încrede
– şi că la curte are un singur duşman, dar care e în stare de orice…

„Semnul de aramă” este cartea care te poartă în vremurile cavalerilor, te încântă cu turnirurile la care aceştia participă, dar te şi întristează când te gândeşti la poziţia ocupată de femei în societate: sarcina lor era să se îngrijească de gospodărie, să asigure mâncarea pe masă şi să aducă pe lume copii. Însă, o singură femeie a avut curajul ca în secolul XI să fie altcineva şi să-şi urmeze visul: să devină fierăriţă şi să făurească o spadă pentru rege.

Ellenwwore era doar o copilă de 12 ani când, în urma descoperirii unui secret îngrozitor, este nevoită să fugă de acasă pentru a-şi salva viaţa. Îşi lasă mult iubitul tată în urmă şi pleacă să locuiască printre străini, devenind Alan. Pentru că a avut ghionionul să se nască fată, ştie că nimeni nu o va lua ucenic în fierărie, meserie ce a ajuns să o îndrăgească datorită tatălui său, aşa că alege să-şi schimbe identitatea şi să se dea drept băiat. Astfel, reuşeşte să înveţe meseria mult visată, dar află şi cum este viaţa la curte. Iar cum minciunea are picioare scurte şi tot ce este prea frumos puţin durează, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată pentru Ellen…iar de aici, aventura devine tot mai captivantă.

Ellen evoluează foarte mult ca şi personaj în cei 22 de ani în care se desfăşoară acţiunea, are parte de lucruri bune, dar şi de lucruri neplăcute, întâlneşte oameni mărinimoşi, dar şi cruzi, îngânfaţi şi care nu-i vor da pace multă vreme, o vor bântui. Învaţă să trăiască printre străini, să recunoască adevăraţii prieteni, dar şi duşmanii, cum să-i răsplătească pe cei care au ajutat-o şi i-au fost alături la nevoie, cum să facă parte dintr-o familie, dar şi când este vremea să pornească din nou la drum. I-a fost dat să simtă şi fiori iubirii, dar să cunoască şi trădarea, aprecierea şi batjocura, roata mereu se întoarce aşa că, ştie să lase loc de bună ziua. Dintr-o copilă inocentă, ce nu a fost ferită de cruzime nici în propria familie, Ellen a devenit o femeie puternică, determinată, sârguincioasă şi descurcăreaţă. A ales să se ridice pe propriile picioare şi nu s-a temut de munca fizică, mereu şi-a spus cuvântul şi nu a plecat capul în faţa nimănui, exceptând persoanele cu rang mai înalt şi care făceau parte din curte. A avut o viaţă încărcată de evenimente în cei 12 ani cât a lipsit de acasă, însă nu este ocolită de întâmplări nici după întoarcerea la cei mult tânjiţi.

Pentru mine, Ellen este unul dintre personajele feminine ce-mi vor rămâne în suflet şi cu drag îmi voi aminti de ea. Este femeia ce ne demonstrează că nu trebuie să ne mulăm după tiparul societăţii şi ne îndeamnă să îi urmăm exemplul, să ne îndeplinim visul chiar dacă toţi ne spun că nu este posibil, să le dovedim contrariul. Într-o lume în care femeia este pe ultima treaptă, ai curajul să urci pe prima şi să ţii capul sus. O femeie curajoasă, ce a fost nevoită să facă şi sacrificii pentru a ajunge cineva. Pe cât de mult am iubit-o şi am apreciat-o, i-am urmărit evoluţia cu sufletul la gură, toată hoinăreala ei a fost o reală încântare, pe atât de mult am avut un personaj ce nu am avut ochi să-l văd. Cum în fiecare poveste trebuie să fie şi un personaj negativ, acesta a fost de departe cel mai crud şi dezgustător posibil, deşi nici nu ştiu cum să-l descriu exact. Cert este că nu l-am putut suferi deloc şi aşa i-aş fi aplicat nişte „tratamente”, doar dispreţ am putut avea pentru el… Pe lângă Ellen am mai avut şi alte personaje pe care le-am îndrăgit foarte mult, cartea nu a dus lipsă de ele şi a scos în evidenţă foarte bine calităţile fiecăruia.

Deşi este un roman destul de voluminos, încărcat de detalii şi personaje, „Semnul de aramă” este înzestrat cu o acţiune ce te ţine captivat de la prima până la ultima pagină, te prinde în povestea sa şi te fascinează cu răpitorii cavaleri în armuri strălucitoare, te transpune într-o lume de mult apusă şi te determină să trăieşti alături de Ellen ca şi cum ar fi un personaj din viaţa reală. Este un roman complex, posedă toate calităţile unei poveşti fermecătoare şi conţine elemente ce te vor determina să nu-l laşi din mână nici măcar o clipă.

„Fiecare băiat pe care îl expediez este precum o luptă pierdută. Nu mai vreau înfrângeri.”

„Dragostea refuzată naşte ura cea mai periculoasă.”

„Bărbaţii nu sunt capabili de dragoste adevărată. Totdeauna duc dorul a ceea ce nu pot avea. El mă voia pe mine pentru că îl respingeam, dar, după ce ne-am fi căsătorit, ar fi vrut celelalte femei, nu m-ar mai fi dorit pe mine. O căsătorie încheiată din dragoste nu durează, asta face parte din natura lucrurilor. Aduce doar nefericire.”

„El trezea în ea alte simţămintele. El era răpitor şi periculos ca marea învolburată şi fascinantă până când curenţii te trăgeau în adâncuri fără nici un avertisment.”

Titlul original: ”L’imperfetta maraviglia”

An apariție: 2019

Editura: Rao

Număr pagini: 336

Traducere de Graal Soft

”Este toamnă în Provence. Primele zile reci sunt urmate de altele calde,
care parcă vor să țină vara în loc. Finalul sezonului este marcat de un
ultim eveniment: Bebonkers, o trupă rock populară urmează să susțină un
concert în scop umanitar, cu ocazia celui de-al treilea mariaj al
vocalistului și liderului, Nick Cruickshank. Pregătirile sunt în toi,
totul decurge conform planului, sub privirea circumspectă a viitoarei
mirese.
Milena Migliari, o tânără italiancă, locuiește în Fayence, un orășel din
regiune și are o gelaterie unde realizează înghețate minunate, făcând
din combinarea aromelor ținta și plăcerea vieții ei. A decis demult că
nu o atrag bărbații, așa că are o parteneră cu care pare a avea o
relație solidă. Fără prea mare convingere, la insistențele partenerei
sale, Milena va încerca să aibă un copil, drept care urmează să înceapă
un tratament hormonal. Nick, de asemenea, se întreabă când și de ce a
început să se destrame povestea lui de dragoste…
Așa se face că, timp de trei zile, care, inițial, păreau să confirme
evoluții deja hotărâte, drumul unui star rock englez se încrucișează,
intempestiv, cu cel al unei tinere italiene, și ea o artistă în domeniul
său. Trei zile incredibile care vor schimba destine.”

Coperta a fost primul lucru ce mi-a atras atenția la această carte, cupele de înghețată ilustrate mi-au lăsat apă-n gură și mi-au trezit poftele, atât de sezon estival, cât și de înghețată mega bună de la gelateria mea preferată din oraș. Doar uitându-mă la copertă, am bănuit că va fi o lectură savuroasă și așa a fost atunci când am avut parte de pasaje unde îmi erau descrise aromele de înghețată, combinațiile alese, total nepotrivite, dar care se legau atât de perfect…acele pasaje mi-au răsfățat papilele gustative și aș fi făcut orice pentru o linguriță din acele arome. Dar cam aici a rămas savoarea, în rest, a fost o lectură simpatică, perfectă pentru vară, și am să vă spun de ce am simțit-o așa.

Nick Cruickshank este solistul unei trupe rock, pe punctul de a se căsători cu actuala sa logodnică. A mai fost căsătorit de două ori, căsnicii în urma cărora au rezultat cinci copii, dar care au fost soldate eșecului. A dus o viață destul de dificilă, neîmplinită, a căzut pradă alcoolului și în patima drogurilor, desfârările nu au lipsit nici ele…ce să mai, a dus o adevărată viață de rockstar. Însă a ales să-și facă ordine în viață și să-și trăiască restul zilelor într-un mod cât mai sănătos posibil. Iar viitoarea sa soție pare opțiunea cea mai potrivită pentru un nou început, dar în nebunia pregătirilor pentru nuntă, Nick începe să aibă îndoieli. Milena Migliari este o tânără italiancă, ce locuiește împreună cu partenera sa în Fayence și deține o gelaterie. Este foarte inventivă când vine vorba de aromele înghețatelor și foarte rar dă greș în a combina ingredientele acestora. Această afacere îi aduce una dintre cele mai mari bucurii și nu se vede făcând altceva, zâmbetele persoanelor care îi gustă înghețata îi încălzesc sufletul. La insistențele partenerei sale Viviene, urmează un tratament hormonal pentru a avea un copil, deși nu este prea convinsă de această decizie. Se găsește prinsă într-o relație posesivă, fără a fi observat acest lucru până acum. Cum se încrucișează drumurile celor două personaje, rămâne să aflați voi, cartea o găsiți pe site-ul celor de la Rao aici 😊.

Am reușit să o parcurg în câteva ore, se citește relativ ușor, are un limbaj simplu și cursiv, deși are și foarte multe descrieri (știți bine că eu nu sunt deloc fana descrierilor folosite la refuz…), dar cred că înghețata m-a ajutat să o parcurg atât de repede și să-mi doresc să ajung la final. Iar finalul…m-a lăsat cu un mare semn de întrebare și nu știu exact ce să cred…au fost prea puține zilele în care s-a desfășurat acțiunea – de miercuri până sâmbătă – însă au fost intense, vreau să-mi imaginez finalul așa cum îmi place mie cel mai mult, cum…nu am să vă mărturisesc… Nu am simțit acel zvâc în privința cărții, să mă facă s-o simt așa cum trebuie, poate și pentru că este prima carte ce o citesc de la autorul Andrea de Carlo și nu sunt obișnuită cu scrierea acestuia sau nu știu…nu pot să spun că ma dat pe spate cartea, dar nici că nu mi-a plăcut, s-a situat undeva la mijloc.

”Minunea imperfectă” a fost o lectură drăguță, atât datorită conținutul, cât și a mesajului transmis: poți să îți alegi viața înainte să alegi cu cine vrei să o împarți. Povestea împletește armonios psihologia cu motivarea personală, dar și romantismul cu umorul, iar deciziile pe care sunt nevoiți să le ia atât Nick, cât și Milena, le cam pun bețe în roate și îi determină să aibă îndoieli cu privire la alegerile făcute de-a lungul timpului. Doi oameni diferiți ce se văd puși în fața unui nou destin, care se întâlnesc din pură întâmplare și realizează că până în prezent au fost neînțeleși.

”Faptul că nu are niciun defect nu este deloc niciun merit! Să nu ai niciun defect este cel mai mare defect! Înseamnă că nu ai niciun caracter, niciun element care că îi meargă cuiva la suflet!”

”Detest bărbații pentru că sunt limitați. Pentru că sunt previzibili. Pentru că sunt chiar urâți.”

”Este ca si cum fiecare mângâiere ar fi perceptibilă în același fel atât de către cel care mângăie, cât și de către cel care este mângăiat; ca și cum nu ar fi despărțiți, ca și cum cele două părți ale lor s-ar reuni într-un întreg în care își păstrează polaritatea opusă.”

”Este ca atunci când te îndrăgostești: nu o poți decide rațional, punând la un loc parametrii în baza cărora ți-ar plăcea de cineva. Se întâmplă sau nu. Și odată ce se întâmplă, există vreo modalitate de-a o face să dureze? Și când se sfârșește, ce faci? Te pui să repeți gesturile de când te-ai indrăgostit? Te întorci în aceleași locuri? Repeți aceleași lucruri pe care le spuneai la început? Te îmbraci la fel? Sperând că magia să se repete? Chiar dacă știi foarte bine că nu se va întâmpla așa?”

Titlul original” The Late Show”

Data publicării: 2019

Editura: RAO

Număr Pagini: 352

Traducere de Cristina – Mihaela Tripon

”Detectiva Renee Ballard a fost mutată disciplinar în tura de noapte,
după ce a înaintat o plângere de hărțuire sexuală împotriva șefului ei.
Într-o noapte, Ballard are parte de trei cazuri aparent fără legătură:
un furt de card de credit, o prostituată transgender, bătută, băgată în
comă și abandonată într-o parcare, și cinci oameni uciși într-un atac
armat dintr-un club de noapte. Nu mult după aceea, fostul ei partener,
care nu a sprijinit-o atunci când a înaintat plângerea, este ucis în
propriul garaj. În pofida faptului că întreg departamentul din care a
plecat este împotriva ei și o vrea exclusă, Renee nu se lasă și încearcă
prin toate mijloacele să rezolve cele trei cazuri ce se împletesc în mod
ciudat și vor scoate la lumină demonii din trecut.”

”Tura de noapte” mi-a atras atenția de când am văzut-o pentru prima dată pe contul de Instagram al Editurii Rao, tot de atunci am început să mi-o doresc, titlul mă trimitea cu gândul la cluburile de noapte, mai ales datorită culorilor folosite pentru a-l evidenția, iar coperta neagră clar transmitea mister, combinația perfectă pentru mine. Cartea a ajuns la mine datorită persoanelor minunate ce stau în spatele editurii și au fost foarte drăguți de mi-au trimis un exemplar, probabil au ajuns în posesia wishlist – ului meu…cert este că mă bucur enorm că am avut ocazia să citesc această carte și țin să le mulțumesc pentru exemplarul oferit 😊.

În această poveste facem cunoștință cu Renee Ballard, o polițistă ce este transferată în tura de noapte în urma unui conflict avut cu șeful ei. Este o femeie hotărâtă, ce își face meseria foarte bine, cu o minte ageră și încăpățânată pentru a face dreptate, chiar dacă acest lucru presupune multe riscuri. Deși tura de noapte, de obicei, este relativ liniștită, lucrurile se schimbă în urma unor apeluri primite pe tura sa: un furt de card de credit, o prostituată transgender bătută soră cu moartea și părăsită într-o parcare și cinci persoane ucise într-un club de noapte. Cazurile nu au legătură între ele, aparent, însă situația ia o întorsătură neașteptată când fostul ei partener este ucis în garajul lui. În urma conflictului avut cu șeful ei, Renee nu este văzută cu ochi buni de ceilalți polițiști, însă acest lucru nu o împiedică în a face cercetări și a descoperi misterele ce stau în spatele acestor infracțiuni. Chiar și când este pusă într-o situație dificilă și riscantă, ce-i pune viața în pericol, reușește să gândească logic și lucid, fără a-și pierde cumpătul, doar să fie bine și să supraviețuiască. Este o femeie inteligentă și a demonstrat acest lucru, deși ceilalți colegi ai săi recunosc cu greu.

Am urmărit-o cu foarte mare interes în toate acțiunile sale, a reușit să mă prindă în anchetele sale și să mă determine s-o urmez indiferent de riscuri. Judecata sa era una justă și logică, iar firul poveștii se derula atât de intens, încât m-am văzut captivă alături de Renne în a sa misiunea. Am simțit că trăiesc această poveste, determinarea ei în a elucida misterul m-a învăluit complet și îmi doream tot mai mult să îi dau într-un final de capăt, curiozitatea nu-mi mai dădea pace absolut deloc, mă omora suspansul. Bazându-mă pe indiciile sale, dar și pe informațiile deținute, punându-le cap la cap, am încercat să dau și eu cu banul cine ar fi în spatele nelegiuirilor, însă nu mi-a prea reușit. Aveam eu unele bănuieli, însă nu mi s-au confirmat…ce să fac…nu sunt bună pe post de polițistă, mai bine rămân doar la lecturat romane polițiste 😊.

”Tura de noapte” prezintă o poveste interesantă, învăluită în mister, cu o acțiune intensă, ce te ține în suspans până la final. Te prinde în paginile sale și nu-ți dă drumul nici măcar după ce ai ajuns la final…și ce final…m-a surprins complet. ”Tura de noapte” este prima carte ce o citesc de la autorul Michael Connelly, însă cu siguranță nu va fi ultima, sunt cu ochii pe el… Romanul m-a determinat să-mi doresc și mai mult să descopăr următorul volum, din câte am înțeles este o serie, așa că, Editura Rao, hai cu volumul următor!

”Prin natura slujbei tale ajungi să cunoști cea mai întunecată latură a sufletului uman. Suflete întunecate…din punctul meu de vedere, seamănă cu legile fizicii: după plată și răsplată. Dacă pătrunzi în intuneric, întunericul pătrunde în tine. Atunci trebuie să iei p decizie cum trebuie să procedezi. Cum să te ferești de el. Cum să faci să nu îl lași să te învăluie.”

Titlul original: ”You”

Data apariției: 2019

Editura: Herg Benet

Colecție: Passport

Număr de pagini: 464

Traducere de Anca Zaharia

”Atunci când o tânără și frumoasă scriitoare aspirantă intră în librăria din New York în care lucrează Joe Goldberg, el face ceea ce ar face oricine în situația lui: îi caută pe Google numele pe care l-a aflat de pe cartea de credit.

Este doar o singură Guinevere Beck în întreaga metropolă. Ea are un profil public de Facebook și postează pe Twitter neîncetat, dezvăluindu-i lui Joe tot ce ar avea nevoie să știe: se recomandă pur și simplu Beck, pentru prietenii ei, a urmat cursurile la Universitatea Brown, locuiește pe Bank Street și va fi la un bar din Brooklyn diseară – locul perfect pentru o întâlnire “întâmplătoare”.

Pe măsură ce Joe capătă în mod invizibil și obsesiv controlul asupra vieții lui Beck, el orchestrează o serie de evenimente pentru a se asigura că Beck nimerește în brațele lui primitoare. Trecând de la statutul de hărțuitor din umbră la cel de iubit oficial, Joe se transformă în bărbatul visurilor lui Beck, totul în timp ce, pe tăcute, înlătură orice obstacol care i-ar putea sta în cale. Chiar dacă asta ar însemna să ucidă.”

Cartea ”Tu” am văzut-o pe bookstagram din ce în ce mai des și majoritatea conturilor o lăudau, așa că am trecut-o pe wishlist. După ceva timp, mi-a ajuns la urechi că s-a făcut și serial după carte, așa că am urcat-o pe wishlist, însă cu ajutorul celor de la Editura Herg Benet am reușit să o tai de pe wishlist și să o includ în bibliotecă. Dacă nici voi nu o aveți încă în bibliotecă, o găsiți aici, este ediția de film și este de-a dreptul hipnotizantă coperta, mai bine spus, privirea actorului ce-l joacă pe Joe…

Încă de la primele pagini am realizat că Joe este bolnav de-a binelea, mansarda sa avea nevoie de lucrări serioase…cât de sănător să fii încâ să ajungi să hărțuiești, din umbră, o persoană, să-i invadezi intimitatea, mai bine spus violat intimitatea, să mănuiești în așa fel căile destinului pentru a te întâlni cu ființa iubită? Băi, băiatule, revino-ți, nu e deloc ok ce faci tu. Și ce mi s-a părut se-a dreptul șocant este că lui i se părea perfect normal ceea ce făcea, hărțuirea era total firească. Pe bune? Nu e normal deloc…așa nebun și cu țigle lipsă pe casă, era inteligent, m-a surprins cu mintea sa și aici a câștigat puncte. Având în vedere gândurile sale bolnave, aveau și un pic de luciditate, m-a prins psihopatul ăsta, sincer vă spun…

În schimb Beck, deși am îndrăgit-o la început, pe parcurs a început să mă calce pe bătături și să mă irite maxim. Îmi era clar că are și ea ceva probleme la tărtăcuță, era obsesivă asemeni lui Joe și nu voia să recunoască în niciun fel, evident…doar nu ești capabil să recunoști când ai probleme, trebuie să-ți confirme ceilalți că nu ești ok. Era dependentă de social media, nu putea rezista fără să dea un tweet și așa alimenta ”iubirea” lui Koe, era foarte prezivibilă. Fetițo, mai trăiește și tu! Ajunsesem la concluzia că tot ce i se întâmplă și-o face cu propria mână, este singura vinovată… Mă irita nehotărârea ei, ba așa, ba pe dincolo, gândurile sale erau mereu într-o contradicție continuă, mereu făcea ceea ce nu trebuia…draga mea, tu ai căutat-o și cine caută, găsește…începusem să am gânduri care este mai bolnav dintre cei doi, Joe sau Beck?

Povestea lor este una haotică, fiind relatată din perspectiva lui Joe, clar el are ceva probleme la mansardă, mărturisile lui mă băgau în ceață de multe ori, aveam impresia că nu este absolut deloc coerent în ceea ce spune și se gândește, însă mi se făcuse și milă de el într-un anumit punct și am ajuns să-l compătimesc. Fără doar și poate iubirea sa era complet bolnavă și ajunsese să facă anumite gesturi șocante doar pentru a obține iubirea lui Beck, sperând că așa va ajunge în brațele sale. Nu a fost nimic sănătos la această carte și tocmai această nebunie m-a prins, am citit-o cu sufletul la gură, captivată de la prima până la ultima pagină, mă luase și cu paranoia la un moment dat și am ajuns să cred că astfel de oameni există și în viața reală…să te ferească Sfântul de asemenea ființe…

”Tu” has given me the creeps, no doubt about that și sunt foarte curioasă de volumul doi. M-a suprins într-un mod plăcut și-și cam merită laudele, deși am auzit și păreri negative. Gusturile cititorilor sunt diferite, această carte clar este ciudată și interesantă și hipnotizantă și bolnavă, toate acestea o fac să fie un thriller și mai captivant. iar acum, că tot am finalizat de citit primul volum, aș putea să urmăresc și primul sezon al serialului, însă cred că mai aștept până voi citi și volumul doi, sper să fie cât mai curând posibil 😊.

”Dobitorii sunt mereu intrigați când ordinea universului este restabilită, când li se cere socoteală pentru modul lor de a fi: laș, arogant, lipsit de iubire.”

”Minciunile nu pavează calea spre fericire. Dacă nu începi cu iubire nebună – nebună, atunci nu ai șanse la relație pe termen lung. Iubirea e un maraton, nu un sprint.”

”Nu îți e frică de mine, de nimeni. Bărbații te iubesc. Și tu știi asta. Niciun bărbat nu poate fi șoarele din casa ta pentru că vei avea pe cineva – un angajat sexy dintr-o librărie, un prihilog excitat, o lesbiană nedeclarată bogată. În cușcă te simți iubită, nu captivă. Exact ca mine.”

Titul original: ”Ținkovîe malciki”

Data apariție: 2016

Editura: Litera

Colectia: Clasici contemporani

Număr pagini: 350

Traducător: Justina Bandol

”În 1989, Svetlana Aleksievici a îndrăznit să încalce unul dintre ultimele mari tabuuri ale imperiului sovietic: mitul războiului din Afganistan, al soldatului „internaționalist“ care ajuta un popor înapoiat să construiască socialismul. Între 1979 și 1989, un milion de militari sovietici au trecut prin Afganistan, provocând aici distrugeri uriașe și rămânând ei înșiși marcați de experiența unui conflict nerecunoscut oficial. Morții erau trimiși înapoi în URSS în sicrie sigilate de zinc, în timp ce, întorși în patrie, mare parte din supraviețuitori nu s-au putut reintegra și au devenit, în ochii altora, niște criminali. Soldatii de zinc prezintă mărturiile emoționante ale unor participanți la război – soldați, ofițeri, asistente medicale – și ale unor mame care și-au pierdut copiii în Afganistan, într-o carte șocantă prin onestitatea ei brutală. Este o reconstituire tulburătoare și de neuitat a realității și absurdității războiului.”

Cărțile Svetlanei Aleksievici sunt cutremurătoare, acest lucru mi-a fost confirmat de ”Ultimii martori” (recenzia aici) și ”Războiul nu are chip de femeie” (recenzia aici), dar nici ”Soldații de zinc” nu mi-a schimbat părerea. Perioada războiului este una cruntă, iar să descopăr dezvăluirile celor ce au luat parte la războiul din Afganistan, fie soldați, ofițeri, asistenți medicali, fie mame ai căror copii au fost trimiși la război, m-a tulburat cumplit. Trebuia să fac pauză dupa câteva pagini citite, macăr cinci minute, totul îmi părea atât de haotic și dureros și aveam impresia că cei ce au luptat în acest război au fost mințiți într-un mod atât de josnic, să ajungă să-și pună viața în pericol pentru un război ce nu-și avea rostul.

”Soldații de zinc” prezintă o realitate foarte tristă, dovadă stau mărturiile persoanelor ce au avut curajul să se deschidă în fața autoarei, singura lor cerință fiind ca identitatea să nu le fie dezvăluită, de parcă le-ar fi rușine de acest eveniment. M-a durut sufletul și citeam cu noduri multe pasaje în care bărbații mărturiseau cum erau ”antrenați”, cum li se implementa în minte dreptatea și cum erau tratați de către veterani. Ei, soldații aduși mai târziu, erau înjosiți de către cei vechi și asta mi s-a părut extrem de dureros, se presupunea că erau frați de arme și luptă pentru aceeași cauză. Când spui că mergi să lupti în război, te mândrești, pornești cu gândul că vei deveni erou, însă majoritatea care au luat parte la acest război, se simt rușinați și nu vor să-și amintească acea perioadă. Au fost duși de nas și manipulați că a lor cauză este justă, însă…nu a fost așa. Dacă ai fost unul dintre norocoși, te-ai întors acasă întreg, dar întreg fizic, pentru că psihic ești complet distrus, dacă ai fost mai puțin norocos, te întorci olog, fără membre, fie mâini sau picioare, fie fără un ochi, te întorci distrus atât fizic, cât și psihic, iar cei ce n-au avut deloc noroc, s-au întors acasă în sicrie de zinc…de fapt, acești soldați erau cei mai norocoși, nu au mai fost nevoiți să se reintregreze în societate, să trăiască cu depresii, să devină alcoolici sau drogați, ori mai rău, să devină criminali…au fost scăpați de orice nedreptate adusă de societate. Au fost chiar invidiați de cei ce s-au întors acasă, dorința lor fiind să fi murit decât să suporte prezentul.

Cele mai tulburătoate pasaje au fost cele în care mamele își descărcau suferința, să ți se rupă sufletul, nu alta…niciun părinte nu trebuie să-și îngroape copilul, este nefiresc, însă ce mai este drept pe acest Pământ? Au fost mame care au sacrificat totul pentru binele copiilor lor, dar cum au fost răsplătite? Cu un băiat întors în sicriu de zinc…să nu le fie permis a-și lua rămas – bun, să-i mai vadă pentru ultima oară…de-a dreptul cumplit ☹. Alte mame au simțit când al lor copil a murit și acel gând le-a bântuit toată viața, ca și vina pentru că le-au permis băieților să se alăture războiului din Afganistan. Durerea acestor mame nu poate fi descrisă în cuvinte…

”Soldații de zinc” este cartea pentru care autoarea a fost dată în judecată pe motiv că ar fi sugerat un potret nepotrivit soldatului ”internaționalist”, părerea mea este că a scos la iveală secrete ce trebuiau să rămână îngropate. Este o carte total diferită de cum mi-am imaginat, probabil și pentru că a tratat un subiect total necunoscut mie, rușine să-mi fie…Cert este, că autoarea a devenit una dintre favoritele mele, iar ale sale opere, deși mă zguduie cumplit, sunt cele care-mi rămân în suflet. Acest exemplar mi-a fost oferit de către Târgul Cărții, cărora țin să le mulțumesc din suflet pentru șansa de a descoperi un nou roman semnat de Svetlana Aleksievici. Din păcate, nu se mai găsesc pe stoc niciuna din cărțile autoarei, însă aici puteți găsi multe alte cărți ce sigur vă fac cu ochiul 😊.

”La război, moartea nu mai are niciun mister. A omorî înseamnă a apăsa pur și simplu pe trăgaci. Ni s-a vârât în cap că rămâne viu cel care trage primul.”

”Trebuie să pornim de la faptul că oamenii sunt niște animale și că natura asta de animal e acoperită de o pojghiță foarte subțire de cultură – niște mofturi. Ah, Rilke ! Ah, Pușkin! Vita iese la iveală fără întârziere. Cât ai zice pește… E de ajuns ca omul să se teamă pentru sine, pentru viața lui. Sau să pună mâna pe putere. Cât de puțină. Doar o fărâmă!”

”Dragostea e un lucru nepământean… Nu pot să spun că iubesc. Dar ce înseamnă iubirea? Oamenii spun că iubesc, așa își imaginează, însă dragostea e o muncă barbară, sângeroasă, de zi cu zi.”

”Femeia nu e o usă pe care poți să intri și să ieși. Două lumi mi-au dat mie viața peste cap – războiul și femeia. M-au făcut să mă gândesc pentru ce eu, un boț mizerabil cu ochi, am venit pe lumea asta.”

”Dacă-l dobori, te copleșește gândul că de data asta ai rămas în viață. Sunt în viață! Deși nu e nicio bucurie să ucizi un om. Ucizi ca să nu fii tu ucis. Războiul nu e numai moarte, mai e și altceva. Are chiar și mirosul lui specific. Sunetul lui.”

”Al cui a fost războiul ăsta? Al mamelor, ele au luptat. Și vor lupta până la moarte. Vor avea grijă de noi, se vor ruga pentru noi. Pentru sufletele noastre. Nu tot poporul a suferit. Poporul nu știe.”

”Războiul va continua atâta vreme cât ne bântuie minţile rătăcite. Pentru că el nu este, de fapt, decât urmarea inevitabilă a răutăţii şi veninului care s-au strâns în sufletele oamenilor…”

Titlul original: ”Midnight Mass”

An apariție: 2019

Editura: Bookzone

Număr pagini: 160

Traducere de Iulia Dromereschi

”Ai savurat gustul păcătos al iubirii interzise dintre Tyler și Poppy? Ai rămas cu poftă și dorință să descoperi mai mult? Așteptarea a luat sfârșit! Sierra Simone revine în forță cu al doilea volum, ce continuă ‘Confesiunea unui preot’, în același stil unic și plin de… viață!

‘Slujba de la miezul nopții’ îi surprinde pe protagoniști la 3 ani după căsătorie, 3 ani de când Tyler a renunțat la sutană în favoarea persoanei iubite. Însă această alegere l-a costat mai mult decât se aștepta. Tyler este acum într-un plin proces de introspecție, simțind că sensul vieții i-a scăpat printre degete. E măcinat de gânduri și de îndoieli, dar și de gelozie. Petrece mai mult timp cu lucrarea de disertație decât cu Poppy, iar ea muncește mai mult cu Anton decât stă cu el. Să fie un triunghi amoros? Are într-adevăr motive Tyler să o bănuiască pe Poppy?

Descoperă în ‘Slujba de la miezul nopții’ cum se transformă viața celor doi după căsătorie. Promitem o lectură cel puțin la fel de incitantă și de fierbinte precum ‘Confesiunea unui preot’. Și ce mai promitem: un carusel de emoții și de senzații tari!

”Slujba de la miezul nopții” a fost una dintre cărțile surpriză primite de Crăciun de la Bookzone și am fost extrem de bucuroasă, îmi doream foarte mult cartea, întrucât primul volum l-am citit pe nerăsuflate și eram mega curioasă de cum a evoluat relația dintre Tyler și Poppy. Cartea o găsiți pe site-ul editurii aici 😊. Am citit cartea în câteva ore, nu m-am așteptat să fie atât de subțirică, având în vedere că primul volum a avut 350 de pagini. Mi-a fost dor de cei doi, i-am îndrăgit mult de la început, pasiunea și erotismul lor. Deși a fost subțire, nu a dus lipsă de erotism, însă eu am fost puțin dezamăgită că nu mi-a plăcut la fel de mult ca și ”Confesiunea unui preot” ☹. Nu știu exact la ce mă așteptam, dar nici nu pot să spun că nu mi-a plăcut, s-a situat undeva la mijloc.

Suprinderea m-a lovit când am realizat că Tyler avea ceva dubii în privința alegerii făcute și cumva m-a ofticat treaba asta, îmi venea să-l agăț într-un cui și să am o discuție serioasă cu el. Îmi era greu să cred că după toate sentimentele trăite în ”Confesiunea unui preot” și după trei ani de căsătorie cu Poppy să mai aibă dubii…bă, băiatule…Ajunsesem să cred că îi plăcea să-și asume riscuri și și-a permis să trăiască o iubire interzisă, ca mai apoi să se răzgândească… Am apreciat-o pe Poppy pentru hotărârea de care a dat dovadă, de a-și îndeplini visele și ca totul să fie bine, a putut să se rupă de tot și toate când simțea că se află într-un moment de cumpănă. Am avut parte și de un moment mult mai sensibil și emoționant ce mi-a frânt inima și știam că din acel punct lucrurile se vor schimba. Dacă s-au schimbat sau nu, rămâne să aflați voi 😉.

Concluzia mea este, că se putea și fără continuarea aceasta sau să fi fost o continuare mult mai consistentă, să cuprindă mult mai multe pagini, să fie mai dezvoltată, la final eu chiar am căutat pagini, nu mă așteptam să se termine așa curând. Parcă totul s-a întâmplat pe repede – înainte, de aici și oscilarea mea între plăcut și displăcut.

”Dintre toate stafiile care mă bântuie, preotul este cel care se ține mereu după mine, care mă bântuie din zori până la căderea serii. Preotul îmi amintește de păcatele mele, de tot ce am lăsat în urmă, de fiecare părticică de viață laică: plată, lipsită de culoare și meschină.”

”Firește că știu, la nivel rațional, că viața înseamnă ispășire. Că păcatul și iertarea nu sunt o economie de schimb, în care poți plăti suma x de vină sau de sacrificiu pentru cantitatea y de păcat.”

”O persoană este o colecție de lucruri mărunte, de momente invizibile, de sentimente prea vagi să nu fie ascunse.”