”Ultimii martori” de Svetlana Aleksievici (recenzie)

Titlul original: ”Poslednie svideteli”

An publicație: 2016

Editura: Litera

Colecția: Clasicii contemporani

Număr pagini: 336

Traducător: Antoaneta Olteanu

”Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâşietoare. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocenţa supusă violenţei şi anihilării? Personajele acestei cărţi, băieţi şi fete, aveau, în perioada celui de al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei şi doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Şi totuşi, în pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvă­ şitor sufleteşte, ‘Ultimii martori’ ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii.”

„Am căutat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care să reflecte modul în care urechea mea aude, iar ochii mei văd viaţa. […] Am încercat mai multe şi în final am ales unul în care vocile omeneşti vorbesc ele însele. […] Eu nu înregistrez însă pur şi simplu istoria seacă a evenimentelor şi a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane.”

Mi-am dorit foarte mult să citesc această carte, dar să fiu mai exactă, pe autoarea Svetlana Aleksievici. Auzisem atât de multe despre volumele ei, încât curiozitatea mea nu mai avea stare. ”Ultimii martori” mi-a fost oferită de către Târgul Cărții, cărora țin să le mulțumesc pe această cale, din păcate, cartea nu mai este pe stoc, însă găsiți alte cărți de-ale autoarei aici 😊.

Romanul ”Ultimii martori” m-a suprins într-n mod foarte plăcut, dar mi-a și provocat foarte multă durere. După descriere, îmi făcusem o vagă idee despre ce voi întâlni în cuprinsul cărții, dar nu mâ așteptam să fiu lovită de o poveste ce cuprinde mărturiile mai multor supraviețuitori ai războiului, la vremea aceea fiind copii cu vârste cuprinse între 2 și 15 ani. Mă așteptam la o istorisire de ansamblu, nui știu exact de ce, probabil din obișnuință, dar faptul că a fost relatată sub forma unui jurnal al mai multor copii, mi-a căzut la inimă.

Doar cuvântul ”război” îmi zburlește părul la ceafă, îmi stârnește teama și mă determină să apreciez mult mai mult tot ceea ce mă înconjoară, atât persoane, cât și bunuri materiale necesare, dar mai ales alimentele. Cei care au trăit în vreme de război, au întâmpinat enorme dificultăți, fiind privați de majoritatea lucrurilor de care dispunem acum, iar alimentația era una dintre cele mai precare. Să ajungi să te hrănești cu pâine uscată, tare ca piatra sau mucegăită, să fierbi cojile de cartofi pentru o supa sau să mănânci tapetul de pe pereți, doar pentru a avea ceva în stomac, mi se pare de-a dreptul tulbur|ător. Ajung la vorba mamei mele: ”Mănâncă ce este, alții nici atât nu au!”…cât adevăr îmi spunea pe atunci…Am ajuns să trăim într-o lume în care avem atât de multe opțiuni în ceea ce privește alimentația și totuși, ne mai permitem luxul să facem figuri 😐. Copii din ’41 – ’45 nu mai aveau posibilitatea să facă mofturi, se bucurau de orice, doar să aibă ce pune în gură, ajungând să se hrănească de multe ori doar cu iarbă…

M-am cutremurat când aflasem ce viață chinuită au dus pe vreme de război, ce sacrificii erau nevoiți să facă pentru a supraviețui, la ce evenimente au fost martori. Să fi rupt de familie, membrii să-ți fie uciși în fața ochilor, iar tu să nu poți vărsa o lacrimă pentru ei, știind că vei avea parte de aceeași soartă…nici nu-mi pot imagina asemenea lucru, să nu-ți poți plânge morții. Au fost siliți să-și trăiască copilăria prin case de copii, alții au fost suficienți de curajoși și au devenit iscoade, cu riscul de a fi prinși și torturați într-un mod de nedescris. Ca și copil, să ajungi să-ți dorești de Sărbători ”o mână de gloanțe” îți dă de gândit ce a fost în sufletul acelui copil de doar 10 ani…

Să fi copil pe vreme de război este cumplit, doar citind ce au simțit ei am avut inima cât un purice și ochii înlăcrimați. Le-am simțiti durerea într-un mod atât de profund, la un moment dat aveam impresia că ma aflu și eu alături de ei. Războiul le-a distrus copilăria și le-a lăsat sechele cu care sunt nevoiți să trăiască toată viața. Din mărturia unei fetițe a reieșit că i-a fost teamă de bărbați toată viața, căzând de ce erau capabili aceștia, nu s-a căsători niciodată și nici nu și-a dorit copii. Dacă făcea un băiat și ieșea precum bărbații întâlniți în copilăria sa? Să fii martor la asemenea fapte crude și să fii totodată neputincios…mă trec fiorii doar când mă gândesc… În memoria de copil rămâne întipărit totul, ca într-un album, ca niște fotografii…

Svetlana Aleksievici a scris durerea în acest volum și nu cred că am mai înlnit un roman la fel de cutremurător ca acesta. Mi-a intrat sub piele și-mi va rămâne multă vreme gândul la el de acum încolo. Trebuie să-mi fac curaj să citesc și ”Rugăciune pentru Cernobîl”, întrucât volumul mă așteaptă în bibliotecă, însă nu știu când îmi voi găsi acel curaj…

”Primii morți…Primul…Am văzut primul cal omorât…apoi o femeie omorâtă… M-a uimit. Îmi imaginam că în război sunt omorâți doar bărbații.”

”Era iunie, iar lunile mai și iunie din ’41 au fost reci. Dacă la noi liliacul înflorește cam prin mai, în anul acela a înflorit la jumătatea lui iunie. Și pentru mine, începutul războiului a rămas acosiat cu mirosul de liliac. Cu mirosul de mălin… Pentru mine, copacii ăștia miros mereu a război.”

”Războiul este manualul meu de istorie. Singurătatea mea… am pierdut timpul copilăriei, ea a dispărut din viața mea. Sunt un om fără copilărie, în loc de copilărie, am avut războiul.”

”Într-un sătuc german distrus am găsit o bicicletă pentru copii, căzută pe undeva. M-am bucurat. M-am urcat pe ea și am început să merg. Ce bine mergea! În timpul războiului nu văzusem nici un obicet pentru copii. Uitasem că există asa ceva – jucării pentru copii… Uitasem, pentru că eu am fost copil în timpul războiului…”

”O dată au făcut supă de mazăre, mirosea foarte bine. Peste cinci minute, din bucătărie s-a auzit strigătul înfiorător al fratelui meu. Turnaseră apă clocotită pe el pentru că îi rugase să-I dea de mâncare. Era așa de flămând, că a venit la mama să-i spună: ‘Hai să fierbem rățusca mea!‘ Rățusca era jucăria lui preferată, nu lăsa pe nimeni s-o atingă. Dormea cu ea.”

”Eu visam că o să cresc, o să încep să muncesc și o să-mi cumpăr multe rochii – una roșie, una verde, alta cu buline, cu fundiță. Cu fundiță neaparat! În clasa a șaptea am fost întrebată: ce vrei să te faci? Dar eu mă hotărâsem demult – croitoreasă. Cos rochii…”